Lilia Calancea despre Sălbaticii copii dingo
Eu nu sunt critic literar, eu sunt fata de la Ciocana 
Nu de la Ciocana veche sau nouă (Ciocana e mare), dar exact cea de sub furnalele de pe copertă.
În lucrarea lui Vasile Ernu n-o să mă găsiți, adică să nu credeți că suntem druji/amici și de asta scriu despre carte. Nu zic, poate ne-am intersectat prin 1987, cu vreun baton de 16 kopieci în mână, un covrig sau bidon de cvas, dar conștient, ne-am văzut, abia luna trecută, în 2021. Să trăiască cărțile care ne aduc față în față!
Am cântărit mult, recunosc, înainte de a citi lucrarea. Mi-era teamă că mă așteaptă un soi de ficțiune care, pentru a câta oară (întâlnită la atâția autori/devenind ștamp) va stoarce seva din violența și agresivitatea unui regim. Eu nu sunt nici romantică, nici idealistă, nici nostalgică. Sunt o fană cumsecade a lui Cehov. Realist, pragmatic, medic… Nu-ți dă nicio șansă, dacă n-o ai. Omul nu se va schimba niciodată etc. Dar nu încurajez cruzimea suptă din deget. Reamintesc, n-am pretenții de critic literar, scriu ca o fată de la Ciocana.
Un argument vizual a fost coperta. Greu îmi venea să cred că cineva s-a apucat să scrie (chiar și un capitol) despre străduțele pe care nu le cunosc nici măcar snobii de prin centrul Chișinăului. Ce subiecte să storci de pe strada Uzinelor sau Maria Drăgan? Hai, pentru un blog, mai merge, am câteva proze, dintre care una („Taxatoarea”), publicată într-o revistă literară. Anii 90, o femeie de la Ciocana își începe diminețile, în parcul de troleibuze, plângând zile și luni la rând, distribuind tichetele călătorilor. Toată ziua printre oameni și nimeni nu se interesează de ce plânge. Femeia a existat. Precum a existat și tragedia ei. Precum a existat, probabil, și pe vremea lui Cehov, birjarul Iona cu mârțoaga lui. Кому повем печаль мою? Cui îi voi împărți a mea tristețe? (Tristețe, A. Cehov, traducere Diana Iepure). Oamenii nu se schimbă…
La tusovka din 15 septembrie, la Chișinău, i-am spus și lui Vasile, „eu caut grăunciorul de omenie în orice text, chiar și unul documentar. Indiferent de epocă, subiect și așa mai departe… Un grăuncior. Nu cer mai mult. Dacă nu-l găsesc, îmi pierd orice interes față de carte. Să se ocupe criticii literari de ea, dar pe mine, cititorul, m-a pierdut”.
În Sălbaticii copii Dingo am găsit mai multe repere umane (mai mult decât mă așteptam) și m-am liniștit. O pot recomanda fără remușcări prietenilor. Curios, e o carte ce te face să scormonești în tine, un soi de cunoaște-te pe tine însuți. Dovada, vedeți, în loc de carte, vorbesc mai mult despre mine.
Unde eram eu când Vasile a trăit asta? Ce făceam? Ce simțeam? Ce muzică ascultam? Întreb de unul, altul. Scormonesc prin casa de la Ciocana, caiete, albume, fotografii? Caut pe FB prietenii din copilărie, de la școala de la Ciocana. Profesorii. Trec cu taxiul pe lângă truba de la TĂȚ și iar mă gândesc la Vasile)) Dacă nu scormonea atâtea în mine cu cartea lui, eram oare mai liniștită?
Dacă trăiam în Chișinău, poate că da. Numai că fiecare kilometru care mă desparte de furnalele de la Ciocana îmi aduce aminte cine sunt eu și de ce sunt anume așa. Nu altfel.
Bunăoară, fata de la Ciocana. Vasile a descris doar un tip. Eu mai cunosc câteva. Prieteneam cu o colegă de clasă care făcea parte din clanul de bandiți. Cu ea aveam un acord. Ea spunea părinților că doarme la mine (telefoane nu erau, nu puteau verifica), în timp ce umbla nopțile cu banda. Eu eram alibiul ei perfect: eminentă, fiică de bibliotecară, colega care-i șoptea ce trebuie la examene.
Ce aveam în schimb? Puteam umbla și noaptea prin păduricile Ciocanei, ca predsedateliu prin cucuruz. Banda ei știa mai bine decât mine cine sunt. Eu abia acum descopăr. Și mi-e frică, vă spun drept…
Vasile, oare cum ar fi scris cartea ta o fată de la Ciocana?:)
De câteva ori m-a însoțit întrebarea asta pe durata lecturii. Ce și cum ar povesti ea, din perspectiva ei feminină, perioada de la Ciocana? S-ar putea să ne alegem cu multe surprize, revelații și chiar momente șocante.
La tusovkă, am atins un punct-cheie în discuții. Cât de important e faptul să specificăm perioada descrisă într-o carte. Pentru a nu mai fi numiți nostalgici după perioada sovietică. URSS nu a durat cinci ani, zece sau douăzeci, ci generații întregi. Fiecare generație a trăit fricile și tragediile sale. Generația 70-80 își permitea lucruri/libertăți pentru care generația din 40-50 putea fi deportată în Siberia, până la asfințitul soarelui.
Sunt foarte multe detalii care trebuiesc puse la locul lor, explicate și descrise. Tocmai de asta îmi pare binevenită cartea și ca un motiv foarte bun pentru a ridica întrebări/discuții despre o perioadă pe care fiecare a trăit-o și a înțeles-o, paradoxal, diferit.