Sălbaticii copii dingo de Darius Brașov / Timpul
Sălbaticii copii dingo de Darius Brașov / Timpul nr 5-6 din 2021
Avertisment: Textul de față își propune doar analiza celui mai recent roman semnat de Vasile Ernu. Pretențiile pseudointelectuale (romanul-ăsta-e-de-stânga sau ce-părere-ai-despre-postneomarxism) sunt neavenite din start. Afilierile politice (și, deci, religioase) sau identitățile colaterale se vor dovedi inutile. Am ales să scriu câteva cuvinte despre romanul lui Ernu și nu despre animalele de companie ale vreunui oarecare Vasile CriticAtac. Așadar, Sălbaticii copii dingo.
Amicii mei prin viață merg în marș forțat
Jungla proletară. Industria abandonului, fabrici de indiferență. Moloz ezoteric & Tolstoi în blugi. Ernu evocă o istorie „perversă”, dezaxată temporal și așezată peste ruinele colhozului. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, anii ’80. Revoluția e pregătită în mod tacit, aproape involuntar. În mod aparent absurd, tinerii nu vor să mai ia parte la istorie.
În rândul adolescenților, spiritul e dominat de o indiferență corozivă, pofigul absolut, un exod din timp printr-un simplu nu-mi pasă. Copiii cântă perestroika, abandonul e un microcosmos necesar și comod: „Noi eram abandonați și pofig în derivă. Pofig ascundea însă și o violență fără direcție și o agresivitate indiferentă. Mârâiam mereu ceva – pofig la orice.”
Ghetoul temporal în care evoluează tinerii e dominat de rockul formației Kino și de o imobilitate aproape „obraznică”, în răspăr cu timpul firesc acceptat de părinți: „Noi însă refuzam să fim viitorul. Noi neam oprit din mers: cel mai departe mergeam până la chioșc după bere.” Prezentul adoptat de copiii dingo are mitologia proprie: homo sovieticus nu mai înseamnă nimic, RSSM e anihilată de noii titani, Coca-Cola, blugii americani și casetofoanele japoneze. Declinul e iminent, cum acoperim ruinele imperiului?
Și îi opresc gheretele de bere numai
Subiectul romanului se desfășoară într-un mozaic temporal, strategie perfectă pentru surprize narative. Asistăm la multiple episoade esențiale pentru fresca propusă, schimbările de ton fiind analizate de tânărul Ernu: de la melancolie în sepia pentru anii ’70 reprezentați de momentul Tarkovski la un vhs dinamic cu Bruce Lee în rol principal și încheiat cu vidul bacovian (O, vino odată, măreț viitor), fiecare episod pare să susțină un stop-cadru ca portal către un timp ,,doar al nostru”.
Regăsim câteva situații în care evadarea se realizează cu succes: excursia în Crimeea, întâlnirile la Moldova și Fulgușor (cafenelele rezistenței), momentele petrecute la videosalon. Cu toate acestea, istoria mică e invadată constant. Lupta de clasă anihilează orice încercare de ,,unificare” a grupurilor, gopnicii se opun cu îndrăzneală copiilor de aur.
Deși copilul Ernu reușește să se integreze în fiecare grup, imposibilitatea unei omogenizări sociale îi este evidentă și o acceptă tacit. Această imposibilitate e revelată inclusiv la nivel lingvistic, limba fiind un brand esențial al grupului. De altfel, limba română e doar un mecanism de generare lingvistică a unei utopii, căci, strict ideatic, România nu se apropia nici măcar tangențial de spațiul RSSM.
O, vino odată, măreț viitor
Am menționat anterior că autorul pregătește niște surprize narative. Fără îndoială, romanul lui Ernu are o miză. Deși istoria apropiată e mai mult decât accesibilă, indiferența față de alteritate definește contemporaneitatea. Mă bucur nespus să văd că Ernu ne-a scos din pofig, lucrarea sa se bucură de succes în librării și toți cititorii au de câștigat.
Dar Sălbaticii copii dingo nu e doar o lecție de istorie sau doar un roman care trebuia scris. Ernu redă o imagine perfectă a viitorului ca ruină. Tinerii din bandă sunt abandonați printre dărâmăturile istoriei și domesticiți într-un spațiu propriu, un spațiu tarkovskian unde cântă Kino și se citește Bacovia până dimineața. Tocmai pentru că această alienare nu se poate permanentiza, copiii sunt resălbăticiți în istoria mare.
La căderea imperiului, adolescenții maturizați forțat ajung din nou printre ruine. Nu ne vom integra niciodată într-un măreț viitor pentru că nu îi aparținem: „Din est nici Hristos și nici Lenin nu aveau unde să plece, pentru că erau deja parte a acelui corp care murea și renăștea.” Ernu & Compania nu sunt decât niște stalkeri ajunși în camera dorințelor și rămași fără dorințe. Industria ruinelor, fabrica de absolut. Aici intervine surpriza narativă. Întrucât întoarcerea la o istorie „mai bună” e imposibilă, putem încerca încă o evadare. E un element metatextual subtil și extrem de frumos. Întâlnirile adolescentului Ernu cu Mitru (Dumitru Crudu) și Tatiana (Țîbuleac) nu sunt deloc întâmplătoare. Ele fac dovada că literatura permite evadarea absolută, însă nu ca formă de escapism într-o lume mai bună, fantezistă. Soluția e plasarea deasupra istoriei. Consemnarea istoriei ca ieșire din istorie. Mai mult, Ernu face istorie și livrează un roman necesar cu o miză de excepție, urmărită atent până la capăt.
Ce cărţi punem vara asta în bagaj? (I) Luminița Corneanu / Adevărul
Nonfiction Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo.
Cartea adolescenţei Editura Polirom, 2021 Vasile Ernu este un excepţional autor de nonficţiune. Cărţile lui sunt un melanj de memorialistică, proză şi document de epocă foarte aparte. „Trilogia marginalilor” (care include cele trei cărţi ale lui anterioare, Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii) cuprinde nu doar fresce sociale care nu sunt la îndemâna oricui, dar şi o galerie de personaje memorabile, desprinse parcă din romane.
Ultima apariţie editorială a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, vorbeşte despre adolescenţa lui în Moldova sovietică. Ce faci dacă eşti un copil de la ţară care iubeşte cartea şi ajungi singur într-un Chişinău necunoscut, în plin comunism? Ce citeşti, ce prieteni ai, ce muzică asculţi, ce filme vezi şi mai ales unde? Cum te distrezi? Dar dacă brusc ajungi într-un cartier periculos, în care pumnul face legea? „Eram convins că fericirea se află într-un player mic, un walkman. Când a apărut, m-am gândit că nu există nimic pe lume care să mă facă mai fericit decât acest aparat care se prindea la curea şi în care încăpea o casetă. Doamne, cât am visat să am walkmanul meu!” De la fuga din Chişinău, cu gaşca, pentru a merge la mare în Crimeea, la amorul platonic cu Sonia, fata-gopnic, care-l apără în mediul macho al cartierului muncitoresc din Chişinău, până la experienţa de muncitor la fabrica de frigidere, toate amintirile sunt învăluite în nostalgie, culoare şi parfum de epocă. „Dar pe atunci nu ştiam că sîntem fericiţi”.
Dincolo de poveşti, multe savuroase, şi dincolo de valoarea documentară, frapează în cartea lui Ernu un aspect de care în România de azi ne-am dezobişnuit: dragostea de carte, dragostea de cultură, dorinţa de a citi, de a şti şi de a înţelege. Volumul acestea musteşte de referinţe literare şi generic culturale – autorii pe care-i citea adolescentul Vasile Ernu – care mă tem că unui adolescent de azi i-ar da dureri de cap.
Citeste mai mult: adev.ro/qwjrwx