Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
În atenția Președinției Moldovei, Parlamentului Moldovei și a conducerii partidului de guvernare PAS – Partidul Acțiune și Solidaritate.
Motto:
Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,
Nici sub străine-aripi la adăpost,
Am fost atuncea cu poporul meu
Unde-n nefericire el a fost.
Anna Ahmatova
Mi-ar fi plăcut să discut cu domniile voastre problemele care mă preocupă cu adevărat și pe care le consider serioase: problema sărăciei, a inechității sociale, a educației și sănătății din Republica Moldova – o țară al cărei cetățean nu sunt, dar pe care o consider patria mea. Aici an de an vin să-mi vizitez mormintele părinților și pe cei dragi.
An de an petrec în Republica Moldova cel puțin o lună, circul prin ea, o bat la picior și scriu preponderent despre problemele ei sociale legate de păturile mai puțin prospere – adică despre grosul populației.
De ceva vreme, nu mă pronunț asupra politicii din Republica Moldova, ținând cont mai ales de context – în speranța că într-o zi va fi parte a Uniunii Europene. Am apreciat evoluția președintei Maia Sandu, susținând că este indiscutabil cea mai eficientă lideră a Republicii Moldova de la independență încoace. Nu era o laudă – de obicei sunt critic cu puterea –, ci o constatare.
Doar că ceea ce mi s-a întâmplat în ultima perioadă m-a făcut să am câteva nedumeriri și e de datoria mea să spun, nu pot tăcea. Nu am voie să tac. Eu sunt scriitor, nu sunt om de partid sau de afaceri, singurul meu instrument este arta scrisului – singura mea armă este aceea de a spune adevărul.
Rapoartele și turnătoria au revenit în Republica Moldova?
Să fi fost după moartea lui Brejnev, pe vremea lui Andropov, când am fost prima oară turnat, denunțat – s-a găsit unul. La noi, în Basarabia, turnătorul se numește stucaci: sensul e același. Am fost turnat că nu vreau să intru în Komsomol pentru că nu aș mai avea conștiința liberă, aș fi zis eu. Așa era. Am fost chemat, fiind printre elevii buni ai școlii, și muștruluit: toți intră, tu de ce nu intri – e o formalitate. Dacă e o formalitate, de ce aș mai intra. În Sălbaticii copii dingo, am povestit această istorie.
Nu o fac pe eroul: nu intram, din convingeri religioase ale familiei – familia mea nu a fost, de cel puțin patru generații pe care le știm direct, niciodată parte a unei formațiuni politice. Față de regimul comunist avea o poziție radicală și clară: nu accepta să depună jurământ sub nicio formă, la maturitate, unei formațiuni politice. Era acceptat doar jurământul medical și militar. În rest, doar la botez. Cine a uitat: se depunea jurământ – iar cu asta nu te joci. Așa că nimeni dintre noi nu a fost membru în Partidul Comunist sau în Komsomol: nici sub Stalin, nici sub Brejnev, nici sub Andropov sau Gorbaciov. Pentru asta se plătea însă un preț: cei mari mai făceau pușcărie, cei mici aveau accesul aproape interzis la studii superioare, chiar dacă eram copii eminenți. Asta e istoria mea de familie – am povestit-o în Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Nu folosesc niciodată această poveste pe post de argument sau poziție de justificare sau superioritate. E treaba mea cu propria conștiință, nu e pentru public. O folosesc ironic doar când mă trezesc cu lecții de morală anticomunistă post-factum de la foști membri PC. Îi mai ironizez. Să fii critic înseamnă să lupți cu cei de la putere, nu cu fantome ale trecutului – trebuie să implice o formă de risc.
Zilele trecute mă trezesc cu un telefon de la un amic care lucrează pentru structuri europene și care mai citește rapoartele de prin Est. Și mă anunță că a dat peste numele meu pe acolo. Zic: nu prea cred, căci eu nu stau în Republica Moldova și nici măcar nu am cetățenia RM. Eu am trecut direct de la cetățenia sovietică la cea românească. Niciodată nu am avut un act al noului stat Republica Moldova. A fost alegerea mea: nu cred în dublă cetățenie. Cred că trebuie să alegi: eu am ales.
Citesc ce am primit: într-adevăr, numele meu figurează în ceva raport. Se pare că noua turnătorie e acum pe bandă rulantă. Acum se pare că a fi turnător, denunțător – stucaci – e o chestiune de onoare, de mândrie și se plătește bine. Voluntariatul a devenit mercenariat.
Povestea. Într-adevăr, merg prin Moldova măcar odată pe an – sau o lună: sunt prins în multe proiecte sociale, educaționale, dezbateri, festivaluri etc. Chiar unul poate cel mai important care se ocupă de educație și e legat de drepturile sociale, politice, drepturile omului, ale minorităților, ale marginalilor etc.
Sunt un democrat convins, dar care crede că drepturile politice nu pot funcționa dacă nu sunt dublate de drepturi sociale și economice. Cred mult în educație și sănătate acordate universal și egal, gratuite, tuturor. Adică vin pe o lungă tradiție social-democrată europeană: vreau extinderea drepturilor nu limitarea lor. În Est, drepturile sociale și economice sunt la limita dispariției pentru grosul populației. Sănătatea și educația publică – în colaps. Cu asta mă ocup printre ceea ce scriu, nu ridic osanale puterii.
Citesc în raportul: Radiografia atacurilor asupra organizațiilor societății civile și apărătorilor drepturilor omului din Republica Moldova în 2023. Întocmit de CRJM – Centrul de Resurse Juridice din Moldova
Denunțul sună cam așa: „Scriitorul Vasile Ernu a declarat în cadrul emisiunii «Puterea a patra» (min. 42:33) că ministerele «încep să semene cu niște ONG-uri», și politica de stat adoptă «formele de organizare și de gândire ale ONG-urilor, care au o misiune socială total diferită», ceea ce acesta califică drept «un lucru dăunător». De asemenea, acesta a afirmat că ar fi mai bine ca ONG-urile să fie separate de activitatea politică – «ele să se ocupe cu treburile lor, iar politicienii – cu ale lor. Dacă le vom amesteca prea mult, vom pierde»”.
Simplu: eu, în general, ce gândesc scriu public – țin chiar rubrici de opinie în cel mai citit cotidian din România – Libertatea. Mai scriu și prin ceva presa europeană uneori.
Ba mai rău: cred că datoria mea de scriitor și jurnalist e să am o poziție critică față de putere și să apăr mai ales drepturile celor puțin reprezentați și cu puține șanse. Cred că trebuie să fiu câine de pază, cât pot. Dar mai nou văd că tendința e cam așa: câinii de pază – presă, ONG-uri, scriitorime – tind să devină căței de companie și de curte, să facă frumos pe la curtea puterii. Puterea, oricare ar fi ea, adoră asta. Nu e cazul la mine chiar dacă și eu mai greșesc.
Ce spuneam eu la acea emisiune? Strict pe acest subiect, căci au fost mai multe.
În acea emisiune, am spus o idee simplă pe care mi-o asum și o susțin sus și tare și o repet să o citească și curatorii acestor rapoarte și puterea de la Chișinău: în perioada epocii Plahotniuc, pornită din alte vremi, a existat pericolul transformării partidelor și a instituțiilor statului în SRL-uri. Avea loc un soi de privatizare a statului – subordonarea statului intereselor economice a liderilor săi. Instituțiile și partidele semănau tot mai mult a afaceri private, de familie și clan. Instituția era tratată ca o moșie proprie.
În ultima epocă, riscul e altul: partidele, dar mai ales instituțiile statului încep să fie ONG-izate, să capete chipul ONG-urilor unde se amestecă totul. Nu mai știi unde se termină ONG-ul și unde începe instituția statului. Modelul ONG-ului este preluat ca tip de funcționare de instituțiile statului. În realitate, ONG-ul are o anumită funcție publică și nu poate fi instituție de stat, instituțiile statului având o cu totul altă funcție. ONG-ul nu poate înlocui, substitui stratul, chiar dacă ele pot produce politici pentru instituții sau monitoriza instituții ale statului. Ele nu ar trebui amestecate – ele trebuie să fie separate. Dacă le amestecăm, pierdem toți – cu excepția unei elite prădătoare. Vrem asta?
Repet: nu ONG-urile sunt problema, personal, am colaborat cu zeci de ONG-uri – printre cele mai importante din țară și UE – și am condus destule încă de prin ’90 – ele au o funcție socială clară. Problema ridicată de mine este această substituire a instituțiilor statului cu ONG-urile.
Mai simplu: asta se numește separarea puterilor în stat. Să ridice mâna cine e împotrivă? Întrebați Președinția țării? Sunați la instituțiile importante din UE? Sigur îmi vor da câștig de cauză.
Aflu că experții CRJM zic că inițiativa de a documenta și monitoriza aceste atacuri este inspirată din Ungaria, țară care se confruntă cu probleme grave de câțiva ani. Mă uit pe linkul de acolo și citesc: „ONG-urile din Ungaria sunt organizații care prin natura lor funcționează ca un sistem de verificări și critici la adresa puterii de stat și luptă pentru consolidarea statului de drept și asigurarea protecției drepturilor omului”.
Adică ONG-urile monitorizează Puterea și abuzurile ei. La noi e exact invers: ONG-urile monitorizează critica adusă puterii cu surse apropiate puterii. Eu așa ceva nu am mai întâlnit. Practic, vorbim despre o intimidare a vocilor publice, o delegitimare a lor și o încercare de a le reduce la tăcere.
Pe experții incompetenți și răuvoitori i-a deranjat. De ce? S-au simțit lezați pentru că ci relația ONG – instituțiile statului cu clanuri și neamuri deja o știu și copiii din Bubuieci. Ca formă de protecție, „experții” mercenari au denunțat dușmanul. Doar că puțin cam incompetenți și deontologic catastrofali.
Practic, aici s-a întâlnit incompetența cu reaua voință – căci e vorba de mercenariat, că se face pe bani. Când prostia și răutatea se întâlnesc cu banul e jale. Concluzia lor incompetentă și răuvoitoare sună așa: cetățeanul X atacă societatea civilă și ONG-urile – e pe lista neagră.
Mă scuzați, dar asta e fals, denigrare, rea voința.
În epoca lui Plahotniuc am criticat dur abuzurile: nu-mi amintesc să fi fost agresat sau monitorizat în așa hal. Azi nu critic, ba chiar am susținut multe demersuri ale puterii, dar nu mă pronunț decât principial însă sunt monitorizat și atacat. Nici tăcerea nu mai este acceptată? Dacă nu lauzi devii suspect? E interzisă și tăcerea?
Spuneți-mi, vă rog: aceste încălcări ale drepturilor omului și ale libertății de exprimare garantate de Constituție sunt practici curente? Partidul de guvernare PAS își asumă aceste practici antidemocrate? Așa vrem să intrăm în UE cu practici antidemocrate? Sper din tot sufletul că sunt accidente și intrarea Republicii Moldovei în UE să aibă loc cât mai repede: aveți tot sprijinul meu.
Cazul David Schwartz – Teatrul Luceafărul
Context istoric. Pe 7 noiembrie 1989 trebuia să aibă loc clasica paradă anuală în cinstea Revoluției din Octombrie. Asta era data ei oficială. Frontul Popular a organizat o contrademonstrație puternică. Lozincile zilei: Jos gîndirea imperială! Demilitarizăm republica! Jos cu politica de import al cadrelor! Alegeri libere şi democratice! Avem dreptul la istorie!
O mulțime de oameni au ieșit în stradă şi au blocat „parada militară“. Nicio maşină blindată, niciun tanc nu mai puteau trece la un moment dat pe bulevardul Lenin, actualul Ștefan cel Mare. A fost o luptă paşnică, dar riscantă. Noaptea a fost lungă, s‑au făcut arestări.
Pe 10 noiembrie, un grup de tineri a ripostat la arestări. Presa independentă a vremii relatează că erau 7 tineri între 16 și 20 de ani. Printre ei mă aflam şi eu – povestesc pe larg în Sălbaticii copii dingo: cei implicați sunt încă vii, pot depune mărturie, presa vremii consemnează.
Îmi aduc bine aminte ce am discutat cu o zi înainte la Fulguşor. De fapt, cu o seară înainte. Ne‑am propus să protestăm faţă de arestările din 7 noiembrie. Am ales ziua de 10 noiembrie pentru că era Ziua miliţiei sovietice. Eram suficient de inteligenţi şi de experimentaţi politic pentru a fi provocatori. Aveam experienţă de stradă şi de gherilă. Am făcut pancarte pe care scria: Fără violenţă, Violenţa naşte violenţă, Cine dă cu bîta, bîtă va primi. Cel mai ingenios mi se părea: Să dăm la topit bastoanele pentru prezervative. Și ne-am plasat în fața Ministerului de Interne. În câteva minute am fost arestați și încarcerați.
Probabil soarta noastră ar fi fost pecetluită dacă nu ar fi fost reacții. În câteva ore, mii de cetățeni și studenți mai ales s-au mobilizat în susținerea noastră. Arestarea noastră a dus la proteste fără precedent și mișcări de stradă.
Rezultat? Prim‑secretarul Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Semion Grossu, omul numărul unu al țării, şi‑a dat demisia. Sper să fi fost și o mică contribuție a noastră. În locul lui avea să vină o nouă speranță, Petru Lucinschi. Iar noi, la presiunea străzii şi probabil la intervenția unor oameni inteligenți, am fost eliberați. Eu eram în clasa a X-a – eram încă un copil: putea să mi se frângă viața definitiv.
De ce amintesc de acest caz? Nu pentru glorii deșarte, ci pentru a spune că atunci am simțit ideea de solidaritate și de sprijin, de depășirea fricii față de putere – de nevoia de a lupta pentru libertate. Dacă nu ar fi fost solidaritatea oamenilor din jur, cu siguranță s-ar fi terminat tragic pentru noi. Solidaritatea și susținerea unor oameni necunoscuți mi-a salvat viața în cel mai direct mod.
De atunci am spus: mă voi solidariza mereu cu cei ce sunt nedreptățiți. Asta e lecția învățată atunci. Nu credeam că voi fi nevoit să o practic în 2024 într-un stat care se pretinde că are aspirații la Uniunea Europeană, aspirație pe care o susțin.
Să revenim la caz. David Schwartz, regizor-dramaturg, este probabil cel mai cunoscut nume din domeniul teatrului documentar și politic din România.
Îl știu pe David de mulți ani – am văzut cam tot ce a lucrat. Multe spectacole nu doar că le știu, dar am fost apropiat de procesul lor. Am făcut nenumărate discuții și interviuri. Interesul lui pentru teme sociale, sensibile sunt deja prea cunoscute. Până și fiul meu a jucat în ceva teatru radiofonic la el, pe o piesă de Brecht. Lucrează mereu cu echipe de actori și de documentariști excepționali.
Nu cred în oameni sfinți – mai ales în zonele de creație –, dar nu știu să fi fost cineva care să fi pus la îndoială profesionalismul în materie de teatru sau deontologia lui.
Când mi-a spus că merge la Chișinău să lucreze cu Teatrul Luceafărul, m-am bucurat. El mai lucrase cu Teatru-Spălătorie, mai făcuse ateliere, dar acum era cu un teatru oficial, de stat. Atenție: regizorul și directorul Teatrului Luceafărul, Slava Sambriș – un artist tare talentat, se cunosc de peste zece ani, au lucrat împreună, se știu bine.
Faptele arată așa. Are loc stabilirea ordinii de lucru, se face contract, se plătește un spectacol – bani publici. Are loc documentarea, are loc întreg procesul de creație și producție: multă muncă și în final piesa e gata. Se finalizează. Se anunța un spectacol important: spectacolul „Invizibil” la Teatrul Luceafărul din Chișinău, de David Schwartz. Temă abordată: corupția.
Se anunța premiera în această primăvară: cu data trecută în program – cu biletele scoase la vânzare. Până în ultimul moment, piesa era anunțată: când totul era aproape gata și premiera se vedea în zare, ceva s-a întâmplat. Piesa este scoasă din program fără ca regizorul să știe, fără ca publicul să primească o explicație.
David Schwartz povestește în interviu (link) – dacă el are dreptate atunci lucrurile stau grav. Ar fi primul caz după căderea comunismului când o piesă este scoasă din repertoriu pe baza unei intervenții politice din exteriorul teatrului. Simplu spus – pare a fi o cenzură – sau mai degrabă autocenzură.
Eu doar am încercat să semnalez câteva mari probleme. Întrebări sunt multe: de ce aflăm acest lucru de la regizor și nu am avut o poziție oficială? Dacă regizorul tăcea mai aflam de această poveste? De ce nu a existat o anchetă internă pentru a stabili toate circumstanțele cazului? De ce nu a existat o anchetă a instituțiilor statului să clarifice acest conflict? De ce până la intervenția externă nu au fost nemulțumiți actorii deși au lucrat luni de zile cu acest regizor? De ce nu a publicat teatrul textul să aflăm și noi dacă există ceva grav acolo și poate că e bine că Partidul de guvernare are grijă să ne protejeze? Doar am semnalat.
Am citit piesa – nu e nimic grav acolo. O poate citi oricine zilele acestea, căci a apărut în „Observator Cultural”. Ba chiar mi se pare că regizorul a fost foarte atent la nuanțe, ținând cont de context. Poate fi citită și cred că dacă s-ar juca ar fi un mare succes pentru toată lumea, mai ales pentru public. Eu încă sper la asta: textul și arta să vorbească. Și toate părțile par interesate să se joace: ar fi un semn de al dialogului, concilierii și maturității societății noastre.
A anula o premieră e ceva grav: ar trebui să existe argumente foarte solide. Cred că ar fi primul caz după căderea comunismului când un spectacol montat și anunțat este suspendat, ca să nu zicem interzis. Nu învinuiesc pe nimeni, dar vreau claritate – pentru că există suspiciunea firească de abuz venit din exteriorul teatrului. Eu atâta am cerut – claritate: sunt tare sensibil la formele de cenzurare și autocenzurare.
Ca rezultat: toată vina a fost îndreptată spre regizor. Concluzie: victima e de vină. Dar nimeni nu l-a contactat – nici măcar presa, ONG-urile care se ocupă se pare de cu totul altceva și cu atât mai puțin instituțiile care ar fi trebuit să facă lumină în acest caz.
Rezultatul a fost halucinant: David Schwartz a fost aruncat într-un malaxor de insulte, injurii, calomnii fără nicio probă, fără nicio dovadă. Cine nu e cu noi e „putinist”. Și odată cu „putinismul” a început demența calomniilor fără limite. Și noi discutam despre teatru și despre libertatea actului de creație.
Ce a urmat a fost pur și simplu halucinant pentru regizorul David Schwartz și automat și pentru mine, doar pentru că am cerut puțină lumină în acest caz și am atenționat că o suspendare a spectacolului ar aduce grave prejudicii de imagine acestui sector cultural pe care-l cunosc bine.
A urmat o amplă campanie de calomniere, intimidare și delegitimare a unor persoane care și-au asumat public poziția anti-invazie, de condamnare fermă a războiului de ocupație și a imperialismului rus.
E halucinat cum de la o discuție despre o piesă de teatru – pe care nu a citit-o nimeni dar toți o condamnă – s-a ajuns la acest tip de insulte și calomnii grave pe care nu mi le mai imaginam posibile. Am văzut cum numele meu a fost denigrat și calomniat de un oarecare ONG-ist – Valeriu Pașa, care face sluj direct PAS-ului și care, lipsit de minimă deontologie, fără nicio probă, m-a atacat cum nici cele mai josnice reviste de pe vremea lui Vadim Tudor nu făceau. S-a ajuns prea departe – chiar la amenințări.
Și cunoscutul regizor David Schwartz – invitat și contract semnat – și scriitorul Vasile Ernu nu sunt cetățeni ai Republicii Moldova, sunt cetățeni ai UE, ai României. Toate proiectele mele în RM sunt legate de educație, de artă, cultură, probleme sociale, extinderea drepturilor cetățenești – lucrând cu cele mai cunoscute instituții europene de profil. Aceste lucruri pot fi ușor verificate. Chiar actuali sau foști miniștri PAS pot depune mărturie.
David Schwartz trebuie să se justifice fiind cunoscută poziția lui anti- invazie și antiimperialistă? Eu trebuie să mă justific unor comisari politici? Sutele de texte – apărute în cinci limbi în presa românească și europeană – stau mărturie despre poziția mea anti- invazie și condamnarea imperialismului rus fără echivoc. Noi nu avem nevoie de justificări: însă cei ce fac calomnii și mărturii mincinoase – da. Noi vorbeam totuși de niște abuzuri punctuale și de o piesă de teatru. Cum s-a ajuns aici? Iar revenim la practica ”dușmanii poporului”: întâmplător ambii venim din comunități pățite și greu încercate de istorie. Nu ne frângem ușor.
Stimați guvernanți PAS – sper că mă citesc oamenii de la guvernare și din Parlamentul Republicii Moldova, sper că mă citește și președinta Maia Sandu, pentru care am o mare stimă. Nu e deloc normal ce se întâmplă. Dar nu e nevoie de escaladare ci e nevoie de dialog, discuții – noi vrem să fim oamenii dialogului pentru o societate cât mai transparentă și echitabilă.
Noi suntem oameni de artă, nu politicieni sau afaceriști. Noi avem un singur instrument și o singură armă – cuvântul și dorința de a-l exprima liber și drept. Dacă ni se ia, atunci societatea are o problemă gravă. Dacă ni se cere să tăcem – atunci e de datoria noastră să vorbim mai răspicat și mai vertical.
Eu sunt scriitor plecat din Basarabia pe la 18 ani. Am făcut multe studii, am scris multe cărți publicate în peste zece limbi cu nenumărate premii. Tot ce am însă este credibilitatea câștigată: stau vertical și spun adevărul – nu am voie să tac când văd abuzuri. Sunt din ”seminția Macabei”: nu ne închinăm în fața nimănui, nu știm de frica nimănui, nu facem sluj puterii – doar respectăm legea și încercăm să spunem adevărul.
Eu sunt cronicarul acestor vremuri – am această obligație. Ce vom scrie noi – mărturiile noastre – aceasta va deveni fața istoriei, nu ce spune acum Puterea. Puterea vine și pleacă – este nestatornică. Datoria noastră nu e să fim cronicari de curte sau căței de companie, ci câini de pază. Pentru o bună funcționare a societății.
Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte.
Noi am luptat în anii ’80 pentru libertate, am plătit un preț pentru asta – să ajung în 2024 să mă tem de pierderea libertății pare ceva din anti-utopiile lui Orwell.
Eu sper că în actuala guvernare sunt destui oameni verticali și decenți – care chiar fac ceea ce spun. Îi voi susține cu convingere dacă voi vedea asta: mai multă democrație, mai multă prosperitate și siguranță.
Sper să pot veni la mormintele părinților – să pot vorbi cu oamenii fără să mă tem că cineva mă urmărește, face rapoarte sau încearcă să-mi închidă gura.
Să încercăm să ne facem bine toți treaba și cu siguranță țara aceasta pe care o iubim va arăta mult mai bine.
PS: Nu permit ca acest text să fie folosit pe post de luptă și propagandă electorală – nu vreau să fac jocul nimănui. Voi continua să susțin indiferent de situație spațiul cultural comun al celor două state Republica Moldova – România și lupta Republicii Moldova pentru integrarea sa în Comunitatea Europeană. Și cu puțină înțelepciune sper să vedem piesa Invizibil la toamnă la Chișinău – ca un semn al unei societăți demne si ceva mai sănătoase.
Cu respect,
Vasile Ernu – scriitor