Comunitatea a fost fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă și Odessa. Sub influența rușilor rascolnici și molocani, a coloniștilor germani protestanți și a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă și îl aruncă într-o aventură incredibilă.

Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte și un stil de viață de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică și, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar și o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze și să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în fața forțelor cumplite ce îl amenințau? Cum a făcut față marilor ispite ale secolului XX?

Am citit și noi Sectanții, primul volum al Micii trilogii a marginalilor, în care Vasile Ernu spune povestea acestei comunități, și am decis să ne oprim asupra câtorva pasaje mai deosebite, să le discutăm cu însuși autorul lor.

B.C.: Când ai plecat la studii, unchiul Culaie, membru iubit și respectat al comunității religioase din care făcea parte familia ta ți-a zis în felul următor: „Nepoate, să nu intri în politică. Te atrage, te subjugă, dar macină vieți. Sînt lucruri mult mai importante în viață. O să înțelegi tu curînd care sînt acelea.” Te-a tentat vreodată să nesocotești sfatul lui? Mai ții minte, ce era „important în viață” pentru tânărul Vasile Ernu? Ce a devenit important între timp?

Vasile Ernu: Tradiţia „sectanţilor” era aceea de a te ţine departe de putere, de politica puterii, de structurile de putere. Practic aceasta era strategia lor de supraveţuire: ei au înţeles că cu cît eşti mai departe de centrii de putere cu atît poţi fi mai liber, cu atît se reduc şansele ca puterea să te controleze. Era binecuvîntarea rabinică faţă de ţar: să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi. De aceea ei alegeau să nu facă parte din nicio structură de putere precum Partid, UTC etc. Noi nu am fost în UTC nici măcar formal: căci cînd intrai în UTC depuneai jurămînt iar „sectanţii” nu depun jurămînt nimănui, ei “„slujesc Domnului”.

Strategia fundamentală: boicotau relaţia cu puterea. Nu participiau la ritualurile puterii etc. Ba chiar alegeau joburi ultramarginale precum paznici, pompieri, meserii diverse. De paznici puterea nu e interesată. Puterea e interesată de cei cu meserii „importante”. Cînd toată lumea vrea la centru, unde sunt banii şi puterea, ei aleargă la margine, la periferia societăţii. Eu vin din această tradiţie a boicotării puterii, a politicului oficial.

Eroul Nicolaie, un unchi din familie, a încălcat această tradiţie: a devenit persoană importantă în anii 50 în structurile de putere la Odessa. După un scurt timp însă a ajuns în puşcărie. După ce s-a eliberat a revenit în „sectă” şi cumva îmi povestea ca un om păţit.

Pe mine însă politica m-a atras foarte mult în anii perestroika, cînd eram adolescent. Eram foarte apropiat Frontului Popular, aripii tinere: era o mişcare antisovietică, de eliberare naţională destul de zgomotoasă. Nu lipseam la niciun protest. În 10 noiembrie 1989 am fost arestat împreună cu alţi şase studenţi (eu eram singurul elev cred) din faţa Ministerului de Interne unde făceam un pichet, un soi de protest. Am fost eliberat repede în urma unor mitinguri mari de protest. Eram atunci naivi, romantici şi visători. Lipsiţi total de frică. Poate că eram inconştienţi.

Acum văd lucrurile puţin altfel, dar mereu am fost un admirator al protestelor. Ce ştiu sigur că nu voi face: nu voi intra niciodată în partid şi în structuri de putere. Eu lucrez cu textul, cu ideile, cu atitudinea. Asta pot face. Suntem oameni, iar omul este o finţă politică şi trebie să aibă şi această dimensiune. Iar munca mea de scritor, de om care are o atitudine public asumată, este destul de clară.

Dar în viaţă sunt multe lucruri mai importante: e importantă viaţa în sine, care ţine mult de relaţiile cu oamenii, de prietenii, ţine de reflecţie, de sentimente, de iubiri, de pasiuni etc. Mai apare şi copilul în joc, care e o parte fascinantă a vieţii. Sunt multe lucruri frumoase în viaţă chiar şi cînd suferi.

B.C.: Deviza comunității în care ai crescut a fost „Luptă lupta cea bună”. Dacă în copilărie bătrânii și patriarhii voștri îți ghidau acțiunile, să nu te risipești, îmi închipui că „lupta cea bună” s-a dovedit mai complicat de circumscris pe măsură ce te-ai îndepărtat de ei.

Vasile Ernu: Comunitatea era ca un chibuţ, bine organizată, după reguli severe, clare. Se punea mare accent pe tot soiul de rigori morale, reguli, responsabilitate. Exista un soi de control social al grupului în care unii aveau grijă de alţii. Totul era construit pe un sistem sever religios. Multă educaţie şi auto-organizare: comunitatea îţi dădea permanent ceva de făcut. Petreceam enorm de mult timp împreună.

Adică era ceva ce în cultura pravoslavnică, ortodoxă e greu de înţeles – unde totul destul de confuz şi doar vag religios; unde relaţia cu biserica este una doar de slujba de dumincă, sărbători sau ritualurile obigatorii importante. La „sectanţi” toată viaţa se învîrte în sînul comunităţii. Acolo dacă dispare satul şi lumea din jur nu simţi.

„Sectanții” sunt puritanişti. Ortodocşii nu cunsc, nu pricep cultura puritanistă. Noi nu consumam cinema decît rar, nu mergem la discotecă, nu participam la petreceri ca să nu mai spun că alcoolul sau înjurăturile erau inexistente în mediul acesta. Iar într-o comunitate ortodoxă să nu bei este un păcat de moarte. Cum îmi place mie să spun: pravoslavnicii estici iartă tot, de la crime la violuri, dar nu iartă păcatul de moarte de a nu bea. Dacă nu bei eşti exclus din comunitate: a nu bea este marca „străinului radical”, a exclusului total. Asta este cultura puritanistă: să trăieşti ca şi cum eşti în prezenţa lui Dumnezeu non-stop, în permanenţă. Asta produce multe complicaţii mai als pentru copii şi în mod special pentru adolescenţi cînd încep să „calce strîmb”. Există o suferinţă şi un chin moral care te macină. Pravoslavnicii au mai puţin astfel de frămîntări. Dar acest tip de comunitate puritanistă produce şi multă falsitate, frustrare. Dar produce şi multă rigoare, claritate. A trăi într-o astfel de comunitate nu e deloc simplu. Orice comunitate religioasă are părţile luminose şi parţile mai puțin luminoase. Are riscuri.

B.C.: Ce crezi, ai luptat lupta cea bună scriind despre o comunitate pe care ai iubit-o și ai respectat-o, dar pe care ai și trădat-o, ai urât-o și ai desconsiderat-o, pe care ai tratat-o cu superficialitate și o ignoranță demne de tot disprețul, după cum recunoști în primele pagini?

Vasile Ernu: Da, cumva. Cartea însă este totuşi nu doar documentaristică ci şi ficţiune. Adică un soi de docu-fiction. Dar sensul e cumva acesta.

Mi-a trebuit o despărţire radicală ca, după mulţi ani, să o apreciez foarte mult.

Am revenit cumva încercînd să-i înţeleg toate resorturile şi dedesubturile ei. Dincolo de oameni şi comunitate, să înţeleg cum au trăit ei, de ce au făcut anumite lucruri şi de ce au ales anumite căi şi nu altele. Care a fost strategia lor de viaţă în niște contexte foarte dure, dificile. De multe ori au ales soluţii foarte dificile. Cum de au rezistat atîta timp unor presiuni teribile şi schimbări de regim, de viaţă socială şi economică etc. Să nu uităm că ei erau supuşi unei triple forme de violenţă: violenţa statului (regimului ţarist, fascist, comunist) care nu-i dorea, nu-i acepta; violenţa bisericii majoritare pravoslavnice, ortodoxe (să nu uităm că nu aveau voie în anii 30 nici măcar să-şi îngroape morţii alături de pravoslavnici, căci spurcă pămîntul) care-i considerau eretici; şi imensa presiune a lumii laice moderne, care e o altă povestea complicată. Ei trebuia să răspundă acestor provocări complexe, să caute soluţii.

Mi-am dat seama că experienţa de acolo este una colosală, vezi lumea destul de diferit din acel punct. Este exact diferenţa unei poveşti, dar spusă din unghi diferit: una povesteşte vînătorul cînd vinează şi alta cărioara vînată. Istoria lor este istoria vînatului, nu a vînătorului. Ce însemnă să fii marginal? Marginalitatea este o relaţie de putere. Marginal e cel fără putere.

Am învăţat imens de multe lucruri acolo. Cînd am plecat de acasă, am părăsit cumva comunitatea; a fost o uşurare. Însă educaţia de acolo lasă urme profunde, lasă multă frămîntare şi îndoială, produce crize morale, te temi să greşeşti. Această educaţie moral-creştină făcută riguros de mic rămîne cu tine toată viaţă: nu poţi scăpa de ea oricît ai încerca tu să o îmblînzeşti.

Eu datorez foarte mult acestei comunităţi. Ei m-au învăţat să nu urăsc nicodată, chiar dacă celalălat merită ura mea. A urî este inuman: a urî însemnă a renunţa la umanitate. Ei m-au învăţat să fiu bun, să fac totul pentru a fi bun chiar şi cînd greşesc. Acolo am învăţat cultura comunitară, fără ierarhii. Acolo am practicat această cultură a redistribuţiei, a într-ajutorării etc. E o practică foarte utilă. Mama, care se ocupă de bolnavi şi bătrîni (fiecare în comunitate are o fucnţie clară socială), mă lua de mic cu ea. O zi pe săptămînă o dedicam acestor munci „neprofitabile”: a ajuta oamenii nevoiaşi. Dar astea dau roade în timp. Acum, la cei 87 de ani ai ei, la ea este coadă ca la Maica Tereza. Toată lumea o vizitează. Sunt fascinante aceste relaţii umane şi felul cum ele se construiesc. În cultura dominantă actuală, cînd fiecare e doar pentru sine, sunt greu de înţeles astfel de comunităţi. Par nişte „nebuni”.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslavnică? Orice sectant cît de cît educat și care-și asumă credința are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creștine. Chiar dacă e învățat să-l respecte pe aproapele său, „să-l iubească ca pe sine însuși”, pentru el, ortodoxia este de esență păgînă: de la ritualuri, de la biserică și icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă și sinceră e de a-l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Așa a fost crescut și educat fiecare copil sectant. Și așa va rămîne până la moarte, pentru că astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat.

B.C.: Mai mult, în cartea ta apare ideea că acești păgâni trebuie salvați. Ai încercat vreodată să faci asta sau te-ai oprit la respect și compasiune față de cei mai puțin norocoși, care s-au născut într-o familie pravoslavnică, obișnuită?

Vasile Ernu: Da, de mic am fost educat aşa: provoslavnicii sunt un soi de creştini formali dar „păgîni” în felul lor de a fi. Aşa cum praviolsavnicii numesc peiorativ aceste grupuri marginale religioase „sectanţi”, adică un soi de rătăciţi. Ambele grupuri cred unii despre alţii că nu se vor salva, mîntui. Iar viaţa unui creştin practicant îi este dată pentru a se salva, a se mîntui, sau mai degrabă a accepta salvarea care vine prin credinţă şi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. E o întreagă poveste.

Pentru mine pătrunderea în mediul pravoslavnic a fost dificilă, pentru că nu-l înţelegeam. Religios vorbesc. Nu pricepeam nimic din ritualurile lor. Erau din punct de vedere religios de pe altă planetă, ceva foarte arhaic, primitiv. Icoanele, da, mă speriau rău de tot cînd eram mic. Muzica era stranie. Totul era straniu.

Cu timpul însă am apreciat mult şi această cultură „lenoasă” şi mai puţin reglementată legal, atemporală, fără rigori morale directe, aproape la limita „zen amoralistă”. Cele două culturi radical diferite puse alături sunt foarte interesante pentru mine. Cultura pravoslavnică vizuală (foarte colorată) şi muzicală (poilfonică la ruşi, puţin diferită de cea românescă, orientală) sunt fascinante. Total opuse austerităţii albe şi imnurilor solemne protestante.

Acum mie nu-mi place felul în care protestantismul occidental citeşte estul pravoslavnic după propriile rigori legaliste, puritan, de superioritate orgolioasă, de pe poziţia de putere. Suntem bogaţi şi civilizaţi pentru că Dumnezeu e cu noi, suntem aleşii. E total falsă poziţia şi total anticreştină. Estul pravoslavnic lucerază în cu totul alte coduri, altfel sunt structurate relaţile umane, codurile morale, relaţiile cu puterea etc. E o cu totul altă istorie în spate. Dar a venit capitalsimul care ne formatează global după acelaşi calapod. Noi vrem totul „ca afară”.

B.C.: Putem citi eforturile tale de a pune bazele platformei Critic Atac în aceeași grilă? Trebuie respectați, iubiți și salvați neoliberalii, conservatorii etc. de pornirile lor păgâne?

Vasile Ernu: Hahaha. M-ai prins. Multe din atitudinile mele „de stînga” asumate, uneori percepute ca „radicale”, au un filon mai degrabă religios decît „marxist” sau mai ştiu eu ce curent de stînga. Chiar dacă nu-mi sunt străine teoriile occidentale dinspre stînga. Totuşi, am făcut filosofie. Iar eu asta nu o ascund, chiar dacă acum sunt un laic pur sîinge cînd e vorba de valori politice. Fac diferenţa între caritate, o valoare creştină devenită burgheză, şi legi, drepturi de protecţie socială. Dar asta e istoria mea, eu nu am unde fugi de ea. Am o vîrstă la care nu mai am voie să fug de ea. Fiecare avem în spate o istorie personală care ne-a influenţat cumva viaţa. Dar pînă la urmă trebuie să luăm nişte decizii.

Comunitatea din care provin, chiar dacă e una profund conservatare, are o practică exemplară mai degrabă socialistă: fără ierarhii, decizii colective prin vot egal, într-ajutorare, redistribuţie după nevoi şi necesităţi, lupta împotriva acumulării văzută ca un rău, egalitarism, bani comuni etc. Dar asta am înţeles mult mai tîrziu. În grup rezişti mai uşor la catastrofe, la mari probleme sociale, economice şi de altă natură, decît singur. Individualismul, concurenţa nebună, lupta pentru superioritate, singurătatea în faţa problemelor, „meritocraţie” la limita rasismului – ăsta este iad! Îmi este foarte greu să înţeleg astăzi cum se împacă creştinismul oamenilor asumaţi cu capitalismul. De fapt, capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici nu au îndrăznit să viseze. Paradoxal: comuniştii care au vrut să distrugă creştinismul l-au întărit, iar ţările cele mai dezvoltate capitaliste din UE l-au dizolvat. Despre povestea asta am un întreg capitol în carte.

Firește că exista și influența pravoslavnică de sub care ieșiseră majoritatea celor din mediul nostru „pocăit”. Paradoxal însă, Biserica Ortodoxă a lăsat în sufletele foștilor săi enoriași mai puține urme decît noile influențe pe baza cărora își construiau aceste grupuri organizarea. A lăsat mai degrabă niște influențe vagi legate de ritualuri și unele influențe indirecte asupra muzicii și versurilor. Însă cele din urmă par mai degrabă să aibă origini în folclor.

De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rîndul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță și sinceritate că într-un an de educație în cea mai banală grupare „pocăită” se învață mai multă religie decît în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia „pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezență aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvîrșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rîndul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sînt destul de rare.

Noi, sectanții din fostul Imperiu Rus, proveneam dintr-o tradiție absolut diferită. Noi aveam rădăcini în grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndurile pravoslavnicilor. Ei, rascolnicii, erau un soi de protestanți conservatori ieșiți din biserica majoritară, nu catolică, ci pravoslavnică. Aveau o cu totul altă tradiție și o altă experință de viață religioasă, statală și socială.

A doua rădăcină puternică era cea a evreilor mesianici, un soi de protestanți iudaici, ieșiți din comunitatea iudaică, cu o experiență religioasă, socială și politică total diferită de toate celelalte grupuri. Ei erau oaia neagră a tuturor comunităților: marginalii marginalilor. La finalul listei se găseau influențele grupurilor protestante nemțești și abia apoi a celor de sorginte americană sau engleză.

B.C.: Personajele tale se declară de nenumărate ori îngrozite de „nivelul de incultură religioasă” a pravoslavnicilor, a creștinilor ortodocși, „fie ei ruși sau moldoveni”, la începutul secolului trecut ca și la ora actuală. Cum ți s-au părut românii, din acest punct de vedere, când te-ai mutat aici?

Vasile Ernu: Nu am înţeles niciodată de ce pravoslavnicii nu au habar de citirea şi interpetarea Bibliei. Eu asta o faceam cu uşurinţă de pe la 7 ani. La 10 ani eram un as în cunoaşterea Bilbiei şi în capacitatea de a comenta. Ştiam cam tot ce e legat de cărţile Bibliei, context, istorie, sens, interpetare etc. sau ceea ce se numeşte hermeneutică şi teologie biblică. Acolo se făcea enorm de multă educaţie religioasă, muzicală şi organizatorică.

Protestanţii au aceste „şcoli duminicale” în care sunt educaţi copiii: de la cum să citească şi să comenteze textele pînă la educaţia muzicală, educaţie organizatorică, educaţie retorică şi o întreagă stilistică eclesială. Teza mea este că ceea ce se numeşte cultura americană muzicală şi politică este în mare produsul „şcolii duminicale” protestante. SUA este o ţară contruită de „sectanţi” şi „bandiţi”, de aceea ei sunt formataţi politic şi cultural pe un cu totul alt calapod decît Europa, care are în spate cultura catolică şi pravoslavnică, culturi mult mai complicate şi de lungă durată. Chiar şi protestantismul european este cu totul altfel decît „sectarismul” American, foarte radical şi puritanist. Da, MTV are marca „şcolii duminicale pocăite”, iar politicienii lor vorbesc aşa cum predică „pocăiţii” duminica la „Casele lor de rugăciune”. Asta se învaţă de mic: au show-ul în sînge pentru că-l practică natural de foarte mici.

Revenind la întrebare: în mediul pravoslavnic atît rusesc cît şi românesc cultura teologică şi biblică la nivel de mase este inexistentă, aproape nulă. Există însă tradiţia unor ritualuri, practice religioase care ţine totul unitar. În spaţiul ortodox religia are, din ce pricep eu, o funcţie puţin diferită decît cea din mediul protestant. De asta nu trebuie să le comparăm, ci trebuie să le înţelegem şi respectăm aşa cum sunt ele. Aceste ierarhizări cu „civilizat”, „necivilizat” sunt mărci ale prostiei şi ignoranţei, iar bunăstarea ţine de alţi factori decît cei religioşi, chiar dacă religia poate influenţa anumite lucruri. Dar e doar o piesă din puzzle-ul mare.

B.C.: „Urbanizarea excesivă care a avut loc la noi aici pare abia la început. Satul tehnicizat și tendința generală spre industrializare trăiau aici primele momente. Satul de aici l-am găsit ca în tinerețea mea, arhaic, un sat dintr-o lume uitată. Aici pînă și orașele păreau aglomerate cu oamenii de la sate. Un fenomen care la noi se pierduse. În România comunistă am descoperit un adevărat Bizanț rural. Un fenomen extraordinar.” Am redat una din notițele făcute de „tatăl tău” în jurnalul său de călătorie după ce a vizitat România. Care a fost impresia ta când ai văzut pentru prima oară România?

Vasile Ernu: Aceste însemnări sunt reale. Culmea e că ele sunt din jurnalul unor călugări pravoslavnici ruşi. Asta ca să dezvălui din tainele construcţiei, poveştii. Pentru aceşti călugări care au venit în anii 60 în RSR a fost un adevărat şoc nivelul de religiozitate şi concubinajul al statului cu BOR: salarii de stat, maşini de stat pentru ierarhi, biserici pline, mănăstiri enorm de multe. În URSS aşa ceva nu a existat. Ca să nu mai zic că „sectele” erau la limita ilegalităţii iar unele nu aceptau să se „oficializeze” şi trăiau în clandestinitate.

Şi eu în anii 90 am descoperit o România mult mai rurală decît URSS şi asta ne arată şi statisticile. Chiar şi oraşele noastre arată ca nişte sate, cu o populaţie vizibil tîrziu urbanizată. În Ardeal nu mai zic: acolo mai toate oraşele sunt urbanizate cu populaţie etnic românească foarte tîrziu. Oltenii şi moldovenii, oricît de paradoxal ar părea, sunt mai urbani decît ardelenii. Asta m-a şocat cînd m-am mutat de la Iaşi la Cluj. Clujul anilor 90 era incredibil de rural faţă de Iaşi. Excepţie face comunitatea maghiară, germană şi evreiască. Dar asta din cauze istorice, pentru că populaţia românească nu avea voie să se aşeze în perioada vechiului imperiu Austro-Ungar în oraşele nemţeşti sau ungureşti. Asta s-a întîmplat şi în Basarabia cu oraşele mari: ruşii şi evreii era populaţia urbană, pe cînd românii erau cei rurali. Dar suntem tineri, o naţiune destul de tînără, putem recupera repede.

Conflictele mele cu „noua Patrie” au fost de cu totul alt ordin: eu am venit cu o imagine foarte livrescă despre România şi am descoperit o Românie reală care se bătea cap în cap cu România mea imaginară. Am avut chiar o criză în acest sens, am început să urăsc cumva ce e românesc, să am o atitudine de „copil de imperiu”, o poziţie de superioritate. Eram adolescent încă. M-am lecuit treptat, am început să cunosc şi să înţeleg, şi totul a intrat în normal. Acum România este ţara în care mă simt foarte bine, nu aş pleca nicăieri de aici (decît pentru a călători). România îmi oferă tot: limbă, gîndire, frămîntare, discomfort, plăcere, nervi etc. România îmi oferă tot de ce are nevoie un om pentru a fi viu.

B.C.: Știi țări în care lucrurile să stea mai bine din punctul ăsta de vedere sau crezi că alfabetizarea spirituală nu poate fi făcută (nu e dorită) la scară largă?
Vasile Ernu: Alfabetizarea e fundamentală indiferent de domeniu. De exemplu, pe mine mă irită foarte mult povestea asta că vezi doamne copii „învaţă lucruri inutile”, „nefolositoare”. Nu există aşa ceva. Dacă am învăţa numai cea ce „e util”, atunci ne-am transformă în roboţi, care funcţionează după algoritmi. Orice cunoştinţă/cunoaştere este enorm de importantă – crează, în mintea ta, în timp, milioane de posibile conexiuni. E ca într-un şah imens unde fiecare mutare poate produce milioane de alte mutări şi orice informaţie din capul tău poate contribui la soluţionări, emoţii, gînduri multiple etc. Uneori „informaţiile inutile” produc cele mai mari minuni în fiinţa ta.
Ignoranţa este poate cel mai periculos lucru care i se poate întîmpla unui om. Mai ales unui copil. Primul lucru pe care trebuie să-l învăţăm este acela de a fi curios. Curiozitatea omoară ignoranţa. De aceea copiii întreabă mereu şi mereu, pînă te exasperează. Cei maturi au grijă să le omoare această curiozitate. Curiozitatea este cheia spre cunoaştere, spre înţelegere.

Comunitatea noastră a pătimit mult și a cunoscut multă violență. Nu ne mai speriem noi așa ușor. Nu ne mai sperie nici lagărele de concentrare, pușcăriile și greutățile pe care le putem întîmpina. Cu regimurile de tot felul ne-am obișnuit repede și am învățat cum să ne comportăm și să găsim soluții. Am stat în pușcărie sub țar, sub ruși, sub comuniști. Toate puterile ne-au băgat în pușcării. Ce au reușit însă legionarii nu a reușit nimeni, nici măcar Stalin, cu tot aparatul său de propagandă și de violență. Legionarii au izbutit mai întâi să întoarcă împotriva noastră nu doar tot aparatul represiv al statului, ci și populația. Nu e nimic mai violent decît o comunitate, în totalitatea sa, care se întoarce împotriva unui mic grup. Poți să suporți cea mai mare violență a unui regim, însă, cînd simțică cel de alături e solidar cu tine, în neputința ta devii puternic, ți-e mai bine, mai ușor. Uneori aproapele se solidarizează cu tine doar din priviri, dar tu o simți și înțelegi că nu ești singur și capeți puteri să mai reziști. Însă, cînd restul lumii te urăște, te arată cu degetul și nu ai unde să te ascunzi, nu ai un gram de solidaritate umană lîngă tine, ci doar ură și blestem, atunci te apucă disperarea. Atunci îți seacă speranța și îți pierzi controlul și credința. Nu crezi că ura poate cuprinde tot, dar, cînd vezi că ea devine întuneric care se înstăpînește, atunci și tu intri în întuneric și nu mai ai putere să luminezi cît de puțin. Atunci cînd tu și familia ta nu puteți ieși pe stradă, atunci cînd copiii tăi sînt loviți cu pietre pentru că sînt altfel, cred altfel decît majoritatea, totul devine insuportabil. Excluderea totală din comunitate, ura înverșunată îndreptată împotriva noastră nu am trăit-o sub Stalin. Acolo luptam cu un monstru puternic, cu o forță copleșitoare, dar întotdeauna simțeam căldura celor din comunitate, deși ascunsă sub multe straturi de frică și disperare. Aici, sub legionari, ne simțeam goi și neputincioși în fața mulțimii care ne huiduia și ne arăta cu degetul. Erau oameni pe care-i cunoșteam și îi iubeam. Aceeași comunitate s-a comportat într-un fel sub Stalin și altfel sub legionari. Acesta e paradoxul. Noi eram „izgoi”, străini, ca și evreii. Și ei au trecut prin acest proces al urii colective. În acest caz, putem spune că noi eram „cei aleși” dintre „izgoi”. Noi, sectanții, eram tratați mai „special”, pentru că dacă ei erau „izgoi”, străini, veniți de nu se știe unde, din alt neam și altă rasă, altă religie și cultură, noi eram tratați ca „izgoii noștri”. Iar „izgoii noștri” au o vină și mai mare, pentru că sînt altfel nu din cauza faptului că s-au născut diferiți, ca evreii, ci pentru că au ales să fie diferiți. Pentru că, așa cum interpretau ei, au ales să trădeze „sfintele valori ale neamului și ale adevăratei credințe”. Iar acest lucru nu se iartă. Căci, dacă de evrei poți scăpa prin ghetoizarea și omorîrea lor, pentru sectanți moartea este prea puțin. Moartea nu e cel mai înfricoșător lucru. Mai ales în cazul sectanților, pentru care moartea e doar ultima stație în drumul spre fericirea finală și veșnică. Suferința și moartea sînt doar exerciții finale ale salvării. Sînt lucruri mult mai groaznice decît moartea, iar aceste lucruri le-au trăit ei în perioada legionară: interdicții peste interdicții, pedepse corporale permanente, umilințe publice regulate. Ne-au botezat pînă și copiii cu forța… Și mai e ceva, îmi povestea bătrînul meu, ce nu a făcut nici o putere și de care nu s-a atins nici măcar Stalin. Legionarii s-au atins de moarte. Nimeni, niciodată, nu a îndrăznit să se atingă de felul în care ne plîngem sau ne îngropăm morții, de ritualurile religioase și ce om mai avea noi acolo. Indiferent de regim, indiferent de puterea politică, fiecare își îngropa și își plîngea mortul așa cum știa el și cum credea de cuviință. Moartea era un subiect tabu pentru putere. Era o zonă liberă pentru cel care își plîngea și își îngropa mortul. Legionarii au încălcat această lege nescrisă și au intervenit în ritualurile morții. Ei au fost primii și ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morții, pentru că noi eram atît de degradați în ochii lor, încît spurcam pînă și pămîntul în care îi înmormîntam. Noi nu aveam ce căuta în cimitir: în ochii lor, nu mai eram nici măcar ființe umane, nici măcar niște cîini. Locul nostru a fost în cimitirele de animale, pe cîmp sau în curțile noastre. Singurii solidari cu noi în acea vreme au fost evreii, care ne-au lăsat să ne îngropăm morții în cimitirele lor.

B.C.: E mai comod să fii „pocăit” în zilele noastre, când ai putea zice într-un sens că nu mai interesează pe nimeni convingerile spirituale ale celuilalt?

Vasile Ernu: Îmi este tot mai greu să înţeleg ce se întîmplă cu aceste comunităţi mici de la noi. Sunt prea branşate, cred eu, la cultura religioasă americană, ceea ce le face lipsite de „autenticitate”. În perioada comunistă, din cauza închiderii, această relaţie era mult mai slabă şi ele erau nevoie să-şi găsescă propria cale, fără împrumuturi grosolane, fără „pastori americani” şi teologii de împrumut.

Dar în „humusul” românesc au loc multe mutaţii şi orice împrumut se transform în ceva straniu. De exemplu, îmi plac comunităţile de „romi pocăiţi”. Sunt halucinante. Manelele „pocăite” rup, rup. Tot visez să aduc cîţiva „manelişti pocăiţi” să cînte ceva tare pentru publicul laic din Bucureşti: cum ar suna în Control „manelele pocăite”? „Pocăiesc” toată hipsterimea din Bucureşti dacă predic eu şi cîntă „manelele pocăite” ale „fraţilor romi întru Domnul”, hehe.

Să revenim. Mie mi se pare că acum creştinismul, credinţa religioasă, în general, trece printr-o criză teribilă la presiunea stilului de viaţă capitalist, unde valorile centrale sunt radical anticreştine: individualism, concurenţă dementă, acumulare cu orice preţ, consumerism, muncă individualistă pînă la epuizare etc. Exact ceea ce condamnă Evangheliile. E foarte greu să ai convingeri religioase puternice şi autentice azi. În acelaşi timp, am observat că bătrînii care au credinţă îşi duc mai uşor bătrîneţea decît cei fără credinţă. Privesc moartea mai senin cei ce cred. Dar nu pot să judec pe niciunii.

B.C.: Când ai început să te îndepărtezi spiritual de comunitatea alor tăi?

Vasile Ernu: Aoleu, tu mă faci să mă simt ca la confesuar. Repet: cartea totuşi nu e o autobiografie, nu e un document despre viaţa mea, ci e despre o comunitate în care se subînţelege că „eu”, naratorul, autorul sunt parte. La cîte etichete am acum să mai fiu şi „sectant” e cam mult. În România establishmentul nu reține mai mult de trei etichete. Eu am deja cam cinci: îi confuzăm rău. Dar asta-mi place: vreţi etichete? Vă dau, că am de unde. Şi sectant, şi bandit, şi tot ce trebuie. Dar da, sunt parte a acestei istorii.

B.C.: Și totuși, care au fost fisurile, ce te-a făcut să pășești în lateral și să te îndoiești?

Vasile Ernu: Pe mine a început să mă interseze foarte mult filosofia de la o vîrstă destul de precoce. Citeam chestii pe care nu prea le înţelegeam de pe la 13-14 ani. Dar mă atrăgeau teribil. După care am plecat de acasă foarte mic fiind: 14 ani. Intram în adolescenţă. Foarte rapid am cunoscut grupuri din Chişinău, copiii „şcolilor bune”, cu care m-am împrietenit repede. Foarte repede am intrat în „focarul” grupurilor din centrul oraşului. Dar am cunoscut bine şi periferia. Interesul meu s-a mişcat în cu totul alte direcţii. Despărţirea și distanţarea s-au petrecut „natural”. Dar mereu am rămas într-o relaţie foarte bună cu comunitatea din care făceau parte ai mei. Chiar şi în perioadele mai dificile. Eu am un mare respect pentru ei, îmi sunt dragi chiar şi cînd uneori mă irită. Eu și acum ţin legătură strînsă cu ei chiar dacă rămîn pentru ei o „oaie neagră”. Ei mă tolerează, eu îi iubesc.

B.C.: Ai tăi au învățat de la evrei că „tot ce ai trebuie să poți purta cu tine, să încapă într-o valiză mare de lemn pe care să o poți duce”. Ce-ar conține valiza ta?
Vasile Ernu: Aceste principii simple ajută mult. Da, e enorm de important să investeşti în tine, în oameni, nu în clădiri şi averi. În valiza mea aş băga multe relaţii umane, relaţii cu oamnei dragi, oamni cu care aş vrea să stau la poveşti. Relaţiile umane sunt foarte importante pentru mine. Eu trăiesc din aceste relaţii.

B.C.: Vorbești la un moment dat în carte despre cruntul episod al foametei. Mama ta îți spunea că doar pustnicii mai știu ce-i aceea foamete, dar că ei o fac voluntar, că-și asumă gestul acesta radical pentru o cauză superioară lor. Dacă despre preoți și mireni e lesne de urmărit ce gândeau sectanții, sunt curios: cum vedea comunitatea aceasta pustnicii (care rup legăturile cu dregătorii și cărturarii lumii acesteia chiar mai brutal decât o făceau membrii ei)?

Vasile Ernu: Am mai spus: cultura asta religioasă pravoslavnică şi chiar cea catolică este foarte străină de cultura protestantă şi mai ales de cultura acestor grupuri mici. Ei fără să urască sau să dispreţuiască această cultură o privesc ca pe ceva „păgîn”, foarte departe de spiritual creștinismului primar, pe care încearcă ei să-l refacă. Nu le este cunoscută cultura preoţiei, nu înţeleg această tradiţie a mănăstirilor, a călugăriei etc. Ei privesc creştimsimul ca pe ceva care se trăieşte „în lume”, lîngă cei pe care trebuie „să-i salveze”. Ei trăiesc mereu sub presiunea „sfîrşitului lumii”, foarte apocaliptic, şi a misiunii de salvare. Vor să salveze lumea cu orice preţ. Uneori devine obositor să salvezi lumea, mai vrei să te şi odihneşti, să te bucuri. De acea uneori preoţii chefli pravoslavnici care înjură şi spun bancuri deocheate îţi pot părea mai umani, mai realişti decît pastorii riguroşi moralişti care vor musai să te salveze.

Oamenii simpli nu mai țineau pasul cu schimbările. Începuseră să devină imuni și foarte puțin încrezători în dregătorii zilei. Plecau românii cu legea lor și veneau sovieticii și instaurau o altă lege și o altă ordine, cu alte apucături și ucazuri. Mai căutau și dușmani și mai și pedepseau populația pentru diverse fapte imaginare. După care veneau românii și nemții și instaurau o altă ordine, cu alte reguli, cu alți dușmani imaginari și cu alte pedepse. După care frontul iar se răsturna și tot așa: noi administrații, noi reguli, noi dușmani, noi pedepse. Aici totul era într-un neîncetat provizorat. Doar pedeapsa, suferința și sărăcia nu erau provizorii. Ele erau permanente aici.

B.C.: Nu la fel pare că stau lucrurile și astăzi în Republica Moldova? A căzut Uniunea Sovietică, au venit oligarhii. Dacă te plimbi prin sate, suferința și sărăcia sunt de neocolit, populația pare pedepsită că s-a născut acolo.

Vasile Ernu: Din punctul meu de vedere lucrurile s-au înrăutăţit nepermis de mult. Populaţia activă în mare parte a ales calea pribegiei, a plecat la muncă „afară”, iar satele şi orăşelele mici arată dezolant, părăsite, pustiite. Ca după o ciumă, după o molimă. Moldova este în moarte clinică. Statul este captivul unor mici grupuri de putere, sărăcia şi inegalitatea sunt imense. Nici în perioada războiului, nici sub ocupaţie Moldova nu a dus-o mai catastrofal decît acum. De ce? Oamenii şi-au pierdut speranţa pentru viaţă şi viitor. Asta e tragic.

B.C.: Mergi des în Bugeac? Cum se raportează acum sectanții la noile autorități?

Vasile Ernu: Da, merg aproape anual. Ei s-au adaptat bine dar ceva s-a pierdut din spiritul acela de frondă, de rupere cu puterea. Acum fac parte din putere şi sunt şi ei măcinaţi de aceleaşi probleme ca marea comunitate. Mulţi pleacă în SUA: noul lor Ierusalim. Dar nu sunt eu în măsură să-i judec.

B.C.: „E mult mai greu să lupți cu un regim care-ți dă, care-ți împlinește și poftele pe care nu le-ai visat,” mărturisește unul din personajele care au emigrat în Statele Unite ale Americii. „Cel care-ți dă te poate înrobi mult mai ușor decît cel care-ți ia. Asta ne-au învățat bătrînii noștri, și Scripturile, dar noi tot uităm,” explică el. Cine sau ce ai zice că te-a înrobit pe tine, așa, în viață?

Vasile Ernu: E un principiu inversat. Încă unul dintre bunei spunea că să te temi nu de cei care te bagă în puşcărie, ci de cei care te scot, să te temi nu de cei care îţi iau, să te temi de cei care îți dau. E cumva principiul teologie martirajului. Dacă suferi e de bine, nu e de rău. Dacă te bagă în puşcărie înseamnă că credinţa ta contează. Eşti adevărat. În aceste culturi e bine definit duşmanul. Cînd cineva te bagă în puşcărie e totul clar. Însă cînd cineva îţi este „prieten” e foarte greu să vezi de unde vine răul, ispita, păcatul etc. În simbolistica aceasta „răul la sfîrșit de lume” nu vine niciodată ca întruchipare a răului, înfricoşător, hidos etc., ci ca o întruchipare a binelui, frumos, atrăgător, plăcut. În acestă cultură a „răului deghizat” e foarte greu să distingi răul de bine. De asta ei au acestă tehnică a scepticismului, a îndoielii, a punerii la încercare. Sunt mai puternici cînd se luptă cu răul clar, frontal, nu cu cel deghizat al „cadoului otrăvit”.

B.C.: Același unchi din SUA mai spune: „Noi, cei care am plecat, am pierdut definitiv. V-o spune un om foarte realizat după standardele americane. Oricine pleacă pierde, oricine rămîne cîștigă.” Simți și tu asta, ca moldovean mutat la București?

Vasile Ernu: Asta cumva este o înţelepciune de sfîrşit de viaţă, e ceva în spiritul înţelepciunii eclesiale care spune că ai alergat nu după ce trebuia, că există ceva mai important în viaţă decît aceste „realizări“. Că ce e valoros se află lîngă tine, în lucrurile simple. Întotdeauana ai sentimentul că ai pierdut ceva important. Eu încă nu am ajuns la această înţelepciune ca să spun că am pierdut aflîndu-mă aici. Am schimbat totuşi cinci oraşe. E adevărat că în Bucureşti m-am cam blocat. Dar îmi place la nebunie acest oraş.

Asta am înțeles eu. Să nu ne îmbuibăm, să nu acceptăm tot ce ni se oferă, să nu adormim, să nu ne moleșim. Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decît unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei „căzuți în păcat”, adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.

Renunță la toate atributele divinității, ale puterii supreme și coboară printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii și înțelepții vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mîngîia săracii și pentru a vindeca bolnavii. Și ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care se cîștigă nu cu arme și violență, ci cu vorba și fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naște scandalul religios, politic, social, pentru că el răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează „bunul-simț”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase, El dă năvală cu biciul, iar bogaților le spune că nu pot intra în „împărăția cerului”, noua orînduire politică, și că trebuie să renunțe la bogăție. Și își alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluții unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rîndurile dregătorilor și cărturarilor, ci niște amărîți de pescari iudei, pentru a lua în derîdere cum numai El știe puterea vremii.

Creștinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujește puterea, pe bogații și pe înțelepții vremii. Respectă toate regulile și cutumele vremii. Iubește – culmea! – pînă și banii, le face chiar reclamă și se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod și care promovează o „teologie a bunăstării”.

Nu, acesta nu e Isus Hristos cel din Evanghelii sau pe care ni-l explică Pavel. Nu, Isus Hristos e militant, radical, împotriva cărturarilor și dregătorilor oricărei forme de putere și își construiește noua împărăție stînd la masă cu curvele și păcătoșii, cu săracii și bolnavii și ne învață că toți sîntem egali, că trebuie să dăruim și să ne dăruim, să trăim împreună și să nu ne mai supunem orbește relației stăpîn-sclav. În noua ordine politică trebuie să fim ființe libere. Iar pentru a fi liberi trebuie să fim egali și să ne eliberăm de orice formă de tiranie și de dominație, ierarhie, supunere. Acesta este Isus Hristos, cel din Evanghelii. Nu ascultați ce vă spun dregătorii și cărturarii, care sînt slugi ale noii puteri ce se ivește și se instaurează peste cea veche, ci citiți măcar de sărbători Evangheliile și trăiți nu în litera, ci în spiritul ei.

B.C.: Să mai citim, așadar, Evangheliile, cum recomandă în extrasul de mai sus un alt unchi („foarte școlit, care pe vremuri a fost comunist (…) și care a plătit cu ani grei de pușcărie rătăcirile lui din tinerețe”), sau sunt „opiu pentru popor”?

Vasile Ernu: Mi-ar plcea să scriu o carte despre Evanghelii sau depre unele cărţi din Biblie care-mi plac mult. Sună paradoxal şi straniu să auzi asta de la un om „dinspre stînga“. Romani e o carte atrăgătoare. Faptele apostolilor iarăşi. Mai nou însă recitesc Micii profeţi, adorabili. Sunt parcă 12. Ei scriu de fapt poeme. Probabil voi scrie ceva pe Osea, cel mai radical profet pe care l-a avut poporul Israel. Astăzi unul ca el ar fi dus la puşcărie sau la casa de nebuni doar dacă ar ieşi din casă.

B.C.: Într-o epocă în care valorile promovate peste tot sunt adesea îndoielnice (sau de-a dreptul nocive), care opiu e mai bun, cu ce-am putea să ne alinăm suferințele?

Vasile Ernu: Poate că această îndoială sistemică, mersul împotriva curentului, starea de a ironiza „valorile vremii“. Nu ştiu exact: e foarte greu de apreciat lucrurile în această cultură a inflaţiei totale, în care totul fluctuează ca la bursă, din oră în oră, din ceas în ceas. Viteza e mare, totul se schimbă, totul e flexibil, totul e precar, nimic nu e stabil. E foarte greu să te ghidezi într-o astfel de cultură. Este epoca în care, dacă Dumnezeu există, cu siguranță a obosit să ne mai iubească. Este epoca de care creştinii se sperie şi se tem cel mai mult: este epoca în care nu mai există temei pentru credinţă, epoca în care oamenii nu mai pot crede, epoca în care au pierdut credinţa. Ei vor să mai creadă, dar nu mai pot, iar Dumnezeau a obosit să ne mai iubească, ne-a părăsit, iar noi am rămas orfani.