Cartea adolescenței în crepusculul Imperiului – de Mihai ENE
Mihai Ene – Scrisul Românesc Nr. 2 (222) ♦ februarie 2022
După o radiografiere a unor grupuri marginale în trilogia alcătuită din volumele Sectanții, Izgoniții și Bandiții, Vasile Ernu revine la atmosfera imperiului sovietic și la propria biografi e în cartea sa cea mai recentă, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, cu ilustrații de Roman Tolici (Ed. Polirom, 2021). Dacă în Născut în URSS, dincolo de anumite aspecte ale vieții cotidiene în Uniunea Sovietică, textele autobiografice se concentrau mai mult asupra copilăriei, iar în Ultimii eretici ai Imperiului discuția se purta mai degrabă la nivel ideatic, în Sălbaticii copii dingo Vasile Ernu rememorează anii adolescenței sale care coincid și cu ultimii ani ai URSS-ului (1987-1991).
Ca de fiecare dată, și aici povestea, amintirea detaliile cotidiene se suprapun peste o analiză sociologică în care se încearcă atât o sistematizare a grupurilor sociale de adolescenți din Chișinăul perioadei respective, cât și o analiză a relațiilor dintre acestea în contextul social mai larg, nu doar local, moldovenesc, ci și general, sovietic. Se intersectează, așadar, în această carte un Bildungsroman, care urmărește anii de formare ai adolescentului prins între descoperirea unei lumi diverse, cu pagini de memorialistică și de eseu sociologic. Peste tot se simt aburii nostalgiei, care învăluie scriitura și îi conferă o vibrație specială.
Romanul formării cuprinde mai multe etape, cumulând experiențe numeroase și diferite, de la cele erotice la cele sociale, de la Ialta la cartierul Ciocana din Chișinău, de la „regina gopcinilor” la fetele educate din familii bune, de la fabrica de frigidere și lumea violentă a cartierului până la noua burghezie și lumea culturală a centrului. Fiecare dintre ele oferă o perspectivă din interior asupra unei lumi foarte diferite de celelalte: lumea periferiei, a găștilor de copii de muncitori (gopnici) și lumea centrului, în care contează mai mult gusturile culturale, estetice, unde tinerii se strâng în grupuri pe baza unor afinități elective (tusovka). Indiferent de mediu însă, Vasile Ernu știe să observe și să evidențieze umanitatea profundă care depășește diferențele de clasă, de educație, de avere (mici, aproape insignifiante în comunism în comparație cu societatea capitalistă care a înlocuit-o). În geografi a Chișinăului domină localurile centrale, unde se întâlnesc atât oameni de cultură și protipendada capitalei, cât și tinerii mai mult sau mai puțin boemi, dar avizi de comunicare și mai ales de comuniune – nimic nu e mai important în adolescență decât a fi împreună cu cei pe care îi identifici ca prieteni.
Un element foarte important în carte, ca și în adolescență și tinerețe cel puțin în biografi a generațiilor noastre îl constituie muzica – în general, muzica rock, în cazul acesta rock-ul sovietic despre care nu se știe prea multe la noi. Eu aveam să descopăr mai demult această zonă culturală complet ignorată, căci toată atenția noastră era captată de muzica anglo-americană, cu mici intruziuni franceze, italiene sau nordice, datorită mai multor cărți și filme, dar mai ales datorită unui fi lm din 2018 numit Leto (Vara), care prezintă atmosfera din anii ’80, cu începuturile unor formații precum Zoopark și Kino, cu celebra fi gură a lui Viktor Țoi, mort tragic într-un accident de mașină la începutul anilor 1990. În cartea lui Vasile Ernu veți descoperi ceva din atmosfera acestui fi lm, dar mai ales vă veți întâlni cu versurile trupei Kino, pe care le citează in extenso în fiecare capitol al cărții, dar și cu alte trupe celebre în URSS în aceeași perioadă, precum Aquarium sau Nautilus Pompilius. Nicio decadă din ultimul secol (începând cu anii ’20) nu cred că poate fi înțeleasă în absența muzicii care o infuzează, așa că demersul lui Vasile Ernu este mai mult decât un capriciu dat de nostalgie, ci o strategie perfectă pentru a înțelege cât mai bine epoca și mentalitatea tinerilor din acei ani.
De asemenea, este surprinsă și epoca de „renaștere națională” care coincide, de asemenea, cu ultimii ani ai URSS-ului, cu radicalizarea discursului identitar românesc concretizat în adoptarea manifestă a limbii române și proteste publice la adresa autorităților rusofone. Vasile Ernu însuși participă, alături de câțiva prieteni, adolescenți și ei, la un astfel de protest și este arestat împreună cu ceilalți, stârnind o reacție de indignare publică urmată de o manifestație imensă în centrul Chișinăului.
Metafora copiilor dingo, acești pui sălbăticiți ai comunismului sovietic, dominați de un plictis și o indiferență necunoscute generațiilor precedente care încă mai trăiau cu idealurile revoluției în minte, este foarte potrivită și promite o continuare a ceea ce copiii dingo au devenit după destrămarea URSS, în teribilii ani ’90.
Interesantă este și povestea descoperirii literaturii române, pe fundalul unui intens trafic cu carte al anticarilor, destul de extins în acea perioadă, cele mai căutate și mai scumpe fiind, desigur, cărțile interzise: cu tematică religioasă sau erotică, dar și cărți românești, care nu se găseau în librăriile din Chișinău dedicate special culturilor din blocul est-european. Astfel, contactul cu masiva istorie călinesciană, care are și un caracter anecdotic, este esențial în descoperirea literaturii române. De asemenea, o surpriză plăcută pentru mine a fost să aflu despre rolul central jucat de Bacovia în aprecierea literaturii noastre și pentru care Vasile Ernu are nu doar admirație, ci o reală afinitate. Nu pot să nu mă gândesc la propria experiență a descoperirii lui Bacovia, la o vârstă foarte fragedă și rolul pe care l-a jucat acest extraordinar poet – cronologic, după Eminescu – în pasiunea mea pentru poezie în special și pentru literatura modernă în general.
Sunt multe situații, personaje, povești extraordinare în această carte și pe care nu poți să nu le pui în relație cu propriile experiențe, mai ales că multe dintre aspectele sociale erau similare cu cele din România și, probabil, din toate țările comuniste: cartierele muncitorești, lumea paradoxală a uzinelor, cu oameni uneori abrutizați de alcool, dar care te puteau surprinde prin cele mai generoase și oneste gesturi pe care ți le-ai putea închipui, amestecul de clase sociale – cu micile diferențe care existau și în comunismul autohton – dintre muncitori, intelectuali, nomenclatură și lumea semi-interlopă, care exista mai ales în marile orașe, dar mai ales relațiile dintre adolescenți, toate trăite paroxistic, prietenii, iubiri, călătorii, petreceri, boema barurilor și a parcurilor, opusă haosului discotecii, totul însoțit de muzica vremii. Experiența cinematografului și cea a salonului video, în care cultura de masă americană inunda mințile tinerilor, oferindu-le alți eroi și alte atitudini.
Există nu doar o nostalgie, dar și o melancolie acută ce domină scriitura lui Vasile Ernu. Cartea are adesea un ton elegiac, pentru că adolescența rămasă undeva mult în urmă nu poate să nu-ți trezească astfel de sentimente. Ca și în alte cărți anterioare, Vasile Ernu știe să facă diferența dintre memoria colectivă, memoria afectivă și realitatea obiectivă, istorică, a vremurilor, dar trebuie să fi i atent la anumite observații sporadice ca să vezi asta. Așa se explică și faptul că anumite experiențe, atât senzoriale (vizuale, olfactive, auditive), cât și mentalitate considerate în general ca neplăcute sau negative să fi e convertite, asemenea madlenei proustiene, în semne definitorii ale unei identități personale.
O sumă de povești, experiențe, analize dintr-o lume cvasi-necunoscută pentru majoritatea cititorilor români, dar cu rezonanțe empatice pentru cei din generațiile apropiate autorului, Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu este o ocazie bună de incursiune nu doar într-o realitate dispărută, precum cafenelele din Chișinăul perioadei respective, ci și în propria biografi e. Incursiune care trebuie făcută însă cu mare precauție, căci poate provoca episoade severe de nostalgie și deschiderea unor supape prin care propriul trecut adolescent se năpustește ca un șuvoi greu de stăvilit. ■
Victor Cobuz | Observator cultural | Mica trilogie a marginalilor
—-
Dacă ar trebui să întocmesc un top al celor mai bune cărți românești din ultimul deceniu, Trilogia marginalilor semnată de Vasile Ernu nu ar lipsi din această listă. Originală atît prin formula practicată – de docuficțiune, mai populară în cinematografie decît în literatură, dar cîștigătoare de premii importante (Goncourt-ul în 2017 pentru Ordinea de zi de Éric Vuillard) –, cît și prin subiectele abordate, Trilogia marginalilor este un demers cultural și artistic unic în spațiul românesc, cu importante mize sociale și politice.
Teza fundamentală a operei lui Vasile Ernu, care transpare în tot ce scrie autorul, poate fi formulată astfel: oamenii pot trăi doar împreună, comunitatea fiind egală cu salvarea (socială, politică, religioasă), iar pentru asta trebuie cultivată identitatea și memoria colectivă, cea mai eficientă cale fiind cea a povestitului, a dezbaterii și a schimbului de experiență prin dialog.
Victor Cobuz – Observator cultural
Mai mult decît o carte autobiografică
Bogdan Crețu vine cu retrospectiva 2021 – un an aglomerat, cu multe cărți foarte bune. Observator cultural
”Am lăsat la final cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, care se bazează pe experiența proprie, care caută să reconstituie adolescența din timpul ultimei decade sovietice. E, ca și anterioarele volume ale scriitorului, mai mult decît o carte autobiografică, pentru că își asumă misiunea de a salva de la uitare o întreagă epocă. ”
Sălbaticii copii dingo în top 10
Sașa zice: da tu concurezi și cu scriitori morți? , nu-i corect. Mai ales cu cei morți, tatii, ei ne mănâncă pâinea: morți dar vii.
