Noul proiect al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021), este o mostră veritabilă de așa-zisă literatură de frontieră. Nu mă refer (doar) la sensul teoretic al acestei sintagme. Într-adevăr, ne aflăm pe terenul memorialisticii, la granița dintre literar și non-literar. Cartea vine ca o continuare după celebrul volum din 2006, Născut în URSS; dacă acela viza copilăria naratorului în Uniunea Sovietică, prezentul îi ilustrează adolescența în bulversanții ani ai perestroikăi. Însă metafora „frontierei” nu sfârșește aici.
O dată, există o frontieră istorică. Trama este situată într-o perioadă de tranziție: în negocierile tot mai laxe ale regimului lui Gorbaciov cu liberalismul se întrevedeau deja zorii unei noi lumi. A doua oară – una geografică. Proiectul ne situează în spațiul actual al Republicii Moldova, la marginea monolitului sovietic – Bucovina iese din zona (cititorul va vedea: extrem de colorată și cosmopolită a) Uniunii și va păși în sfera de influență vestică. A treia oară: apare o frontieră de clasă. Personajul-narator se plimbă constant între două medii opuse ale Chișinăului anilor ’80. Pe de o parte sunt prietenii săi boemi din centru, iar pe de alta – gopnicii, fiii și fiicele proletarilor din ucilișce. În ultimul rând, există o „frontieră” între stiluri sau, mai bine zis, afecte. Vocea naratorului oscilează constant între sentimentalism nostalgic și conștiință istorică. Astfel, un paragraf poate să o descrie în hiperbole poetice pe frumoasa Sonia, iar următorul – să explice stratificările de clasă din mediul urban.
Cu toate acestea, în fiecare dintre aceste ambivalențe există un element cu greutate mai mare. O parte a frontierei iese mereu în evidență, dar care? În primele trei cazuri răspunsul e simplu: comunismul (care își lasă puternic amprenta), URSS-ul (care centralizează pluralismul etnic) și clasa de mijloc (care, în final, îl acaparează pe narator). În ceea ce privește ultima dimensiune, criticile debutului încă se aplică: o atitudine romantică distorsionează lectura științifică, chiar dacă Ernu încearcă să fie obiectiv. Însă, în mrejele ideologiei sau nu, acest proiect literar este valoros din alte motive – în general, datorită simplității notației sale romantice. Printre rândurile lui Ernu nu există nici ironie postmodernă, nici artificii autenticiste, nici măcar repulsie față de convenții. Un „înger mahmur” din vise dă startul poveștii, iar de acolo jurnalul curge, ghidat de emoții și versuri din rockul rusesc.
De fapt, miza este simplă – naratorul vrea doar să rememoreze, înfiorat ca un existențialist, vestigiile unei lumi scufundate. Și îi iese: „Nu știu de ce, am impresia că toată tristețea lumii, toată sensibilitatea ei descompusă s-au adunat în aceste peisaje industriale. Iar sensul vieții se ascunde în tristețe și descompunere”.
Prolificul Vasile Ernu revine în atenție cu o nouă carte. Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice. Pentru Ernu am impresia că e ceva nou în această provocare, care-i cere să împace și capra obiectivității, și varza nostalgiei intime – un amestec mai inflamabil decît cel cu care a experimentat în Născut în URSS, o carte ceva mai greu de strunit de pe terenul bine fixat al antropologiei. Chiar așa: cînd a dat Ernu frază mai asumat vulnerabilă decît: „Stăteam cu prietena mea în apartamentul din Vilnius și priveam tancurile trecînd pe străzi”?, după mine cea mai frumoasă mostră din toată cartea, pentru că rezumă în cîteva cuvinte un întreg program drag autorului – acela de-a glisa dinspre personal spre politic printr-o virgulă, printr-un accent, printr-un truvai lingvistic, fără să dea de știre.
Cartea vorbește despre anii crepusculari ai URSS-ului, pe cînd acel regim aparent imuabil începe să se clatine și-ntr-un final face implozie. Lucrurile sînt povestite din perspectiva unui licean stabilit în Chișinău, care circulă cu ușurință printre diferitele pături sociale ale orașului și își desăvîrșește simultan un prim strat al educației artistice și sentimentale. E o poveste universală cea pe care o descrie Ernu – povestea primelor atingeri, a coolismului ușor infantil dat de preocupările pretins elevate: cărțile, filmele, muzica, a tropăielilor politice incipiente, de care-ți va fi rușine mai tîrziu. O poveste cu atît mai intensă cu cît știm că se termină, iar asta e de ajuns pentru a-i asigura incandescența. O poveste cu atît mai tristă cu cît știm cum se termină; știm că ce-a urmat n-a fost la înălțimea visului. Pe versurile simple și dureroase de la Kino, care răsună din radiouri de-a lungul întregii cărți, Ernu revine la locul crimei și mai parcurge o dată drumul către zorii fericiți ai capitalismului – drum care acum a căpătat un straniu gust de fiere –, sperînd să poată lucra puțin la deznodămînt, să-l facă mai dulce. Nicio surpriză: lucrurile nu funcționează așa. Uneltele pe care le are la îndemînă – slow motion și fast forward, stand-by etc. – pot să ne abată o vreme de la traseu, dar în final tot acolo ajungem. Iar adevăratul tragism al cărții vine nu doar din nonșalanța tînărului care nu știe că e fericit, ci mai ales din dorința lui de a grăbi sfîrșitul acelei perioade. Cum ar veni, jaful și crima din anii ’90 au fost posibile doar cu acordul lui entuziast. Dar pînă atunci, încă mai e posibilă regăsirea stării de grație, a euforiei – o clipă de nemișcare, în care totul stă suspendat în echilibru fragil.
Undeva între Isaac Babel (autorul piperatelor Povestiri din Odesa) și Aleksei Yurchak (autorul strălucitei analize Everything Was Forever, Until It Was No More), Ernu e greu de clasificat, fiindcă își sabotează de unul singur metoda. Prea metaforic și transportat de propriul subiect pentru a putea numi precis lucrurile, prea analitic pentru a năvăli cu arme și bagaje pe teritoriul ficțiunii, autorul construiește o lume care pocnește de la atîtea arome, artefacte scoase din uz, anecdote de odinioară, dar nu se lasă niciodată complet în voia ei. Ernu e cu ochiul la prezent, pe care-l vede în nuanțe sumbre, și cu mintea la politică, de care se-arată nemulțumit – iar în această atenuare a parfumului nostalgic prin recursul la document și la reflecție marxistă unii văd forța lui, iar alții limita. Pe scurt, s-ar putea spune că acolo unde ideile politice sînt, aproape prin definiție, puține, dar fixe, materia afectivă e inepuizabilă, și-i permite lui Ernu să escamoteze acele chestiuni teoretice în jurul cărora, oricît ar încerca, nu pare să se fi simțit niciodată acasă. E un balans greu de atins – cînd îi iese, autorul scrie literatură de primă mînă, ca în pasajul cel mai puternic al cărții, în care băiatul Vasea face cunoștință cu cartierele rău-famate ale gopnicilor (acești bad boys sovietici), undeva la o periferie de oraș, pe un apus sfîșietor. Un moment care, pentru a putea fi inventat, trebuie să fi fost mai întîi trăit.
Mai există o miză a acestei opere, iar ea transcede dezbaterile cu privire la lucrătura artistică propriu-zisă, deschizînd o discuție mai largă asupra memoriei. Senzația e că, împotriva eforturilor de a transforma acel trecut – și tot ce are, de bine, de rău, legătură cu el – într-un monolit condamnabil de la un capăt la altul, Ernu își propune să insufle ceva feeling, ceva culoare. Cartea sa nu pretinde să ne arate ce a fost și cum a fost: e prea nesistematică, prea zvăpăiată cu digresiunea și cu amintirea, prea supusă unei experiențe lăuntrice. Țelul său e mai modest și, simultan, mai necesar: să ne arate că, iată, s-a trăit și pe atunci. Ba chiar a existat fericire. (Și, obligatoriu, preluînd niște versuri de la Viktor Țoi, a existat și tristețe.) E un gest politic, fiindcă pune stavilă în calea uitării, pornind de la firul ierbii pentru a mai echilibra lucrurile și arătînd că nimic nu e alb sau negru.
Și-aici intervine talentul de prozator al lui Ernu, care are parcă o jenă de a se exhiba în plină zi. E suficient să vezi cum strecoară în poveste personaje care se numesc Tatiana Țîbuleac sau Igor Dînga: pe vîrfuri, în ipostazele cele mai oarecare, așteptînd momentul potrivit pentru a le divulga numele, după ce deja ne-a lăsat o vreme în compania lor. Pentru reușita unor astfel de efecte e nevoie de o mînă lucrată. Chestie la care se adaugă și impresia că astăzi sînt tot mai puțini depozitarii acelui tip de sensibilitate venită din Est, trecută printr-un anumit tip de experiențe colective, printr-un anumit tip de peisaje, printr-un anumit tip de deziluzii, mai crunte ca oricare altele. Doar o ipostază a acestei sensibilități: „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? […] Nimic nu se compară cu tristețea peisajului industrial. Nimic nu se compară cu emoțiile teribile pe care ți le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceață, în noapte, în soare, ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sînt marcați de această tristețe pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea și mîngîierea lor blîndă și aspră. Le-am iubit și le-am urît cu disperare.” Dintre depozitarii la care făceam aluzie mai sus, Ernu e poate cel mai valoros, și cel care a făcut cel mai mult pentru a menține în viață acest filon cultural-istoric. Conștient, probabil, că a pierde contactul cu el înseamnă a deveni dintr-odată mult mai săraci.
Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu, Polirom, 2021.
Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)
M-a amuzat teribil episodul „întîlnirii” copilului Ernu cu melodia Sofiei Rotaru, pe versuri de Grigore Vieru și muzică de Petre Teodorovici: diabetica Melancolie „dulce melodie, misterios amor”, ajunsă la urechile mele via Mirabela Dauer. Și am percutat (cum altfel?) la secvențele descoperirii lui Bacovia, ca întîlnire a adolescentului de periferie imperială cu potențialul de șoc al „micii” literaturi române:
„Eram ultimii copii ai unui mare imperiu, fie el și tenebros. Priveam totul dinspre marea literatură rusă. Bacovia m-a convins că poate bate orice poet rus, oricînd, în orice condiții. Bacovia nu ceda în fața nimănui, și asta pentru un copil al imperiului însemna mult. Dacă românii îl dăduseră pe Bacovia însemna că puteau face multe. Eu mereu m-am temut de pierderea universalismului în care am crescut. Nu conștientizam asta, pe atunci, dar era o teamă teribilă. Bacovia m-a convins că poți fi universal și în limba ta. Că imperiul ești tu, indiferent de limba în care vorbești.”
Ieșirea din copilărie are loc, de altfel, pe versurile „Poemei finale” – un posibil fanion liric al sensibilității unei generații („E timpul, toți nervii mă dor (te vor)/O, vino odată, măreț viitor”).
Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfârșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.
Cartea aproape că te face să crezi că doar cei care au traversat destrămarea comunismului în adolescență pot fi atât de nostalgici. Noi, ăștia care aveam 17-20 de ani în 1990 și am trăit live dezintegrarea regimului comunist dar și ulterioara reorganizare, radical traumatizantă, a societății, putem să ne regăsim ușor în experiențele narate de autor. Pentru restul este doar o poveste targetată pe nișa unei generații aproape ca oricare alta. Părinții noștri au dealtfel nostalgia anilor 60-70, bunicii probabil pe cea a anilor de speranță de după război etc.
Sunt curios așadar cum este receptat volumul de cei născuți prea târziu pentru a empatiza pe baza propriilor experiențe cu cele transmise de autor? Mă poate ajuta cineva mai tânăr care l-a citit?
Oare aceștia ar percepe precumpănitor simpatia aparentă a autorului pentru copiii violenți din găștile din cartierele muncitorești sovietice (copiii dingo), și care ascunde o apologie (a)morală a sălbaticei redistribuiri de avere din epoca post-1990?
Sau poate melancolia din roman e simpla nostalgie după Imperiul Sovietic cu măreția sa materială și culturală copleșitoare dar care s-a lăsat devorat din interior de consumerismul occidental: un narativ revizionist destul de comun în Rusia lui Putin? Oricât citise din Bulgakov sau prefera formațiile lui Viktor Țoi, Vasile Ernu recunoaște că la 18 ani făcea binging de filme americane cu bătăi la videosalon (chestii pe care le făceau și la noi unii prin 87-89, eu nu aveam niciodată răbdare să văd mai mult de 2 filme dublate de Irina Nistor).
Sau poate altceva.
Ca să fiu cinstit am citit volumul lui Vasile Ernu dintr-o suflare, cu multă emoție. Sunt din 72, deci aproape de un leat cu el. Totuși, am rămas surprins cât de asemănătoare sunt amintirile mele socio-antropologice din perioada 86-90 cu cele narate din volum. E adevărat, noi aveam cultul personalității și comunismul dinastic-sultanist al lui Ceaușescu, ei aveau imperiul nesfârșit și dominația rusă. În rest, aceleași straturi de oameni mutați de la sat la oraș, încercând să se adapteze marelui malaxor social și economic care mima organizarea și planificarea în numele industrializării comuniste. Aceleași grupuri de status (prefer conceptul weberian celui de clasă, folosit de autor, pentru că fundamentale sunt diferențele de mod de viață și de valori nu cele referitoare la posesiunile materiale) – nomenclaturiști, elita educată, muncitorii din centru, muncitorii din periferie, țărani, generații de orășeni. Psihologia fiecărui grup este de înțeles în raport cu cei din proximitatea socială și cu dinamica proprie (ascensiune sau declin). Acestora li se adaugau minoritari imperiali și majoritarii colonizați. Aceleași cartiere de blocuri, aceleași fabrici masive, aceleași lipsuri, aceleași gări împuțite și WC-uri publice respingătoare. Până și triburile de tineri identificate după stilul de muzică preferat sunt asemănătoare: rockeri, metaliști, depeșari, hipioți, punkeri. Eram deja globalizați (difuziune masivă, în ciuda granițelor) doar că noi tratam simple produse de consum ca mărci identitare probabil în mai mare măsură decât adolescenții din occident. Am luat individualizarea instituționalizată mult prea în serios.
Am aflat multe pentru înțelegerea celor întâmplate în ultimii 40-50 de ani în Republica Moldova. De pildă procesul de creare a unei elite locale, autohtone, demarat de puterea sovietică în anii 60 ai secolului trecut – korenizația – și care a creat pătura de „patrioți” moldoveni care au condus lupta pentru independență din 1990-1991. Sau teoria că limba moldovenească (româna) a fost salvată de femeile moldovene (și nu de intelectualii din elita mai sus menționată), fiind o limbă mai ales de utilizare domestică, în timp ce în armată sau administrație se folosea aproape exclusiv rusa. Sau despre frumoasa și inteligenta parteneră a unui poet român, „unul Dinescu”, pe care îl asemuiește cu un samovar care dă în clocot.
În plus, multă poezie și multe alte observații sociologice, antropologice și psihologice corecte și adeseori subtile care pot fi chiar inspiraționale.
Urmează, cred și sper, încă un volum, cel despre brutalii ani 90.
Am citit Sălbaticii copii dingo cu o curiozitate care nu s-a diminuat nicicum pe parcursul lecturii. Deși scriitura lui Vasile Ernu mi-e foarte cunoscută, iată că este (încă) foarte departe de momentul plictisului, căci această curiozitate a fost dublată de o nerăbdare care devine manifestă doar atunci când citesc literatură de specialitate: mi-am dorit să ajung la final, să trec prin toate etapele prin care au trecut copiii dingo, pentru că drumul a fost asemenea unei reîntoarceri. Mi-am revizitat copilăria, adolescența și parte din tinerețe, am făcut comparații ad-hoc, am reușit să înțeleg mult mai bine anumite evenimente.
Spre deosebire de Trilogia marginalilor, volumul de față este mai profund, se regăsesc observații care vin și dinspre specialistul Ernu (să nu uităm că are studii de Filosofie și preocupări privind mentalitățile colective), dar această rafinare este dublată de dezlănțuire identică greu de înțeles la prima lectură. Sunt multe pasaje pe care le citești cu sufletul la gură – la Tatiana Țîbuleac mi s-a mai întâmplat la fel – și asupra cărora vrei să revii, tocmai pentru că ai senzația că ți-a scăpat ceva. Și Ernu aduce multe detalii pe fiecare pagină, deloc întâmplătoare. Din acestea se compune sub ochii noștri o lume întreagă, un univers întreg din care, vrem – nu vrem, facem parte.
Un construct literar aflat la graniță
Când a apărut Sălbaticii copii dingo am văzut câteva reacții venite din partea unor oameni care citesc constant și una dintre ele mi-a atras atenția în mod deosebit: nu-i place cum scrie Vasile Ernu pentru că se repetă și este dezlânat! Înainte să lămuresc ce e cu cele două etichete (prima este adevărată, a doua falsă) vreau să lămuresc o problemă care ține de încadrarea lecturii ca act de sine stătător: cărțile lui Ernu nu sunt cărți de beletristică. Un construct literar aflat la granița dintre memorii personale (departe de orice jurnal, fie el și literar – dacă țin minte bine, a și spus la un moment dat în Sălbaticii copii dingo că n-a ținut niciodată jurnal în sensul clasic al cuvântului), note de călătorie și cercetare sociologică (pentru cunoscători, multe dintre observațiile lui pot fi cuprinse în adevărate monografii sociale sau studii sociologice), deci nimic despre stilul și tehnica literară!
Vasile Ernu are vocație de povestitor, unul căruia îi șade bine în poiană (fie ea și a lui Iocan), de aceea tot ceea ce scrie poartă această amprentă a oralității dusă pe culmile perfecțiunii. Îl auzi vorbindu-ți, îți răsună în urechi cuvintele lui rostogolite cu o viteză uluitoare, care ascund în spatele lor o logică imbatabilă. Din unghiul lui de vedere (mereu altul, de aici și imaginea caleidoscopică), oamenii și locurile cărora le aparțin ei sunt la locul lor, sunt de-ai noștri (în sensul bun al cuvântului) și reușesc să ne rămână în memorie pentru multă vreme.
Revenind la cele două etichete, încerc să lămuresc de ce pe prima o accept, pe a doua o resping în totalitate. Da, Vasile Ernu se repetă, reia de multe ori evenimente, le relatează parțial sau integral în multe locuri, dar niciodată n-o face la întâmplare, pentru că, vezi Doamne, s-a lăsat purtat de val. Ernu e prea rațional pentru astfel de scăpări. Dacă ați citit măcar un singur volum din Trilogia marginalilor, atunci veți regăsi în Sălbaticii copii dingo în multe locuri evenimente sau detalii care privesc oamenii, dar de această dată ele capătă o importanță personală, devin părți ale poveștii lui Vasea. Așa se explică și de ce Ernu n-a început să scrie despre el și povestea lui, ci cu istoria neamului din care face parte.
Un demers panoramic
Găsim aici o încăpățânare (transformată în atribut specific) de a refuza să uite și obsesia pentru înțelegerea evenimentelor așa cum au fost. De aceea nu sunt de acord cu a doua etichetă pusă scriiturii lui Ernu – aceea că ar fi dezlânat. Oralitatea de care pomeneam mai sus n-are nimic de a face cu dezlânarea. Ca să fii convingător când scrii într-o asemenea manieră, trebuie să ai o logică interioară imbatabilă, dar și o expresivitate accentuată, derivată direct din alăturarea surprinzătoare a unor elemente și detalii care scapă marii majorități a cititorilor. Eu personal nu las o carte scrisă de Ernu din mână până n-o termin. Nu vreau să citesc pe bucăți, m-aș lipsi de viziunea aceea caleidoscopică atât de rar întâlnită în ultima vreme.
Paranteză: istoria și studiile sociale din ultimii treizeci de ani au cunoscut transformări profunde de ordin paradigmatic. Astfel, astăzi nimeni nu mai vorbește despre istorie universală, așa cum am studiat-o – de la preistorie și până în prezent –, iar studiile sociale s-au specializat și ele foarte mult, accentul fiind mutat pe specific și evidențierea acestuia, în defavoarea studiului ansamblului, a contextului; paradoxul este că se vorbește foarte mult despre inter- și transdisciplinaritate, adică despre studiile de graniță, care se bazează pe informații, date, teorii și legi care alcătuiesc corpusuri științifice distincte. De aceea este de admirat ceea ce face Ernu: o recuperare a istoriei unei comunități din care face parte. Dar vorbim despre un demers panoramic, care combină datele clasate deja, cele despre marile evenimente (revoluții, războiul din Afganistan etc., despre care vorbește doar pentru că are nevoie de fixarea unui cadru, a ramei), cu evenimentele trăite de unii sau alții dintre prietenii lui. Acestea sunt importante în măsura în care intră în acest cadru și acoperă fiecare parte rămasă liberă.
Sectanții și Vara
Sectanții, Bandiții și Izgoniții sunt cele trei volume care alcătuiesc Trilogia marginalilor. Sectanții reprezintă dimensiunea religioasă a studiului – deloc întâmplător primul volum în ordine cronologică, căci explică multe dintre particularitățile de dezvoltare specifice populației din sudul Basarabiei (Bugeac). Ecouri din Sectanții se regăsesc în Sălbaticii copii dingo, mai cu seamă în prima parte, Vara, unde acestea se combină cu o nostalgie a Paradisului pierdut greu de uitat. Pe această cale devin explicabile rigoarea și profunzimea multora dintre observațiile scriitorului, dar și ale personajului Vasea, căci în multe puncte nu știi câtă ficțiune este și cât este redare a lucrurilor „așa cum au fost“.
Cine s-ar fi gândit că într-o carte de acest gen va găsi o adevărată microistorie a muzicii pop din Basarabia (formația Kino, Victor Țoi, Sofia Rotaru și alte câteva nume apar frecvent în volum). Nota bene: excelente traducerile lui Igor Guzun și Mihail Vakulovski, ambii scriitori născuți în Basarabia.
De asemenea, cine s-ar fi gândit că ne vom completa din mers golurile cu privire la scriitorii și literatura de peste Prut. Sunt savuros povestite amintirile cu Tatiana Țîbuleac și Dumitru Crudu, doi scriitori emblematici pentru tot ceea ce numim literatura spațiului moldovenesc cuprins între Nistru și Prut (amintirile cu cei doi sunt consemnate în economia volumului mai târziu, dar le-am menționat aici din motive evidente).
De asemenea, tot în Vara găsim și foarte multe referințe cu privire la ritualuri: excursia la mare cu grupul de prieteni, neînsoțiți de nici un adult, devine un adevărat prag de trecere, pentru ca la finalul acesteia copiii dingo să fie adolescenți în toată regula, viitori adulți revoluționari și dornici de schimbare. Accentul cade pe identitatea personală – cum se cristalizează și cum se ajunge la ideea persoană-individ-personalitate –, dar pe fond există tot timpul comunitatea, oamenii ei sunt acolo, în umbră, gata să ajute oricând.
Sunt pagini în care referințele la tată și frate sunt foarte dese – în Trilogia marginalilor cei doi sunt pomeniți foarte puțin, mai degrabă mama, mătușile și alte rude. Călătoria la Simferopol este o călătorie inițiatică, din toate punctele de vedere, iar Liuda unul dintre personajele feminine de referință ale cărții.
Bandiții și Toamna
Bandiții reprezintă dimensiunea normativă a unei societăți bine definite. Iar moldovenii de dincolo de Prut sunt o comunitate cu un trecut aparte, despre care știm în continuare prea puține, fie pentru că nu găsim niciodată timp pentru aprofundare, fie pentru că etichetele și prejudecățile devin active la nivel de mental(itate). Îi regăsim pe bandiți în Toamna, cea de-a doua parte din Sălbaticii copii dingo: Ciocana și Sonia (alt personaj feminin emblematic pentru întregul volum), asumarea independenței cu toate pericolele unei desprinderi timpurii de părinți și familie – o desprindere bruscă, cauzată de un eveniment despre care Ernu amintește adesea, dar despre care nu dă foarte multe detalii, mai mult ne lasă să ghicim/ intuim. Sunt pagini foarte dense în informații, dar mai ales în emoții.
Vasile Ernu se dezlănțuie aici, practic se scutură de toate prejudecățile și duce istoria pe o treaptă superioară; de aceea, de aici încolo nu mai ești convins că toate personajele sunt reale, dar nici nu mai contează acest aspect.
Este impresionantă acribia cu care recompune un întreg univers uman, unul care tinde să devină concentraționar pe alocuri. Ciocana putea fi foarte bine un spațiu al pierzaniei, dar s-a transformat într-unul al salvării personale, al escatologiei, tocmai pentru că Vasea a știut să se ferească de pericole. Încăpățânarea de a rămâne în afara oricărei găști este admirabilă și găsim aici o posibilă explicație pentru luciditatea caracteristică comentariilor politice, economice sau sociale pe care le face Ernu în mod obișnuit.
În momentul în care am citit Iarna, gândul mi-a fugit tot la Bandiții, am corelat multe dintre amănuntele de acolo (pe care la acel moment le-am găsit nesemnificative) cu altele noi; am compus și recompus viziuni și tablouri pe care le credeam definitiv puse în rame. Capitolul dedicat triburilor este un studiu în sine de neratat pentru orice cercetător în domeniul științelor sociale. De aici încolo, Vasile Ernu nu va mai pune atât de mult accentul pe identități, pe indivizi, ci pe grupuri, găști și comunități. Este extrem de importantă această mutare de accent, pentru că așa înțelegem de ce este atât de prezent cultul prieteniei la Vasile Ernu-omul.
Sunt excepționale paginile dedicate anilor ’80; cred că acestea sunt cele în care autorul contribuie în mod decisiv la înțelegerea specificului acestei decade, prin comparație cu decadele șase și șapte ale secolului trecut, dar și cu ce va urma după 1989. Abandonul, pofigul (miserupismul), descompunerea, oboseala și zenmarxismul sunt concepte-cheie, cărora Ernu le dedică pagini întregi și, din acest punct de vedere, cred că aici se simte cel mai bine pregătirea lui științifică, anii de facultate de la Iași și Cluj-Napoca.
Izgoniții și Primăvara
Ultima parte din Sălbaticii copii dingo – Primăvara – este și cea mai aerată din punctul de vedere al emoțiilor stârnite. După Iarna extrem de grea, dificil de trecut (și în sens metaforic, nu doar ad litteram) urmează dezghețul, speranța. Oamenii încep să scape de ideea de abandon (sau poate că s-au obișnuit și acum încearcă să meargă mai departe), iar Vasea reușește să plece din Ciocana la Școala nr. 32, o școală unde există o cu totul altă ierarhie, structura socială este la antipozi față de cea din Ciocana, cele două reprezentând extremele unui univers cultural și civilizațional unic.
Este momentul să pomenesc de două capitole speciale, care fac parte din economia volumului din rațiuni foarte clare, deși de facto nu prea au legătură cu șirul evenimentelor descrise: capitolul dedicat limbii ruse și cel dedicat cinematografiei rusești. La prima vedere ai impresia că Vasile Ernu vrea să-și reconfirme admirația pentru Tarkovski (tatăl și fiul). Pe fond, filmele marelui cineast devin pretext pentru a descrie în amănunt fenomene sociale întâlnite și la noi în acei ani, adică vizionarea de filme pe casete video în apartamente, într-un regim de semiclandestinitate. În capitolul dedicat limbii ruse, cititorul înțelege odată pentru totdeauna de ce moldovenii născuți în Basarabia gândesc în limba rusă; mă refer, evident, la generațiile născute până la debutul anilor ’80. Excelent inserate regăsim și detalii cu privire la epoca Gorbaciov, semnificative pentru înțelegerea unui context sociopolitic cu adevărat aparte.
În Primăvara, Vasea se transformă sub ochii noștri în viitorul Ernu, cel pe care-l știm prea bine: omniprezent, sociabil, cu o prezență de spirit rarisimă, nostalgic, revoluționar, pătimaș pe alocuri, imbatabil când e vorba de structuri argumentative specifice, foarte documentat, cu o cultură literară, muzicală și cinefilă greu de egalat.
În Primăvara îi regăsim pe izgoniți, pe oamenii obligați să plece în călătorii fără sfârșit, într-un exil fără speranța reîntoarcerii. Izgoniții, titlul celui de-al treilea volum din Trilogia marginalilor, vin aici, în ultima parte din Sălbaticii copii dingo, să depună mărturie că fără asumarea trecutului nu se poate merge mai departe. Copiii dingo sunt mari deja, vor libertatea economică și socială, nu și pe cea politică (cu care n-au ce face), sunt furioși, dar și plini de speranță. Este partea din volum în care optimismul dă tonul, spiritul boem dă culoare întregului.
Copiii dingo se vor face mari
Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operând cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers, de aceea cred că și colecția în care a apărut Trilogia marginalilor, Egografii, colecție de referință a Editurii Polirom, nu este una din care să facă parte și Sălbaticii copii dingo. De aceea, consider că e mai bine că acest volum a apărut „în afara colecțiilor“.
Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună când se întâlnesc, de aceea cărțile lui sunt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.
Dacă în cele trei volume din trilogie găsim ilustrațiile lui Laurențiu Midvichi, în Sălbaticii copii dingo ne întâlnim cu Roman Tolici, nume de referință pentru artele plastice din Republica Moldova. Tolici e un copil dingo, unul dintre cei mai reprezentativi pentru generația din care face parte, iar tandemul Vasile Ernu – Roman Tolici funcționează asemenea unui binom: cu o precizie matematică.
Sălbaticii copii dingo va avea o continuare, o spune chiar autorul în multe locuri din carte. Urmează tumultoșii ani ’90, ani grei, în care izgonirea din Paradis dictează mersul evenimentelor și din care aproape toți am ieșit profund transformați. Ani despre care, pe alocuri, e încă prea devreme să vorbim, de aceea sunt curioasă cum va arăta tabloul lui Vasile Ernu. Sunt convinsă că va fi unul personalizat, greu (dacă nu chiar imposibil) de încadrat.
Florin Poenaru: Felicitări Vasile pentru noul tău volum Sălbaticii copii dingo (Polirom 2021). Ai oferit deja câteva interviuri în care prezinți volumul – am în vedere mai ales discuția angajantă pe care ai avut-o cu Adela Greceanu – și, cu siguranță, o să urmeze și altele. În ceea ce mă privește vreau să te provoc cu câteva întrebări pornind de la volum, de la lumea socială descrisă de el, decât strict în legătură cu acesta, pe care totuși sper să-l descopere cât mai multă lume.
Așadar, cum ai plasa acest volum în ansamblul cărților tale și, mai ales, evident, în relație cu prima ta carte Născuți în URSS? După mine cele două nu pot fi citite decât împreună. Chiar dacă ele diferă în ceea ce privește contextul istoric în care au apărut, conținutul și stilul lor, sunt totuși legate în mod inevitabil de încercarea ta de a reda pentru publicul român o experiență nefamiliară, aceea de a fi cetățean sovietic – într-o țară profund anti-comunistă și anti-sovietică. Ce semnifică această ”reîntoarcere” la tema care ți-a asigurat consacrarea în spațiul literar și public autohton? Putem vorbi de un ”program” sau ”rețetă” Ernu în acest sens?
Vasile Ernu: Eu m-am despărțit de mult de această carte de debut pe care o consider destul de pop. Ea rămâne valabilă, rămâne un soi de hit, mai ales prin vocea ei cam unică, stilul și atitudinea deloc specifică discursului local legat de trecut și mai ales comunism. Deja s-a clasicizat.
Sălbatici copii dingo face însă ceva foarte diferit. Dacă Născut în URSS avea un aer doar parțial personal, vorbeam mai degrabă în numele unui ”noi” generic – a unei materii intime sovietice – aici situația se schimbă radical. Aici pornesc dinspre viața reală, personală, dinspre existențial. Politicul trece în plan secund – el nu mai este afișat, ci ascuns. Materia existențială mă interesează mai mult pentru că așa pot dezvălui mai bine lucrurile esențiale. Fără a ocoli însă subiectele tari ale vremii.
În cartea mea de debut pun cap la cap niște locuri comune în orizontul de sens al unei mari istorii. Eu spun acolo cu disperare și destulă ironie: istoria noastră pe care acum o urâți, care e o istorie tragică, da, este– are un sens imens și o valoare colosală. A arunca la coșul de gunoi această istorie înseamnă a arunca la gunoi o imensă experiență și o imensă istorie. Eu spun: istoria noastră tragică este cel mai prețios lucru pe care-l avem – trebuie să o valorificăm. Ca americanii și europenii occidentali au trăit mulți, și o să trăiască – ca esticii însă, nu. Esticii au avut curajul și nebunia să rupă istoria – să se ia la trântă cu dumnezeul istoriei. Am învins și am înfrânt – dar am schimbat cursul istoriei – cu tragedii imense. Aceste lucruri trebuie asumate, gândite și înțelese. Noi nu am fost o ”pauză în istorie” cum ne învață acum ”Rollerii istoriei actuale”. Noi, cei care am trăit în acel regim, suntem ultimii antici – despre noi peste 100-200 de ani se va vorbi ca despre ultimii eroii antici ai umanității care au avut curajul să lupte cu istoria: am produs un soi de zbor istoric unic – cu victorii și tragedii imense: totul trebuie asumat. Suferința noastră imensă a fost oare în zadar? Noi suntem mărturia crimelor care nu trebuie să se mai repete, dar și a curajului de a crea noi alternative și practici umane – noi, ultimii antici trebuie să depunem aceste mărturii.
Aici, în noua carte, eu încerc cu totul altceva – eu încerc să-mi răspund mie decent: ce am trăit eu de fapt acolo? Care au fost sensul și spiritul acelei epoci? Ce a însemnat pentru mine acea epocă și care a fost cursul istoriei?
Mai e de spus că eu inițial am vrut să cuplez anii 80 cu 90: dar ar fi fost prea mult material. Așa că vor fi două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii 80 – va fi urmată de Generația canibală, care este despre anii 90: cea mai violentă epocă de după al doilea război mondial.
De ce ai simțit nevoia să scrii acest volum acum? De ce această nevoie de întoarcere cu fața spre trecut, de evadare din cotidian și din tumultul prezentului cu nenumăratele sale probleme și provocări? E o reacție de respingere sau o formă de nostalgie? N-ar fi trebuit să scrii acest volum la 80 de ani nu la 50? E aici o problemă mai amplă care mă preocupă și pe care vreau s-o discut cu tine. Am observat de câțiva ani că la stânga există un fenomen al întoarcerii spre trecut. Pe vremuri stânga era în avangardă, mereu cu ochii pe viitor, pe schimbare, pe nou. Acum stânga pare a fi afundată în trecut, în nostalgie, în cădere pe gânduri despre ce a fost sau despre ce ar fi putut să fie. Sunt volume care vorbesc despre left melancholy iar o bună parte a universitarilor de stânga globali se întorc la Marx, la Engels, la Rosa, etc. – adică la figurile tutelare de acum 150 sau 100 de ani. Recunosc că găsesc această atitudine deopotrivă interesantă și deconcertantă. Când și-a pierdut stânga apetența pentru viitor? De ce simțim această nevoie de a ne uita în spate?
E foarte interesant ce spui tu. Eu fac cumva un soi de ”înapoi în viitor”. Glumesc, dar nu foarte. Era poanta lui Boris Groys – comunismul nu a murit, ci doar s-a oprit. Ca un corp în moarte clinică, se poate trezi și porni de la capăt. Dar să nu speriem lumea. Viitorul arătă atât de sumbru încât comunismul pare o pajiște pe care în curând o vom visa. Problema e legată de vis, de configurarea viitorului. În acest moment viitorul nu există pentru că el deja e consumat: trăim o epocă care-și devorează viitorul în avans. E ca într-o distopie SF americană din acelea foarte proaste.
Bun, revenim la întrebarea ta. Eu cred că la 30 de ani distanță de fenomen am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic care coincide cu adolescența, o perioadă deloc simplă. Volumul are subtitlul: Cartea adolescenței.
O carte o scrii când simți că trebuie. Și mai cred că și societatea începe să fie mai pregătită să-și reevalueze istoria. Eu lucrez programat, recunosc, dar dau drumul la scris atunci când se acumulează suficientă stare cât să pot duce o carte de 370 de pagini până la capăt.
Repet, pentru mine au fost câteva mize pur personale: A) să-mi explic adolescența mea – perioadă dificilă, relații complicate, transformări, plecări, părinți, prieteni, emoții, corp – e cartea adolescenței; B) să înțeleg materia din care era compusă acea epocă – sensul și spiritul ei; C) să configurez o mini-istorie personală – a experienței mele, a locului, a timpului, a societății, dar totul într-un cadru de sens universal – transform Ciocana, Poșta Veche, Botanica și Buiucani, orașul Chișinău al anilor 87-89 în centrul lumii și al istoriei.
Toate astea pornind dinspre experiența personală, dar care firește, are la bază și multă cercetare. De exemplu este destul de vizibil cred, o anumită obsesie pentru ”istoria materiei” – adică o istorie cotidiană a locurilor, a materiei, a modei, a obiectelor din care era compusă epoca. De ce? Pentru că reprezintă mult mai autentic esența epocii decât dacă am citit discursurile oficiale.
Eu mai am o obsesie actuală legată de acea ruptură: acel regim era clar că trebuie dizolvat, distrus, schimbat. Asupra acestui fapt nu am niciun dubiu. Ceea ce cred însă acum este că felul în care am făcut acest lucru a fost total în defavoarea noastră, a grosului populației. Noi am făcut comunismul sovietic, noi l-am distrus. Asta este un fapt istoric: am fost martorul acestui proces. Acum însă cred că am ales cea mai proastă cale de a ieși din comunism. Victoria noastră a fost de fapt un canibalism total – restaurația a învins în timp ce noi ne sfâșiam între noi ca hienele. Dar mai mult despre asta peste un an, în următoarea carte. Acum rămânem cu melancolicii și pofighiștii copii dingo…
Volumul tău amestecă amintiri personale și personaje locale cu teme foarte mari ale finalului Uniunii Sovietice. Una dintre acestea, recurentă, este explozia de spiritualitate, misticism, ortodoxism, și a tot felul de alte –isme care se opuneau în mod ferm raționalității propuse de regim, cel puțin la nivel formal. Am în vedere aici inclusiv observațiile tale foarte atente despre apariția ”karatelor” și mai apoi a culturismului, fenomene ce au fost vizibile nu doar în URSS, ci în tot spațiul comunist. Cum explici această turnură spirituală, anti-rațională de la finalul comunismului? Era rezultatul unei forme de rezistență la inerția regimului sau e vorba de fapt de contradicții mai ample ale regimului ca atare?
Dacă ai urmărit atent, eu chiar încerc să fac o genealogie a unor idei, ale unor mode. Pentru mine materia, care de obicei este sintetizată în niște obsesii și dorințe, este o chestiune reprezentativă pentru spiritul epocii. Moda este cel mai facil indicator al acestui spirit al epocii. Dacă nu ai timp să citești un teanc de cărți de istorie, sociologie și antropologie despre epocă ca să o înțelegi, ce faci? Te uiți la un album de modă al epocii – ce îmbrăcau, ce mâncau, ce ascultau, la ce se uitau, cum petreceau oamenii timpul și totul devine destul de clar. Moda este un soi de Zeitgeist, o sinteză a spiritului vremii.
Însă ca să înțeleg anii 80 trebuie neapărat să pricep anii 60, dar mai ales anii 70. Generația mea aproape că nu pricepe deloc epoca stalinistă – între noi și epoca stalinistă stau alte două epoci: epocă dezghețului hrușciovist și epocă stagnării brejneviste. Sunt epoci cu practici și experiențe foarte diferite. Epoca stalinistă noi nu o pricepem și nu o simțim aproape deloc. Firește că există continuități dar ele au fost modificate de medierea și transformarea făcută de cele două epoci, generații care au produs tipuri umane și practici sociale diferite.
Pentru mine însă e foarte important să înțeleg anii 60: un soi de generație a entuziasmului dar și a marilor îndoieli. E generația care-și pierde credința și devine în masă liberală. La nivel global cea mai liberală intelighenție se afla în URSS. Liberală și conservatoare. Marele paradox – comunismul a produs cea mai liberală și capitalistă intelectualitate și cel mai religios popor. Capitalismul occidental a funcționat pe invers.
Anii 70 însă sunt și mai importanți pentru mine pentru că noi, generația noastră, ne naștem atunci. Anii 70 sunt marcați de melancolia tipic burgheză – melancolie, spațiu privat, intimitate, confort, acumulare, conformism. Așa sunt părinții și frații noștri mai mari – o melancolie teribilă. O melancolie într-o lume în descompunere. Cam cum e tot disco-popul sovietic: Melancolie, dulce melodie. Frații Strugațki și Stalkerul sau Solarisul lui Tarkovski explică această atmosferă. De fapt toată cinematografia anilor 70 e așa în Est.
Când noi trecem de la copilărie la adolescență exact asta simțim: timpul e lipicios – curge greu precum mierea de albine. Sentimentul acela că pământul a uitat să se mai învârtă – totul s-a oprit. Azi e de neimaginat așa ceva – să stai să te plictisești să treacă timpul. 300 de milioane de cetățeni sovietici plictisiți așteaptă să curgă ”mierea cosmică” – timpul.
Eu încerc să pricep unde și când apare acest moment de declanșare – de schimbare a epocii. Eu îmi aduc aminte bine începutul anilor 80 și sfârșitul lor. Efectiv sentimentul e că cineva a dat drumul la rotația pământului: era oprit și s-a pornit. Și a început să se învârtă tot mai dement.
În acest context al schimbărilor există un transfer foarte straniu a unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Sau poate niște atavisme ies la suprafață? Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități.
Eu încerc să le pun pe trei mari categorii: trei mari zeități – Religia, Națiunea, Capitalul. O explozie a religiosului incredibilă. Eu ironizez puțin dar situația chiar așa era – nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii; nimeni nu mai știa Manifestul Comunist însă toți recitau Hare krișhna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru Nr1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului în 89, toți erau în transă mistică. La orele de seară orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii perestroika.
Elementul identității naționale – o altă identitate la limita mistică: toată lumea și-a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1001 de naționalități care mai de care ”mai aleasă” – urlam pe stradă: ”Treceți batalioane române Carpații”. Cântece, poezii, icoane, neam și sânge. Era ca într-o transă totală.
Și ultimul element, care a fost și cel mai puternic cred eu – credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capitalism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sânge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cânta NAU – avea să ne sugă nu doar sângele, ci și mințile și sufletul. Tot.
Pentru mine est foarte greu să înțeleg această trecere – au fost declanșate în noi niște mecanisme stranii. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă totală socială. În 89 noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoare mele cărți – Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu acești ”copii dingo”.
Redai foarte convingător în volum atmosfera de abandon total de la finalul comunismului, resimțită de colegii tăi de generație, dar și de cei mai în vârstă. Nimeni nu mai crede în comunism, nimeni nu mai are chef, nimeni nu mai are nici un vis, nici un plan nicio speranță, finalul pare iminent, dar nu-l întrezărește nimeni încă. Mi se pare că asta exprimă exact situația noastră globală de azi, trei decenii mai târziu, minus plasa socială oferită de comunism. Într-un fel sau altul toți, sau cei mai mulți dintre noi, suntem pofig, doar că în capitalism. Însă, revenind la discuția din volum, pe fundalul acesta de abandon, spleen și încremenire, există mișcare și încă una chiar foarte intensă. E vorba desigur de mișcarea unor mărfuri rare, dar mult dorite: de la blugi, la walkman, la cărți interzise, la video. Stagnarea și lâncezeală din finalul comunismului erau dublate totuși de apariția unui spirit antreprenorial și chiar politic (am în vedere aici ideea națională, desigur) care contrazic starea de pofig până la urmă. Cum se împacă cele două? Cum se transformă starea de abandon cu exuberanța și angajarea politică cu care se termină volumul (și comunismul)?
Eu cred că fiecare epocă are niște mărci puternice dominante. De exemplu: atmosfera din epoca anilor 90 și cea din anii 2000 nu seamănă deloc cu cea de azi. Eu încerc să găsesc aceste mărci centrale.
De exemplu: părinții noștri, cei mai mari, generația anilor 70, epoca stagnării și melancoliei totale, nu mai credeau o iotă în discursul oficial. Nu credeau, însă erau încă destul de fideli regimului – cel puțin respectau bine ritualul. Era ca o religie moartă, dar cu un ritual funcțional – precum creștinismul eclezial occidental de azi. Ritualul în politică e foarte important – face să funcționeze mașinăria. Generația 70 era docilă, supusă în sensul că respecta cutumele. Firește, din oportunitate – viața trebuia trăită. Ba chiar avea deja experiență cu regimul – se acumulase o experiență istorică lungă, mai ales clasa intelectuală, birocrația, scheletul regimului: știau perfect să se împace cu regimul. Acasă îl înjurau iar în rest trăiau într-o armonie aproape perfectă. Contractul social funcționa binișor în epoca brejnevistă.
Ce doreau de la noi părinții? Exact acest tip de viața – ipocrizia este o armă mult mai puternică decât violența din punct de vedere politic. Ei știau asta – și ne pregăteau pentru asta.
Tehnica noastră a fost însă una a abandonului, dar foarte diferită de a lor – noi nici măcar ritualurile banale nu mai aveam chef să le respectăm. Nu ne mai interesa direcția în sus, ci doar în jos. Trântiți prins subsoluri, lipiți de asfalt – bând vin ieftin și cântând acele melodii triste fără minim orizont spre viitor: O acest dulce cuvânt – Kamceatka.
Însă acest ”pofig” – mi se rupe – nu e strict legat de adolescență, ci de epocă. Regimul a fost abandonat total, nu doar de noi, ci de toți. Inclusiv de Comitetul Central. Inclusiv de liderul sovietic – Gorbaciov. Noi aveam însă un abandon total.
Pentru mine este iarăși destul de complicat să văd momentul acesta al obsesiei pentru obiecte – și ”lumea de dincolo”. Eu am câteva capitole pe subiect. Când devenim noi americani? În anii 80 spre final nimeni nu era mai american decât noi: noi am devenit ultimi americani autentici. Procesul – americanizarea sufletului. Cum se produce asta? Ea începe după mine în anii 60, se induce în anii 70 – îmburghezirea – și vine odată cu noul val de cultură pop și consumism. Mai ales muzica și filmul. Treptat și mărfurile.
Interesant este că în epoca sovietică ”banul” și ”capitalul” nu sunt un instrument politic. Asta e foarte important de înțeles. Nu însemnă că nu erau oameni cu bani și capital: erau dar nu le puteau folosi ca instrument politic și ascensor social. Instrumentul politic era cunoașterea și funcția, jobul. Asta diferențiază radical cel două lumi. În acest sens noi eram mult mai liberi decât americanii în anii în anii 70-80. Atenție – vorbesc de libertate socială, nu politică.
Eu asta am înțeles abia recent. De ce? Pentru că acumularea de cunoștințe se face cu alte instrumente pe care societatea ți le punea la dispoziție: nu era nevoie de moștenire, ci de condiții sociale pe care noi le aveam. Cunoaștere îți oferea rapid acces la job – banii în ecuație nu contau. Erau goliți de putere politică. În acest sens orice copil de la sat putea ajunge într-o generație șef de Universitate sau mare spital sau chiar lider de Partid – o democrație socială incredibilă într-o cultură autoritară politic. Repet: foarte autoritară politic.
Asta este o temă pe care aproape nimeni nu o discută. Ceea ce orice familie își permitea în anii 70-80, azi nici nu mai visează. Părinții mei, simpli slujbași la țară, cu venit minim, au putut să crească 5 copii și să țină trei simultan la facultate în capitală. Toți aveau cămin și burse – studenția era mai degrabă ajutor pentru familie decât o greutate. Eu aveam o bursă aproape 40% din salariul mamei, plus cămin. Astăzi așa ceva este de neimaginat. Nu mai vorbesc de milioanele de case primite cu sume modice, pe care și le permitea și măturătorul de stradă. Asta însemna democrație socială. Însă politic erau niște idioți – un autoritarism tâmp, agresiv, restrictiv care pe noi ne sufoca.
Încerc să trec prin toate aceste aspecte cât de cât: ca un tânăr care le trăiește, existențial, moale, melancolic și frumos. Am trăit vremuri tragice și glorioase: care s-au sfârșit tragic și catastrofal pentru mare parte a esticilor.
De vreo doi ani tot schițez proiectul unui volum care încearcă să reabiliteze din punct de vedere teoretic conceptul sociologic de generație impus inițial de Karl Mannheim. Avansez greu deoarece nu sunt total convins de utilitatea acestui concept – sau de operaționalitatea sa – deși în mod evident suntem cu toții plasați în moduri diferite în timpul istoric, iar volumul tău arată cât se poate de clar acest lucru precum și cât de importantă este gândirea reflexivă despre plasarea noastră în timp. Cum te raportezi tu la acest concept de ”generație”? Cum stabilești granițele, mai ales că URSS este un caz special? De exemplu, pentru Alexei Yurchak, pe care îl invoci în carte, ultima generație sovietică o reprezintă cei născuți după moartea lui Stalin și care ajung la maturitate la mijlocul anilor ʼ70 și începutul anilor ʼ80. Pentru tine, ultima generație sunt cei născuți în anii 70 și care prind finalul comunismului la granița dintre copilările și adolescență.
Recunosc că eu când scriu o carte dincolo de documentare, de povești adunate, de informație, trebuie să am un concept – adică un soi de narațiune mare: un sens larg spre care curge totul.
De multe ori textele mele au ceva din construcția parabolelor: un sens al poveștii. Bine, el de obicei est ascuns, subversiv, lunecos. Sau așa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu-mi plac cărțile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv. Asta e pentru manuale de instrucțiuni. De obicei cartea trebuie să te pună pe gânduri și mai ales să te mai și incomodeze puțin.
În capul meu am destul de clar împachetată problema asta cu generațiile. Eu am o proprie tipologie după care împart generațiile. Încerc să nu pun hotare foarte stricte. Chiar dacă am lucrat mult cu epoca începutului de secol XX (în Izgoniții), acolo îmi este mai greu să pun hotarele. Și în general eu pun hotare moi, elastice.
De exemplu, pentru mine este destul de clară generația pe care eu o numesc Generația tăcută – cei născuți undeva în jurul anilor 1920. De ce acest indiciu – ei mor cel mai mult pe front pentru că sunt cei mai activi. De exemplu cei născuți în 1923 mai rămân în viață, dintre bărbați, doar 3%. E generația sovietică cea mai sacrificată – a construit enorm, s-a sacrificat și a tăcut. Ea se încheie în 1953 – moartea lui Stalin. Ea a văzut Marea teroare, ea a văzut războiul și ea a construit cam grosul infrastructurii secolului XX. Și nu s-a plâns: am un respect enorm pentru membrii acestei generații. Părinții mei sunt undeva din această generație – m-au făcut la bătrânețe.
Odată cu Hrușciov, dar mai ales cu 1956 – congresul XX unde îl demască pe Stalin – se naște Generația dezghețului: generația entuziasmului și a turnurii spre liberalism – entuziasm, îndoială, pierderea credinței și îmbrățișarea liberalismului. Ea se termină undeva în 1968 – trupele sovietice intră în Praga: Primăvara de la Praga – le încheie cariera.
După Primăvara de la Praga începe Generația stagnării din epoca brejnevistă: o epocă a melancoliei totale, a îmburghezirii. Cea mai stabilă și prosperă epocă sovietică: burghezia sovietică o ducea binișor – elită, birocrație, intelighenție. Corect, numele ei ar fi epoca stabilității. Timp berechet, stat social, muncă puțină plătită bine, comod și ai și justificarea că ești ”cenzurat” – dar dispare teroarea clasică. Melancolie și plictis – lungile discuții interminabile plictisite semi-pilite și veșnic nemulțumite.
Însă e o generație din punctul meu de vedere subapreciată. Generația dezghețului era spectaculoasă – semăna enorm de mult cu Generația 68 occidentală (erau cam aceeași): același pattern. Însă această generație burghez-melancolică în descompunere din anii 70 produce ultima marea renaștere culturală estică, sovietică și rusă. Un amestec de revenire la rural, dar într-o formulă eco, o revenire la intimitate, privat, psihologism și religie. Dar atenție: religie mai mult ca tehnică de întreținere a stării de spirit, de confort – nu habotnică.
În acea perioadă se produce mult film, multă muzică, teatru și literatură de foarte bună calitate. Dacă urmărim atent vedem foarte multe discuții ale naibii de avangardiste: Saharov propune un soi de împăcare a capitalismului cu socialismul: o a treia cale – o socializare a capitalismului, nu un abandon al socialismului, deloc; se discută despre noi comunități și forme de organizare, desper ecologie, despre natură și despre suflet. În acea epocă a descompunerii existau o mulțime de elemente de avangardă care văd că acum sunt reciclate ca ceva nou. A fost o Renaștere în descompunere. Generația lor se termină în 1982 – moartea lui Brejnev le încheie melancolia care va mai dura puțin.
Și venim noi: născuți gata îmburgheziți, plictisiți, miserupiști, cei care am abandonat nu doar istoria, ci și viața. Pământul se oprise, noi eram țintiți pe asfalt și ne târâim spre un chioșc să ne luam bere – credeam că e pentru temeritate, așa. Toată oboseala generațiilor din față s-a adunat în noi: eram plictisiți, însă dispuneam de probabil cea mai sofisticată minte sovietică. Cei de dinaintea noastră erau puțin mai pregătiți ca noi – noi eram mai sofisticați însă – înfățișasem șiretenia Istoriei, dar ne era pofig de ea. Și brusc ceva s-a declanșat.
Ca să închei: eu împart generațiile nu după anii de naștere, ci după o anumită dominație a unor grupuri – grupuri generaționale hegemonice care au dat tonul vremii, care au întruchipat spiritul și sensul vremii. Mă ocup de zona urbană – deloc de rural, care are cu totul altă poveste. În acest sens plasez altfel lucrurile decât Alexei Yurchak, dar sunt în mare de acord cu tezele lui. Cert este că ”nucleul dur” al celor care au dat jos comunismul este această generație matură în anii 70: cea care a avut și cel mai mult de câștigat. Cine a primit cel mai mult, s-a răzbunat cel mai tare. Noi am fost doar ”sângele proaspăt”, energia tânără și fondul sonor cântând imnul Kino: Peremen – Vrem schimbarea!Cerem schimbarea! Și am primit-o: au sărit creierii și ficații pe ecranele TV. Victoria totală s-a transformat în anii 90 – a venit timpul Generației canibale. Noi de fapt ne-am format în sensul plin al cuvântului după 90. Dar e o altă poveste, altă carte.
Volumul oferă totodată o incursiune subiectivă în geografia socială și simbolică a orașului Chișinău. Recunosc că e dimensiunea volumului care m-a prins cel mai mult, modul în care călătorim cu tine de la Buiucani la Ciocana, de acolo la Botanica și Poșta Veche și desigur în centru, la cafenele Moldova și Fulgușor. Trecem prin multe lumi sociale, în ciuda preconcepției de omogenizare atribuită comunismului, și prin diferite regimuri lingvistice. Chișinău apare în mai multe din volumele tale, de exemplu în Izgoniții unde e vorba de progromul din 1903. Cum te raportezi la acest spațiu pe care l-ai părăsit la 19 ani dar care, iată, reapare mereu în reflecțiile tale?
În anii 90 am ținut legătura cu acel spațiu, dar cumva straniu – privit dinspre Vest: colonial. Însă, treptat, l-am abandonat. În ultima perioadă revin la el. Pentru că nu e corect să-l abandonez – pentru că e istoria mea, e viața mea, e spațiul meu. Mai ales că adolescența și copilăria sunt cumva epocile formatoare – ce ai prins atunci rămâne ca materie formativă. Ce trăiești mai târziu nu are aceeași putere și emoție, nu-ți mai produce o asemenea amintire emoțională.
În sensul acesta încerc să refac ”harta și teritoriul” – ”istoria și timpul”. Spațiul acelor vremuri – e ca o mărturie. O mărturie trăită și ca o mărturie reflexivă asupra istoriei și locului în istorie.
Pe mine mă deranjează enorm de mult că avem atât de puține cărți despre Chișinău și Basarabia scrise din perspectiva aceasta – de a cunoaște locul, oamenii, timpul, dar nu ca pe o istorie a datelor, ci ca pe o istorie și geografie trăite și gândite: cu bunele și rele, cu victoriile și tragediile ei. Unde sunt cărțile noastre despre Chișinăul anilor 50, 60, 80? Nu prea le avem. De ce cele mai bune cărți despere Chișinăul începutul de secol XX sunt în rusă și idiș?
Și din această cauză încerc să arăt orașul în mai multe straturi, grupuri sociale, locuri, comunități. Acest oraș nu mai există azi decât parțial. Dar el poate fi povestit. Și mai ales scos din logica hegemoniilor culturale.
Textul cărții este ”spart” de versurile unor piese foarte cunoscute ale unor formații iconice ale vremii. Tu le explici în detaliul profilul. Dar până la urmă totul se învârte în jurul lui Viktor Țoi și al formației sale Kino. O ilustrație foarte nimerită a lui Roman Tolici exprimă perfect caracterul său simbolic de la finalul comunismului: Țoi jiv. Țoi trăiește care amintește de poemul lui Maiakovski despre Lenin, de la începutul erei sovietice. Explică-ne cum s-a creat acest mit pentru Țoi, ce a stat la baza sa, încă înainte de moartea sa tragică și simbolică în 1990?
Spun puțin la început, în acele Precizări de început. Ultimele mele patru cărți au aceste ghiduri de început ca niște ”manuale de ajutor” – pentru a ajuta cititorul.
Eu am fost în adolescență mai puțin apropiat de Kino & Viktor Țoi. Am fost mai aproape de Aquarium și BG – Bortis Grebeșcikov (liderul incontestabil al rockului din Leningrad, mult mai elitist). Dar cel mai aproape am fost de NAU – Nautilus Pompilius din Sverdlovsk, mult mai noir și ale căror versuri erau scrise de legendarul părinte al contraculturii sovietice – Ilia Kormilțev.
De ce am ales ca ”playlist” central pentru carte Kino? Pentru că acum am perspectiva de ansamblu și înțelegerea necesare. Nicio trupă, și nici un star sovietic underground, nu a reușit să coaguleze, să să unifice, așa cum a făcut-o Kino și Țoi. BG era prea elitist și pretențios, era pentru elita burgheziei sovietice liberale. NAU erau prea de nișă, ei aveau să prindă mai tare în anii 90 – Balabanov – Brat/Fratele e pe NAU. Kino însă prinde cel mai bine spiritul vremii – cam toată epoca despre care vorbesc poate fi redusă la câteva hituri Kino ca atmosferă și sens. Kino după mine este ultimul unificator al tuturor grupurilor generației noastre. Indiferent dacă erai proletar gopnik, copil de centru, copil al burgheziei sau al aristocrației sovietice Kino ne unea. A fost o alegere – pentru a ajuta demersul cărții mele – sensul și spiritul ei. Interesant este faptul că Kino și Țoi revin în mare formă acum – sunt cei mai ascultați.
Cu siguranță că e o carte care nu te plictisește. Are și desene de Roman Tolici, unul dintre cei mai buni pictori ai generației noastre.
Ce sunt câinii dingo – canis lupus dingo – dacă nu niște câini domestici, foști sălbatici, care lăsați liberi se sălbăticesc din nou.
Cartea pe care a scris-o Vasile Ernu în anul de pandemie 2020 este greu de categorisit ca gen. M-a întrebat cineva în privat la ce gen se încadrează. M-am simțit ca la un examen la care am tras un bilet „necâștigător”. Încă nu citisem cartea dar bănuiam că nu e nici roman, nici dramaturgie, nici teorie de vreun fel. Am citit-o de câteva zile deja și tot mă gândesc la încadrare. Știu că unii numesc genul docu-fiction. Eu pot spune că sunt un fel de povestiri memorialistice-eseu care au legătură unele cu altele și acoperă o perioadă de trei ani din adolescența lui Ernu – ’87-’88-’89.
Spre deosebire de cărțile din Trilogia marginalilor, care sunt construite cam în același fel, aceasta conține informații exclusiv despre oamenii care trăiau în oraș – Chișinău, în special tinerii acelor ani. Volumul e împărțit în patru părți mari: Vara, Toamna, Iarna, Primăvara, fiecare cu mai multe capitole. Eu le-am sistematizat altfel în capul meu – în funcție de povestiri, detaliile istorice și practice din viețile oamenilor și meditația personală a autorului aferentă fiecărei întâmplări sau eveniment.
Prima parte este cu ușoare note de romantism, dacă vă vine să credeți așa ceva din partea lui V. Ernu – evadarea la mare a doi prieteni împreună cu iubitele lor, în Crimeea, fără știrea părinților, la șaptesprezece ani. Toate povestirile sunt însoțite de descrieri geografice amănunțite, ale arhitecturii, ale mijloacelor de transport, ale prețurilor biletelor, cazării, mâncării, cafelelor, sucurilor, precum și moda vestimentară, inclusiv în armată. De asemenea, vorbește despre amestecul etnic, ierarhiile limbilor din Imperiu, a școlilor și meseriilor. Întreaga carte este un imens dosar al stării de lucruri din punct de vedere material și al vieții în general în URSS la acea vreme, înainte de destrămare. Spiritual se referă doar la segmentul urban, în special al capitalei – Chișinău.
Dacă în ceea ce privește reala bunăstare de care aveam parte pe atunci pot depune și eu mărturie de confirmare, despre viața adolescenților depresivi de oraș, a intelectualilor și artiștilor boemi, a „patrioților” și „neoficialilor” apăruți în acea perioadă, în schimb, știu foarte puține. Nu am aflat mare lucru din presa vremii care mințea foarte mult, mai ales prin omisiune. Pentru mine, personal, lumea gopnicilor de la Ciocana, a „copiilor de aur” de la școala nr. 1, a oamenilor care pierdeau ore și zile în șir prin cinematografe, cafenele, parcuri și tot felul de subsoluri, locuri de joacă pentru copii, șantiere sau ganguri (în cazul perifericilor), stând la interminabile discuții este o lume paralelă care nu s-a intersectat cu lumea mea nici măcar accidental.
Toate povestirile, detaliile și reflecțiile autorului, per total, sunt despre niște oameni care aveau foarte mult timp liber, care nu se grăbeau niciodată nicăieri, ascultau rock sovietic și citeau cărți de contrabandă. Toate acestea tânjind după blugi, casetofoane japoneze, adorând și așteptând americanii în timp ce blestemau puterea sovietică. Ni se dezvăluie o lume plină de adolescenți și adulți depresivi sau nu neapărat depresivi cât foarte triști, care beau mult, fumau și ascultau muzica vremurilor – Kino, Nautilus Pompilius și trupe occidentale rock. Și așteptau, șezând, așa, schimbarea.
În tot ceea ce povestește V. Ernu despre anii aceia este remarcabilă decadența mediului urban boem pe care l-am pomenit mai sus – „Practic, ei erau angajați să aștepte salariul”, spune despre scriitori și nu numai. „Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture mai târziu, după încă un rând. (…) Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor.” – o frază sublimă!
În cel mai detaliat mod, autorul scrie despre ierarhizările sociale conform prestigiului profesional, de partid, al provenienței naționale și din punctul de vedere al stăpânirii limbii imperiului – limba rusă. Pentru unii va fi o surpriză să afle că limba și spiritul național moldovenesc au fost conservate la ordinul Moscovei, precum și crearea unei elite locale loiale, de naționalitate moldovenească, elită care i s-a întors în nas puterii ca un „bumerang”.
Un capitol dureros, greu de dus, este cel despre Afganistan. Ernu are un frate care a făcut armata acolo (eu am un unchi) și a fost în Uzbekistan să-l viziteze, la granița cu Afganistanul. Trei elemente sunt importante în acest capitol: povestea despre ritualul ceaiului la orientali care te duce în altă lume și care, în opinia mea, merita o povestire-eseu separată (într-o carte separată de povestiri-eseu de acest gen); al doilea este descrierea stării deplorabile a soldaților și ofițerilor care „nu puteau fi deosebiți după haine”, care beau și se drogau ca să poată dormi și al treilea – discursul ofițerului până la a patra sticlă de vodcă.
Întreaga carte este o revărsare de amănunte din cele mai neașteptate zone ale vieții, unele foarte interesante și neobișnuite – contrabanda cu cărți, spre exemplu. Capitolul despre explozia de culte religioase este unul chiar amuzant, ironic amuzant; a scris despre moda saloanelor video ca o boală – se uitau neîntrerupt, zeci de ore, la filme americane așteptându-i, tânjind după ei, blugii lor, guma de mestecat și coca-cola. Toate aspectele vieții de oraș pomenite de autor, în sensul condamnării regimului comunist și a dorului de Occident, în special de americani, converg într-un singur punct: „Noi trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze. Estul a venit la timp ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sânge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative, le-am spus noi. Există o singură alternativă: Adidas sau Nike? Pepsi sau Coca-Cola? Clar?”
Interesant este că nu găsim niciun detaliu despre cum dorul de Occident s-a contopit cu mișcarea „patriotică”, naționalistă. Pentru că așa cum am înțeles eu lucrurile, aceste două tendințe sunt, practic, una. Care este originea și logica acestui trend putem doar să bănuim.
Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămâne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? În aceeași cheie tratează și „retragerea” puterii sovietice dar și tentativa eșuată a unor oameni de cultură de a atrage atenția asupra decadenței elitelor sovietice prin filmele vremii, spre exemplu.
Autorul nu evită să spună despre înscrierea personală în Frontul Național, demonstrații, proteste, arest și despre dezamăgirile, supărările și împăcările suferite la întâlnirea cu Patria-mamă – România.
Lumea mea nu s-a intersectat nicio clipă cu această faună boemă și revoluționară și niciodată în viața noastră de țărani nu am avut timp liber în general. Nu mai spun de zile și zile, luni și luni cu care să nu ai ce face. În vara lui 1990 am stat două luni în Chișinău pentru admiteri la facultate. Universitatea oferea gratuit o lună de cursuri pregătitoare, cămin la preț simbolic și consultații cât ai chef să înveți. Seara mergeam la cinematograf, cel mai des la Moscova și la Patria dar niciodată nu am sesizat această lume paralelă fiindcă eram un copil cuminte. Cuminte în sensul că mă comportam așa cum am fost educată, așa cum se aștepta familia mea de la mine și nu mă aventuram în niciun fel.
Din motive care nu au depins de mine, am dormit o noapte la o familie, la un GOP – cămin muncitoresc. Am rămas șocată, eu, care am crescut cu cameră proprie – trei familii fără copii, e adevărat, locuiau într-o singură încăpere. Bucătăria și baia erau comune. Mi-au pus o saltea pe jos și am dormit acolo. Dimineață am plecat la căminul studențesc fără să spun „la revedere”.
Venisem să mă pregătesc și să învăț pentru examene. Banii din buzunar erau munciți de mine și nu mi-ar fi trecut prin cap să dau o rublă să mă uit la un film video (la cinema era cam douăzeci de copeici), n-aș fi dat un pumn de bani pe o pereche de pantaloni – fie ei și de blugi, aduși cu avionul special pentru mine din America. Cei ca mine nu au făcut revoluții, nu au avut depresii și nici timp liber de stat prin cafenele sau parcuri la discuții. Părinții noștri nu admiteau să lipsim de acasă decât cu treabă și nu aveau nicio jenă să ne altoiască pentru orice îți trecea prin cap: note proaste, treabă nefăcută, haine sau încălțări murdare sau rupte, pentru băutură – băieții, că fetele nici în vis nu gustau, pentru fumat… Iar nouă nu ne venea în gând să protestăm. Eram revoltați în felul nostru dar eram convinși, cumva, că acesta e mersul vieții. Nu susțin că așa sau altfel era mai bine, doar remarc paralelismul perfect dintre lumile acestea. Poate că o să scriu despre asta.
Volumul abundă de descrierile toamnei, ale clădirilor și locurilor în general, care-i plac atât de mult lui Vasile Ernu, de discursuri lungi care conțin reflecții puse în gura personajelor dar, cel mai important lucru sunt informațiile. Autorul nu-și arogă vreun Adevăr universal ori absolut. El povestește ce a văzut în mediile periferic și central ale capitalei,observațiile și trăirile personale și ale cercului de prieteni și cunoștințe, alcătuit din lumea boemă a Chișinăului. Nu-i lipsește umorul, mai ales cel amar, lucru pe care-l întâlnesc prima dată în cărțile lui.
Cartea se încheie apoteotic cu marele miting din centrul Chișinăului în 1990, la statuia lui Ștefan cel Mare, înaintea plecării primei tranșe de studenți în România. Eram și eu acolo. El era entuziast și atent la personalități, la cuvântări, se pare că s-a rostit și un jurământ colectiv față de Patrie. Eu eram singură, nu m-a condus nimeni și nu-mi amintesc decât de faptul că îmi păzeam bagajele destul de voluminoase și aveam grijă să nu-mi pierd banii. Erau câștigați exclusiv de mine – restul de vacanță muncisem în tura de noapte la o fabrică de conserve. La Ungheni, când au schimbat roțile trenului, Vasile povestește că el a coborât. Eu n-am îndrăznit – ni s-a spus să rămânem la locurile noastre liniștiți. În Iași am stat pe întuneric toată noaptea în vagon iar dimineață ne-au atașat la Iași – Timișoara-Nord și într-o oră eram la Suceava. Vasile a rămas în Iași, probabil.
Cărțile de istorie sunt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sunt basarabenii, cum gândesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.
Ador să călătoresc. În spații diverse, fără țintă precisă sau cu coordonate clar determinate. Îmi plac și locurile foarte aglomerate, dar și cele pustii. Îmi plac culoarea locală, lipsa de uniformitate, diversitatea obiceiurilor și tradițiilor (cât timp om mai putea vorbi și despre această diversitate!) etc. Țin minte detalii din locuri unde am ajuns pe fugă, dar nu țin minte nicicum detalii despre locuri care nu mă interesează în mod obișnuit. De aceea, n-o să mă auziți povestind cu foc și patimă despre animal print-ul unei cucoane, dar o să mă vedeți lăudând cu foc două studente, sportive de performanță, care citesc romane excelente, din categoria „cinci stele“. Mă surprind de multe ori uitându-mă pe îndelete la oameni aparent banali, care nu se remarcă prin aproape nimic, dar care au fie un aer aparte, fie un ceva al lor, care mă determină să caut povestea din spatele evidenței. Îmi plac contradicțiile, de multe ori sub aripa neglijenței se ascunde o inteligență debordantă.
Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri,
iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui!
Am citit cartea lui Vasile Ernu în tren și într-un oraș total nou pentru mine, Satu Mare. Chiar n-am reușit să ajung niciodată în locul unde se agață harta în cui și, ca de obicei, mi s-a întâmplat fix când mă așteptam mai puțin. Am găsit un burg surprinzător de liniștit, un loc unde acasă capătă cu totul alte valențe, un loc unde în mod sigur te poți vindeca de nevroze. A contribuit mult și o primăvară venită absolut intempestiv, cu temperaturi de aprilie la final de februarie și cu un soare absolut orbitor, din cauza copacilor fără frunze. Poate și pentru că mi-au plăcut mult oamenii și locul din care aceștia își încarcă bateriile de senin și pace interioară, am citit cartea lui Ernu dintr-o suflare, dar despre ea scriu pe îndelete în cu totul alt loc. Știam de pasiunea lui veche (și consolidată în timp) pentru trenuri și călătorii (e un adevărat globetrotter, credeți-mă!), dar mi s-a părut o coincidență mai mult decât fericită să citesc despre trenurile copilăriei lui și mirosurile pe care acestea le purtau dintr-un loc în altul chiar atunci când eu, la rândul meu, eram în tren. Mi-am dat seama, a nu știu câta oară, că noi doi avem multe în comun, dar mai cu seamă (sau mai înainte de orice) un simț al detaliului mai greu de detectat la ceilalți. Pentru Vasile Ernu fascinația detaliului vine dinspre om, ține de acesta, pentru că fără oameni nimic n-are sens. Vorbește despre peisajele industriale și frumusețea acestora – greu de înțeles pentru unii, știu! – tocmai pentru că e conștient că, fără oameni, acestea n-ar fi existat nicicând; vorbește de mirosul de clor amestecat cu cine știe ce alte mirosuri, nu pentru că ar fi unul de dorit, unul pe care vrei să-l găsești în orice loc ajungi, ci pentru că știe că acolo unde miroase a clor e viață, e mișcare, e mulțime de oameni. Vorbește despre mirosurile de mâncare tipic rusească ca despre cea mai dragă madlenă a copilăriei lui, dar nu pentru că ar muri acum de poftă să mănânce cușer, ci pentru că știe că timpurile acelea nu se mai întorc. Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri, iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui! Cămașa de blugi purtată cu mândrie poartă cu ea și mirosul de occidental, de miraj, de acel ceva dorit cu ardoare, dar despre care habar n-ai ce este de fapt. Mirosurile invocate de Ernu sunt crude, sălbatice, neamestecate, care anulează orice urmă de pudoare, care te izbesc cu capul de toții pereții memoriei afective și-ți induc o stare de perplexitate: de ce să mai fii nostalgic, dacă nimic din ce-a fost atunci nu (ți) se mai potrivește acum? Răspunsul lui este unul foarte simplu: tocmai pentru că nu mai este cu putință repetiția! Pentru că „a fost“ nu se va echivala nicicând cu „va fi“ sau cu „este“. N-ai cum să rămâi imun la invocarea condițiilor în care a văzut Andrei Rubliov, Solaris și Călăuza și să nu asociezi automat decriptarea mesajelor incluse în celebrele filme cu mirosurile emanate de locurile în care Ernu le-a văzut. Nu-i așa că se schimbă total semnificația? De multe ori, pe parcursul lecturii, gândul mi-a fugit la semnificant, semnificație și tot restul, dar dacă mai pomenesc și despre asta presimt că Ernu îmi va da o directă tovărășească la prima întâlnire pe stradă! 😁
În loc de încheiere: fascinant felul cum mirosul se asociază cu sunetul! Deloc întâmplător, versurile și melodiile foarte des pomenite în carte poartă cu ele mirosuri unice, care devin astfel marca sălbaticilor copii dingo. Reverență, Vasile, pentru una dintre cele mai frumoase și lipsite de false pudori pledoarii pentru copilărie și adolescentă, pentru trecutul personal cu care ne întâlnim din ce în ce mai rar.
Pentru mine mirosurile sînt cel mai puternic element din memorie. Am o memorie a mirosurilor incredibil de bună. Îmi pot aminti mirosuri de pe la cinci ani. Primul lucru pe care mi-l amintesc despre un loc, un eveniment sau o persoană este mirosul.
Am observat că, cu cât mirosul e mai puternic, cu atât amintirea lui este mai pregnantă. Așa cum, de exemplu, cel mai puternic miros, cel din WC-urile sovietice, îmi trezește cele mai puternice nostalgii. Un miros pe care l-am urât din tot sufletul, dar care acum îmi aduce cele mai plăcute amintiri.
Uzina avea un miros puternic: toate uleiurile industriale, plasticul și metalul încins, toate chimicalele acelea, toate vopselele puse grămadă. Este un miros care rămânea în tine mult timp. Iar în memorie mi-a rămas pentru totdeauna.
Sau mesele: peste acel miros de uzină se așeza mirosul de parizer, salam, ceapă, pâine și votcă. Un miros dumnezeiesc. Mâncarea era întinsă pe niște ziare, printre pahare cu diferite băuturi, iar în jurul mesei se foiau femei proletare, în halatele lor albastre, cu mâinile spălate, dar negre de uleiuri și vopsele care nu se duceau ușor. Luau buter-brodul, felia de pâine cu salam, și mâncau cu poftă. Mâncam și eu alături de ele. Îmi făceau toate poftele, eram copilul rătăcit de care le plăcea să aibă grijă.
Apărut în 2019, ‘Izgoniții’ este al treilea volum și cel care conclude ‘Mica trilogie a marginalilor’ pe care Vasile Ernu a publicat-o la Editura Polirom în colecția ‘Ego grafii’. După ce citisem (și scrisesem despre) precedentele volume dedicate ‘Sectanților‘ și ‘Bandiților‘, eram nerăbdător să țin în mâini această a treia carte, care știam că se ocupă de evrei. Pentru majoritatea cititorilor născuți și educați pe malul drept al Prutului, trilogia lui Vasile Ernu a oferit o imagine foarte diferită de ceea pe care ne-o formasem despre Basarabia pe baza foarte puținelor informații care erau accesibile în perioada comunistă, și acestea de fapt filtrate, deformate, și uneori șoptite. ‘Izgoniții’ este specială și puțin diferită de precedentele cărți ale ciclului pe care îl încheie, este o carte care mi-a răsplătit în parte curiozitatea și așteptările, dar m-a și luat în câteva direcții neașteptate. Trilogia se încheie aici (dacă autorul nu se va decide să o dezvolte sau să o revizuiască în viitor), dar dezbaterile continuă.
Cartea se deschide cu un excelent și foarte util capitol introductiv modest intitulat ‘Precizări’ care conține informații, statistici și un glosar de nume, locuri, și terminologii legate de subiect. Evreii care trăiau în secolul 19 și la începutul secolului 20 în Rusia erau obligați să locuiască în zona numită ‘Certa osedlosti’ situată în sud-vestul imperiului țarist, zonă din care făcea parte și Basarabia. Nu aveau voie să locuiască la sate și să cumpere pământ, și multe altele dintre drepturile economice și politice le erau limitate. Statisticile pot surprinde. În 1897 evreii reprezentau 11,8% din populația Basarabiei, fiind a treia categorie etnică după românii moldoveni și ucrainieni. Trăiau atunci în Basarabia mai mulți evrei decât ruși (care reprezentau doar 8% din populație)! La Chișinău, capitala guberniei, 45,9% din populație era de origine evreiască.
Nu stiu cât de cunoscute sunt aceste date și fapte în Republica Moldova de astăzi. Capitolul următor, ‘Memorie și uitare’ este scris frumos și impresionant și poate sta ca un text de sine stătător. Dacă Vasile Ernu ar fi scris doar aceste câteva pagini, el și-ar justifica în opinia mea titlul de mare scriitor. Pentru autorul povestitor, născut și crescut în Bugeac, evreii sunt în perioada copilăriei mai puțin decât o amintire, sunt umbre ale unui trecut neclar, marcate doar, poate, de pietrele cu forme ciudate de la marginea cimitirului pe care îl îngrijește cu devotamentul omului credincios mama sa.
‘Aici mai sînt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atît de vechi, încît pină și culoarea pietrei lua culoarea pamîntului și a ierbii. Erau atît de vechi, încît aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pămînt. Erau atît de diferite de celelalte, “ale noastre”, incit nu-mi puteam măcar imagina cui aparțin. Ele aparțineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau niște pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu știam ce.’ (pag. 32)
Plecat pe urmele mătușii îndepărtate, purtată de valurile vieții în Turcia, cea care încă mai ține minte secretele istoriei, autorul începe o călătorie în trecut, explorând lumea Basarabiei de cu mai bine de un secol în urmă, populația evreiască, structura ei sociala, limba idiș și interacțiunea care funcționează în ambele direcții cu limba oficială a imperiului, rusa:
‘Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot a mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă, care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un soi de citate. Acea limbă colorată avea să devina o marcă specifica a regiunii. Daca la Chișinău avea o culoare mai pala, la Odessa pur și simplu strălucea. Rusa odesită, care era de fapt un soi de idiș regional în carcasă rusească, avea să fie unul dintre cele mai spectaculoase fenomene lingvistice din secolele XIX-XX și avea să influențeze literatura, muzica, limbajul urban, că să nu mai vorbim de jargonul banditesc, care are o istorie mai complicată.’ (pag. 43)
Capitolul cheie al primei părți a cărții descrie pogromul din Chișinău din 1903. Evenimentul a reprezentat un moment traumatic în viața comunităților evreiești din Imperiul Țarist, dar nu a fost nici pe departe un eveniment singular. Dimpotrivă, este vorba despre culminarea unui șir de evenimente violente care se adăugau discriminărilor și inegalităților de tot felul la care fusese supusă minoritatea evreiască în cei peste 100 de ani care trecuseră de la desemnarea în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare a zonei în care erau obligați să trăiască evreii. Acestea erau amplificate de calomniile și incitarea antisemită a naționaliștilor rusi în colaborare cu Ohrana, temuta poliție politică țaristă. În acest capitol facem cunoștință și cu familia Kalminovici, o familie evreiască din clasa mijlocie, ai cărei copii Sara și Aaron vor deveni eroii fictivi ai cărții. Descrierea scenei pogromului este zguduitoare.
‘În timp ce Aaron și Sara se pregăteau să fugă împreună cu mama lor prin curtea din spate, ca să ajungă la familia Sluțki pentru a fi în siguranță, l-au văzut pe tatăl lor în genunchi, lovit cu bestialitate de citiva inși din mulțime. În timp ce alergau au auzit cum sînt sfarîmate geamurile și ușile. Au mai auzit un ultim strigăt disperat al omului îngenuncheat în fața gloatei dezlănțuite:
– Nu vă atingeți de copii!
Aceea avea să fie ultima imagine pe care au văzut-o cei doi copii. Acela avea să fie ultimul strigat sfîșietor auzit. Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru moment. …
În ziua aceea au decis că nu vor să mai treacă niciodată prin așa ceva și că vor alege cu totul altă cale. Au hotărît că nu vor îngenunchea asemenea tatălui lor. Au înțeles că drumul lor era diferit de cel al parinților și că ei vor raspunde altfel acestor violențe. Nu știau ce cale vor alege, unde-i va duce soarta, dar știau că vor reacționa diferit la asemenea drame.’ (pag. 64)
Nu era ușor a fi copil evreu în aceea perioadă. Chișinaul este descris ca un oraș segregat într-un sistem care seamănă cu apartheid-ul, populația evreiasca fiind limitată să locuiască într-un ghetou fără ziduri. O invizibilă linie de separare desparte cartierul evreiesc de restul orașului, o linie care înseamnă o interdicție dar și un mod de protecție pentru viața evreiasca și pentru siguranța locuitorilor cartierului. Aaron, băiețelul curios pur și simplu să explore lumea din jur, trăiește trauma intoleranței violente atunci când este descoperit aventurându-se în piața orașului, dincolo de zona ‘permisă’:
‘Era prima data când auzea acest cuvânt. Nu știa ce însemnă și cu atît mai puțin de ce i se spunea lui așa. Și de ce era lovit? Începu să devină confuz. Nu știa ce să creadă, nu știa ce să facă și pentru prima dată a simțit că-l cuprinde un sentiment straniu, un fel de neputință. Îi era, avea să priceapă mai tîrziu, frica. Dar o altfel de frică. Nu o frică concretă, de ceva anume. Nu frica aceea de cîinele din vecini, de nu știu ce alt animal sau lucru. Cum era frica de apa adîncă pe care avea să o încerce mai tîrziu. Era ceva mult mai profund. O spaimă care îi cuprinsese toată ființa, pentru că nu înțelegea nimic din ce se întîmpla. Spaima provocată de violenta îndreptată asupra ta fară că tu să înțelegi de ce. Iar dacă nu-i înțelegi cauza nu știi cum să reacționezi.’ (pag. 151)
De la un moment încolo, undeva spre mijlocul cărții, stilul și tehnica narativă se schimbă. Vasile Ernu abandonează eseistica istorică pe care a folosit-o în volumele anterioare și în prima parte din ‘Izgoniții’ și trece la ceea ce ar putea fi descris că ficțiune istorică. Într-o parte din capitole, personaje reale (ministrul de interne al Rusiei, guvernatorul Basarabiei, revoluționari, ziariști) și personaje imaginare interacționează pe marginea evenimentelor declanșate de pogromul de la Odesa, urmărind de asemenea acțiunile diverselor curente revoluționare și anarhiste. Intercalat urmărim maturizarea lui Aaron și Sara, care caută căile de a ieși din ghetourile fizice și intelectuale în care fuseseră consemnați evreii până la generația părinților lor. Perspectiva se lărgește treptat și acțiunea se mută la Sankt Petersburg, capitala imperiului, dar și centrul evervescent al împotrivirii intelectualilor și revoluționarilor, și apoi în exilul elvețian unde tinerii ruși și evrei, socialiști bolșevici și anarhiști se întâlnesc punând bazele ideologice a ceea ce peste nu multă vreme avea să fie revoluția din 1917.
‘Problema evreiască’, așa cum era numită și în imperiul țarist situația evreilor și relațiile cu cei din jur, se suprapune peste adâncile contradicții ale unei Rusii rămase în urmă din punct de vedere economic dar mai ales din cel al evoluției politice, un stat polițienesc și birocratic, dominat de corupție și cu decalaje socio-economice imense între clasele dominante și majoritatea rurală. Oprimarea la care erau supuși evreii este prezentată ca o justificare a angrenării acestora în număr mult peste proporțiile lor în populație în mișcările revoluționare, inclusiv în cele care propagau terorismul și revolta violentă. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu intra în dialog cu lucrări ale istoriografiei ruse și cu cărți cum este ‘Două secole împreună’ a lui Alexandr Soljenitin.
Căile adoptate de cei doi tineri, Aaron și Sara sunt diferite. Ambii părăsesc Chișinăul natal pentru a-și continua studiile. Aaron se întâlnește cu Vladimir care îi admiră și îi idealizează pe evrei pentru că ar fi fost primii care au avut ‘o Idee și o Lege’. Căutările sale îl vor conduce la început spre apărarea activă împotrivă violenței antisemite și apoi spre mișcarea sionistă care milita pentru întoarcerea evreilor în țara lor. Sara va pleca la Sankt Petersburg și apoi la Zurich pentru a-și continua educația și se va înrola în mișcarea revoluționară. Pentru ea și tovarășii ei de luptă soluția ‘problemei’ constă în dărâmarea ordinii existente și contruirea unei lumi a egalității între toți oamenii, fară diferențieri după clase sociale, etnie sau religie. Femeie inteligentă, ea este însă conștientă și de primejdii și prevede într-un fel prețul acestei angajări politice a unei părți din intelectualitatea evreiască. Este amintită aici zicerea unui rabin către Leon Troțki născut Bronstein:
‘Stiti, Lev Davidovici, revolutia o face Troțki, dar va plăti cu capul pentru ea Bronstein!’. (pag. 256)
Sara și Aaron, fratele și sora, se vor întâlni pentru o ultimă dată la Odessa, luându-și rămas bun cu puțină vreme înainte ca Aaron să ia drumul Palestinei, alaturându-se pionierilor din ceea ce avea să se numească în istoria Israelului ‘a doua alia (imigrație)’.
‘Se văzuseră foarte rar în ultimii zece ani. Fiecare știa despre activitatea celuilalt, pentru că aveau mulți prieteni comuni, iar numele lor erau importante. Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul despre celalalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare-l ura nu atît pe celălalt cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într-o teacă poate încăpea o singura sabie. Ei erau doua săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte.’ (pag. 286-287)
Aici ne despărțim în narațiune de cei doi eroi, care fiecare dintre ei simbolizează una dintre căile active alese de tineretul intelectual evreu pentru a sparge barierele fizice și spirituale ale ghetourilor. Despre Sara vom afla doar că va pieri cu decenii mai tărziu, în anii terorii staliniste, acuzată probabil de vini imaginare și eliminată fizic împreună cu majoritatea tovarășilor de drum ai lui Stalin. Despre Aaron și soarta sa în țara nouă veche nu ni se spune nimic. Povestea ‘Izgoniților’ se încheie în pragul revoluțiilor de la începutul secolului 20, și asta este încă o diferență fata de felul în care sunt tratați ceilalți marginali în volumele precedente, în care povestea lor continuă până în perioada comunistă, și după aceea, în zilele noastre. Dispariția ‘izgoniților’ din spațiul basarabean s-a petrecut mai tărziu decât perioada descrisă în carte și ea a inclus multe alte evenimente istorice semnificative și traumatice: reunirea Basarabiei cu România și ascensiunea mișcărilor legionare și a dictaturilor, al doilea război mondial, deportarea evreilor peste Nistru și Holocaustul, revenirea în URSS și emigrarea masivă la sfârșitul perioadei comuniste. Am fost puțin surprins nu numai deoarece mă așteptam ca aceste perioade să fie reflectate în carte, dar și deoarece în partea a doua a ‘Izgoniților’ lărgirea perspectivei duce la o acoperire a unor problematici mai mult legate de Rusia în general, și mai puțin de Basarabia și zona Odessei unde se se petrec cele mai multe dintre evenimentele din restul trilogiei. Tocmai vremurile când a avut loc izgonirea nu sunt acoperite.
Utilizarea ficțiunii istorice permite celor doi frați eroi ai cărții să întâlnească personaje diferite, foarte bine creionate, care exprimă poziții diverse și prin intermediul cărora sunt adăugate informații și atitudini semnificative. Prezența majorității acestor personaje nu depășește însă limitele unui capitol. Am avut de câteva ori senzația că Vasile Ernu ar fi fost tentat să continue povestea câte uneia sau alteia dintre legăturile Sarei și ale lui Aaron, dar că scriitorul a rezistat cu brio (daca tentația a existat în realitate). Poate se va elibera de aceasta restricție într-o viitoare carte, căci exista aici destul material și destule personaje interesante pentru un roman-fluviu.
Apar în carte și unele erori de documentare. Câteva sunt minore: expresia în ebraica de la pagina 146 este scrisă invers (în ebraică ordinea literelor este de la dreapta la stânga), Theodor Herzl avea 44 de ani când a murit, deci imaginea ‘bătrânului Herzl’ transmițând tinerilor moștenirea sa spirituală nu poate fi exactă. Mai stridentă este folosirea repetata în text a numelui explicit al lui Dumnezeu, acesta fiind rostit în carte de evrei și chiar de rabini, un lucru care este evitat de orice evreu, chiar și de cei laici, și cu atât mai mult de rabini. Acestea sunt desigur însă doar detalii, ușor de corectat la o viitoare ediție.
‘Izgoniții’ a încheiat în mod oarecum neașteptat pentru mine ‘Mica trilogie a marginalilor’ a lui Vasile Ernu. A plecat de la niște premize excelente, la fel ca și volumele precedente, și prima parte a cărții este construită în același stil de eseu istoric, documentat și scris cu pasiune și culoare. Schimbarea de ton și de stil și recurgerea la personaje fictive care poartă fiecare o încărcătură simbolică îi reușește în opinia mea doar parțial. Imaginea despre spațiul basarabean, cu frontierele și cu marginalii săi se îmbogățește, dar mai rămâne încă suficient loc pentru continuarea explorărilor. Le aștept cu interes în cărțile sale viitoare.
Vasile Ernu a publicat recent volumul „Sălbaticii copii dingo“, la Editura Polirom, o carte despre adolescența din anii ’80 în RSS Moldova, o carte despre identitate, despre limba română scrisă cu alfabet chirilic, despre granițe de tot felul, care aici sînt mai degrabă niște teritorii ale întîlnirilor decît zone de strictă și definitivă demarcație. Am vorbit cu Vasile Ernu despre această carte în care se amestecă autobiografia cu eseul, așa cum ne-a obișnuit el încă de la debutul din 2006 cu „Născut în URSS“.
Întreaga carte este o revărsare de amănunte din cele mai neașteptate zone ale vieții, unele foarte interesante și neobișnuite – contrabanda cu cărți, spre exemplu. Capitolul despre explozia de culte religioase este unul chiar amuzant, ironic amuzant; a scris despre moda saloanelor video ca o boală – se uitau neîntrerupt, zeci de ore, la filme americane așteptându-i, tânjind după ei, blugii lor, guma de mestecat și coca-cola. Toate aspectele vieții de oraș pomenite de autor, în sensul condamnării regimului comunist și a dorului de Occident, în special de americani, converg într-un singur punct: „Noi trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze. Estul a venit la timp ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sânge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative, le-am spus noi. Există o singură alternativă: Adidas sau Nike? Pepsi sau Coca-Cola? Clar?”
