Născut în URSS – ediţia a V-a şi “raderea” lui Iovănel
Născut în URSS – ediţia a V-a şi “raderea” lui IovănelNăscut în URSS – ediţia a V-a
A apărut ediţia a V-a a cărţii mele de denut – Născut în URSS. Am adăugat la ea un mic dosar de presă.
Dosar de presă
Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg. Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre
picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e
aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.
La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism:
care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi‑o,
indiferent de ideologia la modă, spune printre rînduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în
vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.
Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am
fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum sîntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost
să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehiculul (care nu e lumea
în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de
lemn sînt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.
Mihai Iovănel, Cultura, nr. 22, 22 iunie 2006
URSS, care‑şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă
şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life style înainte
de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi” şi îţi şi
fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptă
torii” anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non‑intelectuale” în România,
cea de stînga. […]
Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de
autoconservare a nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s‑au
protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s‑au protejat prin discurs public
şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate,
nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care‑i propune
individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar
în discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă
între politruc şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult la homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că,
atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi
dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au
devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni
un model de viaţă în societate. Am văzut‑o şi pe asta”. Dincolo de amuzament, avem de‑a face cu
un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR‑ii
lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă”…
Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate” profesii din spa
ţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie
denunţat măcar la un pahar de bere plin cu votcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog”).
Costi Rogozanu, Suplimentul de cultură, nr. 82, 24‑30 iunie 2006
Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol româ nesc, primul nume care îmi vine în minte este
cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahatul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de‑a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”,
avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un
ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil
al URSS. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american”
al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului:
trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa
narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu
toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile
de a‑ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui
Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc. Oricum: perspectiva nu este aceea a unui
copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul
apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. […]
Născut în URSS este cartea‑manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va
mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă –
a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să
scrii în numele URSS‑ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele
comunismului autohton…
Paul Cernat, Dilemateca, noiembrie 2006
Există în cartea lui Ernu ceva care să‑l separe atît de radical de arheologiile subiective din O
lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să‑l ataşeze mai degrabă „ostalgicilor” redegişti,
nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la
această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria
exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de
autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într‑un caleidoscop
semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei.
Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care‑şi
conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru
homo sovieticus (care a rămas) căci „nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”.
Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît „pentru
noi, homucuşii, nu mai există acasă”. Şi crede că, teoretic, „nostalgia nu este departe de
ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care‑i
justifică perspectiva nostalgic‑ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau
reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într‑o patrie pierdută, ci chiar durerea de‑a nu mai
putea s‑o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă
la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.
Simona Sora, Dilema Veche, nr. 127, 29 iunie 2006
În pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur
estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii:
umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e
un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a
industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de
a reda o „faţă umană comunismului” şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem
de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu‑monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.
Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale,
care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi‑vă bine: şi în comunism
a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care‑au rîs şi au dansat! Iar a asuma
acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie
semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice:
proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu”, o lume a întunericului,
a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la
adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la
dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru,
un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale.
Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism”, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului
trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anticomunismul dogmatic,
cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului,
preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.
Ovidiu Ţichindeleanu, Observator Cultural, nr. 328, 6 iulie 2006
Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să‑i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului
şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor
lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului,
în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere,
cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s‑a părut
foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor. […] Astăzi, în România,
se desfăşoară o adevărată campanie – uneori, în tonalităţi isterice – împotriva vîrstnicilor, acuzaţi
că sînt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc.
Florin Constantiniu, Dosarele Istoriei, anul XI, nr. 7 (119), iulie 2006
Situaţia lui Vasile Ernu e paradoxală: el s‑a născut într‑o ţară care nu mai există, în Atlantida.
Împarte această situaţie cu Stefan Zweig, care îşi începe volumul de memorii, Die Welt von Gestern,
cu cuvintele: „M‑am născut într‑o ţară care nu mai există, Imperiul Austro‑Ungar”. (Şi Stefan
Zweig, şi Vasile Ernu îşi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: „Pe lingurile din
1960 era ştanţat în metal preţul ţena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil şi în 1985”, spune
V.E. „Pe vremea mea, funcţionarii de stat erau plătiţi în monede de aur”, îi ţine hangul S.Z.; şi
unul, şi celălalt scriu în vremi de mare inflaţie.) Cartea lui Vasile Ernu are cîte ceva în comun
cu literatura memorialistică apărută la noi după 1990. Primele au apărut cărţile de amintiri ale
foştilor puşcăriaşi ai închisorilor comuniste, din anii ’50, înverşunate şi întunecate, note joase de
fagot, despre lucruri care nu fuseseră niciodată cunoscute. Au urmat, în cheie de piculină, amintirile
generaţiei care are, în 2006, puţin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orînduirea
comunistă prin ochii copilului: după 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al
supravegherii nevăzute, brutalitatea e înlocuită de viclenie.
Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietică: naşterea acestei ţări nu ţine de istorie, ţine de
cosmogonie. Vasile Ernu a trăit într‑o ţară în care mulţi oameni credeau, într‑adevăr, că zidesc
o lume nouă; în România, unde comunismul venise din afară, n‑au existat decît sceptici. În
România n‑a crezut nici un om de pe stradă, sincer şi sănătos la minte, în comunism. În
URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisă de Vasile Ernu şi cea a foarte
tinerilor memorialişti români. Românii jucau, cetăţenii sovietici trăiau.
Dan Ungureanu, Suplimentul de cultură, nr. 99, 21‑27 octombrie 2006
Vasile Ernu a trăit sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu există o nostalgie care, la un
moment dat, devine foarte haioasă: articolul despre băuturile din URSS este genial, este antologabil
în orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu ştie foarte bine un lucru: exilul nu
este în spatiu, ci în timp. Vasile este exilat faţă de timpul în care era tînăr şi în care se întoarce
încercînd să se recunoască şi nu reuşeşte. Nerecunoscîndu‑se în trecut, vede o ruptură în
viaţa lui, din care cauză cartea este scrisă fragmentar. Asta mi se pare calitatea principală a
cărţii: este o carte explodată, are o intensitate explodată. O lume dispărută este cartea unei
experienţe, o experienţă meditată mai tîrziu.
Călin‑Andrei Mihăilescu, Observator Cultural, nr. 344, octombrie 2006
Atunci cînd am citit de curînd Născut în URSS m‑am pomenit în faţa unei revelaţîi. Această
fenomenologie aparent naivă şi ambiguu ironică a sovietismului propune, cu şarm literar şi umor
amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, în fond, o aplicaţie a teoriei Supravieţuirii prin
Cultură). Mai lesne de evidenţiat poate în cazul ditai imperiului sovietic – întins în spaţiu pe
aproape două continente; şi întins în timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodează
parantezele, intervalele) –, teza propusă de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzător.
Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roţi, întrucît el însuşi e
o rotiţă a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci înăuntrul lor. E chiar şi cazul disidenţilor,
care trăiesc într‑un fel de simbioză antagonică cu sistemul; e cazul marginalilor, care participă,
prin alteritatea lor, la definirea normalităţii; e cazul tinerilor inevitabil atraşi de modele şi modelele
occidentale, pe care astfel le integrează ei înşişi în sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului
inconştient”, pe care îl dispreţuiesc intelectualii noştri; personaj generic căruia Ernu îi spune, coincidenţă sau nu, homucus, ca o prescurtare
de la homo sovieticus. […]
Ca printr‑o tehnică a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte încărcate cu
ideologie (cum e komunalka, locuinţa comună, reprezentare intimistă şi concentrată a patriei
sovietice), alternează cu fantasme ale lumii de afară, din lagărul opus. Filmele, rockul, dansurile,
pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile în
general) sînt made în USSR. Chiar dacă‑s adaptări, capătă specificul lor; sau sînt incluse în sistem
ca poli de atracţie ai interesului public. În mod complementar, activităţile şcolare şi extraşcolare,
taberele şi alte divertismente tutelate de partid şi de stat se contaminează cu un anumit
aer de libertate, „deviaţionist” şi „gregar”. Cultura sovietică e definită, în mai multe rînduri, ca un
amestec între cultura oficială şi cea populară. De pildă, cele mai tari bancuri sovietice sînt
cele cu Buratino, în care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvăluie
hiper‑valenţe sexuale…
Florin Dumitrescu, TIUK!, nr. 13, toamna 2006
Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care
bruma de comunism pe care am apucat‑o să‑mi fie elucidată pedagogic şi – pe cît se poate –
afectiv. […]
Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sînt mici naraţiuni
tematizate, scurte revelaţii ingenuu‑antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu.
Cel puţin în ceea ce‑l priveşte pe lectorul român. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria „Prima mea pereche de djinsî”, „Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70 în URSS”, „Ce bea cetăţeanul sovietic”, „Stirlitz, un James Bond sovietic”, „Dansul în URSS” ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă? Sau – mai precis exprimat
– printr‑un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată‑le, într‑un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…
În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima
ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte
în Uniunea Sovietică înseamnă, într‑un fel, a rămîne acolo. De la începutul vieţii şi pînă pe
coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin
infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată
sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemînoasa diatribă e voit sau întîmplător.
Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil,
fiindcă pericolul e suficient de mare. […]
În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul
nu‑l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gîndită a reconstituirii,
o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un
simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a
nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămînem la fel de anti‑/filo‑comunişti,
dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom‑ului, care ne
scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei.
Cosmin Ciotloş, România literară, nr. 48, 2006
Cartea a apărut atunci cînd trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul cîştigător la
plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească
urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu părea o vrăjeală: Ernu scria despre comunism. Despre ce?!
Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: şaisprezece ani de frecat cuvinte îl
transformaseră cu succes într‑un clişeu apatic şi ireal, care‑şi desfăcea picioarele pentru toată
lumea.
În aceste condiţii, ceea ce a făcut Ernu a fost un lucru radical şi în acelaşi timp simplu sau
banal. A spus cîteva poveşti despre viaţa reală din timpul comunismului. Nu a ocolit clişeele ei
maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia şi vorbitul în doi peri, dar nici nu a redus totul la
acestea. Pentru că, în pofida ideologiei, există de partea vieţii un rest nedezirabil, care ne dă
concluzia şi miza cărţii: această viaţă nu putea fi decât fericită, pentru că a fost viaţa noastră.
Singura. […]
Dacă ar fi să rezum cartea în cîteva vorbe, aş folosi o propoziţie a lui Alexandru George:
„Infernul nu este posibil”. Deşi partida e trucată, deşi cărţile au fost împărţite prost, deşi Sistemul
(comunist, capitalist sau cum o mai fi el) ţine toţi aşii în mînecă, viaţa indivizilor concreţi cîştigă.
Întotdeauna. Prin simplul fapt că partida a avut, totuşi, loc.
Mihai Iovănel, Gîndul, 8 mai 2007
Problema esenţială pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne‑am trăit viaţa în comunism
ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivităţii? Sau
am putut fi totuşi senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul
vechiului sistem? Iar dacă rememorăm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de lumină,
al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i‑a rezistat, smulgîndu‑i frînturi de bucurie
personală? […]
Nu vă grăbiţi totuşi să‑l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodată
mai subtil decît o asemenea stupidă apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai
cărţii i‑au reproşat‑o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o
morală de homo sovieticus, descriind şi interpret înd prin această grilă viaţa în URSS. Aşa‑numitul
homucus, cetăţeanul care stă la cozi şi bea litri de votcă, suferă cumplit cînd Gorbaciov introduce
prohibiţia băuturilor alcoolice, merge la „tualetul public” şi se descarcă alături de alţi
tovarăşi, stă în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mîndru de progresele ştiinţei
sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jură pe Lenin, se teme încă de Stalin şi spune
bancuri cu Hruşciov, aşteptînd ziua în care măreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redută,
impunîndu‑şi modelul dincolo de Atlantic.
Pe trunchiul tare, băţos al mentalităţii sovietice sînt „altoite” experienţe personale, transcrise
pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un rîsu’‑plînsu’ pe care îl cunoaştem destul de bine,
o jale schimbătoare, ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrăim trecutul.
Daniel Cristea‑Enache, Ziarul de Duminică, 1 iunie 2007
Site‑ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!)
ne pune la dispoziţie dosarul complet al receptării acestui bestseller despre o lume moartă (da,
moartă, nu doar dispărută…) şi – deja de ceva timp – îngropată. Un dosar de presă de care „se
sparie gândul”… În treacăt fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurcă
perfect în postura de manager al propriei cărţi şi al propriei imagini, dovedind că, iată, chiar şi
un vajnic ex‑cetăţean al URSS se poate adapta de minune (şi de ce nu ar face‑o, din moment
ce e în interesul său?) regulilor lumii „capitaliste”, „consumiste”. Teribilul (că să nu zic teribilistul)
Vasile Ernu, care plînge convingător pe ruinele imperiului marelui Lenin – creînd o foarte
bună impresie artistică ‑, îşi va fi dat seama pînă la urmă că dracul capitalist nu‑i chiar aşa
de negru şi că, învoindu‑te cu el, poţi vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat şi
inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – vă asigur! – nici o intenţie maliţioasă. Dimpotrivă!
Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizării inteligente a succesului
merită, de asemenea, aplauzele noastre. Şi interesantul autor (moldovean? român? sovietic?) nu
se poate plînge că aplauzele au întîrziat. Cele două premii pentru debut venite, unul după
altul, de la România literară şi de la Uniunea Scriitorilor din România au picat exact la tanc,
pentru că, altfel, simpaticul Vasile Ernu s‑ar fi făcut foc şi pară şi, după cum mărturiseşte într‑un
interviu, ar fi renunţat să mai scrie în limba română… Glumesc, evident, aşa cum şi Ernu
glumeşte în interviul cu pricina.
Bianca Burţa‑Cernat, Bucureştiul Cultural,nr. 30, 17 august 2007
Despre marginali în comunism și capitalism
„Sectanții”, primul volum al Trilogiei marginalilor, prezintă condiția anumitor secte religioase în spațiul cultural, social și politic rusesc de-a lungul secolului XX. Ce tip de relație a predominat în interacțiunea dintre comunitățile religioase marginale și statul sovietic? Dar între comunitățile religioase marginale și statul post-sovietic?
În povestea asta, cea mai interesantă mi se pare tehnica lor de supraviețuire, de relaţie cu puterea. Tehnica lor era una simplă şi al naibii de eficientă. Nu cred că era una programatică, ci, mai degrabă, una intuitivă şi practică. Ea se reducea, în esenţă, la ignoranţă, indiferență: trebuie să te comporți ca și cum puterea şi statul nu există. Tot stilul lor de viaţă corespunde sau decurge din acest tip de atitudine. Felul de organizare, tipul de educație, de consum al timpului, de producţie a resurselor, totul e gândit în afara statului. Se comportau ca și cum statul nu ar exista.
Ei au înţeles repede că cine controlează timpul şi resursele controlează tot. De aceea au început să-şi organizeze munca în aşa fel încât să aibă propriul timp şi propriile resurse: nu te bazezi pe stat. Cu el eşti într-o relaţie minimă. Munca lor era una marginală: paznic la grădiniţă. De ce? Lucrai o zi, aveai acoperire la stat – nemunca era penală în comunism –, la grădiniță te odihneai şi după 24 de ore de odihnă-muncă aveai 2-3 zile libere. Aşa era genul acesta de muncă. În acel timp liber ce făceai? Te dedicai comunităţii, familiei şi unei munci paralele din care făceai bani: grădinărit, pielărit, croitorie, apicultură, lemnărit, construcții etc. Ei aveau şi timp şi bani.
Acest tip de tehnici produc lumi paralele, oaze independente de stat şi regim. Copiii lor aveau şcoli paralele: muzică, şcoală duminicală. Aveau sistem de întrajutorare. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi sesizat lipsa.
Tehnica lor era opusă celei disidente care se dorea o confruntare. De fapt, disidenţa întărea regimul, era parte a regimului, era limba care traducea afară regimul. Ba, mai grav: disidența mima dușmanul pentru că lua parte la discursul extern îndreptat împotriva regimului. Disidenţa, dacă nu ar fi existat, trebuia inventată: era necesară – virusul care dă imunitate sistemului. Cu efect minor asupra regimului. Apropos, singurii cărora le-a părut rău de căderea comunismului erau dușmanii regimului și disidenții. Disidenţii nu au iertat comunismului un lucru: dispariția lui. Ei trăiau din asta, din corpul lui, iar după, din hoitul lui. Eu am un mare respect pentru aceşti oameni, dar mi se par tragici şi mult supraestimaţi. Ei trebuie priviţi ca parte a corpului acestui tip de stat.
„Sectanţii” însă sunt o categorie aparte, mult mai eficienţi şi mai periculoşi pentru regim: regimul comunist era foarte iritat nu de disidenţi, ci de cei care-l ignorau. Ignoranţa se pedepseşte. Iar ei, pentru a se proteja de mâna lungă a puterii, alegeau calea distanţării de centrii de putere: nu intrau în partid, nu lăsau copiii să intre în UTC–Komsomol, nu făceau școli superioare, nu acceptau joburi importante. Pe cine naiba interesează soarta unui paznic de la grădiniță. În comunism sistemul controla destul de greu baza societaţii: îi interesa mai puţin. Disidenţii vroiau însă la catedră, în partid, carieră, în uniuni scriitoricești etc. Doreau la centru. Ei, nu se poate: şi la centru, şi plătit, şi cârcotaş. Cine plăteşte comandă muzica. Ca în capitalism, nu? Poţi da foc la bancă şi cere credite fără procente? Nu prea cred. Acesta e jocul dintre putere şi enoriaşi.
Care au fost strategiile puse în practică de către sectanți pentru a face față represiunilor staliniste? Au reprezentat acestea cel mai disruptiv fenomen politic pe care l-au experimentat comunitățile marginale religioase din spațiul sovietic și post-sovietic în ultimul secol?
Asta e partea cea mai scandaloasă a situaţiei, care e greu de înțeles azi, într-o cultură în care se promovează „teologia bunăstării”: îți merge bine, deci eşti alesul lui Dumnezeu, ai bani, ești binecuvântatul lui. Într-o cultură în care avuţia este semn al binecuvântării divine, e greu de înţeles teologia programatică a sectanţilor, care era una a martirajului.
Ei au ales teologia martirajului: dacă ne omoară şi bagă în puşcării pentru că noi credem, atunci e de bine. Ăsta e semn că e autentică şi adevărată credinţa noastră. E de bine, nu e de rău: modelul lor erau creştinii arucaţi la lei în Roma antică. Cum spune acel bunel rabinic: teme-te nu de cei care te bagă în puşcării, ci de cei care te scot; teme-te nu de cei ce-ţi iau, ci de cei care-ţi dau.
Asta unul la mână. Doi: în momentul în care eşti băgat în puşcării şi dus în exil, asta produce o oportunitate imensă să „vestești Evanghelia”, credința. E modelul evanghelic şi modelul apostolului Pavel. Ei foloseau această oportunitate imensă. Ei priveau aceste lucruri ca pe o binecuvântare şi o imensă oportunitate. Eu am numit acestă epocă stalinistă „ultima epocă de aur a creștinismului”. Sună scandalos, privit dinspre teologia bunăstării, dar ei aşa o interpretau. Ştiau ei ce ştiu.
„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de râs pe cele tari”, afirmă la un moment dat unul dintre protagoniștii „Sectanților”. Cât de valabil mai este acest lucru într-un regim capitalist bazat pe supraveghere prin consum și pe spectacol, comparativ cu dirijismul sovietic, bazat tot pe supraveghere și pe spectacol, dar excluzând glorificarea consumului și permițând existența și chiar dezvoltarea unor spații discursive și a unor micropolitici alternative, nesubordonate atât de fidel limbajului puterii ca în prezent?
Paradoxul e unul straniu. În regimul comunist faţă de care ei erau indiferenţi – nu era indiferent şi regimul faţă de ei – a funcţionat într-un fel. În capitalism însă s-au confruntat cu o situație nouă. Tehnica de indiferenţă nu mai funcţiona. Acum, în regimul capitalist, aparent indiferent faţă de ei, nu mai funcționa tehnica distanțării și indiferenței.
Există un alt paradox: în comunism regimul e puternic în centru şi e slab la periferie. Vrei să te ascunzi, fugi la margine: muncitor în Siberia, paznic, gunoier. Intelectalii se făceau fochiști, lucrau pe la cazangeria blocului. Nici dracu’ nu te căuta. În capitalism lucrurile par a fi diametral opuse: e mai slab în centrii de putere și mai tare în periferii. Sau e peste tot: de el nu te poți ascunde. Explică şi Zinoviev fenomenul: în capitalism poți înjura șeful statului, nu și angajatorul; în comunism e invers. Doar că nu prea ai treabă cu șeful statului, dar cu angajatorul te vezi zilnic. Dacă în comunism baza e prost controlată, în capitalism, prin sistemul economic şi de credite mai ales, este controlată perfect. Mai există sărăcia, care te face şi mai dependent şi mai supus în capitalism.
La margine te loveşti şi mai năpraznic de el. Economia de tip capitalist nu te lasă să te ascunzi, te găseşte peste tot: te înghite ca o mlaștină și te consumă.
Tehnica lor aici nu a mai funcţionat: timpul şi resursele le-au fost luate şi înghiţite. Dacă au mai trecut şi pe la bancă după credite, atunci totul e terminat. Creditul înseamnă vinderea timpului, viitorului, contra cost. Îţi vinzi timpul din viitor pentru bani. Dar timpul nu era al Domnului? Viitorul, din punct de vedere creştin, nu-ţi aparține, iar, dacă nu-ți aparține, nu-l poți vinde. De asta eu ironizez spunând: cei cu credite nu se pot salva, mântui, pentru că au o avere pe minus la care nu pot renunţa pentru că nu e a lor, ci a băncii. Iar cine nu poate renunţa la avere nu poate fi mântuit. Deci în capitalism nu poți practica decent credinţa ta dacă joci după regulile capitaliste. Tot aşa nu prea poți face politică dacă ai credit. Şi nu poţi fi liber: creditul îți ia libertatea. Capitalismul transformă în marfă şi profit credinţa. Jocul s-a încheiat. Îmi pare rău pentru cei care se cred creștini și practică capitalismul. Dar asta nu înseamnă că nu poți fi creștin: poți, dar tot mai greu.
Acesta e marele paradox: comunismul care a vrut să distrugă creștinismul, de fapt, l-a întărit, iar capitalismul, care oferă aparent toate condițiile, l-a distrus. Bunelul sectant a avut dreptate: teme-te nu de cel care-ți ia, ci de cel care-ți dă! Amin.
Care sunt principalele diferențe dintre sectanți și bandiți, protagoniștii celei de-a doua părți a trilogiei? Cum se delimitează de și cum coexistă în același timp cu lumea exterioară propriilor comunități?
Sunt tehnicile diferite de supraviețuire: dacă primii aveau tehnica ignoranței, se comportau ca şi cum regimul sovietic nu exista, bandiţii aveau o tehnică de confruntare cu regimul. Cei mai mari duşmani ai regimului erau bandiţii, pentru că loveau în esența naturii regimului: natura tipului de economie a sovieticilor. Economia sovietică era una de tip planificat şi era proprietatea statului. Sovieticii spuneau că nu există proprietate privată. Bandiții, ce făceau în esență: privatizau bunurile statului, le luau în posesie. Ce făceau de fapt? Puneau la îndoială existența și puterea statului de tip comunist. Bandiții au fost adevărații luptători anticomuniști, pentru că au arătat că statul şi economia lui poate fi privată, poate fi schimbată natura puterii şi economiei.
De aceea, în a doua parte a regimului sovietic (anii 1960-1980) cele mai mari pedepse nu erau pentru disidenţi, ci pentru bandiți, speculanți. Dacă scriai o carte anticomunistă sau dădeai un concert cu cântece anticomuniste, primeai câțiva ani. Dacă vindeai cartea sau vindeai bilete la aceste concerte clandestine, primeai de două-trei ori mai mult. Iar pentru un furt mai mare erai împuşcat: pentru ei exista pedeapsa cu moartea. De ce? Regimul ştia cine sunt adevăraţii lui duşmani. Gargaragiii intelectuali erau utili regimului, bandiții erau periculoși pentru regim. Asta este esenţa poveştii.
După 1990, ei aveau să devină eroii postcomuniști. Bandiţii au învins regimul: şi totul s-a privatizat şi am intrat în lumea lor deja legalizată. Banditism cu faţă umană.
Mai pot fi considerați bandiți cei care au acceptat să colaboreze cu puterea politică și au devenit, după colapsul Uniunii Sovietice, așa-numiții oligarhi, îmbogățiții tranziției post-sovietice? Care este traiectoria care îl propulsează pe banditul rebel, ostil ordinii politice per ansamblu, înspre banditul „sistemic”, cel care devalizează, privatizează, concediază, distruge destine și deseori ucide având acum legea de partea sa?
Anii 1990 sunt ani destul de complicaţi şi prea apropiaţi. Voi scrie o carte după ce termin „Copiii sălbatici Dingo”, care e despre adolescență, despre ultimii copii sovietici din anii 1980. Voi scrie despre „Cannibal generation”, despre teribilii ani 1990 în care efectiv ne-am mâncat între noi fără să pricepem.
Da, eu spun că au învins bandiţii şi au pierdut enorm de mult cei care au cerut căderea comunismului pe față. Dar, cel mai mult au pierdut: muncitorii, ţăranii, intelectualii. Ei au pierdut aproape tot: mai ales muncitorii şi ţăranii, care au devenit carne de tun şi mână de lucru ieftină, exploatată la sânge.
Dar regimul nu putea continua așa, era evident: ajunsese absurd – și politic, şi economic. Iar capacitate de reformare nu avea pentru că toți îl abandonaseră. Era exact situaţia descrisă de Alexis de Tocqueville: în preajma Revoluţiei franceze, puterea a fost abandonată de toţi – de la prostituate până la aristocraţia pur-sânge. Până şi serviciile, câinii de pază, abandonaseră regimul. Până și Prim-Secretarul PC abandonase partidul.
Iar bandiţii, în colaborare cu diverse alte grupuri, au luat cu asalt statul şi economia: au preluat puterea şi au privatizat tot. Ceea ce se numea furt înainte, acum era un act salvator: furtul a devenit un act sacru. Proprietatea a devenit sfântă, iar preoţii cu ritualurile sacre de sfințire au fost bandiții. Totul a intrat într-o formulă ritualică deja legalistă. În prima fază violenţă, furt şi cinism, după care legalizare şi legitimare.
Aşa cum proprietatea privată a fost naţionalizată de comunişti în anii 1950 (la noi) prin violenţă, în anii 1990 procesul a fost inversat, doar că violenţa a fost mai mare pentru că a atins pături mult mai largi. În anii 1950, indiscutabil foarte violenți, a fost sacrificată o pătură de proprietari: o violenţă mare şi nejustificată. În cazul doi, în anii 1990, am avut o violenţă care a afectat o populaţie imensă, care a rămas pe drumuri, fără muncă, fără venituri etc. şi a adus privilegii imense unor grupuri mici. Ambele au fost criminale şi ilegitime? Cu siguranţă ambele au fost violente. Despre asta trebuie să povestim şi să scriem. Dacă avem coloană, conştiinţă şi minte. Dar pe una o damnăm, iar pe alta o aplaudăm: sunt două feţe ale aceleeaşi forme de violenţă.
Vreau foarte mult să scriu despre anii 1990. Poate la anul. Anii ’90 în Est au fost cei mai violenţi ani de după război, dacă ne uităm la proporţiile şi păturile afectate. O violenţă pe ritm de dans, muzică, chef şi bucurie. Rănile sociale au rămas profunde. Ele încă vin.
De ce tonul utilizat în „Izgoniții”, ultima parte a trilogiei, este mai introspectiv și mai bogat în analogii comparativ cu tonul alert și evenimențialitatea abundentă din primele două părți ale trilogiei? Este sau nu voluntară schimbarea stilisticii în „Izgoniții”?
Da, e puţin schimbată stilistica și chiar construcția. Era nevoie de a mai schimba ceva, de a mai aduce noutate. Mai era problema imensă a faptului că eu nu mai puteam fi martor direct decât la începutul şi finalul poveştii. Mă ocup totuşi de începutul secolului XX, unde nu aveam cum să fiu. Lipsa martorului-autor a și influențat această schimbare de registru şi construcţie. E o alegere voluntară, dar și cumva impusă de situație, de subiect. Până la urmă, cred că a fost o alegere bună.
Cum jalonează pogromul și revoluția viețile personale și carierele ale lui Aaron și Sara, cei doi frați în jurul cărora este construită ultima parte a romanului? Sunt ei reprezentativi pentru ultimele generații de tineri ale imperiului țarist?
Da, eu încerc cumva să vorbesc despre „copiii Pogromului”, aceşti „mileniali” ai începutului de secol XX. Ce efecte are un anumit tip de violenţă politică, economică şi socială asupra unor grupuri şi cum răspund ele acestor violenţe şi nedreptăţi. Aaron şi Sara sunt cele două răspunsuri date acestui tip de violenţă. Aaron şi Sara sunt ilustrarea, configurarea secolului XX: unul o ia spre stânga, altul spre dreapta. Eu încerc să fac această frescă socială a secolului XX privit dinspre începutul de secol. În acelaşi timp, o meditaţie despre viaţă: ce însemnă viaţa omului în acest tumult al unui secol nebun.
O întrebare care, cred, sintetizează conținutul trilogiei și o pune în legătură cu alt roman interesant și profund, „Ultimii eretici ai imperiului”: ce tip de relație am putea descoperi între Isus și Lenin, două figuri centrale ale spațiului spiritual și politic rusesc din ultimul secol? Cum influențează întâlnirea lor apariția și ulterior dezintegrarea Uniunii Sovietice? Cât de împreună mai sunt ei în Rusia de astăzi?
O să spun o blasfemie: greu găsești doi oameni care să semene atât de mult la o distanţă atît de mare. Ambii au fost profesionişti ai unor idei cu o practică teribilă, care şi-au urmat întru totul programul. Ambii au răsturnat lumea în felul lor, cu mica lor „bandă”. Sunt revoluționari profesioniști. Ei seamănă nepermis de mult. Isus a ales însă un discurs cu o treaptă superioară, mai greu de învins. Dar capitalismul îl termină și pe el.
Ce planuri literare aveți pe viitor, acum că „Trilogia” a fost finalizată?
Pregătesc acum un volum care sper să apară în toamnă: „Sălbaticii copii Dingo”. Este istoria unor copii din Chişinău care intră în adolescenţă în anii 1987-89 – perioada de sfârșit al unei epoci. E despre adolescenţă, e despre o epocă, e despre o ruptură teribilă. Este adolescenţa mea: de la sălbatic la domestic şi iar la sălbatic. După care vine o incursiune în epoca anilor ’90: „Canibal Generation”. După mine, cea mai violentă epocă din Est de după război. Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Am multe proiecte în lucru, să fim noi sănătoşi. Dar mă atrag teme grele, delicate.
Cum ați caracteriza piața de carte din România? Ce tipuri de dezavantaje, respectiv ce tipuri de oportunități întâlnește un scriitor debutant? Dar unul deja consacrat sau în curs de consacrare?
Suntem o ţară rurală, în regres cultural faţă de anii 1960-70, cu un număr de cititori de carte prea mic. Cu un câmp cultural infim, unde nu prea reuşeşte să se constituie o literatură semnificativă. Cu excepţia poeziei, care e mai degrabă un rezultat al unui act individual. Literatura – proză, eseu etc. –, însă, chiar dacă e un act individual, ea are nevoie de un câmp reflexiv şi discursiv mai larg. Literatura nu apare niciodată pe un teren gol. E ca şi facerea unei pâini: nu e suficient să ai făină, apă şi om. Mai e nevoie de drojdie, de un amestec special, de anumite condiţii ca aluatul să crească. Ceva trebuie să fermenteze ca să se producă. Probabil aceste lucruri vor apărea. Da, avem tot soiul de tehnologii de ieşire „pe piaţă”, dar este insuficient.
Cum credeți că va arăta lumea după pandemia de coronavirus? Vor fi păstrate și consolidate vechile tipuri de inegalități sau vor apărea posibilități politice și sociale noi, nepuse până acum în practică?
Va arăta la fel, dar mai rău. Adică pandemia accelerează şi acutizează problemele acumulate: cei săraci vor fi şi mai săraci, cei bogaţi şi mai bogaţi, rupturile şi prăpastia dintre grupuri se va accentua. Problemele acumulate se vor agrava. Vor fi avantajaţi cei care au deja o anumită poziţie strategică faţă de alţii. Precaritatea şi depresia se vor acutiza.
Politicile noi, condiţii politice noi vor apărea în urma unei situaţii de criză accelerată. Cu alte cuvinte: doar o catastrofă ne mai poate salva. Nu cred că varianta soft, cuminte, mai poate îmbunătăţi şi îndulci situaţia. Nu cred în „crize cu faţă umană”.
Ce părere aveți despre protestele din Statele Unite? Cum și de ce scurtcircuitează acestea imaginea idealizată a unei societăți civile moderată și responsabilă?
E prea devreme să tragem concluzii. Dar, ca om care am văzut cum s-a dizolvat URSS, pot spune că totul e posibil. În 1988 puteam mai uşor accepta Sfârşitul Lumii, Apocalipsa, decât căderea URSS. Şi în doar un an s-a dizolvat o putere colosală ca un cub de zahăr într-un ceai fierbinte. Deci, cei care am fost martori acestui fenomen nu mai putem spune „nu e posibil”: pentru noi, mai ales imposibilul e posibil. Deci, politic, totul e posibil.
Vasile Ernu este scriitor, editor și publicist.
A fost redactor fondator al revistei „Philosophy&Stuff”
și redactor asociat al revistei „Idea artă+societate”.
În 2019 a publicat la Editura Cartier volumele „Războiul pisicilor” și
„Jurnal la sfârșitul lumii” și, la Editura Polirom, volumul „Izgoniții”,
ultima parte (după Sectanții” și „Bandiții”) din „Mică trilogie a marginalilor”.