Pogromul, sionismul și revoluția
Observator cultural / 12-05-2021 / Nr. 1061 / Octavian SOVIANY
Vasile ERNU
Izgoniţii
Editura Polirom, 2019, 304 p.
Începînd din 2015, Vasile Ernu a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanții (2015) și Bandiții (2017), care vădesc o gîndire politică originală și nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experiență de viață: s-a născut și a fost educat în mijlocul unei familii de sectanți din Bugeac, unii dintre acei sectanți sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorității de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiților“ („nume dat de putere și de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiții își spun hoți. Cîteodată folosesc și termenul de bandit, dar fără conotația negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“).
Sectanții și bandiții reprezintă fața diurnă și fața nocturnă a marginalității, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, și anumite puncte de convergență. Și unii, și alții consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei își construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi și valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît ești mai aproape de centru, cu atît ești mai puțin liber.
Trilogia „marginalității“ va fi încheiată în 2019 cu volumul Izgoniții (Editura Polirom), care evocă o altă lume a „marginii“, universul uman al comunității evreiești din Chișinău, cu dramele și frămîntările sale specifice. Dacă în cărțile sale mai vechi, Vasile Ernu era preocupat de fenomenul descompunerii lente a Uniunii Sovietice, de data aceasta evenimentele prezentate de scriitor se desfășoară în epoca de agonie a regimului țarist, fixîndu-se asupra unei epoci care debutează odată cu marele pogrom de la Chișinău din 1903 și se sfîrșește undeva în apropierea Primului Război Mondial și a Revoluției bolșevice. Este o perioadă extrem de zbuciumată din istoria Rusiei, care include înfrîngerea din războiul Ruso-Japonez, revoluția din 1905, intensificarea activității organizațiilor revoluționare, proliferarea atentatelor teroriste apariția în societatea petersburgheză a lui Grișa Rasputin, manifestările antisemite care se declanșează după principiul „evreul e întotdeauna de vină“.
Pe fundalul acestei epoci, care poartă semnele prevestitoare ale prăbușirii țarismului și în care toată lumea aștepta – unii cu speranță, alții cu spaimă – revoluția, se desfășoară povestea celor doi frații, Aaron și Sara, care încearcă să se sustragă condiției de „suboameni“, la care îi supuneau legile, jocurile de interese, mentalitățile, o condiție pe care o împărtășeau toți evreii, cu excepția celor foarte bogați.
Ca și lumea sectanților sau cea a bandiților, lumea evreimii este o lume închisă, conservatoare, care își urmează tradițiile ancestrale și nu-și propune decît să supraviețuiască, supunîndu-se legilor, plătindu-și taxele către Stat, mituindu-i pe reprezentanții autorităților și trăind cu sentimentul pericolului permanent care le amenința nu numai bunurile, ci și viața. Pogromul de la Chișinău din 1903 a arătat în ce măsură o mulțime fanatizată de instigările unui gazetar veros poate ajunge, în absența poliției (care dispăruse ca prin minune în timpul masacrului), la cele mai cumplite acte de violență. Dar, în timp ce generația vîrstnică își acceptă cu resemnare condiția, tinerii încep să caute soluții de viață, vor să-și depășească statutul de paria.
Frații Kaliminovici aleg drumuri diferite: Aaron alege soluția sionismului, asumîndu-și pînă la capăt condiția de evreu, în timp ce Sara optează pentru „universalismul“ doctrinelor socialiste, devenind o activistă de vază a Partidului Socialist Revoluționar, artizanul marilor atentate politice ale epocii. Două căi total incompatibile, dar viabilă fiecare în felul ei: „Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul de celălalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare îl ura nu atît pe celălalt, cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într‑o teacă poate încăpea o singură sabie. Ei erau două săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte“.
Trecînd de la universul lui homo sovieticus la lumea agonizantă a regimului țarist, Vasile Ernu abordează în Izgoniții și o nouă formulă narativă. Dacă în precedentele volume scriitorul recurgea la o modalitate apropiată de aceea a reportajului literar și întrebuința un bogat material autobiografic, de data aceasta Ernu e mai apropiat de formula romanului, iar „autorul“ nu-și face apariția decît într-un capitol final, în care amintește de relația lui de rudenie cu familia Sarei.
Dintr-o asemenea perspectivă, Izgoniții poate fi privit foarte bine ca un roman istoric, care urmează tradiția realismului și plecînd de la dramele unei mici capitale de gubernie să configureze tabloul de ansamblu al societății rusești de la începutul secolului al XX-lea. Alături de mediile evreiești, în carte este prezentă lumea marilor demnitari, ca ministrul von Plehve și cneazul Urusov, guvernatorul Basarabiei, apar figuri reprezentative ale intelectualității ruse (Korolenko), polițiști corupți și agenți ai ohranei, sînt evocate cercurile revoluționare și sioniste și chipuri de teroriști. Detaliile realiste (mai cu seamă cele comportamentale) dau concretețe acestor personaje. Iar în buna tradiție a romanului rusesc, dialogurile au caracterul dezbaterilor de idei cu caracter politic, moral sau existențial.
Dacă în legătură cu primele volume ale trilogiei semnalam afinități între scrisul lui Ernu și cel al lui Egon Erwin Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza, de data aceasta ingenioasa îmbinare de ficțiune și documentarism din Izgoniții mă trimite cu gîndul la Soljenițîn.
Lumile de dincolo de râu
Citind Sălbaticii copii dingo, am simțit o lipsă. Nu în carte, ci în mine și în jurul meu. Îmi (de fapt, „ne”) lipsesc reperele esențiale (sau, cel puțin, ceea ce Vasile Ernu consideră repere esențiale) ale vieții de zi cu zi în RSS Basarabeană. Nu cunoaștem acronimele, instituțiile, politicile, războaiele, nici numele, obiectele, locurile, trupele; nici amărăciunile, nici bucuriile. Mai mult, ne lipsește înțelegerea raportării la lume și viață a moldoveanului sovietic. De obicei, preferăm să construim basarabeanul, nu să–l cunoaștem. Ne este mai la îndemână să privim atât trecutul, cât și prezentul Basarabiei prin ochelarii strâmbi ai discursului naționalist. În egală măsură, ne lipsesc mărturiile despre copilăria și tinerețea din Basarabia de dinainte de ‘91. Dacă experiența maturizării în România comunistă a fost portretizată abundent, atât în literatură, cât și în film (și bine că a fost), nu se poate spune același lucru despre adolescența trăită dincolo de Prut.
Această lipsă contribuie la insolitul cărții lui Ernu. Noutatea care ne este dezvăluită este irezistibil fascinantă. Căci e greu să nu fi fascinat de diversitatea culturilor și subculturilor, de practicile de locuire, de încrengăturile aparatului birocratic sovietic, de ritualurile vieții în comun, de dinamica socială, de ierarhia politică, în fine, de abundența lumii pe care o zugrăvește autorul. Abundență care ar putea părea paradoxală unui cititor obișnuit cu o viziune sumbră asupra condițiilor de trai din ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Într–adevăr, abundența despre care vorbesc nu vizează materialul, ci, dacă îmi este permisă naivitatea, vitalul. Acumularea detaliilor de viață naște impresia de bogăție cu care textul ne lovește. După cum ne amintește și autorul în ultimele pagini, în locul și timpul pe care le descrie „a fi” este mai important decât „a avea”. Iar, aș adăuga, „a fi” este infinit mai abundent decât „a avea”.
Într–o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta. Grăitoare în acest sens este strategia prin care este construită iluzia oralității. În timp ce citeam cartea, nu puteam să nu observ un fapt sâcâitor: autorul se repetă, fraze întregi și anumite întâmplări sunt reluate doar la un capitol distanță. Mai întâi, am luat aceste repetiții ca pe semnul unei delăsări. Apoi, mi–am dat seama că ele încearcă să reproducă, deloc pedant, natura recursivă a memoriei și a fluxului vorbirii. Ilustrațiile esențializante ale lui Roman Tolici completează acest recurs la structura internă a aducerii aminte. Textul curge cu naturalețea unei conversații prietenești.
Despre drumurile cu troleibuzul 1, Ernu scrie:
„Mi–a plăcut întotdeauna să mă uit pe geam, să meditez pierdut în imaginile care mi se derulează prin față. Îmi plăcea mai ales să mă uit la oameni și să–mi imaginez povești cu ei. Cine erau, unde mergeau, de ce și ce era cu viața lor în general? Și ce căutam eu printre ei?”
Curiozitatea pentru lumi diverse și pentru oamenii care le locuiesc pare să–i fi rămas neștirbită autorului, cum depun mărturie și alte cărți ale sale, în special Trilogia marginalilor. Însă această curiozitate este una antrenată, care nu se aruncă aleatoriu asupra obiectului său. În observațiile sale, Ernu urmează consecvent o anumită orientare: „Istoria umană este o istorie a materiei, nu a ideilor.” Materialismul asumat al autorului, care a servit drept principiu de organizare pentru Născut în URSS, este evident și în volumul de față. Chiar dacă formula lui Ernu poate părea uzată, neobișnuitul și autenticitatea poveștilor pe care le ni le înșiră nu ne permit, încă, să ne plictisim.
Descoperim în Sălbaticii copii dingo un mod aparte de a conviețui cu arta. Ea este înțeleasă nu ca un vehicul de idei, ci în concretețea ei cea mai dură. Mai întâi, se pune problema accesului la artă. Descrierea librăriilor, a anticarilor, a cinematografelor și a sălilor video ocupă câteva pagini memorabile. Apoi, este vorba despre experiența comună a artei. Lectura este o activitate socială: toate personajele care citesc vorbesc cu alții despre ce citesc. Liantul grupurilor disparate, între care autorul se mișcă, sunt versurile trupelor care aveau succes pe atunci în URSS, în frunte cu Kino, făcute accesibile publicului românesc grație traducerilor iscusite ale lui Igor Guzun, Mihail Vakulovski și Veronica Ștefăneț. Aceste versuri îl ajută pe cititor să înțeleagă starea de spirit a generației pe care o descrie Ernu. Nu în ultimul rând, arta, și în special poezia, are o importantă miză politică, care se concretizează în momentul „renașterii naționale” de la sfârșitul anilor ‘80. A citi poezie românească devine un act de angajament politic.
Problema limbii se integrează în dihotomia fundamentală pe care autorul o propune în observațiile sale: centru–periferie. De altfel, această polaritate l–a interesat pe autor în mai toate cărțile sale. De–a lungul textului, asistăm la diverse încarnări ale acestor extreme. Centrul înseamnă limba rusă, aparatul de partid, școlile bune, localurile cu pretenții, în timp ce periferia înseamnă limba română, lumea subterană a traficanților, școlile profesional–tehnice, mâncarea ieftină. Lista de opoziții ar putea continua. Concluzia la care ajunge Ernu este că periferia reușește mereu să–și ia revanșa față de centru. Un exemplu ar fi, iată, situația limbii române: ținută în viață de femeile din satele Basarabiei, nu de elitele de la Chișinău, ea dă lovitura de grație limbii ruse la finalul vieții URSS–ului, grație, în mare parte, politicilor impuse de centru.
Sălbaticii copii dingo are toate ingredientele pentru a irita anumite categorii de cititori. Că Vasile Ernu este un om de stânga știm deja de mult. Consecvența cu care–și apără luările de poziție deloc populare și deloc comode pentru societatea din jur este mai mult decât lăudabilă. Critică de stânga se găsește, din plin, și în acest volum. Și mai deranjante, probabil, sunt demitizarea imaginii pe care românii o au despre Basarabia și despre basarabeni și semnificația nuanțată a revenirii românismului.
Dinamitând stereotipurile, autorul ne pune în fața relației concrete cu celălalt. Respectul pe care îl arată pentru personajele descrise este remarcabil. Dată fiind materia cărții, ar fi fost foarte ușor pentru Ernu să scrie poverty porn : cartiere mărginașe, gopnici, veterani din Afganistan… Dar nu o face. În nici într–un punct narațiunea sa nu dă impresia plăcerii provocate de descrierea durerii celuilalt. Suferința, unde și când este prezentă, este luată ca atare și tratată ca oricare alt obiect al observației autorului. Tratează personajele conservându–le demnitatea, dând dovadă de tandrețe, fără a aluneca în sentimentalism. Situațiile individuale de viață sunt discutate fără a fi disecate. Nu trebuie uitat faptul (semnalat de autor la începutul cărții) că personajele sale sunt, într–o mare măsură, oameni reali. Din nou, ar fi fost foarte simplu să nu–și impună niciun fel de granițe. În această perspectivă, respectul arătat de Ernu este cu atât mai demn de admirație.
În cele din urmă, cred că umanitatea care strălucește de pe fiecare pagină din Sălbaticii copii dingo conferă adevărata valoare cărții. O umanitate complicată, plină de lumini și umbre, dar profund autentică.
Liniștea industrială
de Ștefan Manasia / Revista Tribuna – NR. 446 • 1-15 aprilie 2021
Am citit într-o stare extatică, pe care Nabokov o reclama lecturilor de calitate, dar pe care mi-o procur destul de rar, noul volum publicat de Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo. E un bildungsroman experimental de un rafinament neașteptat, totuși!, de la filozoful, eseistul, jurnalistul camuflat într-o serie suculentă de cărți autobiografice pînă acum. Metafora-titlu acoperă mai mult decît o generație de copii/adolescenți basarabeni, „născuți în URSS”, începînd procesul de maturizare accelerată în plină perestroika gorbaciovistă & depresie afgană (pentru că marele imperiu din est avea să se împotmolească în ținuturile paștune ca americanii în Vietnam). E o generație care își pierde inocența și nu mai găsește nici măcar confortul mental al unui ideal – șaizeciștii, șaptezeciștii mai credeau încă în basmul comunist. Și, în fine, e o generație „comună” în estul european, probabil în toate țările controlate de Moscova, plus în Iugoslavia nealiniată & nedezmembrată.
Pactizez, nu doar ideologic, cu universul descris de Ernu aici. Empatizez somatic. Redescopăr, ca într-un film în sepia, secvențe din copilăria și adolescența petrecute într-un cartier municitoresc comunist și pe urmă delirant postcomunist. Sălbăticia de rigoare. Cruzimea, violența – aduse poate și de natalitatea triumfalistă, vidată afectiv. Cîinii dingo au fost la origine cîini domestici aduși de aborigenii navigatori în Australia: s-au sălbăticit pierzîndu-se pe continentul vast, aproape nelocuit. Dingo, spune Ernu, au fost copiii sovietici care se transformau ușor-ușor în adolescenți, sub ochii cărora Imperiul colapsa: Afganistan, Cernobîl, morțile precipitate ale liderilor (Andropov, Cernenko), venirea lui Gorbi care nu mai credea nici el în sistem, în mit, în violența aia care trebuia executată ritualic, în control etc, etc. Totul era descurajant, totul îndemna la plonjare în subculturi de tip punk. Muzică, drog, alcool, masochism. Gri & ruină. Toate vestigiile subculturilor – vestimentație, gesturi, decoruri industriale – răsar în carte și din desenele lui Roman Tolici, din contrapunctul hipnotic al lyricsurilor alese preponderent din Viktor Țoi, liderul legendarei trupe Kino. Cred că sînt pentru prima dată aduse în prim-plan la noi (deși țin minte considerația fraților Vakulovski pentru rockul rusesc, imensa propagandă făcută în favoarea lui!). Versurile lui Țoi sînt simple și impactante ca ale Beatleșilor. Au o naturalețe, o profunzime pe care n-o găsești în rockul autohton. Depresive, exasperante, suicidare, scrise cumva în orizontul apocalipsului ecologic, social care avea să vină și pe care Zygmunt Bauman l-a numit elegant „societatea lichidă”. Eroul nostru e un Vasia care își poartă căștile & walkmanul pe ulițele unui sat din sudul Basarabiei sau pe străzile nasoale din Chișinău, ori pe bulevardele superbe, ba chiar pe falezele și plajele Crimeii. Walkman, casetă audio – ar trebui să trimit cititorul mai tînăr să acceseze pagina web a unui muzeu al tehnologiei! Ce vreau să spun e că rar mai vezi în proza românească un autor cu priză sociologică, cu nas de copoi pentru detaliile aparent insignifiante din orice domeniu: tehnică, industrie, religie, turism, economie, doctrine politice, lingvistică, gastronomie, vestimentație, chiar parfumerie!, istorie ș.a.m.d.
Paginile lui recompun, ca într-un experiment dintr-un centru de cercetare din deșertul Negev, un întreg biotop în cele mai fine, extrem de neliniștitoare detalii. Un bildungsroman, dar și un roman al RSS Moldovenească, industrializate, grădină de legume și fructe a URSS, ieșită pe urmă din țîțîni, forjîndu-și în fine identitatea românească, lăsîndu-se vrăjită și pe urmă învrăjbită de vibe-ul naționalist. Evrei, ruși, lituanieni, germani, americani și, evident, o mulțime de moldoveni mișună, foșgăie în paginile Sălbaticilor copii dingo. Rar un asemenea apetit pentru portret, pentru analiză psihologică. Dar, uneori, analizele astea sînt reluate – sub o nouă formă – și devin redundante, îndemnîndu-te să suspectezi autorul de un partizanat ideologic (care nu-I era necesar). E obsolet un pasaj precum acesta: „În adolescență, cel mai greu este să înțelegi cine ești și să-ți asumi ceea ce ești. Maturitatea vine abia atunci cînd te cunoști, știi să controlezi ceea ce ești și îți asumi fără jenă și rușine identitatea. Chiar și cînd greșești. Adolescența este perioada de luptă a sufletului între domesticire și resălbăticire, asemenea cîinilor dingo, cînd vrei să afli cine ești, ce poți face, cît te poți controla, care sînt limitele tale fizice și morale, psihologice și emoționale și înveți să le împaci și să ți le asumi.” (p.275) Dar vocea asta paternalistă (dostoievskiană) nu deranjează prea mult în economia cărții. Tonul pedagogic dispare repede-repede și haloul hipnotic se reinstaurează. Muzica vieților topite-n URSS. Rockul & punkul. Portretele adolescenților sălbatici, „gopnici” sau nu: extraordinar personajul Sonia, o prințesă dominatoare captivă într-un liceu industrial dintr-o favela comunistă. Aluziile cinefile, muzicale, poetice (Bacovia rules!) sînt sarea și piperul acestui Ștefan Manasia Liniștea industrială roman. Capitole și subcapitole funcționează ca niște metafore „ecumenice”, trimițînd la cinema, poezie, muzică, mistică: „Ascultînd muzică, miam amintit cumva de unde a început totul. Miam amintit de rodiul dăruit de tata și de fructul meu preferat, rodia. Da, unul dintre fructele mele preferate este rodia, Punica granatum. Noi îi ziceam granata.[…] Le vedeam în piețele din orașe, mă atrăgea culoarea lor. […] Tata mi-a spus că ele se cultivă undeva în Asia. Așa am aflat de Uzbekistan. De Tașkent, Andijan, Samarkand, Buhara. Uzbekistanul devenise în imaginația mea o a doua casă. Printre primele cărți pe care le-am citit a fost una care se intitula Arbi, viața unui copil uzbek. Am citit-o de nenumărate ori.” (p.20) Și poezia geografică se ramifică mai departe, rodiul adus de tată de la granița cu Afganistanul (unde duce provizii unui fiu trimis în război) fructifică. Supraviețuiește asprelor ierni moldovenești, încotoșmănat în coceni de porumb, pînă cînd Vasia pleacă la școală la oraș. Și arbustul lui, care-i mînjește tricourile, moare. Asemenea copacului arhetipal, din cîntecul omonim al lui Viktor Țoi: „Știu – copacul meu nu va trăi nici șapte zile”, „Știu – copacul meu va fi rupt de un elev mîine”. Excelente sînt și traducerile acestor lyricsuri (din multe trupe iconice rusești!) semnate de Mihail Vakulovski, Igor Guzun, Veronica Ștefăneț (probabil și alții pe care i-am uitat). Rodiul și ceaihanaua sînt ispitele orientale, recurente în universul tînărului basa. Rar am mai întîlnit așa un elogiu… pomicol, deși dacă mă gîndesc mai bine: Culoarea rodiei, genialul film al lui Paradjanov a fost, pesemne, la vremea lui, o „lectură” decisivă pentru Vasea, devenit – în cercurile tot mai naționaliste, patriotice – Vasile, spre finalul cărții. Empatizez, nu doar din pricina copilăriei comuniste, într-o zonă puternic industrializată, cu poezia industrială, autentică (poate numai în Scotch-ul Ioanei Bradea am mai întîlnit-o), ducînd la descărcări cvasierotice.
Ascult albumul Industrial Silence al norvegienilor de la Madrugada și notez spre sfîrșitul intervenției mele (textuale): „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? Nu cred că există pe lumea asta o poezie sau o pictură care să mă fi emoționat la fel de mult. Îmi plîngea sufletul cînd le priveam. Durerea era atît de profundă, încît îmi afecta corpul: îmi tremura carnea, simțeam intestinele cum se frămîntă împreună cu sufletul meu. Aveam și o senzație ciudată, de erotism involuntar. Acele coșuri imense, acele cazane industriale, ce-or fi fost, aveau asupra mea o putere mistică, metafizică.” (p.143) Am citat integral pasajul probabil cel mai frumos al cărții, de o puritate – pentru că erezie – blecheriană. Cumva, Sălbaticii copii dingo e complementul ideal pentru filmul Leto, al lui Kiril Serebrennikov, care ne-a încîntat acum două veri. Prelungește, în cazul meu, o formă specială de hedonism nostalgic, benign. Instaurat de Leto acum două veri și rotunjit aici. Mergeam, în copilărie, cu tata la grădina zoologică din Râmnicu-Vâlcea. Așteptam pînă timidul cîine dingo ieșea din bîrlog. Nu știam, pe vremea aceea, că bietul dingo eram fix eu.
Prin cenușa Imperiului
Observator Cultural / 27-04-2021 / Nr. 1060 / Octavian SOVIANY
Vasile Ernu este un autor cu personalitate. Cărțile sale sînt greu de încadrat într-un tipar oarecare, căci nu se supun clasificărilor reducționiste, și împletesc narațiunea autobiografică, amplele divagații eseistice și reportajul social într-o formulă căreia greu i s-ar putea contesta originalitatea. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul e un „formalist“, dimpotrivă; miza cărților sale este – în spiritul marilor scriitori ruși – „adevărul“: un adevăr adeseori incomod, a cărui afirmare presupune demolarea multor prejudecăți și locuri comune, un adevăr pe care Ernu și-l asumă, deși e conștient de încărcătura lui de subiectivism. Căci „adevărurile“ scriitorului nu sînt rezultatul unor reflecții „la rece“, sînt adevăruri trăite, rezultate dintr-o experiență bogată, din contactul cu straturile sociale cele mai diverse și cu oamenii cei mai feluriți, nu sînt rezultatul unor „teorii“, ci fapte de viață, care păstrează freamătul viu și autenticitatea experienței trăite.
Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom, 2021) nu contrazice, pînă la un punct, datele generale ale literaturii lui Ernu. La fel ca și cărțile mai vechi ale autorului, ea poate fi citită din mai multe perspective: ca o narațiune autobiografică, ca un reportaj despre Basarabia anilor ’80 și despre agonia Imperiului Sovietic, dar și ca un roman al Chișinăului, care devine (ca toate orașele pe care le iubim) un spațiu aproape magic, pe care scriitorul îl privește nostalgic, ca pe un paradis al adolescenței, pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e nou și oarecum surprinzător în această carte a lui Ernu este lirismul, amplificat și de citatele abundente din cîntecele trupelor rusești ale epocii, care exprimau perfect starea de spirit a unei generații debusolate, ce nu-și mai găsea reperele existențiale, după ce idealurile „constructive“ ale comunismului poststalinist se înecaseră în lehamite și oboseală. Imperiul intrase în putrefacție, iar pe fundalul acestei agonii, care semăna cu descompunerea lentă a unui cadavru, se desfășoară povestea unei adolescențe care poartă, și ea, semnele vremurilor. Semnele unei epoci în care imaginea bancnotei americane se pregătea să ia locul statuii lui Lenin, devenită simbolul unei religii fără adepți, în care nu mai credea nici măcar secretarul general al partidului comunist de la Moscova.
Protagonistul cărții va fi prin urmare reprezentantul unei generații dezabuzate, care asistă pasiv la descompunerea marelui cadavru sovietic; e deocamdată un adolescent timid, care începe să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiește, descoperă de timpuriu vidul existențial (nu întîmplător are pentru prima dată revelația marii poezii citindu-l pe Bacovia), crede și el – ca toți congenerii săi – în mirajul american, împărtășește idealul blugilor, al pantofilor Adidas și al sticlei de Coca Cola, oscilează nehotărît între două cercuri de prieteni și două lumi: lumea sălbatică a Ciocanei, cartierul proletar al „huliganilor“ și al viitorilor delincvenți, unde e în floare mitul „banditului“ și lumea „stilată“ a centrului, unde se citește, se ascultă muzică și mai ales… nu se face nimic. Starea sufletească generalizată este, peste tot, lehamitea: „Noi am fost prima generație de copii sovietici care am refuzat să mai mergem, nu doar în marș, ci în general. Să stăm trîntiți – asta era poziția noastră preferată. Dacă bunicii și părinții din perioada stalinistă erau în linie dreaptă, în marș, iar cei din epoca dezghețului și din epoca brejnevistă erau în diverse grupuri, tusovka, adunări și ședințe de partid, de fabrică sau de bucătărie, noi ne tăvăleam prin ganguri, subsoluri, parcuri. Nici măcar scaunele nu le foloseam. Ne făceam una cu iarba, cu pămîntul, cu țărîna, cu asfaltul“.
Chestiunea identității naționale aparținea deocamdată viitorului. Exista o criză identitară, generată de politica de „moldovenizare“ (și nu de rusificare cum se afirmă de obicei) a autorităților sovietice, care încercau să construiască „o identitate națională, culturală și lingvistică moldovenească, fundamental diferită de cea românească“. În acest context, limba „moldovenească“ avea statutul unei limbi „de mîna a doua“, limba satelor, în timp ce elitele urbane preferau să se exprime în „limba Metropolei“.
Limba română s-a păstrat – ne încredințează Vasile Ernu – nu datorită intelectualilor, ci, în primul rînd. datorită femeilor de la sate: „Țărani au salvat limba […], mai ales femeile. […] Bărbații stăteau între doi și trei ani în armata sovietică. […] Iar la întoarcere de obicei vorbeau bine rusește. Armata era un factor de modernizare a ruralului, dar și de sovietizare. […] Femeile în schimb, țărăncile moldovence, rămîneau acasă și făceau cele mai grele munci. Ele conservau ceea ce cei din jur pierdeau prin cunoaștere, necunoașterea unei alte limbi, în special a limbii puterii, a avut drept consecință păstrarea propriei limbi. Bunicile, mamele moldovence au salvat limba“.
Criza identitară era agravată de lipsa contactelor cu cultura română: în manuale erau prezenți doar cronicarii, Asachi, Junimea (fără Maiorescu și Slavici), literatura interbelică era total ignorată, iar de Istoria lui Călinescu nu auziseră nici măcar profesoarele de liceu. Odată cu „renașterea națională“ de la sfîrșitul anilor ’80, lucrurile încep însă să miște; protagonistul și prietenii săi descoperă că de fapt sunt români, iau parte cu entuziasm la manifestațiile naționaliste, eroul suferă chiar și o scurtă detenție, dar momentele de fervoare și efervescență se sting repede. Infernul comunist se destramă, dar la orizont începe să se arate infernul capitalist, după domnia ideologiei urma să se instaureze domnia, la fel de autoritară, a banului: în timp ce idealiștii manifestau, exprimîndu-și identitatea romînească proaspăt redescoperită, cei cu picioarele pe pămînt, profitînd de disoluția sistemului, căutau (și reușeau) prin toate mijloacele să se îmbogățească. Începea „o nouă utopie, mai grozavă decît cea veche din care ieșeam zdrobiți. Spiritul dobîndea materie, dobîndea plăcere, dobîndea emoție irațională. Universalismul și internaționalismul, raționalitatea și visurile, progresul tehnic și științific au fost făcute praf. Acum știam, ba chiar eram siguri că fericirea se ascunde în bancnota verde a unui neam victorios pe care scrie In God We Trust. Ei ne învinseseră, iar noi începeam să trăim viața lor cu pasiune“.
Aceasta ar fi concluzia unei cărți provocatoare, care demolează multe mituri și certitudini facile, ca toate cele semnate de Vasile Ernu, apariție destul de insolită în contextul literaturii noastre de astăzi, care – fără a fi un nostalgic al comunismului și al URSS – nu se lasă sedus nici de sirenele liberalismului economic și politic. E desigur un om de stînga, dar unul credibil, și mai ales (ciudat și paradoxal!) unul care nu vorbește în numele nici unei ideologii, rămîne un soi de anarhist solitar care pune adesea diagnosticul exact al bolilor de care suferă lumea ultimelor decenii.
De vorbă cu un sălbatic câine dingo | VR podcast #3 cu Vasile Ernu
Am avut bucuria să discut aproape trei ore cu scriitorul Vasile Ernu despre Basarabia, scurgerea timpului, pierderea adolescenței, speranțe distruse și, de ce nu, fericire. Am discutat și despre cea mai recentă carte, „Sălbaticii câini dingo” pe care v-o recomand (Polirom).
Europa? Da, Europa de Est
Observator Cultural / 22-04-2021 Nr. 1059 / Cristina MANOLE
Vasile Ernu (n.1971) semnează o nouă carte, cu un titlu, hodoronc-tronc, provocator: Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței (Editura Polirom, 2021), cu ilustrații simpatice de Roman Tolici, oarecum – schimbînd ceea ce ar fi de schimbat – în siajul graficii de carte cu care Saul Steinberg însoțea textele scriitorilor care reușeau să publice în faimosul The New Yorker. Vasile Ernu este deja un nume care circulă și e vizibil/activ pe piața ideilor culturale și polemicilor de tot felul din România. Născut în URSS (Editura Polirom, 2006) este nu doar un adevăr biografic – autorul chiar a văzut lumina zilei într-un sat din sudul RSS Moldovenească, una dintre cele 15 republici unionale ale URSS-ului, undeva pe malul Prutului, care încă nu era pod de flori –, ci și titlul primului său volum de proză/eseu/analiză politică. Gen mixt, în care deja a exersat și și-a găsit propriul drum înlăuntrul limbii/culturii române. Mai ales că basarabeanul pripășit prin România devine și cetățean român, după ce studiază la Cluj și absolvă o bună facultate de filozofie, umblă prin lume, vede și simte copios, învață, studiază oamenii și cercetează istoria, își întemeiază și o familie, scoate cărți, trăiește, cum ar veni, din plin. Și, brusc, în prag de a împlini o jumătate de secol, are revelația cea mai simplă. Cine sînt eu? O limbă maternă și paternă deopotrivă, care-i asigură un drum către el însuși prin descoperirea de unul singur a propriei identități românești și multiculturale, deopotrivă. Nu avem spațiul potrivit pentru a intra în detaliile acestei afirmații despre limba (română) salvată – oricînd o comparație cu Elias Canetti rămîne valabilă – printr-o răsucire în jurul propriei biografii. Vasile Ernu nu ne livrează o biografie, nici nu compune amintiri de junețe – copilăria va fi abordată cu un alt prilej, nici nu face memorialistică politico-ideologică (nu lipsesc astfel de bune pasaje), ci încearcă – și-i reușește pe deplin acest demers – să se reinventeze ca trestie gînditoare. Da, cine e el? Eu sînt acesta, eu sînt acest bărbat de 50 de ani, care a trecut prin această lume, care se schimbă/se modifică odată cu mine? Basarabia istorică a devenit Republica Moldova, așa cum locuitorii ei – români și de multe alte și diferite etnii/credințe – s-au transformat, la rîndul lor, în funcție de cum a bătut vîntul istoriei. Despre Republica Moldova și locuitorii ei, români și neromâni, ortodocși sau sectanți, ruși, ucraineni, evrei, găgăuți, armeni, greci, germani sau Dumnezeu știe bine cîte neamuri s-au mai perindat, tătari, mai ales în sud, cum de-i uitam, dă Vasile Ernu mărturie precum Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Tandră evocare a unei lumi care a fost și mai este. Evident, altcumva, azi. Cîinele dingo – canis lupus dingo – reprezintă o specie aparte, sînt cîini domesticiți de băștinașii aborigeni din Australia, abandonați la un moment dat, care s-au întors în lumea lor, redevenind sălbatici. Explicația o oferă chiar autorul. Care, într-un grupaj de „Precizări“, ne explică termenii din argoul lumii din Moldova sovietică. De la bandă la gopnik – copii născuți în cartiere muncitorești –, de la tusovka – grup organizat opus bandei – la ucilișce, adică școli profesionale, în care învățau cei care urmau să devină muncitori în fabrici și uzine (Vasile Ernu adaugă detaliul că aveau o reputație foarte proastă și erau o pepinieră pentru infractori de tot felul). Viața în comunism a fost mai altfel decît o percepem noi azi. Cine e interesat de istoria Europei de Est – a românilor de pe ambele maluri ale Prutului în mod special – nu poate ocoli cărțile lui Vasile Ernu. Literatură? Da, o bună literatură pe deasupra.
Ernu al lui Ernu și Chișinăul său
VINERI, 23 APRILIE 2021 / Cațavencii
Cartea cu titlu de roman care i-a apărut de curînd lui Vasile Ernu, pe care am păstrat-o ca pe un premiu pentru după ce-am străbătut niște plictiseli cu pretenții, e chiar eseu, nu un roman autobiografic așa cum mi-am închipuit după primele pagini. Însă un eseu în formula lui Ernu e la fel de plăcut derutant ca și romanele lui. Și în Sălbaticii copii dingo există un fir narativ, cum a devenit Ernu Ernu! Ca în orice roman de formație. Atît că tocmai acum povestitorul din el îi face des loc eseistului, care îți explică amănunțit cum stau lucrurile despre care pomenește și care își pune direct, nu prin intermediul personajelor, o mulțime de întrebări despre schimbările rapide și buimăcitoare care se întîmplă în Republica Moldova și în restul Uniunii Sovietice pe cale de destrămare, începînd din anii ’80.
De astă dată din cartea lui Ernu lipsește bibliografia. Autorul vrea să fie crezut pe cuvînt. Ceea ce și spune în repetate rînduri. Există în schimb un glosar de termeni, printre care e și cuvîntul „dingo“. Un autor obișnuit ar păstra misterul asupra acestei vorbe. Cum să explici tu singur metafora din titlu? Nu se cade, strici canonul! Ba uite că se cade! pare a zice eretic Ernu, sătul de mulțimea canoanelor stricate la apusul URSS-ului.
Bănuiesc că la Chișinău se ascut condeiele pentru a desființa ereziile de care cartea e doldora. Cea mai tare e că puritatea limbii „moldovenești“ asaltate de limba imperiului a fost păstrată de femeile de la țară, nu de intelectualitatea de la oraș. Țărăncile fără studii din gubernia devenită republică unională sînt cele ce și-au învățat copiii să vorbească o limbă necontaminată de rusisme, susține Ernu. La fel cum urbanizarea copiilor de țăran a fost cea care a umplut limba moldovenească de cuvinte rusești. Iar limba rusă, „ascensorul social“, cum îi zice Ernu, a ajuns la oraș limba vorbită și de moldoveni între ei.
La fel ca în primele două volume din trilogia marginalilor, Ernu face și aici diverse clasificări printre care acelea ale școlilor și găștilor de elevi din Chișinău din anii ’80. Pe ce se bizuie? Pe observațiile lui și ale prietenilor. Narațiunea se înviorează mult în această parte a cărții, la fel ca în primul capitol, al expediției sale la Livadia, lîngă Ialta, din anul cînd se desparte de copilărie.
Ernu se simte mai la largul lui în haina casual a povestitorului decît în costumul eseistului, chiar dacă nu e asortat cu cravată. Cînd povestește trece lejer de la tratatul de pace de la Livadia la întîmplările adolescenților fără bani, de la palatul de la Ialta al țarului Nicolae al II-lea, ultimul, devenit reședință de vacanță a aristocrației roșii, la englezul Winston Churchill și de acolo la noaptea pe care a petrecut-o clandestin în palat. Cînd trece la treburi eseistice, Ernu e riguros, dar fără să pice în jargonul sociologilor. (Stilistic, umbra lui Bulgakov se întinde deasupra multor pagini ale cărții!)
Marile întrebări ale cărții sînt „De unde venim?“ și „Încotro ne ducem?“. La prima, Ernu își amintește de un timp încremenit, parcă mort, din anii ’70 și de războiul sovieticilor din Afganistan, urmat de marea brambureală din anii ’90, cînd evenimentele se înghesuie buimăcitor, imperiul se rupe și Republica Moldova ajunge independentă. Cînd își răspunde la cea de-a doua întrebare, Ernu, care a detestat regimul comunist din URSS, bombăne metodic împotriva „capitalismului moldovenesc“. Protagoniștii noii orînduiri sînt foștii bandiți din mafia URSS-ului transformați în oameni de afaceri la vedere și aristocrații sovietici care au trecut de la Marx și Lenin la principiile economiei de piață de prăduială sub ochii adolescentului și apoi tînărului Ernu, care cînd e vorba să înceapă o viață nouă, preferă să treacă Prutul în România.
Inegală, dar de la bine în sus, Sălbaticii copii dingo e scrisă cu o pasiune contagioasă. Două personaje îți rămîn în minte, Vasile Ernu și Chișinăul. Dar spre deosebire de alte cărți ale lui, cea de acum trebuie citită pe îndelete, chiar dacă primul impuls e să n-o lași din mînă.
Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021.