La plăcinte cu Marin Kapuşon & Anatol Mîrzenco & Valera Leovskii & Roma Beats.
Moldova are cea mai bună muzică şi cele mai tari plăcinte.
Eu fiind din vecini de la Cahul.Mulţumeasc şi spor la treabă: la Bucureşti dau eu plăcintele ….
Vasile Ernu: Accent Moldovenesc, Iad Urbanistic în Chișinău și Brazii din Siberia
O, acest loc straniu – Kamceatka / O, acest dulce cuvânt – Kamceatka
Gabriela Vieru / Timpul, iulie 2022
Continuând proiectul memorialistic care l-a însoțit cu prisosință în decursul acestor ani, Vasile Ernu, în Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021, cu ilustrații de Roman Tolici), uzându-se de vis drept foc declanșator al poveștilor ce compun cele patru părți ale cărții, se oprește asupra câtorva teme-cheie pe care le voi avea în vedere, precum adolescența, corpul, libertatea, salvarea, societatea (cu toate straturile ei și schimbările prin care a trecut în decursul a câțiva ani), mentalitățile și comportamentele specifice anilor ‘80-‘90, teme importante nu atât prin rezonanța și recurența lor, cât prin lentila autentică în care ele sunt proiectate. Șiretlicul de la baza tehnicii lui Ernu poate fi interpretat și ca un refuz al „regulilor” clasice ale unei narațiuni, iar o astfel de asumpție ar prelungi în sens metatextual pofigul ce însoțește atitudinea personajelor din gașca adolescentului Vasile Ernu: „Pofig înseamnă abandonul existențial total. Era felul nostru de a spune că refuzăm să ni se impună sau să ni se interzică ceva.” Dacă autorul a vrut sau nu să deconstruiască rigiditatea sistematică ce stă în spatele unui produs precum este romanul, n-am putea decât specula. Cert este că formula docuficțiunii (semnalată de Victor Cobuz în cronica din numărul 1064 al „Observatorului cultural”) i-a asigurat, așa cum e și în cazul autoficțiunii sau a genurilor slab teoretizate, de pildă, o permisivitate compozițională generoasă, atât prin lipsa unor borne formale fixe, deci, reducționiste, proprii traiectului ce asigură un construct naratologic așa cum îl cunoaștem noi, cât și prin deschiderea de tip rizomatic în care aceste formule se încadrează grație absențelor normative mai sus amintite.
Structural vorbind, volumul se împarte în patru cărți, ele desemnând cele patru anotimpuri. În interiorul lor, „totul este adevărat”. Gopnici, copii de aur, burghezi și bandiți, cu toții au rolul lor în comunitate. Doar comunitatea asigură unitate, grație jocului diferențelor și al repetițiilor. Unitate prin multiplicitate. Evoluția se realizează doar la comun. La fel și arta.
Maturizarea, refuzul, salvarea
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt definitoriu pentru acest volum, cu siguranță aș inventa unul care să cuprindă și maturizarea, și refuzul și salvarea. Ba chiar aș putea discuta de o dinamică a complementarității ce le asigură omniprezența: maturizarea prin refuz generând salvarea sălbaticilor copii
dingo, a căror aventuri ne sunt relatate pe parcursul a celor patru părți. Dar cum anume se realizează ea? Contrar așteptărilor, nu prin reconstrucția fantezistă a unei lumi-enclave în interiorul lumii reale, care deja exista în rândul burgheziei centrale, ci printr-o atitudine revoltată vis‑a‑vis de toate formele culturale și societale, atât mainstream, cât și underground. O dezicere totală față de istoria în curs de formare: „Noi nu
ne doream doar o libertate politică, așa ca în ‘68 […] Noi nu doream doar o libertate socială și economică, uram profund noua și vechea burghezie îmbuibată […] Noi doream libertate totală, eliberare de orice formă de constrângeri, de normele și regulile societății formale și reglementate.” În sens agambenian, am putea specula că forma de viață pe care tânărul Ernu căuta să și-o aproprieze este chiar viața nudă descrisă de Agamben în Homo sacer: o viață readusă la stratul ei pur bazal, apolitic de zoe. Altfel, aici evadarea se realizează întotdeauna împreună, prin tot soiul de escapade și isprăvi, precum e excursia celor patru prieteni în Crimeea (in extenso și noaptea petrecută în palat), întâlnirile și clipele cu Sonia la videosalon sau chiar întrevederile de la cafenelele rezistenței, după cum sunt ele cunoscute. Aici Puterea nu apucă să își manifeste forța, tocmai de aceea ne-ar tenta să credem că ele sunt marcate de atemporalitate și aspațialitate, căci doar așa sustragerea ar fi posibilă.
Dincolo de monografia unor timpuri atât de străine pentru cineva care nu s-a născut și nu a crescut în RSSM-ul acelor ani, lucru care îi asigură din capul locului necesitatea, volumul lui Ernu face obiectul unei interesante panorame a corpului (atât a adolescentului, cât și a persoanei mature). Sunt surprinse diverse mecanisme și experiențe prin care tinerii ajung să își cunoască trupul: „Dacă pentru bătrâni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrînii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități […] Marea te învață cel mai bine să-ți cunoști corpul”, să se raporteze la el și să îl înțeleagă: „Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții”. Aș merge până la a spune că acest făgaș interpretativ al corpului prezentat aici merită o analiză exhaustivă într-un eseu aparte, un eseu dedicat exclusiv lui, asta deoarece nu puține sunt trimiterile la trup, la memoria trupului și la maturizarea lui.
Prin stilul discursiv spontan, plin de mărci ale oralității și ale subiectivității cu care ne-a obișnuit, Vasile Ernu încheagă încă un volum necesar literaturii noastre, atât prin atitudinea „fals naivă” cu care se raportează la acea perioadă, ea lipsind din arealul scriitorilor români, după cum bine punctează Mihai
Iovănel în Istoria sa, cât și prin abundența tematică pe care o incorporează cu brio. Conștientă fiind că n-am atins nici jumătate din polii de discuție pe care această carte îi propune, voi încheia afirmând că de departe Sălbaticii copii dingo, fără măcar a încerca acest lucru, reușește performanța sensibilizării oricărui
cititor.