La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală

Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții

Cu acest Pașaport am intrat în România în toamna lui 90.

Nu ne dăm seama probabil – dar lumea s-a schimbat atât de tare de atunci încât aproape că am ajuns de unde am pornit făcând un ocol imens istoric. Sincer să fiu – nu aș mai vrea să refac anii 90 încă o dată – nu cred că aș mai rezista.

Și așa e o minune că am rămas în viață: toate datele economice arată că undeva prin 94 trebuia să murim. Dar, precum gândacii de bucătărie, am rezistat – nu ne mai sperie nimic după această experiență. Poate doar un război – să ne ferească cel de sus.

Am intrat cu un bagaj de mâna – două rânduri de haine și 5 usd cât să nu mor de foame primele zile. Nu știam aproape nimic despre România reală – știam ceva despre România din cărți.

A început o aventură nebună: am absolvit două universități – Iași și Cluj – am locuit în cam 5 orașe, am schimbat 101 case și am bătut la picior aproape orice colț de țară. Chiar și eu mă mir că am umblat atât de mult și știu atât de multă lume – de o diversitate amețitoare. Pentru un scriitor social ca mine e foarte important.

Generația canibală. Cartea maturității – încearcă să povestească o experiență a anilor 90 prin prisma acestui adolescent care se maturizează cu greu și hălăduiește printr-o România explodată, dislocată.

Dar miza cărții este mult mai mare decât povestea ultimului copil de Imperiu rătăcit în tranziția dementă a Estului răvășit.

Este mai degrabă o încercare de a construi un Western al Estului – anii noștri sălbatici prin care încerc să deslușesc mai multe fire care ar crea cât de cât o frescă a unui zeitgeist – un spirit al vremii al unei epoci demente.

Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Ce s-a întâmplat cu societatea noastră în acea epocă? Cum am trecut prin ea și cum am rezistat cei ce nu au murit încă? E o mărturie reflexivă – adun cioburile unei epoci încercând să-i fac chipul precum un mozaic bizantin sau din acela realist-comunist de pe clădiri.

Creier pe pereţi

Sînje pă linoleu.

Fără milă!

Miza cărții este așadar destul de ridicată. Ce a ieșit vedeți și voi. Timpul va arăta dacă ceva am reușit or ba.

Așa că vă aștept seara la 19.00 la Londohome – unde va fi o discuție simplă, un mic ceaun, o muzică de 90 și lejer la povești lungi.

Nu am mai făcut chef de dinainte de pandemie – am uitat cum e. La vârsta mea am trecut prin multe chiar legendare – unele au rămas în carte. Cele mai bune chefuri sunt cele pe care nu le organizezi – apar spontan: tu doar trebuie să fii pregăti să le accepți

Am invitat diseară oameni mai puțin din zona literară – să mai ieșim din bulă.

Pe prietena și vecina mea – Iulia Popovici: e dintre prietenele mele la care nu pot face față – are o viteză de procesare prea mare și pentru mine. Când ceva nu știu și nu înțeleg apelez la ea – ori mă bate, ori îmi explică: și cu vecinii e bine să te ai bine .

Pe Oana Giurgiu – care are cel mai tare vibe pozitiv și mie-mi amintește de 90 mereu. De ce? Dacă te pierzi în ceva sat sau orășel în fundul Olteniei, Ardealului sau Moldovei și cauți ceva – o suni: îți zice unde găsești de mâncare, de dres, de schimbat roata – orice. Știe tot. Dacă o suni la 3 noaptea și zici că vrei un cal sau mașină blindată – ea nu cheamă salvarea și nu te trimițe la origini ci te întreabă normal: la ce oră ai nevoie de ele? Cu ea ai sentimentul că imposibilul e o chestiune banal de rezolvat. Astea sunt femeile care au învins nebunii ani 90 – eu le consider eroii tranziției și noi suntem vii pentru că au existat astfel de femei: totul se rezolvă, nu dispera.

Pe Bogdan Mureșanu nu-l știu: dar am un obicei – chem oameni necunoscuți care-mi plac dar nu-i cunosc. El zice că ne-am cunoscut în epoca antică – eu nu-mi amintesc. Nu ne-am văzut – ne vedem diseară. Dar am discutat online, făcut interviu, scris despre filmul lui. Mi-a plăcut că a rupt lumea în două cu filmul – e exact ceea ce trebuie. Sper să prindă avionul că e pe la Sarajevo – și a promis ceva sticlă. Vedem.

Sper să apuc să fac și un ceaun cu prietenul Adrian care nu mă lasă la greu. Oricum o felie de pâine cu untură și un gulaș se găsește.

Muzica 90 o pune un alt amic – DJ Septi Dobrogeanu.

Ne descurcăm – suntem din 90.

Ah – fiindcă am o vârstă și nu mai duc două evenimente unul după altul: am cuplat lansarea cu ziua mea (de mâine). Am și îmbătrânit puțin (sau poate doar m-am maturizat), sunt și de la Odessa zice mitul – gheșeft, ce mai.

Dar de ziua mea – eu dau, nu primesc: dau o carte, o discuție faină, un gulaș, o muzică – și taclale cu oameni faini ca voi toți cei interesați. Așa, să mai ieșim în real. Și să ne bucurăm că suntem încă în viață și mai avem cu cine povesti.

Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”

Florin Poenaru discută cu Vasile Ernu despre noua sa carte – Generația canibală. Cartea maturității. – sursa CriticAtac

Felicitări, Vasile, pentru noul tău volum, Generația canibală (Polirom 2024). Când l-am citit mintea mea nu se putea abține să nu facă mereu paralele cu Liberă, cartea lui Lea Ypi (Pandora M, 2024), în ciuda diferențelor destul de mari. Dacă Ypi scrie în engleză într-un stil menit să placă unui public occidental încă fascinat de exotismul postcomunist (Albania, față de spațiul estic și cel ex-Yugoslav încă mai degajă o astfel de mistică în prezent), textul tău, în manieră caracteristică, e un melanj de genuri și stiluri, undeva la granița dintre memoir, travelog și o lungă postare pe facebook. Atât în Sălbaticii copii Dingo cât și în continuarea sa, Generația canibală, dai voce unei experiențe generaționale, practic retrăirea tranziției dintr-o perspectivă subiectivă, dar nu neapărat autobiografică, o tranziție ce nu e doar temporală și politică, ci și, sau poate mai ales, geografică și culturală. Cele două volume reprezintă și o formă de sinteză a volumelor tale anterioare, o sinteză ce se realizează în epoca rețelelor sociale și a formelor de rememorare făcute posibile de acestea. Din acest punct de vedere mi se pare foarte ofertant teoretic demersul tău pentru că pune întrebarea cheie: ce și cum ne mai amintim din anii 80-90, ultimii ani analogici, din mijlocul fragmentării digitale prezente, în care uitarea e precondiția fundamentală ca ceva nou să apară. Ai avut în vedere în mod explicit această dimensiune a păstrării memoriei? Legat de acest aspect eram curios pentru cine ai scris, totuși cartea? O reamintire-bilanț pentru colegii tăi de generație sau o poveste din preistorie pentru cei mai tineri?

Mulțumesc. Interesantă paralela cu Lea Ypi, pe care o apreciez și cu care chiar începusem să facem un interviu care însă nu s-a materializat. Cu toată aprecierea mea, dar fără falsă modestie, cred că volumul meu are o miză ceva mai mare și e stratificat ceva mai complex. Dar nu asta e tema: întrebarea este cumva ce am făcut? Sau ce am vrut să fac?

Cele două cărți, care construiesc un diptic, sunt o arheologie personală, subiectivă, cu ambiție ”generațională” dar care nu e atât un demers despre memorie cât e o muncă de reflecție și înțelegere. Adică demersul meu care apelează la memorie, la povești trăite, găsite sau documentate, au ca scop mai degrabă construirea unui mozaic social care să ne ajute să înțelegem o epocă. Pentru mine nu atât generația este importantă cât epoca. Generația e parte a epocii.

Demersul meu – și asta e aproape programatic – este despre cum povestim o epocă: cum o încadrăm în timp, care sunt caracteristicile ei, mirosul ei, muzica ei, imaginile ei, practicile ei. E acel mozaic bizantin din biserici sau cel sovietic de pe clădiri compuse din multe cioburi: de aproape nu vezi nimic decât pietre, cioburi colorate dar de la distanță se văd culori, figuri – până vezi întregul.

Ce definește o epocă? Care e acel Zeitgeist – spirit al timpului, care sunt elementele cheie care produc o epocă. Anii 80, de care se ocupă Sălbaticii copii dingo și anii 90 – care e tema Generației canibale –  sunt foarte diferiți chiar dacă au continuități și discontinuități. Cum curge timpul, cum se schimbă anumite ierarhii, valori, structuri. Culmea e că pe mine materia epocii mă interesează tot mai mult. Deseori spun că istoria materiei unei epoci e mai importantă decât istoria ideilor ei – e mai rezistentă și afectează mai profund istoria umană. Nimeni nu-și mai amintește propaganda vremii – dar toți din generația mea știu bine o mulțime de gusturi, practici, obiecte. Toată infrastructura acelor ani e mintea noastră acum. Ea ne-a formatat mai mult decât propaganda care nu mai avea niciun sens.  De asta dau exemple dure cu trenul care schimbă roțile la vamă – acolo Imperiul la vamă schimbă întâi infrastructură și după aceea mintea, ca în filmul Transformers.

Adică, aceste  cărți pentru mine, sunt un fel de a lucra pentru a înțelege – un demers de reflecție dar făcut cu aceste instrumente: memorie, relații, obiecte, istorii.

În același timp îmi dau seama de un imens avantaj pe care l-am avut. Sunt un produs al unui Imperiu – probabil cel mai mare și complex imperiu modern. Doi – experiența colosală cumulată a comunismului – un regim radical diferit de ”restul lumii” – asta e foarte important. Eu sunt cred printre primii care face această muncă  asumat în România: valorificarea pozitivă a experienței comuniste. Spun clar: da, venim din iad, dacă vreți, o experiența tragică, dar experiența noastră e unică, e colosală. Valoarea noastră este dată de unicitatea și complexitatea acestei experiențe colosale la nivel istoric. Eu sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni – ba chiar am unul de superioritate, așa m-au educat. Eu capitalist pot deveni în 5 minute – ei comunist nu pot deveni: nu au cum, le lipsește experiența și înțelegerea. Această diferență e un imens avantaj. Suntem cumva ultimii antici iar tragediile păstrează cel mai bine esența umană.

Revin. La mine se mai adaugă stratul basarabean – periferie de imperiu – și cel religios de experiență prin familie: marginal – în imperiu. Acum vin cu experiența sovietică într-o Românie care are total altă experiență. Călătoresc din Chișinău în Iași, Cluj, Timișoara, multiple straturi, multiple experiențe, multiple geografii și diverse grupuri sociale. În carte sunt enorm de importante aceste poziții din care privești societatea, lumea, oamenii, schimbările.

Am avut cele mai diverse  și uneori proaste poziții din care am privit schimbările și asta e un imens privilegiu. Acum când am lucrat îmi dau seama câte poziții unice – geografice, sociale, politice –  de a privi lucrurile am avut. Asta e crucial pentru munca mea.

Pentru că e un subiect enorm despre care sper să mai avem ocazia să vorbim și în alte contexte, vreau să ne explici rapid cum tematizezi noțiunea de generație (succesiune de generații, luptă între generații etc.), care e prezentă în toate cărțile tale de până acum, fiind centrală, desigur, în ultimele două. De ce e util să operăm cu acest concept?

Cum spuneam, pentru mine tema ”epoca” – perioadă istorică – este mai importantă decât generația.  Termenul de generație la mine este mai degrabă legat de grupul cel mai activ, dinamic, reprezentativ pentru acea epocă.

Generația produce o epocă sau epoca produce o generație? Cumva, primordial la mine este epoca – mi se pare că ea predetermină comportamentul unei generații cu toate că de la un punct încolo e o simbioză. La fel de adevărat e că într-o epocă pot fi mai multe generații. Așa și este – conviețuiesc mai multe generații. Dar ele sunt tot legate de o definire și încadrare în timp și care este definit de un anumit comportament comun în care se regăsesc.

De exemplu pentru anii 80  – epoca 80 – am încercat să dau răspunsul: unde încep și unde se termină ei. În Sălbaticii copii dingo am încercat să arăt, de exemplu, diferența între epoca 70 și 80: frații mei fiind activi cumva în anii 70. Epoca 80 pentru mine este o epocă tare scurtă. Pentru mine anii 80 se termină undeva prin 87.

Anii 90 – epoca 90 de care mă ocup în Generația canibală e altceva: când încep și când se termină? Am pus ca punct de începere a epocii 90 anul 89. Dar mi-am dat seama recent, după ce am terminat cartea, că la mine și în tot estul comunist – cu excepția României și Albaniei – epoca 90 începe prin 86-87 odată cu perestroika. Eu când am venit în România în 90 eram deja sătul de 90 – aveam 4 ani la activ. Doar că aici 90 a fost ca o explozie destul de violentă și  isterică, întârziată. Am pus însă convențional – 89, Revoluția.

Când se termină ei? E o poveste la care e mult de discutat – am un capitol în carte. Am făcut chiar un chestionar și am trimis la cam 40 de prieteni: oameni foarte bine educați, cu experiențe diverse. Am primit răspunsuri halucinante. Întrebarea: anul în care se terminat epoca 90 și de ce?

Ceea ce este sigur, epoca 90 duce după 2000 încă câțiva ani buni. Eu am tranșat cumva subiectiv povestea și am legat-o de plecarea mea de la Cluj la București care coincide cu căderea lui Funar la Cluj, venirea lui Băsescu ca președinte, NATO, apropierea de UE, apariția multinaționalelor etc. Pentru mine e clar că după 2004 deja părăsesc epoca 90 – se termină. Începe cu totul altceva.

Dar întrebarea cheie rămâne: ce este definitoriu pentru epoca 90? Libertatea? Speranța? Deschiderea? Entuziasmul? Democrația? Asta e grila oficială a răspunsului, cum era înainte linia Partidului.

Poate la fel de important dacă nu mult mai important au fost: dezindustrializarea, privatizarea, dispariția unui anumit tip de muncă, felul de a înțelege noul tip de muncă, distrugerea ascensoarelor sociale, dislocarea totală a populației, disponibilizarea, inflația, apariția mărfurilor ca element de schimb social și valoare supremă, apariția banilor cu funcție politică nu doar economică, apariția liberă a religiosului și etnicului ca element politic dominant – cu funcție nu doar politică ci și economică – monetizarea relațiilor, accelerarea timpului etc etc. 

Recunosc că una dintre mizele cărții mele e să schimb grila de interpretare. Accentul pe aceste elemente mie mi se pare mult mai important fără a nega libertatea, speranța, entuziasmul epocii.

Eu încerc să adun aceste multe elemente care cred că sunt cel puțin la fel de reprezentative – dacă nu chiar mai reprezentative – decât grila oficială cu libertatea și democrația. Dacă rămânem la grila oficială de interpretare producem o imagine falsă a epocii nu prin neadevăr ci prin omisiune. Cel mai eficient se minte  folosind adevărul parțial ca răspuns integral, total și definitiv la o situație complexă. Eu nu sunt mulțumit cu oficiosul.

În această grilă introduc povestea cu generația – care cumva este partea cea mai dinamică a societății: cei cuprinși între 15 și 30+. O las mult mai laxă, nu e fixă. Mereu atenționez că au existat și alții – alte generații afectate: cum au fost părinții noștri de 40+ dintre care mulți aveau ciclul închis al vieții active și care au fost de fapt cel mai dur loviți. Mie îmi este greu să vorbesc despre ei: îmi lipsește înțelegerea lor directă – o știu indirect.  Așa cum acord un rol sporit rolului femeilor în tranziție – un fenomen-cheie pentru mine.

În celebrul și controversatul său eseu Cu toții suntem canibali, Claude Levi Strauss a scris că în ciuda diversității sale extraordinare, canibalismul presupune introducerea intenționată în corpul uman a unor părți din alt corp uman, o practică ce este absolut universală, prezentă, într-o formă sau alta, în toate societățile umane din toate timpurile. Cine mănâncă pe cine în Generația canibală? Care sunt corpurile mâncate și care sunt corpurile care mănâncă? Tot Strauss delimita mai multe forme (sau cauze) ale canibalismului: 1) pentru nevoie calorică, în timpuri de foamete; 2) ca pedeapsă politică (adversarii trebuie învățați o lecție); 3) ca funcție magică (asimilarea puterilor sau sufletului celui decedat); 4) ca parte a unui ritual de trecere sau inițiere; 5) ca formă terapeutică (transfuziile, transplantul). În cartea ta, pe măsură ce ne depărtăm de începutul anilor 90 și venim spre sfârșitul lor, pare că trecem prin cele 5 forme de canibalism. Cine numără oasele la final?

Acum îmi dau seama că nu m-am gândit o clipă la acest text chiar dacă aveam în cap sintagma de la început cu canibalii și am citit una alta să mă asigur că intuiția mea e corectă.

Povestea cu canibalizarea are rădăcini mai vechi – încă de pe la prima mea carte, prin 2006. Eu am sezisat o atitudine foarte stranie față de trecut, față de vechiul regim. Acea negare totală – în privat oamenii aveau povești plăcute chiar, dar în public o negare totală. La intelectuali se vedea tare mult: negau orice legătură cu vechiul regim – ei fiind un produs al acelui regim: voiau să-și îngroape ”mortul”. În același timp trăiau din cadavrul lui.

La păturile sociale de la bază – muncitori și țărani – asta nu se vede: ei trăiesc regimurile ca pe ceva dat. Culmea că ei au fost mai dur loviți dar nu s-au plâns, ci au mers mai departe: li s-a desființat uzina și CAP-ul– locul de muncă – au mers mai departe. La intelectuali – cu cât au fost mai sus și au avut posturi mai bune cu atât mai dur au reacționat prin negație. Au canibalizat acest trecut: s-au hrănit din acest cadavru. Cadavrul a devenit moneda de schimb, foarte profitabilă care le-a legitimat existența, le-a adus profit și a devenit bâtă ideologică și politică, folosind-o în slujba noii puteri. Ba chiar aș spune că ei au făcut din ”comunism” – adică anticomunism un soi de ”mausoleu a lui Lenin” – au îmbălsămat acest cadavru pentru că era o marfă utilă economic și politic. De asta spun că cel mai bine s-a conservat comunismul în mediul anticomunist, până recent. Adică a devenit o meserie: comerț cu cadavrul comunist.  În mediile muncitorești și țărănești comunismul a dispărut în primii ani pentru că ei nu aveau ”cadavru” – noile relații de muncă și producție îi proiectaseră deja în capitalismul acela sălbatic despre care citiseră în cărțile de propagandă. Ca la carte s-a reprodus.

Acesta e primul strat. Economic lucrurile au mers la fel: toată industria, tot ce s-a produs înainte –  tot ”fierul vechi ceaușist” cum au numit primii reformatori vechea industrie –  a stat la baza capitalizării. Sunt de acord că naționalizarea a fost violentă în anii 50 – dar transferul proprietății publice înspre proprietate privată oare nu a fost la fel de ilegitim și violent? Oare nu a afectat grupuri sociale mult mai mari și poate mult mai violent?  Sau să zicem la fel – cu siguranță a afectat pături mult mai largi. Eu constat acest tip de canibalizare –  am fost martorul unei violențe structurale fără precedent istoric: tot estul a fost aruncat în aer în acest proces colosal de transferuri de proprietăți, de dezindustrializare, de dislocare. Istoria nu a mai cunoscut așa ceva. Procesul e atât de mare că noi încă nu suntem capabili să analizăm – suntem prea aproape, trauma e prea mare, interesele și mai mari. Numai ilegalitatea privatizărilor pusă în discuție dinamitează toată legitimitatea noii lumi.

Astea sunt la nivel macro: social, economic, politic. Dar există ceva direct care a schimbat viața  noastră. Eu mereu lucrez cu cele două perspective: marile structuri sociale, politice, economice la scară istorică și viața cotidiană și privată a oamenilor. Pentru mine oamenii sunt cei mai importanți.

Pe mine, pe noi,  nu ne sperie sărăcia – noi eram săraci dar nu știam asta bine: era o altfel de sărăcie. Aveam o sărăcie stabilă și sigură. Ceea ce se întâmplă  la nivel macro afectează viața noastră radical.

În 90 se  întâmplă câteva elemente cheie. Primul – inflația: toate acumulările dispar. Inflația este ceva nou pentru noi – în comunism ea nu exista. Doi: pierderea masivă a locurilor de muncă – locul de unde să-ți poți câștiga pâinea pentru familie. Este elementul cheie al vieții unui om. Oferta altui loc de muncă nu exista – supapa migrației vine târziu. Rezervele s-au evaporat iar loc de muncă nu mai ai: elementul cheie – garanția, siguranța, securitatea vieții dispar. Oamenii trebuiau să se descurce într-un context radical nou. Statul și instituțiile devin nesigure, instabile – securitate minimă socială și economică. Pentru om asta este cea mai mare violență și umilință: să nu poată să-și hrănească familia.

Pentru ca umilința să fie perfectă apare oferta și nevoia de consum și statut social de cu totul alt ordin: demența mărfurilor – care înainte lipseau – și statutul care este dat nu de cine ești ci de ceea ce ai. Era ca o noua demență, ca în filmele americane cu zombie.

Are loc practic o dislocare totală, nu doar materială, întrucât și creierul și sufletul sunt dislocate. Intrăm într-un malaxor de canibalizare totală nu doar socială și economică ci și relațională: tot ce era valabil în vechea lume, gata – a murit. Dansam pe morminte fericiți fără să înțelegem că ne mâncăm între noi: Zombieland.

Adică a fost multă umilință, a fost multă suferință, a fost multă frustrare adunată – totul însă frumos ambalat și nu aveai voie să pierzi, să fii înfrânt. Pentru asta trebuia să fii pregătit să-ți halești și părinții și copiii. Cu veselie – ceea ce s-a și întâmplat la scară largă.

Acum roadele se văd. Eu am spus încă de mai bine de zece ani că anii 90 se vor revanșa – nu știam cum. Acum am intrat în epoca revanșei epocii 90. Doar că acum epoca 90 este globală și vine peste noi – nu știm ce va aduce. Dar cum știm ce am semănat cam trebuie să știm ce vom culege.

Așadar, după cum zici – sunt mai multe forme de canibalizare. Inclusiv autocanibalizare.

Unele dintre cele mai percutante pagini din carte sunt cele despre efectele devastatoare ale ”disponibilizărilor”, eufemismul din zorii tranziției pentru intrarea în șomaj cu efectele sociale nocive generate de acesta. Oamenii se sinucid sau beau până se sinucid – întregi segmente sociale trec prin aceste traume ale dislocării aduse de anii 90. Caritasul, Occidentul apar ca iluzii de scăpare din acest infern. Cum poate fi narată, readusă în prim plan această experiență colectivă a anilor aceia în care s-a murit pe capete din cauza crizei economice aproape ca în timpul unui război?

Așa cum arătam mai sus: miza schimbării grilei de interpretare a anilor 90 este importantă pentru mine. Mă nemulțumește foarte mult această grilă triumfalistă: lumea rea a murit, am învins monstrul și am intrat în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai nou văd că se publică doar date statistice să ne arate ce bine o ducem – doar că fiecare trebuie să mergem cu psihoterapeutul la purtător. O ducem atât de bine că până și copiii noștri merg la terapeut din grădiniță.

Să fie clar: sunt fanul Revoluției din 89 – cred că acel regim nu mai avea nimic uman, era inuman și trebuia terminat cu el. Nu mai avea nici o rațiune și nici o legitimitate de a continua. Era terminat: istoric, social, economic, politic, cultural. Atenție: noi esticii l-am făcut pe model european – noi l-am distrus. Trebuie consemnat asta istoric: cu demnitate, asumat.

Dar felul în care am făcut trecerea e tare discutabil: mie mi se pare că am plătit un preț prea mare. Aici e mult de discutat. E bine să analizăm, să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi și cum. A fost  ”Stalingradul nostru”  – în vremuri de pace estul a pierdut cât în toate războaiele posibile și imposibile. A pierdut la nivel de capital, de infrastructură – dar cel mai mult la nivel de oameni – resursele umane: imens, colosal – tind să cred că pentru totdeauna. O parte a murit, o parte s-a alcoolizat, o parte a emigrat și a fost perfuzia de sânge proaspăt pentru ”afară”, o parte a devenit bandiți, o parte s-a deprofesionalizat și tot așa. Dizolvare masivă zeci de ani: socială, economică, politică. Uman a fost o catastrofă. Despre care nu se prea scrie, nu se prea analizează – nu se învăță în școli.

Cum povestești toate acestea? Ai prea multe straturi, prea multe direcții: cum le prinzi? Pentru mine a fost tare greu, ce aleg, ce păstrez? Sărăcie, disponibilizare, inflație, comerț în loc de producție, umilință, schimbarea formelor de producție, schimbarea formelor de proprietate, schimbarea ideii de muncă și de bani, monetizarea relațiilor, tipurile de consum, banii ca factor politic central? Mai ai diverse pături sociale, ai sat și oraș, ai RSSM devenită Republica Moldova și România, ai dizolvarea URSS. Sentimentul e că în una din zilele 90 era cam cât un an din anii 80. Atât de intenși erau: niciodată nu s-au întâmplat în timp de pace atât de multe lucruri esențiale într-o perioadă atât de scurtă – fiecare zi era ca un război total.

Am vorbit despre descoperirea occidentului, care a fascinat imens – însă în ultima perioadă am intrat în faza dezvrăjirii: acum  balanța o ia nepermis în direcția opusă. Ne-am urât prea mult pe noi înșine fără să ne analizăm corect și i-am iubit și adorat prea mult pe ceilalți fără să analizăm corect. În ambele situații era bine să fim echilibrați. Nu e bine să ne iubim sau urâm excesiv ci să ne analizăm și înțelegem corect, la justa valoare – cu bunele și relele noastre. La fel și cu occidentalii – o justă analiză și evaluare: avem ce învăța dar nu trebuie să fim umiliți. Plus că în joc sunt interese politice și economice diverse: capitalismul e alt tip de animal, care nu prea iubește animalele domestice – le sfâșie și lasă și nota de plată.

Cum îmi spunea un coleg de clasă care vinde în piață la Cahul: Vasea, dar ceea ce scriau cărțile comuniste de propagandă despre  capitalism – chiar s-a întâmplat, nu mințeau. Așa e. Spunea și Boris Groys într-un interviu: critica comunismului adusă de capitalism e perfect adevărată așa cum critica capitalismului făcută de comuniști e perfect adevărată. Ambele părți  au dreptate. Trebuie să ne maturizăm și să privim critic dacă vrem o societate mai echilibrată. Și da, democrația și capitalismul sunt lumi separate, nu identice. Acum mai ales asta se vede de pe lună.

Da, a fost greu să mă opresc: și așa am mai lăsat pe afară 400 de pagini. Mi-am dat seama că nu mă pot opri. Voi mai scrie cred o carte de povestiri scurte. Ar fi păcat să se piardă. Pentru un scriitor și cercetător anii 90 sunt fabuloși – o mină de aur.

Printre personajele principale non-umane din carte se numără câteva obiecte-cult sau mărfuri-fetiș ale vremii: bagajul, videoul, TEC-ul, sticla de vodcă, trenul, blugii, hainele second-hand (de la ajutoare), berea, petul de cola cu vin, etc. Cum ai caracteriza relația cu obiectele în perioada de atunci și ce s-a schimbat pe fondul exploziei mărfurilor?

Relațiile cu obiectele și mărfurile la mine e veche pentru că regimul comunist cumva ne-a produs o istorie aparte: în minte eram deja consumiști căci făceam parte din modernitatea tehnică dar nu dispuneam de obiecte. Consumeriști fără consum: obiectele erau pentru noi fetișuri – membri de familie. Cum ironizam în cartea mea de debut – Născut în URSS: noi puteam produce cozi la nesfârșit – dar nu aveam suficientă marfă. Ei bine, au venit capitaliștii și au arătat că pot să ne bată: nu putem produce atâtea cozi câtă marfă pot produce ei. Am capitulat  – ne-au învins. Istoria asta a mărfurilor ar trebuia povestită într-o carte separată. A propos: cuvântul tovarăș și marfă în rusă au rădăcină comună.

Apariția mărfurilor și pieței e un element cheie în procesul de schimbare. Și e cumva și mai ușor de înțeles. Pentru scriitor și felul cum funcționează  textul pentru cititor e importantă și această parte melancolică, emotivă, nostalgică.

Pe mine însă mă interesează mult ideile. Cum obiectele devin brusc  centrale în viața noastră – cum ele devin parte a statutului social, cum dobândesc o funcție politică. Cum banii devin din instrumente de schimb în comunism – în instrumente care au putere politică. În comunism banii nu au avut niciodată putere politică: cu bani în comunism maxim ce puteai  cumpăra erau mărfuri. În capitalism cu bani cumperi tot: inclusiv pe Dumnezeu, ca să nu mai zic de posturi politice. Banii devin elementul cheie politic – în comunism statutul, puterea, este dată de altceva. În vechea lume precomunistă la fel. De aici și mutațiile și apariția monștrilor politici: un amestec de bandiți cu foști nomenclaturiști. Asta se vede în Rusia mai bine – la noi, țară rurală, puțin arhaică – ne salvează de acest tip de violență. Altă temă sensibilă și deloc studiată.

Revenind la întrebare. E interesant cum îmi dau seama că primele simboluri ale prosperității erau culoarea și gustul dulce. Sucul dulce și colorat era primul indiciu că ești prosper chiar dacă erai ultimul amărât. Erau primele semne ale lumii noi. De asta povestesc cu sucul TEC – dau și imnul sucului care e esența ideii de capitalism primitiv: adică cel real.

Beam suc TEC și tot cartierul asculta DJ Boroş. Iată primul imn al capitalismului românesc

Hei, hei, dacă vrei

Un pahar de suc să bei,

Vino azi în lumea lui,

Lumea dozatorului!

Hei, hei, nu uita,

Căci aici e viaţa ta !

Că e bine sau e rău,

Ăsta‑i dozatorul tău!

Hei, hei, stai aşa!

Asta e şi ţara ta,

Ţară plină de comori

Şi cu mii de dozatori.

Unde noi avem o lege :

Dozatorul este rege!

Cei săraci şi cei bogaţi

Toţi aici vor fi aflaţi.

Sunt la fel, dar sunt la fel

Fiindcă toţi avem un ţel

Cel sărac e mult mai bun

Un pahar el bea acum

Şi se face mai bogat

La inimă şi e‑mpăcat

Cel bogat se crede tare

El bea două‑trei pahare

Şi cu banii vrea iubire

Dar asta nu e fericire!

E interesant cum noi credeam că de fapt ”capitalismul bun” va veni repede – acum e ”unul rău”. În general credeam că totul se va schimba imediat: totul e să umplem magazinele cu mărfuri și vom deveni ca occidentalii. Eram de o naivitate de speriat.

Pe urmă ni s-a spus – de la reclame la toată  media, discursul intelectual la fel: mentalitatea e problema. Totul e perfect  – noi de fapt suntem defecți. O să intrăm într-un proces de reeducare și vom fi reparați. Asta de fapt e o violență și umilință ascunsă care nu are cum să nu dea roade în timp. De asta eu voi vorbi și de revanșa. Noi toți creșteam cu gândul că ne vom răzbuna: Inglourious Basterds vom deveni într-o zi.

E interesant la fel cum aflăm că suntem săraci – și mai ales cum aflăm ideea de bogăție în noua paradigmă. Sărăcia de rit vechi era mai ușor de dus pentru că eram egali în sărăcie: acum apare inegalitatea în sărăcie – și inechitatea și inegalitatea în bogăție. Care devine insuportabilă. Egalitatea în sărăcie e mai ușor de dus decât inechitatea și inegalitatea în bogăție. Explodează totul și apare o cu totul altă ierarhie și relaționare socială, politică și economică, de o violență fără precedent.

Ne trezim cumva în literatura occidentală de secol 19 – unde e totul despre bani și violență socială și economică. Doar că totul foarte concentrat, accelerat dar spus ca o poveste de succes cu zâmbetul pe buze. Ne canibalizăm voios cu un zâmbet fericit.

În lumea pe care o descrii se bea foarte mult, toată lumea bea, din diverse motive și în diverse contexte. Au fost anii 90 o mahmureală permanentă, cum pare că sugerezi? O altă instituție importantă pe care o descrii atent în carte este cea a bairamurilor, care trebuiau să țină la infinit, la fel ca non-stopurile, cealaltă instituție crucială a vremii. Bairamurile erau practic justificarea libertății – în sensul postcomunist pe care îl descrie și Ypi – și a aspirațiilor revoluționare: nu s-a murit la revoluție pentru ca mai apoi o formă de autoritate să vină și să oprească petrecerea. Este ceea ce îmi amintesc și eu, vag, din epocă. Puteau exista interdicții, mai ales pentru cei mai tineri, până când venea vorba de distracție. Atunci se suspendau prohibițiile. De unde vine predominanța acestei instituții? E reală această percepție că se chefuia și se bea mult în epocă, sau vedem asta așa dinspre ziua de azi?

Da, una din obsesiile mele e să găsesc tehnicile de supraviețuire și instituțiile cheie ale epocii. De exemplu am multe povești cu bagajul, pachetul – cu mâncarea. Adică spun că din punct de vedere economic al capitalismului noi trebuia să murim cel târziu în 94. Viața noastră nu se poate justifică din perspectivă capitalistă. E o minune că am supraviețuit.

De ce nu am murit? Ei bine apar alte instituții care îndeplinesc funcții și rezolvă o mulțime de situații: pachetele, trocul, bișnița, familia, viața socială pe bază de schimb. Banii încă nu au rolul nou, actual – nici nu-i aveam. Trocul, schimbul etc îi înlocuia: pachetul de acasă e esențial ca tehnică de supraviețuire. Îi dedic un capitol. Încerc să arăt cum trăia un student ca mine care nu a avut niciodată bani. Așa cum nu înțelegeam ideea de acumulare – tot ce făceam din bișniță îi consumam în aceeași zi.

Azi e foarte greu de explicat viața în afara câmpului financiar și monetizat al relațiilor. Cum e să trăiești ca student un an fără bani? Întreabă-ți studenții – cheamă salvarea să te interneze la spitalul de boli mintale. E ceva ce nu pot gândi – că de trăit nu se mai poate așa. În doar 30 de ani lumea s-a schimbat din temelii în însăși esența ei: nu mai putem gândi nimic în afara câmpului economic, financiar. Înainte câmpul economic era unul din zecile de elemente – egal. Acum el e totul. Economia nu e decât o formă de teologie laicizată: nimic mai mult. Banca spune foarte clar: nu te poți mântui, salva, intra în Rai dacă nu-ți plătești rata. Și gata. Dar e o altă poveste.

Bun, revenim. Băutura nu era ceva nou – comunismul s-a construit pe bază de alcool. Alcoolul e forma de deconectare în cadrul sistemului industrial modern. Pentru că are nevoie de timp, socializare și revenire lentă. Timpul arhaic și industrial permite asta. Acum trecem la timpul postindustrial – musai pe prafuri tari: deconectare și conectare rapide.

Se schimbă însă ceva cu alcoolul în 90: în comunism se bea pentru a uita, a nu vedea, a adormi, a te deconecta. În noua lume se bea patru a fi treaz, pentru a fi conectat  – a fi în inima acțiunii. Alcoolul precum drogurile noi. Acum se bea nu pentru a ne deconecta ci pentru a ne conecta – la consum, la viață, la chef. Era carnaval total: alcoolul trebuia să intensifice starea. Epoca 90 cred că e epoca în care ai sentimentul că nu s-a dormit. Era o stare de mahmureală continuă, fie semi-trezie.

Se intră din epoca în care centrali sunt ”oamenii maturi” în epoca în care ”cei tineri” vor domina. Aici apare și conflictul radical generațional: maturii, vârstnicii care erau elementul cheie în vechea lume acum devin element de frână socială, din cauza lor întârzia capitalismul salvator. Asta era percepția. Tinerii însă sunt cei care devin simbolul noii epoci: flexibilitate, valori, deschiși la tot – dispuși la orice sacrificiu. Carnea de tun perfectă. Bătrânii lucrează la stat – tinerii pe piața liberă, bătrânii cu ”carte de muncă”, tinerii ”pe contract” sau la mica înțelegere: aici e și una dintre rădăcinile urii anti-stat.

Mottoul cărții e un cântec al epocii:

Aş fi putut bea marea

Aş fi putut deveni altul

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Aş fi putut deveni fluviu

Cu apa sa neagră

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Tânăr mereu, beat constant, dar treaz pentru că trebuia să fii conectat, să consumi, să fii activ. Partea proastă e că se bea numai prostii. Cred că acel alcool prost a omorât jumătate din tinerii de atunci.

Mai dau un exemplu: instituția Non-Stop-ului, o altă instituție culturală socială și economică esențială pentru epoca 90. Am publicat textul separat și a devenit viral. Ideea de libertate însemna de fapt Non stopul de la colțul blocului: erau peste tot. Să poți să te duci la 3 noaptea să bei o vodcă sau o cafea, să cumperi o țigară la fir – era ideea de libertate și consum totale. Nu am murit degeaba la Revoluție, ci ca să avem dreptul să murim de alcool de contrabandă de proastă calitate la sticle de plastic, botezat Motorola.

Cartea se vrea și o arhivă de sunet a vremii – ca să invocăm aici cercetările Arhivei de Sunet pe subiect – aflându-se în aceeași logică de producție multimedia a volumelor anterioare (primele aveau câte un CD la final). Mai pertinente mi se par însă paginile despre de ce manelele au trecut foarte greu Prutul și de ce artiștii din Republica Moldova nu doar că au avut succes enorm în Romania (și internațional), dar au produs practic o nouă paradigmă (spoiler alert: datorită școlii sovietice). Capitolul despre umor este după mine cel mai bun din carte și ar trebui rapid introdus în circuit internațional ca să înțeleagă toată lumea originile umorului de tip Seinfeld (altfel, împărtășesc complet, rezervele pe care le ai față de umorul de tip Academia Cațavencu din anii 90, dar mai puțin cele despre Divertis). Cu toate acestea mi se pare că partea de pop-culture e cumva subreprezentată în volum (sigur, e scena memorabilă cu Twin Peaks la nuntă la Botoșani) în condițiile în care consumul cultural explodează atunci. Atunci au apărut primele virale, cu mult înainte internetului. Moartea lui Bobby din Dallas sau a comisarului Catani erau relatate pe primele pagini ale ziarelor. Cum te raportezi la această zonă de cultură populară din anii 90?

Acum că zici mai că aș mai scrie o carte numai pe astea. E o epocă cu atât de multe elemente încât e imposibil să acoperi tot. Anii 90, cum îmi place mie să glumesc, au nevoie nu de un scriitor ci de o armată de scriitori și câteva instituții de cercetare.

Pentru mine au fost importante capitolele cu relația manele – pop-ul muzical basarabean: au mize mult mai mari decât înțelegerea noastră de diferențe regionale. La fel e și cu umorul: eu  vreau să arăt că toate acestea fac parte dintr-un ”sistem-lume”. Eu sunt universalist – vreau să văd cum ne plasăm noi în câmpul cultural global și care sunt cauzele apariției unor fenomene.

Arăt că muzica pop moldovenească are anumite rădăcini diferite de cea românească chiar dacă ea este făcută în română. Iată cum o muzică românească făcută în altă genealogie culturală, în altă infrastructură și istorie are rezultate diferite. De ce maneaua nu poate trece Prutul? Care este secretul – apa, pământul, humusul sau e ceva mult mai profund. Mâncarea e la același capitol – am introdus separat povești cu asta.

La fel e cu umorul – aici lucrurile sunt mult mai profunde. Pentru că umorul este ceva care se construiește în sute de ani, se schimbă greu și e ceva esențial în construcția identitar- culturală. Umorul e ceva al naibii de intim și fin acordat. Eu arăt cum se face că umorul românesc de dincolo de Prut e mai aproape de cel de New York decât de cel de la București. Cum e posibil? Eu arăt ce conflicte imense produce interpretarea diferită a umorului: produce lupte culturale reale – noi ne băteam. Pentru o glumă din Academia Cațavencu în camera unor basarabeni luai bătaie fizic, pe bune. Ei nu înțelegeau aceste glume: le citeau în cheie  tragică. De ce? Eu încerc să arăt aceste cauze care produc feluri de construcții interpretative radical diferite în cadrul aceleiași etnii, limbi.

Cu pop-ul da: am ales să păstrez câteva. Scena cu nunta de la Botoșani care s-a oprit ca să se uite nuntașii la Twin Peaks face ravagii. E emblematică – e o scenă de film. Nu vreau să mă scuz – aș fi putut scrie mai mult pe subiect, dar recunosc că pe mine pop-ul românesc nu m-a ținut aproape. Eu eram pe cel rusesc. Poate și de aici o distanță. Am încercat să pun în acest cocktail 90 de toate –  evident că proporțiile nu sunt egale. Din unele ingrediente am scăpat mai mult – din altele mai puțin. Sper să nu doară capul a doua zi, doar mahmureala e marcă de 90.

În lumile sociale prin care circuli pe ruta Chișinău-Timișoara-Iași-Cluj-București apar personaje și instituții care vor deveni fundamentale pentru conturarea unei culturi critice alternative în spațiul românesc. Originea acestei culturi critice a fost chiar confruntarea critică cu realitățile și narațiunile dominante ale tranziției. Cum analizezi acum, cu avantajul distanței temporale, evoluția acestor oameni? Ați ajuns unde credeați că o să ajungeți? Dacă nu, unde au fost accidentele de parcurs?

Cultura critică a apărut târziu aș zice. Tot conceptul de critică era îndreptat nu spre actualitate ci spre trecut: critica  românească însemna Jos comunismul și Jos Iliescu. Aveai voie doar la astea – de fapt era singura critică conștientizată: critică = anticomunism.  Parțial justificat prin lipsa de perestroika sau a unei epoci intermediare. Dar ideea de a critica altceva decât comunismul sau PSD – guvernarea? Era de neconceput. Așa cum nu existau alternative: democrația = capitalism: punct. La asta se adăuga fascinația și mimetismul occidental – fără nicio minimă reținere. Era ceva profund religios: pentru noi capitalismul și democrația au fost concepte religioase, nu politice. Un soi de religie laică, să nu speriem pe cei de pe Calea Victoriei. Până la un punct, repet, de înțeles. Doar că asta s-a extins prea mult. Mult prea mult. Plus are loc  re-cuplarea cu interbelicul si idealizarea acestuia: viitorul nostru era un soi de interbelic reșapat și retehnologizat.  Așa că Georgescu actual acolo-și are rădăcina + rugăciunea din Piața Universității. Ea a fost ascultată.

La mine povestea asta a venit abia după mutarea la Cluj (96) – odată cu întâlnirea găștii de la filosofie cu care am făcut Philosophy& Stuff. Acum spun în premieră – eu am ocolit tema asta. De ce? Cred că merită o carte separată. Voi scrie povestea asta într-o carte mai mică. O cred de asemenea foarte importantă. De aceea în carte gașca Philosophy& Stuff apare printre altele – parte a unui puzzle mare.  Ar fi dezechilibrat povestea mare. Nici Idea nu apare și nici Tranzit nu apare ca grup critic ci ca o istorie printre altele. Am încercat să nu fac epoca 90 strict după croiul meu, din acest motiv mă documentez mult.

Genealogia gândirii critice vreau să fie o carte separată: nu voi lăsa pe seama altora să ne scrie istoria. Glumesc, dar nu mult.

Dar că să nu ignor întrebarea spun că la baza exploziei acestui tip de gândire – și eu cred că noi am fost primul grup universitar de stânga din România post 90 asumat –  a stat pe de o parte genealogia noastră, realitatea din care veneam, dublată de lecturi, intersecții universitare externe, profesori etc.: școala franceză, CEU, G.M.Tamaș, C. Karnoouh, studii în universitățile occidentale + realitatea dură din teren și totala nemulțumire față de grila ”religios teologică” Păltiniș-GDS-Societate civilă.  Au existat un cumul de coincidențe care a făcut ceva ce rar se întâmplă. Claude Karnoouh spunea despre noi – grupul Philosophy& Stuff – că am fost cel mai inteligent grup întâlnit de el vreodată în mediul universitar global. Și avea ceva experiență. Acum privind în urmă cu experiența de azi: știu că asta e adevărat. Gașca aceea putea ”arunca în aer” orice centru universitar de top din lume la cât de buni erau. Doar că nu era loc pentru ei în România. Sper în doi ani să am cartea despre acest grup. Eu am fost privilegiat să nimeresc acolo când ei fermentau și să devin partea activă și mai ales să fac posibilă materializarea revistei. Eram puțin mai mare și mai pragmatic: a fost o nebunie – câțiva ani de vis. Voi fi și cronicarul grupului, sper.

Un tip de analiză față de care am mari rezerve, dar care mă fascinează în același timp, este ”analiza regională” sau ”etajera regiunilor”, cum frumos a numit-o Peter Demeny în recenzia cărții tale. Aici ești expert, atât când e vorba de diferențele dintre regiunile din România, cât și în ceea ce privește cele două țări surori, ca să nu ratăm ocazia folosirii unui clișeu. Astfel de observații sar aproape din fiecare pagină. Ele pot fi abordate în fel și chip, dar sigur nu lasă pe nici un cititor indiferent și sunt convins că există oameni complet enervați de ele. Crezi că s-au mai estompat trăsăturile și diferențele remarcate în anii 90, și în ce sens? Ca să dau un exemplu să fie clar la ce mă refer. Zici la un moment dat în cartea ta că toți oamenii din Constanța pe care i-ai cunoscut ți-au apărut mereu ca fiind foarte urbani comparativ cu orașe din alte regiuni și avansezi câteva ipoteze pentru o posibilă explicație. Doar că astăzi Constanța în sine nu mai este un loc urban. A suferit un proces de-orășenizare fără comparație cu celelalte orașe similare din România. Un astfel de spațiu nu are cum să mai producă oameni urbani ca cei pe care îi cunoșteai acum trei decenii.

Da, ai dreptate – accept rezervele tale. Și e normal să fie așa. Dar asta vine pe ce povesteam mai sus cu manelele, popul moldovenesc, genealogia umorului și conflictul bășcăliei etc. Eu explic mereu și mereu că aceste diferențe, practici, forme de organizare țin nu de esențialisme, ”mentalități”, ”psihologii ale poporului” ci de cauzalități sociale, economice, organizaționale. Eu, de exemplu, până și la observații legate de caractere regionale cum ar fiu suspiciunea – caut să găsesc cauzalități ce țin de organizarea instituțiilor care au dus la asta. În acest sens eu sunt veterotestamentar, adică marxist sau mai degrabă pe linia  Braudel și Wallerstein. La mine totul e legat de cauze sociale, economice, infrastructurale, administrative. 

Da, ce zici cu orașul Constanța e la fel ce zic cu Chișinăul. Se urbanizează enorm în comunism și are loc o ruralizare în 90: de la felul de a construi, la felul de a face instituții urbane politice pe model naș și fin: o ruralizare totală. De ce apar 10 perechi de nași în epoca 90 în Basarabia? Tradițional era o pereche, pe model religios? Păi pentru că devin plase sociale de siguranță: instituțiile dispar, plasele și ascensoarele sociale dispar. Îți iei 10 nași: unu îți rezolva un împrumut, altul plecarea la Italia, altul are grijă cu mâncarea, altul cu școala etc. Și tot așa. Asta e o revenire la arhaic, la rural într-o formulă modernă.

Eu de ce nu întârzii niciodată la întîlnire? Nu că sunt mai bun ci  pentru că vin dintr-o ”sectă” care de 200 de ani totul dar absolut totul se începe la ora fix – plus minus 3 secunde. De mic erai pedepsit penru întârziere. Asta produce comportamente exacte. Nu pentru că sunt mai bun – nu pot altfel.

Așa că eu umblând mult observ – și încerc să caut explicații. Unele îmi ies, altele nu. Înțeleg ce zici despre Constanța: sunt convins că așa e. Dar du-te la Sibiu și vezi un oraș de sute de ani, cu veche tradiție urbană,  devenit un sat românesc – poate cel mai rural oraș românesc. De ce? Așa cum părea Cluj în 90 – mai rural decât Iași. De ce? Foarte ușort de explicat – scrie în carte.

Așa cum văd tot soiul de istorii vechi devenite mituri dar care istoria și realitatea demult e alta: vezi cazul scandalului meu de la Timișoara care se crede cel mai multicultural oraș dar care demult nu mai are această realitate. Elita orașului se complace într-o falsă imagine de sine. Timișoara de azi nu mai e Timișoara de acum 100 de ani și nici măcar cea din anii 70. Ba chiar e pe dos: multiculturală cu morții și cam rasistă cu cei vii, chiar dacă are o moștenire multiculturală, multietnică. Arăt povestea asta: știu, deranjează. Chișinăul la fel – Dobrogea la fel. Și noi cam știm care sunt cauzele acestor schimbări. Mie îmi place să arunc aceste teme sensibile și pe alocuri deranjante. Ia încercă să zici că Vaslui are o populație mai urbană decât Sibiu? Să vezi ce scandal provoci: dar dacă am argumente?  Eu știu Piața Secu din Vaslui – așa ceva puține orașe au în România. E plăcut să crezi despre tine că ești aristocrat și când colo ești doar un copil de țăran: e mai bine să trăiești în minciună sau să-ți asumi demn ceea ce ești? Oricum nici țărani nu mai avem în tementul clasic: gata, s-a terminat și povestea lor.

Sau exemplu pe care-l dau cu ”copiii medievali” și de ce satele de câmpie par mai urbane decât cele de munte? CAP și colectivizarea virsus zone necolectivizate: tipul de muncă și organizare a schimbat tot. Povestesc și asta.

România este o țară fascinantă pentru că are aceste schimbări multiple, moșteniri complicate, influențe a trei imeprii etc.  – nu te plictisești deloc. Din păcate nu prea este cercetată serios.

Deși cartea este una în mod vădit autobiografică, tu apari și în unele fotografii ce însoțesc volumul, totuși aflăm foarte puține despre tine, cu excepția câtorva detalii atent curatoriate. Dacă te-ar întreba Eugenia Vodă ”cine era Vasile Ernu în anii 90”, ce i-ai răspunde?

Consider că aici nu am încercat să fiu prea concentrat pe mine: focusul pe mine e cumva cel de martor. Povestașul. Omul care spune, povestește și reflectează. Cred că în 90 eram un tip pe care-l bătea  vântul în toate direcțiile: eram plecat de mic de acasă, nu aveam o structură și scop. Nici ai mei nu făcuseră planuri cu mine: voiau doar să nu fac prostii mari. Lipsa de scop și structura erau riscante dar și ofertante. Era perioada în care te pierdeai ușor.

Cred că m-au salvat două calități: curiozitatea care mă ducea peste tot – am umblat foarte mult, în medii atât de diverse că și pe mine mă surprind azi uneori că știu oameni atât de diverși. Efectiv de la ciobani la profesori universitari și de la cerșetori la milionari și președinți de state. Unii apropiați. Și doi: știu să găsesc ușor oameni de bună calitate intelectuală și umană. Mulți din acești oameni m-au salvat și mental, și intelectual, și fizic, și financiar. Altfel trebuia să fi fost mort în 94. Am fost un om norocos: cu puțină inteligență și bunătate. Prostiile, pe care le-am făcut sunt mai degrabă din neglijență – dar mi le asum.

În final, spune-ne la ce lucrezi acum? Copiii dingo și Generația canibală vor deveni o trilogie prin apariția unui nou volum? Cum te raportezi la faptul că ”anii 90” a devenit o cottage industry culturală? Pare că nu mai era nimic de stors din lămâia comunismului și a venit rândul anilor 90. Ce reacții ai primit la cartea ta până acum, în acest context?

Nu, e destul diptic, e un proiect din două cărți. Am muncit cam mult la ele. Cinci ani și multă trudă pe lângă. Canibalii a fost cea mai grea – anii 90 sunt tare traumatici pentru noi, Observ că mulți nu vor să-și amintească multe de atunci. Mai traumatici decât anii 80 se pare.

Acum  am o carte care sper să iasă până la final de an – Mama se pregătește să moară: e un soi de carte de doliu despre moarte, cimitire, ritualuri de moarte. Am o carte în lucru despre relație Copii și părinți – un Turgheniev pe depresie și copii post depresie a secolului XXI. E o temă care mă interesează și e al naibii de ofertantă.

Cum am proiectul meu de aproape 10 ani în care în fiecare an schimb orașul, locul  de trai și stau 1-2 luni altundeva e timpul de o carte – chiar o trilogie. Anul trecut am stat la Reșița, anul acesta la Darabani, zona Botoșani. O Românie văzută din tren, una făcută cu stopul, alta la picior. Vedem ce iese: România este ofertantă pentru scris și cercetare. Eu nu am crize de idei, ci de timp – oricum lucrez organizat.

Mulțumesc frumos și succes în continuare!  

Cristina Manole – Despre Generația canobală

Observator cultural

Prozatorul Vasile Ernu (n. 1971), deja un eseist de primă mînă, confirmat de o duzină de volume marcă înregistrată, unde mixează genurile și istoria cu literatura, oferindu-ne texte incitant-polemice, ne livrează de această dată un cărțoi de peste 500 de pagini. Care l-ar face pe Nicolae Breban să exulte. Știind bine aprecierile prozatorului de cursă lungă pentru lucrările de dimensiuni mari, ce sar peste acest prag. În fine, nu sîntem de acord cu opțiunile unui autor ce trece azi printr-un con de umbră, deci, să poposim, fără prejudecăți, idiosincrazii și idei preconcepute, asupra volumului cu titlul provocator Generația canibală. Cartea maturității (Editura Polirom, 2024), fără alte introduceri și prefețe semnate de nume grele care să susțină cartea de față. La concret, ea se susține singură. Și încă foarte bine. Despre ce este vorba? Este vorba de refacerea unei (alte) bune bucăți din viața autorului – care este naratorul principal –, ce aglutinează întîmplări și evenimente din spațiul basarabeano-moldovenesc-european de pe cele două maluri/valuri/zaruri ale Prutului. Multiple secvențe de istorie mică – viața cotidiană în comunism și mai ales în imediatul postcomunism ce au urmat – se intersectează cu istoria mare. Sumedenie de istorii/povești reale în marea lor majoritate sînt relatate cu ironie și umor, nefericirile tuturor – muți altminteri – se coagulează într-o bucurie de moment. Individuală. Colectivă. Acasă – la țară sau la bloc –, la căminul studențesc – unul dintre toposurile importante –, pe drumurile multe – cu trenul sau mijloace auto – care și ele adună bagaje și marfă de contrabandă. În estul Europei nu se stă degeaba. Rezultatul este devastator. Absurd și ireal pe alocuri. Fete și băieți, tineri și bătrîni, o lume halucinantă. Și totuși. Iar și mereu, viața merge înainte. Cu alimente și băuturi contrafăcute, cu bișniță și fel de fel de încălcări ale legii, cu vameși ruși și români, ai lor și ai noștri, disponibilizările care au modelat o altă realitate, pentru o umanitate care supraviețuiește oricum. Orice s-ar întîmpla. Se trăiește. La Chișinău, ca și la Cluj sau Galați, ca și prin alte nenumărate colțuri din Moldova noastră. Bine, rău, nu contează dacă uneori rău de tot, pot să fie sau sînt și momente de mai bine. Că este vorba de români, de basarabeni sau de ruși. Lumea oamenilor de prisos a lui Cehov își dă mîna cu personajele lui Isaac Babel – cei din Povestiri din Odesa – sau siberienii lui Șukșin, ajunși pe pămîntul fost sovietic dintre Prut și Nistru. Dacă vrea cineva să priceapă ce este și cu Basarabia și basarabenii ei, trebuie să citească cu atenție cărțile lui Vasile Ernu. Nu lipsesc evreii. „Generația canibală“ a ajuns acum la maturitate și e obligată să-și gestioneze propriile vieți. Nu e simplu, nici ușor. Prozatorul eseist nu oferă soluții. Doar povestește. Impresionantă frescă a unei întregi umanități. De citit fără grabă. 

Generația canibală în top 5 – Paul Cernat

Nu prea am mai văzut bilanțuri de cărți zilele astea, e normal – cînd mă gîndesc cîte apariții importante sau relevante pe 2024 nici nu am apucat să răsfoiesc… În fine, dintre ce mi-a trecut deja prin fața ochilor, aș semnala cîteva apariții-eveniment într-un top 5 personal (e vorba, țin să precizez, doar de cărți originale autohtone care au tangențe cu literatura, altfel ar mai fi fost de menționat multe: între ele, „Filosofia lui Blaga” de Marta Petreu, Veronica Lazăr, „Luminile revoluționează istoria…” sau „Furtuna barocă…” de Bogdan Suceavă):

– Despre „Jurnalul” (1933-2017) lui Paul Cornea am postat recent; cu el încep. Cartea anului, nu doar pentru mine.

Tot la Polirom, „Generația canibală” a lui Vasile Ernu – continuare a experienței consemnate în „Sălbaticii copii dingo”: o cronică antropologico-socială (și generațională) irezistibilă, cu fond biografic și aspect narativ-eseistic, a lumilor Estului post-sovietic, din perspectiva intelectuală a unui student itinerant de la marginea Imperiului. Călător avid printr-o Românie postcomunistă deopotrivă stranie și familiară, Ernu e, și aici, un trickster; un mediator subversiv care te ajută nu doar să „vezi”, ci și să gîndești o epocă mai mult decît un raft de studii „specializate.” De referință.

– La aceeași editură – „Alte Muzici și faze”, extensie amplă a salingerianului „Muzici și faze”, romanul adolescenței pop din România anilor `70. Încă o restituire inedită a regretatului și prematur dispărutului Ovidiu Verdeș, a cărui carieră de autor postum se arată spectaculoasă.

– Costi Rogozanu, „Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Petru Dumitriu” (Editura Tact). Am comentat-o deja pe fb nu o dată, nu mai insist. E cartea de critică a anului, „revoluționară” în multe privințe și, nu în ultimul rînd, singura relectură de pondere a lui Petru Dumitriu „realist-socialistul” (și nu numai) la centenarul nașterii sale despre care s-a tăcut, altfel, impardonabil.

– Bedros Horasangian, „Sala de așteptare” (Ed. Cartex), contopire a amplului roman omonim din anii optzeci cu alte două, postdecembriste, într-o carte substanțial diferită – mare cît burta unei balene (meta)ficționale care înghite istoria confuză și enigmatică a unui secol.

Voi reveni „bilanțier” și cu alte apariții care mi s-au părut semnificative, la varii categorii; asta a fost doar prima strigare.

Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală

Tandem cu cine nu te aștepți – dar te bucuri: Roșu și Negru

—

Cu Stănescu eram obișnuit să fac tandem – dar acum văd că în cronici la docu-ficțiune apare des tandemul Ernu – Gorzo: un soi de trupa Roșu și Negru cu dedicații din 90.

Cu Gorzo nu mă așteptam să mă întâlnesc pe zona asta – el era din zona criticii de film. Acum citindu-i cartea: nici nu bănuiam cât de aproape suntem. Cu instrumente și experiențe diferite cumva vorbim ambii de anii 90. Probabil a sosit momentul să-i dezvăluim – avem și anii potriviți dar și distanța necesară chiar dacă ei lucrează încă în noi.

Probabil va trebui odată să povestim alături aceste experiențe – un dialog, o discuție.

Dacă interesează subiectul: începeți cu cartea lui Andrei – e mai subtil, e mai sofisticat și mai delicat decât mine. Merge mai repede și mai de leac, mai aplicat. La mine pare mai groasă trauma pe multiple geografii și straturi.

Pornisem gândul acesta de la textul lui Victor Cobuz din ObsCult.

Cărțile anului 2024 (I)

Memorialistică, critică și alte nonficțiuni

Victor COBUZ – Observator cultural

Încep această retrospectivă cu ceea ce am putea numi grosso modo memorialistică, etichetă corectă pînă într-un anumit punct, dar în nici un caz atotcuprinzătoare, întrucît cele două volume care se remarcă aici au ca punct de plecare acest gen, dar ajung să o ia în direcții diferite. Nu cred ca exagerez cînd consider Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie (Editura Polirom) de Andrei Gorzo cea mai specială carte publicată de un autor român anul trecut. E un volum fermecător de simplu și direct, dar complex în același timp, prin toate lucrurile pe care încearcă să le facă. De fapt, e o carte ce conține mai multe cărți: bildungsroman, saga de familie, pseudothriller cu spioni, roman al tranziției, eseu de critică literară, în care binomul format din tatăl autorului și din Graham Greene este liantul tuturor acestor povești.

(link comentarii)

Tot în anii ’90 se oprește și Vasile Ernu cu Generația canibală (Editura Polirom), cartea ce completează dipticul început cu Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom, 2022). La fel ca în precedentul volum, și aici Vasile Ernu pleacă de la propriul traseu biografic pentru a aduna poveștile colegilor de generație în încercarea de a înțelege cît se poate din prima lor tinerețe, care a coincis cu cea mai tulbure perioadă a României de după 1989.

Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală

Dacă Trilogia marginalilor mi s-a părut stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele.

Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.

Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.

Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (și, apropo, cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 20 de ani.

2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural

Cezar are o minte așezată și lucidă. Mă măgulește că începe descrierea anului literar 2024 cu Generația canibală: da – una din mizele cărții, cum bine observă autorul, este deslușirea cauzelor crizelor multiple în care am intrat – toate rădăcinile duc în epoca 90. E și despre asta – chiar dacă cartea deschide multe șantiere.

În rest: mă onorează să fiu lângă doi autori și două cărți excelente – Andrei Gorzo & Bogdan- Alexandru Stănescu: cu care sigur voi face interviuri pentru că au scris cărți de referință.

( link sursa Observator cultural)

—

Mi-ar fi plăcut să mai trăiască Radu Cosașu, să pot împrumuta privirea lui lucidă și detașată, lipsită de înverșunare, pentru a înțelege ce s-a întîmplat anul trecut.

2024 a fost un an extrem de dificil, cu un final politic distructiv, în care partidele extremiste de dreapta au obținut un procent îngrijorător de mare din voturile românilor. La fel de alarmant a fost și teatrul politic al alegerilor prezidențiale anulate, în care a ieșit la iveală perspectiva implicării Rusiei în procesul electoral românesc. Însă de departe cea mai îngrijorătoare schimbare a fost succesul discursului așa-zis „suveranist“, care nu este în realitate decît un cocktail de tropi neolegionari, naționalism toxic, rasism, xenofobie, homofobie și atitudini misogine. Spațiul public a fost confiscat de acest tip de reprezentare primitivă a realității, cu împărțirea sa rudimentar-binară între români și globaliști, între patrioți și trădători, între credincioși și oameni lipsiți de moralitate. Pierderea din prestigiul social al literaturii poate fi observată și în această reprezentare simplificatoare a realității, care se bazează pe o amnezie în legătură cu istoria recentă și pe o confiscare a limbajului public de narațiuni care exclud complexitatea realității. Avînd în vedere coșmarul politic pe care îl trăim, cred că e o capcană să spunem: „Nu e vremea pentru literatură! Avem probleme mai presante“. Într-adevăr, e un joc cu o miză capitală. Democrația românească a fost atacată. Dar cred că ceea ce s-a întîmplat anul trecut are în subtext și această confiscare a limbajului, care merită să fie recîștigat de partea literaturii. Fără să simțim acest lucru, acum, mai mult ca oricînd, avem nevoie de limbajele și de ideologiile literaturii. Inițial, mi-am propus să scriu un text despre cîteva dintre cărțile de ficțiune care mi-au aprins imaginația în 2024.

Dar voi începe prin recomandarea a două cărți de nonficțiune. O cheie de lectură pentru ceea ce trăim astăzi la nivel politic este întoarcerea la o privire nouăzecistă asupra realității, care preia o parte din înverșunarea și intransigența resentimentară a acelor ani. Din acest punct de vedere, Generația canibală a lui Vasile Ernu mi se pare o lectură necesară pentru înțelegerea realităților politice din 2024. Decupajul pe care îl face anilor 1990 apelează la convenția biografiei, dar ceea ce irupe din paginile scrise de Ernu sînt tocmai acele fragmente care pun în intrigă Istoria cu majusculă și modul în care aceasta strivește viețile individuale, modul în care aceasta spulberă marile speranțe ale tinerilor care deschideau ochii spre societatea capitalismului sălbatic de după 1990.

Vezi statistici şi reclame

Promovează postarea

Toate reacţiile:

Generația canibală – recenzie de Natalia Onofrei

L-am prins!

L-am descoperit pe Vasile Ernu când era deja un autor consacrat, acum cinci ani, prin intermediul unui prieten virtual. Dacă V.E. nu ar fi fost un basarabean care să fi venit cu mine în același tren în ’90 în România, nu cred că m-aș fi aplecat asupra a ceea ce scria foarte tare. Am citit, una după alta, cărțile din trilogia marginalilor – „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții”, apoi „Sălbaticii copii Dingo”, iar acum „Generația canibală”. Am mâzgălit paginile în trei sau cinci sau șapte culori, am umplut caiete cu notițe, am recenzat aceste cărți și am publicat observațiile pe blogul meu și pe fb. Întâmplarea face să avem cunoștințe comune în fața cărora am apucat să mă exprim că Ernu este un autor român pe care nu l-am „prins”. Adică nu înțeleg ce vrea să spună poetul, nu-mi dau seama ce-l mână în luptă, deși are o prezență publică dintre cele mai copleșitoare, este formator de opinie, fie că intenționează asta, fie că nu. Totuși, cărțile, textele din ziarul „Libertatea” și cele de pe rețele, uneori, se bat cap în cap. Primul calificativ care-mi venea în minte era „alunecos”. Nu puteam să-l dibui și gata. Să scrii tu atâta și eu să nu te „prind”?… Acest lucru începuse să sape la rădăcina stimei mele de sine.

Publicitate

Setări pentru confidențialitate

Cu cât e mai complex ca formare un individ, cu atât mai sârguincios și abundent se îngroapă în „dosarele” pe care le pune la dispoziție cititorilor: na poftim, săpați! Înecați-vă!

Autorul repetă deseori că scriitura lui este un jurnal de călătorie – acesta e sensul postărilor de fb și al cărților – așa susține, dar cuvântul cheie nu este jurnal, ci călătorie. Fizic sau imaginar, toată viața lui Vasile Ernu este o lungă călătorie împărțită în două: prima, până la 19 ani, a fost una de formare a identității culturale pe întinderea unei țări imense – URSS. Acest mediu cultural (unde e înglobat și politicul) are ca trăsătură psihologică individuală și de grup esențială întinderea, amploarea, imensitatea, spațiul fără margini. În a doua parte, după 19 ani, călătorește prin toată România, prin Europa, ajunge în Statele Unite ale Americii, se întoarce din nou în Moldova și în Rusia, înapoi în România, observând și investigând socialul și scriind. Ce urmărește el cu aceste călătorii, pe care le ține lanț, din partea a doua a vieții sale?, m-am întrebat.

Voi lăsa la o parte cărțile în care a publicat interviuri și eseuri și mă voi referi la cele care conțin ceea ce el numește conținut de jurnal, volume care cuprind, de fapt, biografia autorului. După „Născut în URSS”, carte care înțeleg că a scandalizat mulți cititori, simțindu-se pângăriți de prezența în spațiul public românesc a unui copil format în Imperiul Sovietic, au urmat „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții” – o trilogie despre comunități marginale. Autorul a botezat acest tip de scriitură, ca gen, „docufiction” probabil din cauză că a umplut unele spații goale (lucruri pe care nu și le amintea cu exactitate sau le știa din surse secundare) cu intuiții și dialoguri reconstituite, fără a avea pretenția unor reproduceri exacte ale unor situații. De fapt, acestea nici nu sunt esențiale în economia textului.

Impresia mea este că ruptura politică și culturală din 1989-90, reprezentată de destrămarea Imperiului Sovietic și reorientarea Basarabiei către „Patria mamă”, România, așa cum se repeta ca o mantră în spațiul public din două în două cuvinte, i-a zdruncinat ceea ce nici nu știuse până atunci, ca orice tânăr abia ieșit din adolescență, că are: conștiința propriei identități culturale.

În cele trei volume, Vasile Ernu își reparcurge toată viața, în „Izgoniții” întorcându-se în timp în istoria familiei sale. Eu înțeleg aceste călătorii virtuale prin investigație, rememorare și scris ca pe o recapitulare și o înțelegere mai profundă a propriei identități, o confirmare pentru propria conștiință a conținutului de sine. Și-a „verificat” latura sectantă protestantă, pe cea de evreu mesianic (un fel de evrei creștini, pe linia mamei), calitatea de marginal, mereu în opoziție cu statul și în legătură indirectă cu straturile ilegale banditești și, în special, fondul de formare imperial ca amploare și amplitudine a gândirii. Lucrul pe care Vasile Ernu nu-l pune la îndoială și nu-l „verifică”, pentru că nu simte nevoia, este etnia – e moldovean, român. Aici nu are ce investiga. În „Sălbaticii copii dingo” continuă cu vremurile și mediul cultural și social care i-au finalizat formarea, oscilând între școlile și grupurile marginale de la Ciocana (un cartier muncitoresc nou din Chișinău pe vremea aceea) și școlile de elită din centru, populate de copii privilegiați, dar și de oameni de cultură ai momentului, toți având un fond psihic de indivizi ai Imperiului, cu gândire de tip estic, de întindere de câmpie rusă, conștienți și de etnie (moldovenească).

Identitatea autorului, compusă din elemente marginale religioase, dar având conștiința apartenenței la Imperiu, care era organizat ca societate egalitaristă, cu femei emancipate și cu acces neîngrădit la studii și călătorii pe suprafața imensă a colosului multinațional și multicultural-religios, pe fondul etniei moldovenești – putem să-i spunem moldovenești sau românești, este neimportant, pentru că termenul se referă la aceeași limbă și bagaj cultural-mitologic -, reiau, această identitate complexă este supusă unei dislocări puternice în 1989 – 90. Tânăr, la vârsta revoluțiilor, V. Ernu pleacă în aventură, cu intenția de a se întâlni și contopi cu „Patria mamă”. În acest punct al biografiei sale, începe cartea publicată în 2024 – „Generația canibală”.

Reconstituind filmul regăsirii cu Patria, autorul își amintește că n-a fost perceput și întâmpinat tocmai ca un fiu pierdut și regăsit, ci ca un „rus”. După șocul dislocării politice, a urmat șocul percepției din România. Îmi este greu să nu fac o paralelă cu amintirile, percepțiile și sentimentele mele în timp ce făceam aceeași călătorie, pe care eu am trăit-o ușor diferit. Nu am avut o criză identitară de proporții, deși mi-a luat o vreme să mă reașez în mine, revenindu-mi din șocul aceleiași zdruncinări, ci am trăit mai degrabă un sentiment acut de a fi fost percepută ca eternă venetică, descendenta unor cotropitori mitologici, ancestrali, dar și ca responsabila căderii din Paradis. Mie, partea cu etnia, de asemenea, mi-a fost foarte clară – am fost și sunt corcitură de român cu bulgăroaică, nu am avut nimic de investigat.

Conținutul

Întreaga carte este o înșiruire a observațiilor sociale din perioada de după 90, revăzute prin filtrul gândirii de acum. Sunt descrise toate schimbările de la rușinosul comunism strict reglementat și egalitarist către Raiul capitalist al libertății absolute, unde urma să aibă toată lumea bogăție, lapte și miere sau cel puțin posibilitatea de a se îmbogăți. Atunci, libertatea însemna să ai dreptul să faci bairam la orice oră, oriunde, să-ți cumperi blugi, pepsi, țigări de contrabandă și să faci în general tot ce te taie capul – doar drepturi, fără obligații și responsabilități. Autorul ia pe rând fenomenele economice și sociale și constată destrămarea violentă a economiei, a familiilor, pierderea bunăstării, atâta câtă era, a predictibilității și siguranței fizice chiar.

Disponibilizarea – acest cuvânt frumos care cosmetiza ideea de șomaj, deci întrerupere a veniturilor, a dus la castrarea psihică a bărbaților care nu mai puteau să-și întrețină familiile și alunecarea lor în alcoolism și ulterior moarte. Pe lângă victimele dezintegrării industriei, fărâmițarea terenurilor agricole și distrugerea infrastructurii din domeniu prin restituirea pământurilor către foștii proprietari produce și ea o masă uriașă de oameni dezorientați, lipsiți de capacități organizatorice și cunoștințe profesionale, care se iau la omor sau se judecă în tribunale câte 10-20 de ani pentru o fâșie de pământ. Disperarea, sărăcia și vidul de autoritate duc la fenomene sociale de o violență de neconceput cu numai câțiva ani în urmă. Iau avânt bișnița, furtul, contrabanda, hoțiile pe linie administrativă, de stat, jafurile civile, constituirea grupurilor infracționale organizate în ambele țări – România și Republica Moldova. În plus, în Basarabia se extinde și un alt tip de banditism – крыша (acoperiș, în rusă), protecționismul cu taxă – care înlocuiește orice reglementare și autoritate de stat, subjugându-le pe acestea din urmă, și rachetul – sistemul adițional de represiune, recuperatorii. Acest fenomen nu a putut fi implementat în România, deși infractorii de import au încercat insistent, din cauza unei deosebiri culturale fundamentale dintre un stat național și Imperiul Sovietic. Și să nu uităm de nenorocirea națională Caritas, crimă de o violență atroce, produsă cu girul statului nou de tip capitalist.

Nu intenționez să dezvălui mai multe detalii despre violențele și canibalismul intern și extern, pătruns sistemic în toți, din cele 565 de pagini, cititorul le va descoperi singur și le va recunoaște, dacă le-a trăit. Pe mine mă interesează să urmăresc traiectoria basarabeanului prin țară, prin Europa, America și din nou prin Imperiu și sensul acesteia. Ce face, de fapt, el?

În primul rând, recunoaște că s-a orientat de la început către grupurile de studenți români (mă voi referi, pentru claritate, cu „români” la cetățenii României), rupând legătura cu ai săi. Admite sincer că a fost un gest de apărare, de căutare a protecției împotriva respingerii de tipul „vin rușii!”. Confundarea cu românii din toate mediile – academice, religioase, economice și de vârstă – ar fi trebuit să-l facă invizibil, deci complet integrat. S-a împrietenit cu fete românce și vizita familii din Iași de pe toate palierele sociale. Trebuie să recunosc că și eu am făcut la fel, dar mult mai abrupt: m-am căsătorit din anul doi cu un cetățean român și am încercat să mă lepăd de mine ca să nu mai fiu „rusoaica”. Totuși, rămâne constant faptul că, începând de la mijloace de transport, vameși, mâncăruri, băuturi, moduri de a petrece, bea și până la a relaționa în general, în toate mediile, împărțirea era inevitabilă între noi și ei, ai noștri și ai lor, de ambele părți.

Noua ordine liberală venită din Occident promova la adresa populațiilor din blocul estic o rușinare generală și o împovărare cu vina de a fi provenit dintr-un mediu fost socialist, dintr-o orânduire „rea”, dar pentru un basarabean venit în România se mai adăuga și vina și rușinarea de a se fi născut și format în URSS, în Imperiul atât de profund urât aici.

Studentul de la filozofie pleacă în Ardeal, la Cluj, să facă un doctorat, încercând o pătrundere sau chiar o cucerire a acestei zone care nu mai oferea confortul limbii și aerului moldovenesc. Căuta, în înțelegerea mea, o integrarea absolută în spațiul Patriei. Dar aici s-a izbit de zidurile „cazematelor”. Casele românilor din Cluj sunt cetăți de nepătruns, spune el. A urmat un an cumplit de singurătate, cu evadările de rigoare în alcool. Primii care l-au adoptat au fost ungurii, care l-au și diagnosticat corect: Ernu era minoritar în Cluj cum erau și ei la Budapesta. Prin maghiarime a reușit o oarecare pătrundere în mediul românesc din Ardeal, dar Clujul, spune autorul, rămâne pentru el „în ceață”.

Totuși, după multe experiențe și încercarea de a le diseca, informându-se și din izvoare istorice, înțelege că nu există posibilitatea confundării cu acel spațiu din Transilvania, deși îl iubește și îl apreciază. Ungurii și evreii de acolo rămân amintirea cea mai primitoare și mai confortabilă din acea perioadă.

Probabil că există ceva inexplicabil, necunoscut nouă la suprafață, care ne mână în calea unor oameni de care avem nevoie ca să ne repună pe șine. La Universitatea din Cluj, a întâlnit un profesor de origine franceză, cu aer de bizară superioritate și nonșalanță – Claude Karnoouh, antropolog, sociolog și filosof – care i-a spus, în calitate de autoritate didactică, academică și de senior în general, că formarea lui imperială de natură estică e un dat de care nu are rost să încerce să scape pentru că este imposibil. Ar trebui, dimpotrivă, să și-o exploreze și să și-o valorifice, în loc să se lupte să se autoanuleze. Lucru pe care și distinsul profesor l-a făcut în viață. Din acel moment, realizează Vasile Ernu, s-a produs o oarecare restabilizare interioară.

Ceea ce îi rămâne autorului să lămurească nu doar pentru sine, ci pentru întreaga orânduire care l-a format și îl legitimează, inclusiv pentru spațiul românesc, este dacă aceasta a fost realmente „rea” și dacă avem toți vreun motiv de rușinare, de autodenigrare și autoumilire în fața celei „bune”, de tip liberal, capitalist, unde fiecare se poate afirma doar mușcând ori pișându-se pe semenii săi. În acest sens are câteva metafore foarte reușite.

Pentru a aprofunda fenomenul personalizării și atribuirii calităților morale sau a imoralității unor orânduiri sociale, călătorește prin Europa capitalistă, prin statele din fostul bloc socialist și în America. Peste tot găsește oameni emigrați cu aceleași complexe și frustrări, cu dorința de a se lepăda de sine și a se integra în Raiul liberal capitalist, dar toți și-au luat în bagaj pământ de acasă și au încercat să recreeze peste mări și țări mediul cultural care i-a format.

Nu trage concluzii explicite în legătură cu aceste experiențe de cunoaștere prin călătorie, dar afirmă fără echivoc, deschis, că este român, în mod clar un copil de imperiu, de formare profund estică, egalitaristă, colectivistă în sens de solidaritate, de stânga. Concluzia mea este, cum se spune în popor, că nimeni n-a reușit până acum să-și sară umbra.

Probabil pentru că avea nevoie să-și pună la punct problema dislocării complexe la care a fost supus independent de voința proprie, complet în afara posibilității de control individual, Vasile Ernu și-a ales o profesie (sau profesia l-a ales pe el!) care i-a permis să călătorească și să se exprime în spațiul public. Motivul este același pentru care a pornit la drum inițial: nevoia sistemică de a aparține, de a fi acceptat și integrat. Meserie care, la fel ca în toate timpurile, presupune anumite compromisuri. Fiecare își asumă atâtea câte are nevoie pentru a-și duce epopeea vieții până la capăt.

Cartea conține, spre final, un pomelnic al prietenilor săi din presă, foști promotori ai liberalismului și capitalismului, așa cum fusese și autorul în anii 90, răspopiți, deveniți conservatori ai mediului care i-a format, roși de remușcări, întrucât își asumaseră și un soi de calități de lideri, de voci formatoare, convingându-i și pe alții de mirajul lumii „bune”. Prieteni care au ajuns să se înece în alcool, iar azi sunt morți.

Aș avea oareșce observații în ceea ce privește conceperea structurală a volumului, aș fi tăiat pe ici-pe colo ceva balast, dar despre asta o să-i scriu o scrisoare lungă lui Vasile personal.

Altfel, Ernu confirmă ca observator social fin care abordează lucrurile în amploarea lor, nu se uită doar sub nas, obsedat de propria persoană resentimentară, căreia îi este datoare toată planeta, înțelege imensitatea și complexitatea factorilor sociali, așa cum îi stă corect și bine unui om cu formare largă, imperială.

Pentru prima dată, Vasile are umor degajat, relaxat, pe gustul meu.

Ce nu am găsit în cartea lui? O perspectivă venită dinspre fetele basarabence, de aceeași formare. Acesta e un subiect mult mai delicat și, într-un fel, apreciez faptul că nu s-a băgat. În afară de complexele, rușinarea și vinovăția induse de Vest pentru a fi provenit din Imperiu și dintr-o orânduire socialistă, femeile poartă și vina biblică. La violențele economice, de limbaj, de atitudine și excluziune culturală, la adresa femeilor venite din exterior se adaugă violența sexuală. Hărțuirea și agresiunile sexuale, metode cât se poate de naturale, biologice sunt o formă de asimilare, prin posedarea femeilor, a întregii comunități venite din afară. Și nu numai în România, ci în întreg Occidentul. Dar despre asta, probabil, ar fi corect să scrie o femeie.

Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet

Adrian Hatos despre Generația canibală

Atenție, text indecent de lung.

În mai 1990 am trecut prima oară granița spre Vest, mai exact în Ungaria, pe undeva prin zona Nyregyhaza, ieșind pe la Petea și cu o oprire în piața de la Mateszalka. Așa cum ați bănuit, prima mea ieșire în lumea mai liberă și mai ales mai prosperă nu a fost la studii ci a fost cu bișnița. Nu mă judecați, toată lumea făcea asta, a fost prima manifestare a liberei inițiative în România, lecția introductivă de capitalism, activitatea care a produs prima pojghiță subțire de așa-zisă clasă mijlocie și a permis multora să supraviețuiască în condițiile turbulente ale acelei epoci. Și am plecat nu de la Oradea, unde locuiesc acum, ci de la Sfântu-Gheorghe, din capătul celălalt al Transilvaniei, de unde am dus piese de Dacia, salam și coniac Drobeta. În periplul vestic am reușit să îmi fac bani de blugi și ceva casetofon ca să pot asculta Iron Maiden și Metallica în timp ce învățam pentru admiterea la facultate.

A fost un mai foarte frumos, dar mie mi s-a părut că soarele e mai luminos, oamenii mai veseli și iarba mai verde din cauza libertății și a primei mele expediții capitaliste aparent victorioase. Asta după ce oricum fusesem în ianuarie la congresul tineretului din România din partea Liceului Industrial Nr. 2 din Sfântu-Gheorghe (acum Colegiul Mihai Viteazul), în care sute de adolescenți s-au agitat ca să imagineze cu patos viitoruri paradisiace pentru România în timp ce prin ședințe mai discrete probabil că alții mai deștepți puneau la cale soarta patrimoniului UTC și UASCR șamd. Ca să nu mai zic de experiența de comerciant ambulant de ziare pe ruta Sfântu-Gheorghe-Târgu Mureș din aceeași primăvară. Deci aveam ceva antecedente activist-antreprenoriale. Era perioada în care totul era, aparent, posibil, se visa excesiv iar în timp ce visătorii își trăiau cele mai frumoase momente ale vieții lumea veche se prăbușea în zgomote asurzitoare, acoperite totuși de bubuiturile manifestațiilor din Piața Universității sau al mineriadelor.

Am mai făcut câteva drumuri, până când am constatat că e mult mai interesantă viața de student cu aere de intelectual boem în Cluj. Așa s-a frânt cariera mea antreprenorială incipientă.

Mi se pare, așadar, că îl pot înțelege foarte bine pe Vasile Ernu, care povestește în detaliu prima lui călătorie de adolescent al Uniunii Sovietice în România, așteptările de atunci care ne fac să zâmbim și șocurile pe care le-a trăit la „frații de peste Prut”. Volumul despre „Generația canibală”, este al doilea al planificatei trilogii autobiografice prin care filosoful (?)/antropologul(?)/scriitorul de origine moldoveană ne transmite reflecțiile sale critice despre eșecurile transformărilor sociale și culturale post-1990 din cele două patrii ale sale și despre originile reacției antiliberale de acum. Pentru asta folosește vehiculul propriei sale istorii de viață din perioada anilor 90 petrecuți în România, la studii umaniste în Iași și Cluj, cu treceri prin Timișoara sau mici târguri precum Bârladul și multe reveniri comparative dar și dureros melancolice în Moldova.

Teoria socio-politică a lui Ernu privind cele întâmplate după 1990 și felul în care acestea reverberează în dinamica politică actuală poate fi rezumată în câteva propoziții expuse în cele ce urmează.

Transformările de după 1990 (privatizare, liberalizare etc.) au produs dislocări catastrofale în țesătura socială, mai concret în plasele de siguranță socială dezvoltate oarecum organic în anii de stagnare brejnevistă (în URSS) și chiar și în perioada de criză acută a ceaușismului (în România), peste Prut, ceea ce a dus la apariția unor categorii ample de oameni dezrădăcinați, dintre care mulți au căzut victime morților disperării (deaths of despair, o realitate asociată cu alcoolismul și morbiditatea pusă în evidență mai întâi în Rusia lui Elțîn), de strategii de supraviețuire care lasă urme materiale și în care au contat mult rețelele sociale, prietenii și familia, în care femeile au jucat un rol fundamental. Reflecțiile lui Ernu vin să anunțe și o epocă a revanșei, o replică ideologică și politică devenită fenomen planetar în lumea liberă, prin emergența mișcărilor antiliberale peste tot în Europa dar și în Statele Unite, spune el că este vorba despre replica mânioasă a celor care au devenit victimele neconsolate ale celui mai mare cataclism geopolitic al secolului al 20-lea (conform lui Putin, de ex.), căderea regimurilor comuniste din Estul Europei în jurul anului 1990.

Teoria asta a revanșei este doar schițată în volum, Ernu nu insistă prea mult cu ea. Poate și pentru că, spre deosebire de acutele observații sociologice și antropologice pe care le realizează asupra traiectoriilor de mobilitate socială din orașele românești – comparațiile pe care le face privind stilurile de viață urbană din sud (Moldova și Oltenia de exemplu) și Basarabia și Transilvania (Chișinău, Timișoara, Cluj) sunt corecte, oricât de neplăcute pot să fie pentru imaginea de sine a elitelor urbane române ardelenești – în ceea ce privește originea socială a mișcărilor iliberale este pe teren nesigur. Eu aș zice că furia actuală, dorința de răzbunare dacă se poate spune așa, este în primul rând a descendenților celor care au fost victimele dislocărilor indiscutabile din anii 90. Copiii, verii, nepoții celor disponibilizați atunci, mai ales cei din micile orașe, sunt cei care au trebuit să treacă prin trauma de a crește prin preajma unor adulți neputincioși, disperați sau resemnați. Alții, precum Ernu sau mine, într-un fel sau altul s-au descurcat, sau așa și se pare, au participat la așa-zisa canibalizare a societății, și chiar au transformat critica socială într-o marfă bine vândută (sic).

Am simplificat, poate prea mult, sper să mă ierte autorul.

Teoria socială a lui Ernu nu este una explicită. Cartea însăși nu e una de antropologie socială asumată. Nu citează teoreticieni de referință decât accidental deși modelul de lume și de înțelegere a crizei pe care ni-l propune este unul Polanyian, foarte popular în lumea de umaniști critici în care se învârte. E mai degrabă o înșiruire de crochiuri autobiografice îngemănate uneori cu elemente de descriere antropologică nestructurate, dar a căror primă funcție este de a revela cicatricile traumelor sociale prin emoția specifică literaturii. Fiind în cea mai mare parte a lui un text foarte personal mă întreb câți dintre cititorii volumului vor rezona cu secvențele autobiografice și nu doar cu pasajele de analiză socială. Pentru mine, cu riscul de a-l dezamăgi pe Ernu, povestea lui personală, atât de bine istorisită, m-a ținut lipit de paginile cărții și mai puțin critica socială și profeția apocalipsei (înțeleg că inegalitatea e neplăcută dar a o asimila paușal cu violența e o premisă semantic abuzivă a justificării etice a reacției violente, ca să nu mai zicem că nivelarea de tip comunist era obținută cu violență reală). Mă regăsesc într-o parte din experiențele lui. În plus, o bună parte din personajele din carte le cunosc iar unii mi-au fost chiar prieteni. Dar trebuie să recunosc că, dincolo de unele excese metafizice în interpretarea istoriei pe care le sesizezi imediat, Ernu e un sociolog foarte talentat ascuns în veșminte scriitoricești.

Una peste alta, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar dacă este mai puțin poetică decât „Sălbaticii copii dingo”. Sau așa mi se pare mie. Poate pentru că copilăria și adolescența predispun la nostalgie în timp ce poveștile de facultate țin de trecutul ceva mai recent, mai pretabil la analiză chirurgicală.

Mă opresc aici și vă las doar câteva citate sau idei cu adevărat inspiraționale din carte pe care mi le-am notat (mi-am notat mult, dar important e să citiți cartea după postarea mea, așa că nu dezvălui mai mult):

– Progresul se construiește pe cioburile istoriei.

– Educația pentru catastrofă este mai bună decât educația pentru succes.

– E atât de ușor să-l urăști pe cel fără putere și să te închini celui cu putere.

– Nu cunoșteau ideea de sărăcie pentru că nu cunoșteau ideea de bogăție.

– Noi ne-am născut din frica părinților de foame. Copiii noștri se vor naște din frica noastră de sărăcie.

– Primul lucru pe care trebuie să îl învețe un copil sărac este că el e singur și lipsit de orice plasă de siguranță.

– Materia nu minte.

– Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet.

– Nu judeca, ci înțelege.

– Orice dar vine cu lepra la pachet.

– Atunci când se vorbește mult despre patriotism înseamnă că undeva, ceva s-a furat.

keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală
• Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
• Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”
• Cristina Manole – Despre Generația canobală
• Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
• Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
• Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
• 2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural
• Generația canibală – recenzie de Natalia Onofrei
• Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet

Cautare