„Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât cea a învingătorilor“
Suplimentul de cultură / 18-Ian-2021 INTERVIU FLORIN DUMITRESCU NUMAR 717
L-am prins pe Vasile Ernu între reeditarea unui bestseller din Mica Trilogie și redactarea unui serial despre șah pentru „GSP“; între surpriza de a-și vedea cartea Bandiții răsfoită de un rapper moldovean într-un recent videoclip și graba procurării de ingrediente pentru ceaunul de peste câteva zile din Londohome. „Ai văzut trailerul pentru Sălbaticii copii dingo?“ Îmi trimite linkul de pe YouTube. „Bravo, Vasile, ai un trailer pentru următoarea carte. Acum, hai să fim capitaliști până la capăt și să-i facem și un teaser!“, îi zic. Și am dat drumul înregistrării.
Vasile, ai fost anticomunist în tinerețe, în anii ’80-’90, dar nu faci din asta un titlu de glorie. Dimpotrivă, azi privești episodul ca pe un fel de boală de copilărie. În schimb, ai reușit să-i întărâți pe cei mai zeloși anticomuniști din România, printr-o poziționare critică față de marile directive pro-capitalism, pro-liberalism și pro-„ca-afară“ din politica mainstream. De ce nu vrei să cazi la pace?
N-ar fi fost simplu să-ți iei certificatul de bună purtare și s-o duci bine, acolo, cu elitele?
Acum am terminat o carte, Sălbaticii copii dingo despre adolescența mea din anii ’87-’89: cartea adolescenței. O perioadă a naibii de interesantă. Pe de o parte adolescența, schimbările majore în viața unui copil, pe de altă parte transformările imense în cadrul URSS. Comunismul se dizolva, Imperiul se năruia, copii se maturizau. Astăzi regândesc acea epocă și am o perspectivă diferită față de acum treizeci sau chiar față de acum zece ani. Pe de altă parte, vin dintr-o tradiție complicată – am crescut într-un soi de chibuț radical antisovietic, cum am povestit în Sectanții. Adică sunt educat de un soi de rabini creștinați și de atei sovietici, dar buni pedagogi.
Cred că a fi anticomunist are sens doar în comunism, așa cum a fi împotriva puterii, a critica puterea azi – e clar că îți impune să definești care e puterea hegemonică actuală. Care e? Capitalismul, clar. Ăsta este jocul firesc și normal al unui om care gândește și face din asta o practică de viață. A fi azi anticomunism, la treizeci de ani de la dispariția comunismului, e un banal oportunism, fie cu scop comercial, fie conjunctural. Sau o deviație stranie – e ca și cum ai lupta azi cu ereziile dispărute în Evul Mediu.
Eu sunt interesat să înțeleg anii ’80 și anii ’90, ca să pot înțelege actualitatea mai ușor– trecutul se leagă mult cu actualitatea: trecutul e nepermis de mult prezentul nostru.
După Sălbaticii copii dingo, pregătesc o istorie axată pe anii ’90, despre Generația canibală. Ce s-a întâmplat cu noi în această tranziție dementă? Va fi ceva dur: despre o societate care se canibalizează. Copiii dingo încep să se mănânce între ei.
O altă teză a ta în răspăr cu opinia oficială privește educația. În timp ce toți vectorii de putere încearcă, de treizeci de ani încoace, reformarea învățământului, tu te-ai exprimat pentru continuitate și previzibilitate în educație. Toți miniștrii Educației s-au reformat și re-reformat unii pe alții, dar au concordat în privința nevoii de reformă. Tu reușești să îi contrazici pe toți la un loc. Cum așa?
Știi care este cel mai urât cuvânt în Rusia postcomunistă? Cuvântul „liberal“. El trezește supărare, furie, resentimente mai ceva decât „stalinist“, „fascist“ sau „bolșevic“, pentru că e asociat cu epoca ’90, numită „liberală“, pe care poporul o asociază cu descompunerea statului, foame, umilință, criminalitate, banditism și tot răul pe care și-l amintește. Epoca abandonului total – iadul social e în anii ’90 pentru ei.
La noi e cuvântul „reformă“. Oamenii îl asociază cu catastrofa: pentru că tot ce a însemnat la noi reformă s-a terminat prost pentru popor. De la reforma economică la cea agrară și socială. Când un politican spune vom veni să facem reforme, poporul traduce „vor veni să ne mai tragă o țeapă“. Reforma la noi e drumul spre noul Infern social.
Cu educația lucrurile sunt și mai complicate, ea urăște cel mai mult „reforma“ – schimbarea. Educația în sine este un lucru destul de conservator, se construiește greu, dar se și distruge greu. Are nevoie de stabilitate și schimbări puține: ea se bazează pe norme clare, deloc confuze, repetiție, învățare și exersare. Și investiții de lungă durată în infrastructură și resurse umane. Pedagogi buni nu poți face precum agenți de vânzări sau publicitate. Creativitatea, gogorița trendului educativ actual, este un rezultat, nu un punct de pornire. Tot acest exces actual de joc, plăcere și lipsă de stres în educație e periculos. Eu cred că educația are nevoie de efort, de anumită muncă, de anumită rigoare. Nu poți să înveți serios să cânți la un instrument fără efort – la fel și cu matematica. Plăcerea și creativitatea sunt rezultat al muncii, efortului. Așa și apreciezi ceea ce produci – cunoști prețul.
La fel, nu cred în educația axată pe utilitate. Educația este despre viață, nu despre piață. Educația se ocupă să construiască condiții pentru a fi un om cu un set de cunoștințe universale și fundamentale. Înveți matematica pentru contabilitate? Nu, ci pentru dezvoltarea ta, a unui fel de a înțelege lumea. Dacă am învăța numai lucruri „utile“, am scoate multe materii precum muzica, desenul și chiar sportul. Mi se pare foarte riscantă credința enormă în ustensile, de ce să știi să socotești când ai calculator, de ce să știi date dacă ai Google. E total fals: educația e ceea ce rămâne când ești singur, e ceea ce rămâne când uiți totul. Ca să cauți pe Google trebuie mai întâi să știi ce cauți și de ce. Google e util doar pentru cei ce deja știu.
Antropologul Vintilă Mihăilescu ținea mult la tine și te aprecia pentru că, asemeni lui, ți-ai asumat rolul de intelectual public, angajat în marile deliberări ale cetății. Toate bestsellerurile tale par să îndeplinească misiunea unui umanist angajat în activarea reflecției sociale. Și, în plus, au o viziune antropologică pe care însuși maestrul nostru ți-o recunoștea. Azi resimțim lipsa Profului și avem sentimentul acut că este de neînlocuit. Parcă, totuși, cultura noastră are nevoie de un intelectual public cu un profil moral similar, care să îndeplinească acel rol rabinic de echilibrare a tensiunilor și de căutare cumpătată a rezolvărilor. Ce zici, te încumeți să încalți cizmele lui Vintilă?
Ne lipsește mult domnul profesor. Vintilă avea câteva calități foarte rare: pe lângă faptul că era un pedagog excepțional (în sensul acela că, dacă treci pe lângă el, nu rămâi neatins, neschimbat), mai era un liant bun între diverse lumi care, aparent, nu se intersectau. El le unea, le punea în legătură. Și darul lui de antropolog: de a privi lumea în „locurile neînsemnate“, pentru a dezvălui sensurile prime.
Eu nu am studiat antropologie, chiar dacă am citit și citesc mult din acest sector. Cred însă că un scriitor bun, dacă nu poate să fie și antropolog, atunci ar trebui să se lase de meserie. A fi scriitor asta presupune: să poți să asculți, să poți să observi și să vezi sensurile și importanța lucrurilor mărunte, a detaliilor, a semnificațiilor din spate. Un Gogol sau un Caragiale, printr-o simplă piesă sau schiță, ne pot dezvălui o lume, o epocă, mai ceva decât un tratat științific.
Faptul că Vintilă a văzut în trilogia mea a marginalilor un filon antropologic mă măgulește, cu toate că noi știm că eu fac altceva acolo. Dar eu mereu anunț: nu fac antropologie, sociologie, istorie sau altele din acest gen – nu fac non-ficțiune, ci docu-ficțiune. E un gen mai aparte – mult mai aproape de literatura clasică.
Povestea cu intelectualul public este puțin mai complicată în actualul context, pentru că avem o mulțime de mutații și spații tot mai confuze. Spațiul public s-a mutat pe online nepermis de mult, un online nu foarte public. Rețelele pe care noi activăm cu atâta patos sunt private și, mai ales, sunt un instrumente de marketing, nu spații de discuție și dialog. Mașinăriile pe care noi le tratam ca spații publice și loc de comunicare și dezbatere sunt de fapt spații profund marketizate și private, de producție de profit și comerț, spații ale isteriei emotive, ale unificării, controlului și uniformizării. Niciodată lumea nu a fost atât de uniformizată, centralizată și ușor de isterizat emotiv și controlat precum acum. De ce? Din cauza felului în care e construită tehnologia, a felului în care e privatizată și dependentă cam de aceleași softuri, centre și mecanisme. Probabil că va trebui să luptăm pentru un soi de de-privatizare (ca să nu speriem cu acel cuvânt – naționalizare) a internetului și a unor rețele – ca ele să devină bun public, precum aerul, resursele naturale, apa, educația, cunoașterea, sănătatea.
La noi problema este lipsa acestor spații publice de reflecție. Recunosc că de la Universități nu mai am nici o așteptare, chiar dacă acolo mai sunt destui oameni interesanți. Dar ele în sine au devenit strict spații de producție și sunt construite pe relații de piață – asta înseamnă moarte pentru universități, pentru că devin instrumente în slujba puterii. Dar pot apărea mici focare oricând. Media trece printr-o perioadă și mai dură – e aproape total dependentă de resurse și de un public isteric care dă like și reacționează emoțional. Adevărul nu mai există într-un astfel de câmp informațional – informația este un produs de marketing, adevărul – o marfă dependentă de like.
Cum se produc aceste spații publice autonome într-o cultură total dominată de market și spartă mai ales de tehnologia care te vrea ultra-individualist într-un spațiu privat?
Eu sunt adeptul catastrofei – doar o catastrofă ne mai poate salva. Și eu cred că suntem în fața unei mari catastrofe. Cum se va întâmpla ea e greu de prevestit – e clar că e legată de economie, resurse și natură. Datoria noastră este asta: să prevestim catastrofa și să luptăm pentru minimalizarea violenței. Dacă putem face măcar cât peștii aceea din acvariu care se agită înainte de cutremur cu câteva secunde mai devreme, tot e bine. Să prevestim cutremurul.
Și dacă tot am dat metafora acvariului, mai am una. Știi peștii aceea urâți din acvariu pe care nu-i vede nimeni, care stau la fund? Pești sanitari se numesc. Ce fac ei? Curăță acvariul ca să nu se bâhlească apa, să se vadă peștii ăia frumoși. Lumea se uită doar la peștii frumoși, nu la cei sanitari. Dar sanitarii mănâncă rahatul peștilor frumoși, strâng gunoiul după ei. Acești sanitari salvează ecosistemul, salvează viața. Asta e treaba noastră, a intelectualilor – să fim pești sanitari, nu VIP-uri culturale.
Ești tătic, ești povestitor îndrăgit de copii, ești mereu aproape de tineri. Te-am văzut servind la bar și rezistând la discuții întregi cu tineri radical diferiți de noi, cei de azi, dar și de cum eram noi la vârsta lor. Ai reușit să dibui ce ascunde blazarea lor? Ai idee cum își vor amenaja ei viitorul, după ce noi am eșuat să le garantăm o societate echitabilă, a șanselor egale?
Da, fac tot soiul de munci sezoniere, pentru a nu pierde legătura cu viața. Cu vârsta și cu mica îmburghezire, ești tentat să te rupi de unele realități și să trăiești în bule tot mai mici. Mai există și refugiul în online, care te rupe de o mulțime de experiențe foarte importante pentru ceea ce este omul. Online-ul te elibereză de corp, dar în sensul rău – exclude din aria experienței tale toate elementele fiziologice care produc în ființa umană o anumită practică și memoria. Cu vârsta, înțelegi că memoria este legată enorm de mult de fiziologie: miros, gust, pipăit. Uiți cum îl chema pe amicul tău din adolescență, dar îți amintești anumite mirosuri. Online-ul distruge asta.
E o chestiune foarte interesantă că noi le reproșăm multe acestor copii actuali. Însă problemele lor sunt de fapt problemele noastre nerezolvate, pe care le-am lăsat lor, pentru că noi nu am fost în stare să le rezolvam. Ei cumva sunt rana noastră. Iar noi asta nu vrem să recunoaștem și o ascundem printr-un soi de furie și nemulțumire totală.
În Generația canibală, despre anii ’90, asta e cumva în subtext – ce s-a întâmplat cu noi. Ei bine, acești copii dingo, care au fost domestici, s-au resălbăticit și au devenit un soi de lupi și s-au canibalizat și s-au devorat între ei în anii ’90-2000. Acești canibali suferinzi, tandri și cinici sunt părinții actualilor copii. Rănile anilor ’90 le-am transferat copiilor noștri. Avem de dat socoteală. Copiii de azi suferă de rănile produse de noi.
Ai trăit glasnostul și perestroika în anii tinereții. Ai trăit tot acel avânt și toată acea speranță. Ce s-a întâmplat cu toată acea energie? Dacă nu s-a irosit, în ce s-a transformat?
Asta cumva sunt temele următoarelor mele cărți: Sălbaticii copii dingo care apare în februarie – îmi fac un cadou la 50 de ani o carte dedicată generației mele.
A fost un fenomen foarte interesant: sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței debutează la mine cu un sentiment profund că lumea și istoria s-au oprit. Planeta se oprise, timpul nu mai curgea. Era un soi de stagnare profundă. E ca în filmele care se dau cu încetinitorul. Iar sentimentul cel mai profund era melancolia. O melancolie teribilă.
Și brusc ceva se întâmplă: perestroika și glasnosti. Un soi de declic care pornește istoria, timpul începe să curgă, pământul se rotește iarăși. Și noi ne turăm motoarele ca niște avioane cu reacție. Istoria începe să înnebunească – timpul accelerează nepermis de tare și pământul sare de pe orbita lui istorică. Istoria și timpul explodează, cade comunismul și toți înnebunim de fericire. Moare o lume și, în loc de parastas, ca la orice moarte, noi dansăm pe corpul muribund al propriei noastre istorii. E un sentiment straniu de tragism, trăit ca o farsă, ca un carnaval de bâlci medieval.
Atâta energie și speranță erau în anii ’90, lumea nu a mai văzuse așa ceva de la Marea Revoluție rusă sau de la sfârșitul Marelui Război Mondial. Eram ca în transă. Stăteam la marginea istoriei – secolul XX apunea – și priveam cu atâta optimism secolul XXI, încât credeam că vom costuri totul radical nou și perfect. Aveam sentimentul că putem face orice și totul ne va ieși – putem sări de pe planeta Pământ direct pe planeta Marte fără navă. Eram niște semizei. Am fi putut deveni orice și nu am devenit nimic. Am căzut în abis crezând că zburăm.
Ce s-a întâmplat cu noi? Cu generația noastră? Ce s-a întâmplat în această tranziție dementă spre nicăieri? Asta e o temă dureroasă la care încep căutarea unui răspuns în Sălbaticii copii dingo, dar la care voi răspunde în următoarea carte, Generația canibală. Am un șir de supoziții, am o mulțime de povești. Noi clar că am înfrînt – eu cred că de două ori am fost înfrânți de istorie. Noi suntem valoroși prin istoria înfrângerii noastre. Datoria noastră e să ne povestim înfrângerea, să depunem mărturie despre ea. Corpurile noastre sunt pline de răni, dar noi ascundem asta. Eu cred că datoria generației noastre e să umble cu rănile la vedere – să-și arate rănile ca pe niște medalii ale unor mari bătălii pierdute definitiv. Nu trebuie să ne rușinăm de acest lucru. Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât istoria învingătorilor.
De ce spui „dublă înfrângere“? Mie nu-mi iese decât o înfrângere unică, cea a tranziției eșuate. Care ar fi a doua?
Asta voi explica în următoarea carte!
Sălbaticii copii dingo – copertă
Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo | Official Trailer
Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom 2021
Cu desene de Roman Tolici Anii ’80.
Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău; vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt entuziasmați și lipsiți de griji, nu se gândesc că în URSS sunt milioane de alți copii ca ei și nu au de unde să știe că sunt generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de marcă vin Gorbaciov, glasnostulși perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se maturizează și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.
Vasile Ernu – Istoria șahului în 10 episoade
Serial despre șah in GSP, dupa succesul Netflix cu “The Queen’s Gambit”
- Episodul 1: Discuție cu Kasparov despre cum se produce o școala de șah
- Episodul 2: Femeile și șahul. Vasile Ernu raspunde la intrebarea: de ce nu avem competiții mixte?
- Episodul 3: Bobby Fischer – Istoria unui erou insingurat: „Povestea adevarata care a inspirat filmul. Sa pornim!”
- Episodul 4: De ce Nabokov este scenaristul principal al filmului. Lecții de literatură ruso-americană
- Episodul 5: Meciul secolului: Bobby Fischer – Boris Spasski
- Episodul 6: Ce ne învață șahul? 12 motive pentru a ne învăța copiii să îl joace
- Episodul 7: Care sunt cei mai mari jucători de șah? Analiza celor mai valoroși 10 din istorie, de la Karpov până la Kasparov și Magnus Carlsen
- Episodul 8: Confruntarea Karpov – Kasparov: epoca de glorie
- Episodul 9: Elisabeta Polihroniade – pionul devenit regină
- Episodul 10: Omul impotriva mașinii: Kasparov Kasparov Kasparov vs Deep Blue
Colind și urături de la bandiți – Kapushon & Valera Leovskii feat Anatol Mirzenco-Afganistan
Ninge fulgi la geam / Peste mări și ocean / Oriunde prieteni am / Din Londra-n Afganistan