”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat”
Nu cred că există în eseistica, în literatura română a ultimilor ani o trilogie mai puternică și cu mai multă însemnătate decât Mica trilogie a marginalilor, semnată de Vasile Ernu. Am citit fiecare volum cu interes, cu multă curiozitate și dornic de a afla informații noi despre fiecare categorie de marginali despre care a scris autorul ”născut în URSS”. Și da, există o mare doză de informații în aceste volume, așa cum există o mare doză de emoții și sentimente pe care le resimțim atunci când citim paginile. Am discutat cu Vasile Ernu, pe rând, despre primele două volume (despre Sectanții și despre Bandiții), așa că a venit, natural, și acest al treilea interviu, în care vorbim pe larg despre ultimul volum, ”Izgoniții”, apărut în 2019 în Colecția Ego-grafii de la Editura Polirom:
-Inițial, volumul al treilea al trilogiei a avut un alt titlu, respectiv ”Izgoi-Jidî”. Ce te-a determinat să îl schimbi în ”Izgoniții”?
Era un titlu de lucru. El corespundea foarte bine temei la care lucram, care era cuprinsă în cel de al treilea volum. „Izgoi” este termenul rusesc pentru cei excluși social, cei goniţi din cetate. Poate cel mai „declasat” grup social. „Izgoi” este persoana cu care nu vrea să aibă nimeni legătură, un soi de „ciumat”. Termenul „jidî” este termenul cu o puternică încărcătură negativă dată evreului. Este un termen rasist, dur, violent, care are o istorie complicată în limba rusă. „Jidî” este un stigmat greu de dus. Ambii erau termeni foarte dificili, cu încărcături speciale negative care necesitau multă atenţie, riscanţi.
Cum cartea, printre altele, îşi propune să deconstruiască această imagine negativă, să arate cauzele acestui tip de violenţă socială, politică şi economică atunci am decis că e mai înţelept să caut o altă variantă. Aşa am ajuns la Izgoniţii care cumva conţine şi etimologic partea de „izgoi”, dar şi un element specific istoriei comunităţii evreieşti de care mă ocup: cei mereu goniţi, persecutaţi, alungaţi. Acum cred că e o decizie bună. Acum îmi place această alegere.
-Cine sunt Sara și Aaron? Cât de reprezentativi sunt ei pentru societatea acelor timpuri?
Ei sunt doi eroi care provin din aceeaşi familie, mediu, comunitate. Sunt doi fraţi, dar nu sunt gemeni chiar dacă trimite indirect la mitul veterotestamentar al acelui conflict dintre cei doi gemeni ai patriarhului Isaac, Iacov şi Esau.
Practic cei doi sunt „milenialii” începutului de secol XX. Tema tinerilor de la început de secol XX mă interesează foarte mult. Cred că acolo a apărut o ruptură radicală între părinţi şi copii. Cumva încerc să descifrez şi această temă. În mediul evreiesc această ruptură se simte şi mai bine.
O altă conexiune importantă este faptul că aceşti tineri sunt „copiii Pogromului”, cei care au fost martori al acestui măcel, au văzut cu ochii lor violenţa şi umilinţa la care sunt supuşi părinţii lor, comunitatea lor. Ei poartă „stigmatul Pogromului” şi caută un răspuns. Pe mine mă interesează nu doar cauzele fenomenului, ci şi această căutare, răspunsul pe care-l dau ei acestul fenomen violent, acestei nedreptăţi.
Cît de reprezentativi sunt ei? Eu cred că sunt foarte reprezentativi. Ei încă nu ştiu ce se va întîmpla în secolul XX. Cartea se termină în 1917, dar noi acum ştim că cele două răspunsuri date de ei, radical diferite, vor marca întreg secolul XX. Aceşti mileniali marginali vor răsturna secolul 20, îl vor învinge, dar şi ei vor fi învinşi. E o situaţie tragică: soluţia lor învinge dar ea îi va distruge. Dar asta nu ştim din carte. Din carte ştim doar acea stare de speranţă amestecată cu teamă, cu îndoială.
-Personajele acestui volum, ”Izgoniții”, sunt ei înșiși niște marginali?
Da, ei vin dintr-o comunitate care era marginalizată chiar şi într-un oraş unde erau majoritari cum era Chişinăul. Marginalitatea ţine de o relaţie de putere, nu de număr. Toate legile sociale, politice şi economice erau pentru comunitatea evreiască restrictive. Acest grup avea mai puţine drepturi decît altele, erau impozitaţi altfel. Existau o muţime de restricţii care îi punea în poziţie de inegalitate, de „inferioritate”.
De asemenea, m-a interseat foarte mult ca eroul principal să fie femeie. Unul dintre eroi. Dar ea, femeia, este clar centrul poveştii. De ce femeia? Pentru că femeia este „ultimul iobag al Europei”. Adică femeia este total nedreptăţită, lipsită de legi care să-i asigure un statut nu egal, ci cît de cît mai protectiv. Ei bine, nu. Femeia începutului de secol XX este „proprietatea” bărbatului sau familiei şi dispune de foarte puţine drepturi politice, sociale şi economice. Femeia încă „nu există” în cîmpul politic. Ea abia începe să devină un „subiect politic”. Iar eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat, o dublă violenţă. Eu încerc să urmăresc istoria emancipării ei, a felului ei de a-şi căuta drum în viaţă în acea perioadă dificilă.
-De ce pogromul din 1903, de la Chișinău, este mai puțin cunoscut, cel puțin în comparație cu celelalte, care i-au urmat? Chiar dacă este și acesta catalogat ca având ”rezonanță și semnificație globale”.
Nu aş spune chiar aşa. În general, Pogromul ca fenomen este mai puţin cunoscut şi el a intrat în circuitul global cu acest termen slav chiar dacă Pogromul nu este o invenţie rusească, ci una vest-europeană. În Rusia ţaristă însă el a căpătat o regularitate: din cînd în cînd naţionaliştii monarhişti ruşi (sutele negre) veneau şi băteau, distrugeau şi chiar omorau evrei. Era ca un soi de „furie populară” care distrugea tot în cale şi care era îndreptată împotrvia unei comunităţi etnice sau religioase. De obicei obiectul violenţei era comunitatea de evrei care era plasată undeva compact.
Pogromul de la Chişinău a avut loc în timpul Paştelui creștin în perioada 6-8 aprilie 1903 şi au fost omorîţi 49 de evrei, 500 de răniţi şi au distrus cam 1.500 de prăvălii şi case lăsînd cam 2.000 de familii de evrei pe drumuri.
Acest Pogrom a devenit faimos pentru că el este primul pogrom care intră în circuitul global informaţional datorită reacţiei presei socialiste şi liberale şi mai ales a luării de poziţie a intelectualilor ruşi şi occidentali precum şi a comunităţii evreieşti internaţionale. Atunci cuvîntul Pogrom a ajuns în toată presa importantă a vremii, iar Chişinăul a ajuns pe primele pagini ale marilor cotidiene occidentale. Aşa îşi începe carierea globală acest termen şi tenomen. Aşa intră Chişinăul în modernitate.
-Pe cine consideri principalii vinovați ai pogromului de la Chișinău din 1903? (În volum, Moisei Sluțki spune: ”Mai întâi sunt vinovați cei care au pregătit și au inflamat sistematic publicul încă înainte de Paște, adică Krușevan și Pronin. Alături de ei, l-aș numi pe șeful Ohranei locale, Levental, care știa bine ce se întâmplă și îi susținea. Dar asta mă duce la ideea că centrul nu e străin de ceea ce s-a întâmplat. Acest lucru este susținut cumva și de faptul că în atâtea zile de violență nimeni nu a luat atitudine, nu a intervenit. Unde a dispărut poliția? Celelalte structuri de ordine? Deci poliția are o vină imensă și ea. Dar oare zvonul că însuși Plehve, ministrul de Interne, este implicat direct în această poveste nu se adeverește?”)
E foarte importantă scrisoarea lui Lev Tolstoi pe care o public care cumva pune degetul pe rană şi face ierarhia gradată a acestor responsabili. Indiscutabil: cei care au omorît au fost ruşi şi moldoveni, oameni simpli. Ba chiar au fost vecinii acestor evrei, a acestor victime. Acolo în carte dau secvenţele acestea foarte tragice.
Însă Tolstoi arată direct rădăcina acestei violenţe. Mai întîi arată spre curtea ţarului şi spre elita conducătoare a vremii. Ei sunt principalii vinovaţi. Aceste fenomene nu au loc fără suportul tacit sau interesat al puterii centrale. Multe chiar sunt bine întreţinute.
Cum bine observă şi Sluţki, o mare vină o are presa mainstream prin aceşti „lideri de opinie” Kruşevan şi Pronin, un moldovean şi un rus. Kruşevan e cheia isterizării în masă a populaţiei prin producţia de „ştiri false” şi prin îndemnul la violenţă. Totul foarte bine orchestrat. Kruşevan este un tip foarte inteligent, dar cu atît mai nociv. El este întreţinut bine pe banii de la centru. Conduce două ziare. Totul decurge ca la carte. Pe acest caz se poate face o lecţie superbă despre cum nişte ziarişti „de calitate”, cu bani de la putere, pot inventa cazuri care pot produce isterie şi violenţă. E tehnologie pură.
Biserica are şi ea o doză de vină pentru pasivitatea ei sau susţinerea indirectă a acestui tip de discurs antisemit. Şi fireşte insituţiile locale ale statului: cum e să dispară trei zile jandarmeria & armata din oraş? Se poate întîmpla să nu ai cîteva ore aceste instituţii, dar nu trei zile cînd oraşul e bîntuit de bande care omoară. Ohrana nu ştia nimic? Fireşte că totul a fost lăsat intenţionat aşa. Deci vinovaţii pricipali sunt parte din stat, din nucleul dur al puterii. Doar primarul a fost un om decent şi a încercat să ajute. Dar nu prea avea instrumente. El a demisionat. Dar asta nu însemnă că oamenii care au omorît nu au nicio vină. Sunt vinovaţi şi ei dar au fost mai degrabă o mînă de oameni manipulaţi şi aduşi într-o astfel de stare de violenţă. Ei sunt un efect.
Pogromul de la Chişinău este un caz exemplar unde se văd foarte bine toate aceste fire, mecanisme şi e foarte simplu să vezi cum se construieşte un astfel de fenomen. În carte încerc să desluşesc şi acest caz tragic: cauzele, efectele şi deznodămîntul unui fenomen atît de violent.
–Discutam anul trecut și cu Lionel Duroy, autorul romanului ”Eugenia”, în care se vorbește, printre altele, despre pogromul de la Iași din 1941 și îmi aduc aminte de două dintre mărturisirile sale. Prima: ”Am încercat să înțeleg prin această carte cum a fost posibil pogromul de la Iași”. A doua: ”Aș vrea să adaug ceva care ne obsedează, ne bântuie pe toți: de ce evreii în toată Europa asta ultra-antisemită din anii ’30 au rămas în această stare de resemnare? (…) Și toți oamenii aceștia, dacă ar fi înșfăcat măcar un baston, s-ar fi putut lupta. De ce se lasă arestați ca niște miei la tăiere?” Ai plecat și tu de la aceste idei, ai avut această dorință de a lămuri cumva situația evreilor atunci când ai scris despre pogromul de la Chișinău?
Da, m-a interesat foarte mult să înţeleg cum au derulat lucrurile, care au fost cauzele acestui fenomen. Dar cumva pe mine m-a interesat să măresc cadrul înţelegerii: adică să pornesc dinspre secolul XIX, să vad legislaţia, să văd drepturile şi lipsa de drepturi. Să văd cum erau nedreptăţiţi economic, ce trucuri foloseau pentru a ocoli anumite nedreptăţi etc. Adică eu cred că Pogromul este doar vîrful icebergului şi că ceea ce nu se vede e mult mai complicat şi greu de explorat. Cu cît mai multe restricţii, nedreptate şi inegalitate produci în societate cu atît violenţa care se poate naşte este mai mare şi poate exploda oricînd, la o mică scînteie.
Ba mai mult, eu leg acest tip de violenţă socială, poltică şi economică de ceea ce avea să se întîmple în tot secolul XX: de aceea mă interesează istoria şi soluţiile oferite de „copiii Pogromului”.
Eu dau direcţii de reflecţie, nu soluţii. E o carte tristă şi meditativă. Încerc să nu tranşez temele ci să le las cumva neterminate textele, le las să le termine cititorul. Dau doar sugestii, direcţii de reflecţie.
-Cum te-ai documentat pentru acest al treilea volum? Care este povestea conceperii lui?
Spre deosebire de primele două aici lucrurile s-au complicat. Nu mai am acces la martori, la oameni care să povestească, ci am acces doar la documente, jurnale, texte, presă, imagini. Practic aici am lucrat mai mult ca arhivar, ca cercetător clasic. A trebuit să citesc multe din textele dedicate nu doar subiectului ci şi epocii. E foarte important să simţi şi să redai spiritul acelei epoci de început de secol XX. De asta poate că a fost şi ceva mai dificil. Însă asta m-a pus în situaţia să împing stilul specific cu care lucrez, docu-ficţiunea, spre mai multă ficţiune. De asta mulţi observă că cel de al treilea volum al trilogiei este mult mai apropiat de ficţiunea clasică. Dar fireşte că nu renunţ la „marca mea” unde ideile şi documentarul au un rol important.
-În primul nostru interviu cu privire la această trilogie, atunci când vorbeam despre ”Sectanții”, făceai o referire, în legătură cu scriitorii din Basarabia, la comunitatea evreiască. Mai există, mai are vreo relevanță această comunitate în Republica Moldova?
Din păcate, nu. În acest moment comunitatea nu mai are nici o relevanţă pentru Basarabia. Mă tem că am pierdut pînă şi memoria existenţei acestei comunităţi. Se pierd pînă şi urmele comunităţii. Mai sunt cîteva monumente şi un cimitir imens. Însă cîndva această comunitate a avut un rol imens în dezvoltarea socială, economică şi culturală locală. În muzică mai ales, dar şi în artele vizuale, teatru, film. În literatură, avem urme importante: poezie mai ales. Eu în continuare cred că cea mai importantă literatură din Basarabia de la sfîrşit de secol XIX este scrisă nu în rusă sau română, ci în idiş. Din păcate, este total necunoscută şi totul pare pierdut, căci nu e tradusă. Aceste pierderi mie mi se par catastrofale. Nu întîmplător insist mult asupra problemei memoriei: cartea începe cu această temă şi se termină cu ea. Memoria este foarte importantă.
-Cum vezi acum, de la distanță, Chișinăul și Basarabia? Sunt acestea pământuri românești, care este părerea ta despre o eventuală unire dintre România și Republica Moldova?
Basarabia arată tot mai mult cu un cimitir sau cu un corp în stare de moarte clinică din punct de vedere social şi economic. Toţi pleacă sau sunt cu bagajele la uşă. Asta din cauza sărăciei, a lipsei locurilor de muncă şi a mirajului „occidentului”, a unei lumi mai bune. Nu poţi judeca pe oameni: sunt liberi să plece. Rămîn bătrînii.
Niciodată – nici chiar în perioadele de ocupaţie, de război, de foame sau deportări – Basarabia nu a trecut printr-un proces de depopulare, de pustiire şi de depresie socială precum cea prin care trece acum. E un fenomen foarte straniu şi complex: „ai noştri” se pare că au fost mai prădători şi au pustiit mai dihai decît toţi ocupanţii care au trecut pe aici. Greu de explicat. În ciuda acestui fapt viaţa îşi are cursul său.
În ce priveşte unirea încep să cred că în acest moment este poate singura formulă politică şi socială care poate aduce ceva schimbări spre bine. Dar ea trebuie făcută nu de pe poziţiile unui discurs de secol XIX cu naționalisme şi accente identitare etnice, ci pe baza unui proiect axat pe drepturi egale, politice şi sociale, pe soluţii realiste în care cetăţenii ambelor părţi să se simtă protejaţi şi egali, cu o bunăstare ceva mai ridicată.
-Cum ai descoperit acele grafice relevante de la începutul ”Izgoniților”?
Cînd mă apuc de o temă cercetez cam tot ce e relevant pe subiect. Pentru mine ca să înţeleg o epocă mă interesează mult să înţeleg cum e stratificată social, politic şi economic acea epocă, cum e ierahizată societatea, care este aparatul legislativ etc. Şi a trebuit să citesc mult pe temă. Aşa am dat de studiile foarte serioase pe tema asta: Imperiile au baze de date foarte bune, bogate şi amănunţite. Imperiile stau bine cu aparatul birocratic, cu rapoartele etc. Iar una dintre cărţile fundamentale ale epocii este cartea unui istoric, sociolog, statistician Nikolai Rubakin – Rusia în cifre. Ţara, poporul, clasele sociale, publicată la 1912. Are nişte grafice în imagini excelente. Ca pentru copii: totul clar şi evident.
-Ești mulțumit de receptarea trilogiei în rândul criticii și al publicului cititor? Cum vezi evoluția viitoare a acestei trilogii?
Da, este greu să atingi un număr atît de mare de cronici pozitive la toate trei şi chiar să iei premii importante. Cred că trilogia aduce multă diferenţă şi noutate atît stilistic cît şi tematic. Nu s-au făcut prea multe cărţi pe aceste teme şi în stilul acesta. Acum că m-am despărţit de această trilogie pot spune că ea este destul de inovativă pentru spaţiul literar românesc. Există şi un interes destul de ridicat din partea cititorilor dovadă cele cîteva ediţii şi mai multe tiraje.
Cum va evolua nu-mi pot da seama. Lăsăm acest lucru pe seama istoriei. Noi suntem neputincioşi. Eu am făcut ce am putut: am scris-o. Mai departe nu pot face prea multe pentru ea…
-Ai reușit ceea ce ți-ai propus, ca cele trei cărți ale trilogiei să fie autonome, ”să aibă viață de sine stătătoare”?
Cred că da. Sunt oameni care au citit doar una sau două. Însă am observat că odată ce cineva citeşte una dintre ele este tentat să le caute şi pe celelalte. Ele sunt autonome, pot fi citite separat fără probleme, însă au acest lucru comun: tema generică a „marginalilor” care produce o unitate.
-Ce pregătești după ce ani de zile te-ai concentrat, într-un fel sau altul, pe această trilogie? Te mai gândești la eseuri de această dimensiune sau sub această formă?
Eu am teme destule. Nu duc lipsă de idei, dar nu știu cum va decurge procesul de scriere. Mă interesează mult acum povestea generaţiei mele în raport cu copiii lor. Mă mai interesează ritualurile morţii sau mai degrabă cum s-au schimbat ele în ultima perioadă. Am cam trei cărţi în lucru, adică la care gîndesc permanent. Fac documentare simultan la mai multe teme. Nu scap nicio înmormîntare, stau mult în cimitire, locul de unde viaţa se vede cel mai bine.
-Mulțumesc!
(Fotografiile provin din arhiva autorului. Sublinierile ne aparțin.)
Romanul refuza cumva să înceapă
Emanuel Copilaş / Culutra / 23 februarie 2020
În cadrul trilogiei marginalilor a lui Vasile Ernu, acest ultim volum este cu siguranță cel mai neobișnuit din punct de vedere stilistic. Este totodată și cel mai intens, apăsător și, în același timp, tragic. Nu intenționez să recenzez aici cartea, cât mai degrabă să îi fac o scurtă prezentare; să ofer, dacă vreți, câteva impresii de lectură răzlețe și nesistematice.
După „Sectanții” și „Bandiții”, care ne-au obișnuit cu un tip de lectură alert, evenimențial și aventuros, „Izgoniții” încheie trilogia oarecum atipic: abstracția, sugestia și evocarea iau locul acum concreteții seducătoare și oarecum convolute care caracterizează primele două volume. La început am fost puțin surprins, trebuie să recunosc: romanul pur și simplu refuza cumva să înceapă. Dar până la urmă începe, și începe bine.
Narațiunea se desfășoară în Chișinăul aflat la cumpăna dintre secolele XIX și XX, oraș periferic în cadrul Imperiului Țarist, având totodată o numeroasă minoritate evreiască, printre altele. Relațiile de bună vecinătate dintre moldoveni, ruși, ucraineni, evrei, romi și nu numai sunt puse însă la încercare de către politica de factură „divide et impera” a țarismului, care încearcă să își ascundă eșecurile economice și sociale utilizând un instrument abject și în același timp dureros de eficient: antisemitismul. Starea de înapoiere socială generalizată care a generat astfel o efervescență revoluționară pe măsură reprezintă probleme pe care autocrația țaristă caută să le rezolve nu prin reforme structurale, ci prin identificarea de țapi ispășitori care, în contexte de penurie, pot galvaniza foarte ușor resentimentele sociale, canalizându-le pe un traseu nepericulos din punct de vedere politic pentru ordinea socială existentă.
Ajungem astfel la odiosul pogrom din 1903, când comunitatea evreiască a Chișinăului a fost grav afectată, cei mai fioroși criminali dovedindu-se a fi chiar membri ai unor familii foarte apropiate de familiile evreiești, pentru care diferențele etnice nu contaseră până atunci deloc sau aproape deloc. Un astfel de eveniment nefericit îi radicalizează pe mulți dintre tinerii evrei din cadrul imperiului, atrăgându-i de partea mișcărilor socialiste subversive. Radicalizarea tinerilor nu este însă privită întotdeauna cu ochi buni de către bătrâni, care aleg de multe ori să se disocieze de copii lor în cadrul unor drame familiale mai mult sau mai puțin cunoscute. Însă persecuțiile antisemite îi afectează deopotrivă pe bătrâni și pe tineri.
O astfel de familie evreiască greu încercată include doi frați, Aron și Sara, al căror tată a fost ucis în timpul pogromului. Fiecare caută să facă față acestei situații și să încerce să schimbe societatea țaristă (sau să renunțe la ea) în felul propriu: Aron devine sionist, iar Sara, după ce a „încercat” mai multe mișcări subversive, inclusiv pe cea a nihiliștilor, ale căror atentate și crime politice au zguduit din temelii imperiul, a optat în final pentru eseri, socialiști revoluționari democratici care după revoluția din februarie 1917 s-au scindat în cele din urmă în pro-menșevici și pro-bolșevici. Scena în care are loc convertirea ideologică a Sarei de către un eser experimentat este savuroasă. Acesta o avertizează: pentru conservatori, femeia este „un suport pentru ceai” sau „un bibelou frumos pe care e bine să îl arăți societății înalte din când în când. E un obiect împodobit prin care bărbatul își etalează puterea, cinul și averea. La ei, femeia e în cel mai bun caz fata educată care cântă doar la pian, recită o poezie în franceză în pauzele pe care le iau bărbații de la treburile cetății și țării”. În general, rolul femeii este acela de a procrea; preocupările sale nu trebuie să depășească familia, în niciun caz să se îndrepte spre politică. Liberalii sunt puțin mai înaintați, în sensul în care acceptă femeia, ca secretară, în „anticamera politică”, dar cam atât. Doar noi „luptăm pentru drepturile tuturor, dar mai ales ale femeilor” (pp. 215-216).
Pogromul, forma supremă a injustiției sociale alimentată politic, se află deci în continuitate directă cu revoluția ca mijloc radical de depășire violentă a lumii care face posibil, ba chiar încurajează, pogromul. Iar despre ambele, așa cum foarte bine a înțeles autorul – și cum am înțeles până la urmă și eu – nu se poate scrie decât cu o anumită retragere calculată, care este mai mult decât un procedeu stilistic, este chiar o formă de respect al unor lucruri despre care, măcar uneori, vorba poetului, trebuie vorbit în șoaptă; prin anticipări sugestive mai de grabă decât prin descrieri directe, pentru că primele redau întotdeauna mai bine intensitatea extraordinară a unor astfel de cataclisme istorice ce riscă la un moment dat să fie banalizate prin intermediul excesului de evenimențialitate.
De veghe. La marginea societății
Suplimentul de cultură / 3 februarie 2020 / de Diana Mărgărit
ntr-o societate precum cea românească, în care democrația este încă definită în mod meschin, simplist și injust drept „dictatură a majorității“, marginalii sunt aproape invizibili. Și totuși, în mod paradoxal, vizibilitatea lor, așa deficientă cum este, pune în lumină retorica discriminantă și nocivă a excluziunii. Ceea ce invizibilitatea lor face vizibil este tocmai una dintre prejudecățile fundamentale ale societății noastre, potrivit căreia marginalul își merită soarta, el însuși este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, că e artizanul propriului său destin și, prin urmare, este unicul responsabil pentru viața ingrată pe care o are.
Poziția marginalului a fost mereu controversată. Aflat la periferia societății, menținut într-o stare de precaritate și izolare, fără voce și aliați, fără acces la putere, uitat sau ignorat de elitele politice – acesta este portretul marginalului de ieri și azi. Sigur, vor spune cei care privesc totul ca pe un joc cu sumă nulă: pentru a avea un centru, e nevoie de periferie, și invers; pentru a avea un câștigător, ai nevoie de învinși. Mai mult, cu cât învinșii sunt mai numeroși, cu atât victoria este mai glorioasă.
În chip similar, rolul marginalului constă în confirmarea poziției celui care se află în centru. În ochii puterii centrale, marginalul nu este doar cel care îi confirmă poziția, ci mai mult, cel care confirmă poziția celui dintâi. Prin poziția sa periferică în raport cu nucleul societății, marginalul este nu doar inaccesibil, ci și imposibil de înțeles, integrat și digerat, deci periculos. Astfel, ajunge să întruchipeze monștri și fantasme plăsmuite de mintea umană pe care, se înțelege, puterea are obligația de a-i elimina, în numele securității cetățenilor pe care pretinde că-i reprezintă. Poziția marginalului nu e niciodată aceeași, ea oscilând frecvent aproape de linia frontului, în lupta cu puterea.
Interesul lui Ernu pentru marginali
Istoria oficială a oricărei societăți face în genere abstracție de marginali. Ești marginal, nu intri în cărți. Mai puțin în cele de literatură. Unora dintre scriitori le plac marginalii. Îi găsesc interesanți, exotici, provocatori și îi transformă în personaje și lumi care provoacă mereu granița dintre realitate și ficțiune. Nu e la îndemâna oricui să scrie despre marginali, iar cel/ cea care o face își joacă destinul literar la ruleta rusească. Puțini se încumetă, dar dacă reușesc, istoria le rezervă un loc de onoare. Panait Istrati, Eugen Barbu și, recent, Vasile Ernu l-au scos pe marginal din anonimatul politic și social și l-au redat lumii.
Interesul lui Ernu pentru marginali este în mod explicit asumat încă de la apariția primului volum al Micii trilogii a marginalilor, Sectanții, în 2015, urmat de Bandiții în 2016 și încheiat cu Izgoniții în 2019. Ultima publicație spune povestea a doi frați evrei, Sara și Aaron, urmașii uneia dintre familiile victime ale pogromului din Chișinău din 1903. Ernu surprinde cu abilitate și profunzime contextul sociopolitic în care se nasc cei doi frați – pe de o parte, apartenența la comunitatea evreiască supusă în mod sistematic discriminării, abuzului și violenței de către administrația locală și centrală, dar și de către societate; pe de altă parte, presiunea stratificării sociale existente în interiorul comunității evreiești. Spre deosebire de Aaron, fratele său, Sara are de înfruntat nu doar discriminarea etnică și socială, ci și cea de gen. Într-o societate profund conservatoare, limitarea accesului la educație al femeilor din rațiuni financiare, dar și de gen, devine un obstacol pe care puține reușesc să-l depășească.
Destinele celor doi frați se despart în mod ireconciliabil. În vreme ce Aaron se alătură mișcării sioniste, Sara alege calea pribegiei, înscriindu-se pentru o scurtă perioadă în Partidul Socialist Revoluționar în Sankt-Petersburg și, ulterior, finalizându-și în mod briliant studiile superioare în Elveția.
Sara îi este un personaj drag lui Ernu, care îi dedică multe pagini ce surprind determinarea de a-și depăși condiția de femeie evreică și săracă, în ciuda ostilității societății tributare încă unor stereotipuri rasiale, etnice și de gen. De altfel, prin vocea personajelor sale, autorul remarcă în mod just că partidele revoluționare au fost primele care au contribuit în mod real la emanciparea femeilor prin sprijinirea accesului tuturor la educație, indiferent de gen, și promovarea femeilor în poziții politice de nivel înalt.
Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă
Povestea Sarei și a lui Aaron, fie ea reală sau ficțională (din punctul meu de vedere, acest aspect este irelevant), este întrepătrunderea a două pagini de istorie personală din marea carte a unei comunități de marginali – evreii. Uneori tolerați, alteori alungați și, în unele dintre episoadele cele mai sumbre ale umanității, anihilați, evreii s-au luptat dintotdeauna cu statutul de marginali. Mai mult, pogromul reprezintă una dintre consecințele marginalizării – anihilarea totală, fizică și psihică a indezirabilului –, apogeul războiului civil, al luptei dintre frați – pravoslavnici, pe de o parte, evrei, pe de altă parte. Ernu vede în experiența pogromului expresia conflictului biblic dintre Iacov și Esau, fiii lui Isaac, „primul război civil din istorie“, după cum îl numește pe coperta a IV-a a cărții.
Pogromul de la Chișinău este primul act de violență extremă împotriva comunității evreiești care a avut ecou în presa internațională. Paginile de început ale cărții descriu cu atenție mecanismele prin care statul represiv și genocidar orchestrează un spectacol sumbru al propagandei, urii și minciunii, pentru a legitima crima împotriva unei populații indezirabile. De altfel, toate crimele de stat în masă se petrec în parametri identici de gândire și acțiune. Aceleași mecanisme au fost puse la lucru și în cazul pogromului de la Iași, Holocaustului, genocidului congolez (din timpul lui Leopold al II-lea), armean, rwandez, bosniac sau, zilele acestea, sub ochii noștri, împotriva populației Rohingya (din Myanmar).
Uitarea este un proces inerent și necesar fără de care memoria nu ar fi posibilă. Destinele celor două personaje, Sara și Aaron, sunt răspunsul direct la memoria recentă a forței abuzive și represiunii, cu alte cuvinte, violența născută din violență și care naște, la rândul său, violență. Însă în cazul memoriei colective a societății complice la crimă, uitarea se instalează cu repeziciune.
Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă de orice vină sau responsabilitate colectivă. Împotriva acest tip de uitare scrie Ernu Izgoniții. Apelul său la memorie nu este revanșard – așa cum a făcut mișcarea eserilor sau cum face azi statul Israel în războiul împotriva Palestinei –, ci mai curând un îndemn la precauție în legitimarea violenței, segregării și discriminării, dar și un apel la memoria victimelor represiunii. 27 ianuarie este ziua internațională a comemorării victimelor Holocaustului. Societatea românească nu are voie să uite paginile negre din istoria înaintașilor săi. Doar memoria acelor evenimente are forța de a-i face pe oameni să evite erorile și ororile trecutului. Așadar, parafrazând versurile celebrului cântec, Să nu uităm nicicând…
Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019
TeleU: Cu scriitorul Vasile Ernu, despre Mica trilogie a marginalilor și (re)descoperirile sale
Timişoara / Tudor Creţu – TeleU / 31 ianuarie 2020
Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu
O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere.
Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.
Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.
Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.
Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.
Ultimul volum al trilogiei, Izgoniții, este apreciat de critică și de cititorii avizați drept cel mai reușit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?
Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temerile şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai spre final mulţi „o dau de gard”.
Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.
Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulțumit că finalmente ai reușit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?
Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin pe nedrapt chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.
În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei însă el era o necesitate pentru tabloul întreg. Şi a rămas secundar.
Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmărește un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice – fată tânără și inocentă se îndrăgostește de un băiat deștept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviți?
Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „sunbiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.
În acest sens Sara face o notă dizcordantă: nu merge la sinagogă ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.
Dragostea acolo e secundară iar ea nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floare emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi” fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe. Sau asta lasă de înţeles textul.
Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgostește. El o duce în oraș și îi spune că el i-a hotărât soarta și că ea va pleca la Zurich la facultate pentru că așa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă și asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forța pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de rețetă patriarhală de codificare a relațiilor de gen?
Putem spune şi aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecut în plan secund. Ea devine repede personaj mai principal în mediile în care se învîrt.
Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal” ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” al întrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maxim rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.
Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor căci face parte din epocă.
Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtorva personalităţi de marcă al epocii.
Sara pleacă la facultate așa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlnește o serie întreagă de alți bărbați. Revoluționarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toți îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aș avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relația lor. De ce ai ales această strategie? (poate e o întrebare de cititoare simțitoare, dar am rămas cu această dilemă la finele romanului)
Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderopa epocii, şi cum se tundeau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.
Este epoca în care pentru pirma dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politiciă), gimnaziştii intă în sfera politică. E pentru pirma dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba char vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Pşractic eu încerc să prind acest spiritu al „milenialilor” de încpeut de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Tu ştii că ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani?
Doi, un alt element foarte important este inrarea femeiie pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la începtu de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale iar Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest fir. Eu cred în continuare că este foarte subestimat rolul femeiei jucat în politica asta de emancipare a înceuputului de secol XX.
În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentur că a „decis bărbatul” ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie ci şi evreică. Ce însmena asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.
De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreoptul la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istoie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.
Sara nu vorbește prea mult. Ea cântă frumos și, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlnește. Cineva mai cârcotaș ar putea spune: că e tăcută înțelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlnește prin mediile revoluționare?
Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli din anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: e un soi de clasă de mijloc deja.
Mă interesează istoriile lor de viaţă nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte povestea şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.
Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.
Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deși am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditații se află la finele romanului. Acolo o cunoaștem pe o teribilă mătușă, fiica Sarei, revoluționară și progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuiește această legendară mătușă intră nepoata înfășurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditație? Cum ai comenta faptul că mătușa se lupta pentru emancipare doar ca să-și vadă nepoata luptând pentru tradiție?
Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă dar lungă istoric căci e o privire spre începutul de secol XXI dinspre înceuptul de secol XX. Asta e forţa medidaţiei mătuşii din Istanbul.
Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinpău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a şti ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orcie naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă.
Pe cînd teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă, e martorul înţelept al secolului XX dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinede cumva viitorul tulbre spre care ne îndreptăm.
Mătușa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluționari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parțial inutilă și că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context?
Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesezează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi.
Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia noastră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele „cele mai civilizate”.