din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?
Anii ’80 – o mână de copii pleacă spre Crimeea din gara Chișinău. Sunt încă fragezi, nevinovați și mai ales, lipsiți de griji. Doar că peste ei vor năvăli teribilii ani 90, anii când toți copiii își pierd inocența, fiindcă lumea lui a fi e e cucerită de lumea lui a avea.
Existențele lor în formare vor fi invadate de cuvinte noi cum ar fi glasnost sau perestroika. Pe lângă acestea, cad ploaie noi nenorociri, nemaivăzute: explozia drogurilor, Cernobîl, SIDA sau războaie infame, cum ar fi cel generat de invazia rusească în Afganistan.
Debusolați, ultimii copii ai imperiului sovietic, copiii dingo ai lui Ernu, el fiind protagonistul cheie al poveștii, încearcă să se re-echilibreze citind romanele lui Bulgakov și poemele lui Arseni Tarkovski sau ascultând în buclă formația legendară KINO.
Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.
Spune frumos Ernu: „Căderea este cea mai mare șansă să-ți iei zborul. Doar cineva care a văzut iadul poate aduce speranța, doar un mare păcătos poate salva lumea. Un om care a suferit este autentic.”
Ciudată e mintea omului. Cartea aceasta mi-a amintit de papucii maro de lac, cuminți și demni purtați de profesoara pensionară de engleză, care odată ne-a făcut un tur privat al metroului moscovit. Purta un taior pepit și avea poșetă asortată cu eșarfa. Vorbea timid și era atentă la sequence of tenses. Avea o căldură și o tandrețe dintr-o altă epocă. Când ne-am luat la revedere, parcă ne-am despărțit de o lume întreagă, de care știam că într-o bună zi, o să ni se facă dor.
Așa e și cartea lui Ernu, o poveste despre copii aruncați în lumea largă, o poveste despre dragoste și ispite, întreprinderi de frigidere și maistre cu sâni mari sau gopnici rătăcind prin cartierul Ciocana din Chișinău. Printre toate acestea, meditații despre lume și viață, venind de la un om de stânga, absolvent de filosofie.
„Istoria umană este o istorie a materiei, nu a ideilor. Ideile sunt secundare. Au rolul lor, dar pe noi ne formează materia, nu ideile. În anumite momente, ideile își ies din țâțâni și răstoarnă situații, însă materia revine repede și preia controlul.
Dacă vrem să înțelegem ceva despre trecut trebuie să facem o istorie a materiei, a formelor pe care le ia aceasta: forma sticlei de Coca-Cola este mai puternică decât unele curente literare. Un suc a format gustul a milioane de oameni mai mult decât unele școli de gândire.
Casele în care am locuit generații după generații ne-au format modul de a gândi și a simți mult mai mult decât congresele tuturor partidelor luate la un loc. Istoria materiei și a formelor ei de organizare ne-a modelat ne-a modelat gusturile, simțurile, comportamentul și a construit în noi o lume pe care nici o idee, oricât de revoluționară, nu o poate reformata.”
“Eu susțin că trecutul nu trebuie nici iubit, nici urât, ci înțeles și asumat”- Vasile Ernu. Astăzi lansăm în exclusivitate primul episod al proiectului #eveniment. Invitatul nostru este scriitorul Vasile Ernu, care și-a prezentat recenta sa carte ”Sălbaticii copii dingo”.
Iulia Stoichiţ / Arc nr 3, septembrie 2021 O propunere, mai mult sau mai puţin, modestă pentru Sălbaticii copii dingo[1]
Prima dată când l‑am cunoscut (dar mai ales ce scrie) pe Vasile Ernu a fost într‑o iarnă, cred că era 2017. Venise la Braşov să‑şi lanseze a doua carte a trilogiei marginalilor, Bandiţii, şi, înainte de lansarea de la librărie, s‑a oprit la Litere Braşov, pentru o discuţie didactic‑detaliată cu Adrian Lăcătuş, decanul facultăţii, despre volum. Și m‑au prins povestea, perspectiva, discuţia în sine, cu toate că am ajuns să citesc Bandiţii abia câteva luni mai încolo[2]. Având în vedere că am citit şi celelalte două cărţi ale trilogiei + Ultimii eretici ai imperiului, îmi place să cred că am ajuns să cunosc temele, obsesiile autorului, pe care le nuanţează/ detaliază cu fiecare nouă carte. Asta se întâmplă şi cu Sălbaticii copii dingo, volum apărut anul acesta, care deja se află la al doilea tiraj.
Personal, am simţit‑o legată de un fir invizibil de Bandiţii[3]. Poate pentru că am recitit acest volum cu puţin timp înainte să citesc Sălbaticii copii dingo. Poate pentru că un anumit tip de atitudine faţă de putere se regăseşte în ambele volume (în esenţă, Vasile Ernu e un om de stânga, asta dacă prin „om de stânga” înţelegem cu toţii că acel individ se opune oricui e la putere într‑un moment dat). Poate pentru că, după recitirea Bandiţilor, simţeam că lipseşte istoria personală a naratorului (sau a autorului?, mai ales că în Sălbaticii… „Ernu” apare ca personaj, apropriind astfel cartea mai curând de autoficţiune, deşi in interviuri, Ernu autorul a declarat în repetate rânduri că scrie docu‑ficţiune), care să justifice alegerea şi apropierea de acest grup. Poate pentru că în Sălbaticii… aflăm cum şi de ce devin bandiţi unii adolescenţi (spoiler: prestigiul şi puterea, cel puţin în comunism, sunt responsabile de ascensiunea socială, privilegii etc. Cei care ajung bandiţi nu au acces la nimic din toate acestea). Cei respinşi de sistem îşi vor forma propriul sistem prin care să‑i excludă pe cei pe care îi exclud. Rezultatul va fi unul mult mai violent decât este sistemul deja existent, poate şi pentru a compensa lipsa plaselor de siguranţă.
Pe de altă parte, dintre volumele lui Vasile Ernu citite de mine, Sălbaticii… are cel mai mare potenţial de a se transforma în autoficţiune şi/ sau roman. Oricât îmi place să citesc argumentaţie, eseistică, momentele de naraţiune din volum (inevitabil sentimentală mai ales acolo unde contează, având în vedere că este vorba despre adolescenţa autorului, o perioadă formatoare) sunt deturnate de explicaţie. Și nu e nimic mai enervant într‑o poveste decât să ţi se explice ceva ce ai înţeles din naraţiune. Următorul exemplu mi‑a rămas în cap de la prima lectură: naratorul povesteşte cum se pregăteşte să plece de acasă şi se întreabă ce se va întâmpla cu rodiul adus de tatăl său dintr‑una din călătoriile în Orient. Rodiul moare în iarna de dinaintea plecării de acasă a naratorului. Aceasta ar fi explicaţia:
„În ultima iarnă petrecută acasă, cu părinţii, copacul s‑a uscat; nu‑şi mai avea rostul, probabil. Am suferit mult, am simţit că l‑am trădat, că el a înţeles asta, a înţeles că‑l voi părăsi, şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. […] Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten şi cu plantele. Mai ales cu ele. Și că ele mor dacă nu sînt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni.” (p. 22).
Îmi place să cred că şi Vasile Ernu ştie că poveştile sunt mai puternice decât explicaţiile/ explicarea acestora. Și, ca să‑mi duc reproşul până la capăt, mi se pare cu atât mai deconcertantă apetenţa sa pentru clarificarea sensului (deşi poate fi justificată prin prisma studiilor de filosofie) în contextul în care a crescut într‑o comunitate în care Biblia era studiată constant (şi ştim că în Biblie parabola, povestea sunt preferate). Nu exclud că, în fond, e vorba de proiecţiile mele de cititoare, dar pe de altă parte, în continuare cred că există un potenţial mai mare pentru poveste în ceea ce scrie Vasile Ernu şi îmi bazez această… credinţă (?)/acest argument pe existenţa Izgoniţilor, pe care l‑am perceput ca o colecţie de proză scurtă, cu naraţiuni care converg spre un numitor comun (un frate şi o soră care o iau pe căi diferite), şi prea puţin ca fiind docu‑ficţiune (speculez că nici nu a existat aceeaşi implicare emoţională în scrierea acestei cărţi ca la celelalte două din trilogie, iar distanţa a permis un alt tip de abordare tehnică).
Dar şi aceste contradicţii au sens în context. Sălbaticii copii dingo este o carte a adolescenţei în fostul imperiu sovietic. Pe lângă contradicţiile evidente ale sistemului, mai ales spre finalul său, în anii 80, cele mai importante sunt cele identitare, inerente adolescenţei. Iar acestea se văd cel mai bine în cazul naratorului, care este nevoit să se mişte prin mai multe medii sociale, atât cele care i se potrivesc ca structură internă, cât şi cele în care este un corp dislocat şi vulnerabil. Naratorul poate povesti despre gopnici pentru că i‑a cunoscut de aproape timp de un an, cât timp a fost elev la o şcoală profesională sovietică, în Chişinău. Neavând cum ajunge la un liceu/o şcoală teoretică (nu avea viză de flotant şi doar şcolile profesionale primeau elevi fără această viză) în primul său an la Chişinău, aterizează în acest mediu care nu este pentru el (lucru subliniat constant atât de personajele care populează cartierul Ciocana, cât şi de narator). Un mediu marcat de multă violenţă, de forţă, pentru a ascunde, de fapt, sensibilitatea celor care trăiesc în el:
„Duritatea venea din multa lor [a bărbaţilor – n. m. I. S.] suferinţă. Am impresia că această duritate era felul lor de a se proteja, de a se sprijini să nu cadă. Căci pentru ei căderea era totală: nu aveau instrumente de sprijin […]. Se temeau de ea, iar teama dă naştere violenţei. Bunătatea, tandreţea erau pentru ei un semn periculos al căderii.” (p. 150).
Deşi în mod clar naratorul Ernu nu aparţine acestui mediu, asta nu înseamnă că nu se adaptează cât timp se află acolo, ajungând să cunoască de aproape aceşti oameni ignoraţi de toţi cei care aparţin păturilor superioare. Pe de altă parte, este evident că înţelegerea acestui mediu marginal aparţine naratorului adult, care nu numai că s‑a îndepărtat de evenimentele din acea perioadă, dar a şi citit destule cărţi teoretice despre comunism şi avatarurile sale.
Dar la finalul zilei, după exilul de un an în măruntaiele societăţii sovietice în descompunere, se va întoarce renăscut, cu o identitate nouă, în sânul alor săi, mic‑burghezia („copiii” din centru îi spun Vasile, nicidecum Vasea, ca oamenii de la Ciocana). În centru se loveşte de dispreţul burgheziei faţă de gopnici şi tot ce reprezintă ei. Conflictul, contradicţia devin evidente. Sălbaticii… poate fi văzut ca un volum în care naratorul îşi linişteşte conştiinţa, ruşinea de a nu‑şi fi asumat în perioada adolescenţei (mai ales după ce s‑a întors între ai săi, boemii, intelectualii) că i‑a cunoscut pe gopnici, că a fost prietenul lor, că a fost adoptat de ei pentru o perioadă. Ambele grupuri vin cu un anumit tip de discurs, prin care în esenţă îl contrazic/resping pe celălalt, iar acest lucru nu poate fi rezolvat nicicum, cu atât mai puţin de un adolescent, a cărui autocunoaştere abia începe. Capacitatea de negociere a multiplelor identităţi a unui adolescent este scăzută, în comparaţie cu cea a unui adult, care se presupune că e capabil de compartimentare (sau de a evalua o situaţie).
De altfel, pentru a‑mi susţine punctul de vedere legat că Vasile Ernu ar putea fi prozator, dacă şi‑ar propune, mai vreau să observ ceva despre Sălbaticii…: primele două părţi ale volumului, „Vara” şi „Toamna”, sunt cele mai coerente şi pregnante, legate între ele din punct de vedere narativ, dar şi cronologic. Cel puţin „Toamna”, în care e vorba în mare parte despre experienţa de la Ciocana, reprezintă punctul de greutate al volumului. În „Iarna” şi „Primăvara” pare că mai degrabă se întoarce la formula care l‑a consacrat, docu‑ficţiune. Cu toate că înţeleg demersul din aceste două părţi, care se axează mai degrabă pe istoria materiei, cum a numit chiar Vasile Ernu insistenţa asupra detaliilor care au ajutat la definirea generaţiei sale (muzică, filme, îmbrăcăminte, limba vorbită), ultimele două anotimpuri ajung să pară forţate în context, mai ales din prisma fluxului narativ. Pe de altă parte, această ruptură între „Vara”‑„Toamna” şi „Iarna”‑„Primăvara” are sens, pentru că se trage o linie între cele două identităţi: cea de la Ciocana şi cea de boem, de intelectual. Gopnicii se adună în jurul aceloraşi experienţe de viaţă, care presupun excluderea lor din preajma puterii (inevitabil violenţa îi aduce împreună), pe când burghezii mai degrabă se agregă în jurul gusturilor comune, iar acestea sunt acquired prin educaţie şi autoeducaţie, ascensiune socială, decât în jurul experienţelor comune ale unei generaţii.
E greu să te poziţionezi faţă de ceea ce scrie Vasile Ernu, mai ales într‑o societate care se tribalizează din ce în ce mai mult pe zi ce trece, iar a nu a avea o ideologie de apărat aproape că te descalifică social. Faptul că eu pledez pentru transformarea lui Vasile Ernu din antropolog, sociolog, docu‑ficţionar (sau oricare altă etichetă care nu‑l apropie de zona literară) în scriitor de beletristică ar putea reprezenta o inadecvare, dacă nu chiar o poziţie ideologică. Sau pură încăpăţânare din partea mea. Mai ales că premisa mea iniţială conform căreia Vasile Ernu se debarasează de parabolă în favoarea unui stil publicistic e invalidată chiar de el:
„De multe ori textele mele au ceva din construcţia parabolelor: un sens al poveştii. Bine, el de obicei este ascuns, subversiv, lunecos. Sau aşa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu‑mi plac cărţile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv.”[4].
Nona Rapotan scrie în articolul ei despre Sălbaticii… că Ernu este prin vocaţie povestitor[5], iar acest lucru se vede la nivelul oralităţii textului. Dacă mă gândesc la Ion Creangă, oralitatea e primul atribut al scriiturii sale care îmi vine în minte din toate reziduurile cu care am rămas din şcoală. Dacă acesta nu e încă un argument indirect pentru care Vasile Ernu ar trebui să fie considerat prozator (mai ales pentru Sălbaticii copii dingo), atunci nu‑mi rămâne decât să încerc cu mai multe argumente data viitoare[6]. Și/Sau să‑i conving şi pe alţii, ca să am cu cine deturna „revoluţia”.
[1] Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, cu ilustrații de Roman Tolici, Polirom, Iași, 2021, 369 p.
[2] Faptul că totuși am ajuns să citesc volumul în cele din urmă e un plus, având în vedere că am mai fost la lansări sau conferințe cu autori care mi-au stârnit interesul inițial, dar ulterior, deși le-am luat cărțile, n-am mai ajuns să le citesc.
[3] De altfel, Nona Rapotan, în articolul său din Suplimentul de cultură, asociază fiecărui volum din trilogia marginalilor cel puțin un anotimp din Sălbaticii… De exemplu, Sectanții este asociat cu „Vara”, iar Izgoniții cu „Primăvara”. Pentru mai multe detalii, vezi Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.
[6] În fond, oricum ar alege Vasile Ernu să scrie (sau să se eticheteze), mai mult ca sigur l-aș citi, la fel cum fac și cu alți scriitori, deși nu toate cărțile lor merită menționate (sau citite).
Elena-Brândușa Steiciuc / Jupânu / Suceava / 2 Septembrie 2021
„Fericirea are o calitate foarte stranie: ea există atîta timp cît nu o conștientizezi și nici măcar nu o dorești. Fericirea există atunci cînd nu dai doi bani pe ea, cînd nu o apreciezi, cînd nu-i simți prezența. Fericirea există atunci cînd fugi de ea. Fericirea începe să aibă sens și valoare abia atunci când o pierzi. E ca sănătatea: cît o ai, nu o apreciezi. Da, fericirea era în altă parte. Fericirea noastră se pare că era bine ascunsă în nefericirea noastră. Ea se păstra atâta vreme cît o țineam ascunsă acolo, fără să o scoatem, fără să o forțăm să iasă.” La această concluzie ajunge scriitorul basarabean Vasile Ernu, care în „Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței” face o incursiune în perioada cea mai frumoasă a vieții sale – copilăria și adolescența – într-o tentativă de a recompune peisajul identitar/cultural/lingvistic/economic/politic al Moldovei de dincolo de Prut în care s-a format, în anii ‘80.
Apărut la editura Polirom în 2021 cu ilustrații de Roman Trolici, romanul autobiografic al lui Vasile Ernu incită din mai multe motive: stilul direct, profunzimea introspecției, construcția narativă, informația densă despre spiritul epocii din perioada pe care aici, în România, am cunoscut-o destul de puțin: descompunerea Imperiului sovietic, un monstru pestriț și avid. Născut în 1971 în Basarabia sovietică, autorul a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza”, pentru ca mai apoi să urmeze un masterat în același domeniu, la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Redactor-fondator al revistei „Philosophy & Stuff”, titular al unor rubrici de opinie în „România literară”, „Hotnews”, „Timpul”, „Adevărul” și al unor rubrici permanente în „Noua literatură”, „Suplimentul de cultură” și „Observator cultural”, Vasile Ernu și-a făcut debutul literar în 2006 cu volumul „Născut în URSS”, care a fost un adevărat „coup de maître”: Premiul pentru debut al „României literare” și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Menționez, de asemenea, următoarele titluri: „Ultimii eretici ai Imperiului” (Polirom, 2009); „Intelighenția rusă azi” (Cartier, 2012); „Sînt un om de stînga” (Cartier, 2013); „Mică trilogie a marginalilor. Sectanții” (Polirom, 2015, Premiul Matei Brâncoveanu pentru literatură în același an); „Jurnal la sfârșitul lumii” (Cartier, 2019); „Războiul pisicilor” (Cartier, 2019); „Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții” (Polirom, 2019, Premiul Agențiadecarte.ro). Nu pot trece cu vederea interesantele volume coordonate de Vasile Ernu: „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu” (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichendeleanu, Cartier, 2008); „Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la războiul civil” (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); „Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț” (co-autorii sunt Petru Negură și Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016).
Dedicat „prietenilor din adolescență și copiilor lor, pe care nu i-am cunoscut” romanul „Sălbaticii copii dingo” se deschide ca un portal spre o lume în care luminile se împletesc cu umbrele, în care plăcile tectonice ale istoriei planetare sunt puternic zguduite de implozia sistemului comunist, de apariția capitalismului mai mult sau mai puțin sălbatic, într-o margine a Imperiului sovietic – Basarabia – unde am pătruns, prin lectură, ghidată de această tulburătoare poveste. Cum a fost educat, cum s-a format un autor de un imens talent dincolo de Prut, în amestecul acela identitar și lingvistic, într-un context multicultural destul de bine asimilat de fiul unei familii de neoprotestanți din satul Colibași ?
De la bun început Vasile Ernu face câteva precizări asupra termenilor folosiți, conturînd astfel peisajul social și politic: „gropnik”, numele dat copiilor născuți și crescuți (ca la noi și în tot lagărul comunist) în căminele și cartierele muncitorești, care umblau în bandă, avînd o cultură specifică, o coeziune aparte; „copiii de aur”, fiii și fiicele nomenclaturii din vîrful puterii sovietice, ai „aristocrației roșii”; „copiii din centru”, organizați în așa-numitele „tusovka”, o categorie intermediară între primele două, numele indicând nu apartenența geografică, ci apartenanța la clasa de mijloc, coagulați de hobbies și cultură comune ; „Korenizația” – proiectul sovietic de tip „nation building” vizînd educarea populațiilor locale, prin crearea unei infrastructuri educaționale, culturale și sanitare, totul contribuind la dezvoltarea grupurilor etnice, formînd o elită locală precum și o clasă de mijloc modernă, instruită, care în perioada perestroikăi „avea să se răzvrătească și să lovească din plin, asemenea unui bumerang, puterea sovietică.” (p. 8).
„Memoria așază trecutul altfel. Memoria așază lucrurile și evenimentele cu totul diferit față de o carte de istorie care de obicei e contrafăcută.” (p. 17) Privind retrospectiv, într-o stare de somn-vis al adultului pe care îl „pândește cel de-al cincizecilea an”, naratorul enumeră evenimentele istorico-politice-sociale notabile ale copilăriei și adolescenței : moartea lui Brejnev, Andropov, Cernenko; venirea lui Gorbaciov „acest Ioan Botezătorul al lumii noi care se anunța”; apariția fenomenelor „glasnost” și „perestroika”; intervenția sovietică din Afganistan și „ieșirea umilă și dezonorantă” de acolo; Cernobîlul și „imensele lui traume”; explozia drogurilor de tot felul („de la iarbă <anașa> și mac la cele de mare risc”); apariția SIDA și frica de contaminare; protestele politice de stradă; venirea americanilor în URSS-ul încă existent; explozia fenomentului religios, a „misticii de rit nou”, ba chiar și a „misticii banilor, a mărfii și a consumului”; fenomenul „renașterii naționale”, noua mistică identitară din Basarabia; arestarea lui Gorbaciov și demisia marelui leader; puciul GKCP, lovitura de stat, apoi căderea și destrămarea URSS.
Compus circular, textul romanului se deschide cu capitolul „Vara”, care narează unul dintre cele mai emoționante episoade de la vârsta de 16 ani: escapada a doi băieți și două fete care pleacă din Chișinău spre Simferopol, apoi Ialta și Evpatoria: „Drumul acela spre Crimeea avea să fie drumul spre marea noastră adolescență, care urma să se prelungească destul de mult […] Eram strălucitori ca soarele de vară al sudului, eram nespus de fericiți.” Este prima călătorie inițiatică, în care cei patru membri ai „bandei” – Vasea, Ghenură, Liuda și Nadia – pleacă de acasă, au rucsacul burdușit de cărți ( în special „Diavoliada” lui Bulgakov) și se pregătesc simtă emoțiile adolescenței timpurii, să descopere corporalitatea, erotismul. Cu precizia unui antropolog, cu umor fin, autorul face o descriere amănunțită a pitorescului peisaj feroviar societic, în care vocea „mătușii de la gară” anunța sosirea trenurilor și „când spunea ceva se auzea în fiecare cotlon […]. Puteai să fii chiaun de somn sau mort de beat, lucru nu rar întîlnit în gările sovietice, dar vocea asta te trezea și din morți.” (p. 29) Cei patru pentru care adolescența începe în Crimeea în acea vară ajung la Ialta, apoi la Livadia unde – chiar dacă nu au un loc de cazare – merg să viziteze celebrul palat, reședință de vară a țarului Alexandru al II-lea, devenit emblematic pentru istoria mondială prin Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945), în urma căreia s-a semnat tratatul de finalizare a celui de-al doilea război mondial de către reprezentanții celor trei mari puteri: Stalin, Churchill și Roosevelt. Spre marea lor mirare, tînăra muzeografă stagiară – aflând că cei patru nu au unde petrece noaptea – le oferă șansa de a dormi chiar în Palatul Livadia: „Avea să fie cea mai ireală noapte din viața noastră : eram ca într-o poveste de realism magic. Ca în romane ale autorilor pe care-i citeam cu nesaț atunci: Bulgakov și Marquez.” (p. 56) Este un moment de graniță temporală, pentru că hălăduind de capul lor prin palatul în care bîntuiau fantomele trecutului, unde „s-au plimbat cei mai puternici oameni ai lumii” nu-și dau seama că se petrece „începutul sfârșitului copilăriei”. Cu noaptea din fabulosul palat începe „cea mai lungă și mai fericită vară din viața noastră”, așa cum rememorează adultul de azi.
„Toamna”, cartea a doua, face o incursiune în anii de formare. Vasea se maturizează treptat devenind elev la „ucilișce”, școală profesional-tehnică, un soi de liceu tehnic – după cum spune – care în fosta Uniune Sovietică era foarte prost cotat, pregătind „scursura societății”. Devine și muncitor la uzina de frigidere, se integrează în țesutul social, instalându-se într-un cartier estic al Chișinăului, cu o structură socială tipică pentru acei ani: „La Ciocana avea să-mi fie noua casă. Aici aveam să cunosc nu doar un Chișinău total diferit, ci și o lume mult mai aspră, dură, violentă, dar în același timp demnă, corectă, plină de viață și farmec. Trebuia doar să ai răbdare să o cunoști, trebuia să fii curios, dar să nu o arăți. Ciocana iubea oamenii curajoși.” (p. 97) Aici devine membru al bandei de „gropnici” extrem de inteligenți și duri, „copiii ghetourilor proletare de periferie”, cunoaște iubirea, îndrăgostindu-se de Sonia, o fată care „la doar 16 ani îi putea îngenunchea pe cei mai temuți bandiți ai celui mai temut cartier din oraș” (p. 100)
O altă experiență formatoare este cea de la uzina de frigidere, în care lucrează conștient de faptul că locul lui nu e acolo. „Numele intreprinderilor sovietice aveau ceva inuman, erau un soi de coduri pe care să nu le poată rosti nici dușmanul, nici cei ce lucrau aici generații după generații.” Preluat cu o anumită compasiune de colegii de muncă, în special de femeile puternice din acest mediu proletar, minorul Vasea lucrează numai în schimbul 8-16. Visătorul băiat observă atent în uzină „o lume dură, violentă, o lume plină nu doar de suferință, ci și de multă bucurie de viață” unde „sub niște chipuri foarte dure se pot ascunde niște suflete imense și curate”.
Identitatea protagonistului prinde contur treptat, Vasea este tot mai puternic angrenat în peisajul social al anilor ’90, despre care dă informații precise, într-o radiografie perfectă. Foarte importantă este, după cum știm, pe orice meridian, chestiunea limbii, cu atât mai mult în Basarabia: „În Chișinăul acelor ani conta foarte mult limba în care vorbeai. Limba era o marcă foarte importantă care producea o anumită ruptură, un anumit conflict, determina o anumită poziție în ierarhia socială a capitalei. Marca de superioritate o avea limba rusă vorbită bine; aceasta arăta apartenența la grupul urban dominant, grupul de putere și de prestigiu. Aici puteau fi nu doar ruși, ci și multe alte naționalități vorbitoare de rusă. Vorbitorii de rusă curată, fără impurități etnice. Limba pură a puterii. Și moldovenii puteau face parte din acest grup, cu condiția să vorbească corect rusa. Să o vorbească nu doar bine, ci și fără accent.” (p. 179) Clasificând fondul sonor al epocii, Vasile Ernu rememorează „lupta pentru a scăpa de accent” a basarabenilor românofoni, importantă pentru propulsarea lor, dintr-un fel de „cameleonism social și cultural”, devenind astfel… mai ruși decît moscoviții. Totuși, este perioada în care spiritul național reînvie, apare gruparea așa-numiților „patrioți” din Chișinău, care adoptă sintagma „limba română” în loc de cea oficială („limbă moldovenească”), citesc multă literatură română, folosesc simbolurile naționale. Bref, încearcă să reînnoade „firul pierdut undeva în secolul al XIX-lea.” (p. 189)
În structură socială complexă a vremii, tinerii din generația viitorului scriitor sunt grupați fie în „tusovka”, fie în banda „gropnicilor”, ultimii distingându-se printr-o atitudine de revoltă și violență, imitând cultura pușcăriașilor, provocând prin vestimentație și maniere brutale. Aceștia ascultă cu predilecție „șansonul” banditesc, au un adevărat cult pentru muzica lui Vladimir Vîsoțchi și Viktor Țoi, leader al formației Kino, „unificatorul” care „surprinde cel mai bine spiritul timpului său”, ale cărui texte sunt integrate pe parcursul romanului autobiografic. Superbe ecouri intertextuale !
Are loc o adevărată schimbare de paradigmă, rock-ul și muzica „metaliștilor” pătrund în URSS, apare moda culturismului, apar chiar și grupări de „neofa” (care, purtând zvastica, răsturnau istoria și interpretările), apar „bikerii” (tinerii „cu motoarele veșnic pornite”). După cei 70 de ani de comunism și ateism obligatoriu, libertatea cultului este garantată, se petrece o adevărată explozie religioasă, și dintr-o dată apare „Babilonul religios” în care toate etniile din Basarabia își regăsesc identitatea religioasă, apar pe străzi chiar și tineri adepți ai hinduismului îmbrăcați în haine ciudate și cântând încontinuu mantra „Hare Krșna”. În stilu-i inconfundabil, Vasile Ernu ajunge la concluzia următoare : „La sfârșitul anilor ’80, acea țară cenușie și uniformă care se presupunea că a construit un om unic, unitar – homo sovieticus – s-a trezit cu un Babel format dintr-o mulțime de triburi de o diversitate amețitoare. În acele zile, toată lumea credea în orice, cu excepția comunismului. Când URSS ne-a văzut în ce hal eram a făcut infarct și a dispărut.”
Adolescentul dependent de cărți și de lectură trece printr-o stare de derivă, „un soi de indiferență și ironie cinică față de tot”, o atitudine definită prin termenul „pofig”, care în românește ar putea fi tradus prin „miserupism”: „Mîrîiam mereu ceva – pofig la orice” (p. 96). Este perioada cînd devine pasionat și de cea de-a șaptea artă, frecventează cu religiozitate cinematografele din Chișinău și „videosalonul” (sală privată unde se difuzau casete cu filme occidentale). Vasea descoperă piața neagră de carte și se construiește intelectual prin lectura volumelor cu care face un mic trafic. Iată cum narează autorul – cu o nedisimulată autoironie – un episod semnificativ: „Sioma, evreul cu care lucram, m-a chemat și mi-a dat comanda: <Mergi la Odessa și cumpără de la Drujba asta. Am o comandă mare.> Am citit: un oarecare George Călinescu, <Istoria literaturii române>. O nimica toată: dimineața plec, seara vin. Un pachet mic de zece cărți, floare la ureche. Aveam să blestem toată literatura română: de unde să știu eu, un adolescent naiv, că acest Călinescu a scris o carte cît toate zilele? Așa am făcut cunoștință cu literatura română, despre care în ’88 nu știam mai nimic, cu excepția cronicarilor și a clasicilor. Am tîrîit-o, am blestemat-o și am iubit-o. Aveam să o iubesc și mai tîrziu.” (p. 208)
Ultimul an de liceu este marcat de mediul boem al Chișinăului. Vasile Ernu face o descriere amănunțită a Școlii nr. 1 din spatele primăriei, dar și a cafenelelor frecventate, unde grupul său de prieteni are ocazia de a întâlni membri marcanți ai intelighenției basarabene a epocii: scriitori (Emilian Galaicu-Păun, pe care îl alintă „Jesus” …„pentru că era slab și avea părul lung”), actori (Mihai Fusu, Petru Vutcărău, Andrei Sochircă, Boris Cremene, Ion Sapdaru, Nelly Cobzaru), pictori, jurnaliști (Seva Cernei, Vlad Butnaru), care-și duc viața aici într-o abulie etilică : „La Fulgușor și Moldova toți luptau cu timpul care se oprise în loc. Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture ceva mai târziu, după încă un rând.” În aceste cafenele unde se bea cafea la ibric și se practica un passtime oriental – ghicitul în cafea – s-a format gruparea „neformalilor”, pe care se va sprijini perestroika, adică „organizații, grupuri sociale constituite pe diverse interese, nu neapărat politice. Ei își petreceau timpul împreună, bombănind împotriva regimului: aveau destule motive.” (p. 339)
Familiarizat în egală măsură cu marea cultură rusă, dar și cu Orientul, membru al ultimei generații de basarabeni care a scris cu litere chirilice, Vasile Ernu își face un autoportret lucid, notând principalele caracteristici ale „copilului Imperiului” crescut să vadă „totul de la înălțime, pe întinderi mari” și privind cu superioritate spre România. Îndrăgostindu-se de literatura română după lectura lui Bacovia („Eram sigur că e punkist”…), nu-și neagă apartenanța la confesiunea neoprotestantă: „Sunt copil de sectant, am un sentiment religios profund, o <mistică sectară> care, recunosc, mi se pare foarte atrăgătoare. Este sensibilă, este protectoare, oferă sens, oferă emoții, chiar dacă e mai puțin rațională” (p. 349) Vasea, împreună cu Ghenură și Johnny – tineri „prea romantici și inconștienți” – este implicat deja în contextul politic și lucrează câteva luni cu viitorul prim-ministru Mircea Druc. În 10 noiembrie 1989 (Ziua Miliției sovietice) organizează un protest pașnic contra regimului, pregătind cîteva pancarte dintre care cea mai originală este „Să dăm la topit bastoanele pentru prezervative”. În scurt timp, tinerii sunt ridicați, încătușați, iar curajul lor declanșează la Chișinău „o noapte nebună, cu ministerul în flăcări, cu lupte de stradă cum nu s-au mai văzut” (p. 355)
Călătoria spre maturitate încheie cercul. Exaltat, plin de speranță, Vasea pleacă la studii în România, „o țară a făgăduinței, o țară pe care o știam doar din povești, cărți și filme.” Va avea loc o a doua naștere a protagonistului, o inițiere în vârsta adultă, care se va petrece în spațiul despre care avea cunoștințe pur livrești și pe ai cărei locuitori nu-i întâlnise încă. Secvența acestui început narat de ultimul capitol merită reținută: „Am urcat în trenul Chișinău-Ungheni. Nu aveam un bagaj prea mare: cîteva rînduri de haine, ceva de mîncare, o periuță de dinți și un săpun Fa. Mai aveam două cărți, iar în buzunar 20 de dolari americani. Era toată averea mea. ” (p. 363). O pauperitate materială contracarată de o imensă bogăție culturală și spirituală. Tinerii basarabeni ce pleacă la studii în România împărtășesc aceeași stare: „Eram ca niște avioane gata de decolare. Atîta speranță și entuziasm era în noi, încît timpul care în urmă cu câțiva ani se scurgea prea încet, acum explodase.[…] Noi eram atât de exaltați, că aproape levitam. Pluteam pe deasupra istoriei.” (p. 364-365) Copiii-dingo, pe cît de sălbatici, pe atît de nostalgici, se îndreaptă spre o altă lume, „cu alte icoane, cu alți demoni, cu alte bucurii și dureri” spre o nouă utopie.
Sunt „ultimii copii abandonați ai acestui secol”, o iau de la capăt făcînd tabula rasa de secolul XX, pregătindu-și debutul în secolul XXI.
Termin lectura acestui roman original și profund, în care Vasile Ernu navighează ușor pe fluviul memoriei, cu un talent de povestitor care nu este egalat decât de acuitatea observației antropologice. Romanul poate fi parcurs în mai multe chei de lectură, la intersecția cărora se află adevărul despre o întreagă generație de români basarabeni și, mai ales, despre un tânăr care s-a integrat perfect în contextul noi sale țări, România.
„Mergeam spre viitor, eram aproape fericiți și nu știam că fericirea noastră se apropie de sfârșit căci viitorul deja începuse.” Copilul-dingo pasionat de Tarkovski, Bulgakov, Bacovia, Kino, va reuși să-și contureze identitatea în noua patrie, devenind unul dintre cei mai pregnanți autori romîni contemporani.
Prima dată când l‑am cunoscut (dar mai ales ce scrie) pe Vasile Ernu a fost într‑o iarnă, cred că era 2017. Venise la Braşov să‑şi lanseze a doua carte a trilogiei marginalilor, Bandiţii, şi, înainte de lansarea de la librărie, s‑a oprit la Litere Braşov, pentru o discuţie didactic‑detaliată cu Adrian Lăcătuş, decanul facultăţii, despre volum. Și m‑au prins povestea, perspectiva, discuţia în sine, cu toate că am ajuns să citesc Bandiţii abia câteva luni mai încolo[2]. Având în vedere că am citit şi celelalte două cărţi ale trilogiei + Ultimii eretici ai imperiului, îmi place să cred că am ajuns să cunosc temele, obsesiile autorului, pe care le nuanţează/ detaliază cu fiecare nouă carte. Asta se întâmplă şi cu Sălbaticii copii dingo, volum apărut anul acesta, care deja se află la al doilea tiraj.
Elena-Brândușa Steiciuc / Jupânu / Suceava / 2 Septembrie 2021