„În literatura bună se dă cu baltagul în cap“
Suplimentul de Cultură / 05-Feb-2018 INTERVIU VLAD BOLOCAN NUMAR 593
Ce aduce nou cartea ta? Există atâtea cărți despre asta…
Cartea mea nu este o istorie a banditismului, nu este o analiză antropologică, sociologică sau politică a fenomenului. Cartea mea în definitiv nu este despre bandiți, chiar dacă are câte puțin din toate acestea. Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți.
Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele. Și atunci am pornit să sondez în această direcție. Cine au fost eroii negativi de lângă mine? Păi în URSS era modelul acesta al bandiților, al hoților care ne fascinau, ne atrăgea și toți îl mimam în mahalalele din Chișinău sau Odessa. Banditul era mitul urban negativ cel mai puternic.
Da, îmi propun să fac un soi de manual de educație alternativă care are ca obiectiv „educația în negativ“, așa cum numesc ironic prima parte a Micii trilogii a marginalilor, Sectanții, ca manual alternativ de religie. Aceste răsturnări sunt foarte importante pentru mine: să vezi binele dinspre rău și pe majoritari și pe cei din centru dinspre marginali. Totul arată foarte diferit.
Eu pornesc în esență de la mitul lui Cain și Abel repovestit în condiții actuale. Și pun întrebări: ce face ca doi frați educați în același context să devină unul rău și altul bun. Care sunt condițiile acestor deveniri? De ce răul învinge? De ce unii devenim hoți și cerșetori care încalcă toate legile și alții devin oameni care respectă legile. Ce îi face atât de diferiți? Cine în definitiv face legile, cine are putere de lege și care e rostul lor. Cum apare violența și cum ne protejăm de ea? Povestea se construiește pe un șir întreg de întrebări fundamentale văzute prin istora unei relații dintre un copil și un hoț în lege, un hoț profesionist, pe parcursul a 40 de ani. E o carte despre educație, despre rostul legii, al vorbelor, al faptelor, al responsabilității și al multor lucruri cu care ne intersectăm în viață și care contează cu adevărat.
Șalamov zice foarte răspicat într-unul din textele sale: nu romantizați când vorbiți despre bandiți. O dată pentru că nu e nimic romantic – asta e doar un mit, doi – pentru că adolescenții care citesc sunt induși în eroare și aleg acest drum în viață. Care este poziția ta, în acest sens?
Eu sunt un mare fan Șalamov și m-am luptat puțin ca el să apară în română în varianta excelentă de la Polirom. E un must read. Noi avem trei tradiții rusești de interpretare a culturii criminale: cea romantică pe modelul lui Babel, cea antiromantică pe modelul lui Șalamov și cea cumva religioasă pe modelul lui Dostoievski. Eu mă folosesc de toate cele trei modele. Inclusiv cel religios, pentru că nu e deloc întâmplător faptul că citez la greu Biblia. Pe mine mă interesează mult problema răului dincolo de elementul politic și social. Pe mine fenomenul religios mă interesează chiar dacă factorii sociali probabil domină.
Grila de interpretare a lui Șalamov este foarte importantă mai ales în spațiul concentraționar, unde el arată cum se distruge politicul și cum „blatarii“, hoții în lege, devin mai inumani și periculoși chiar decât paznicii, torționarii și călăii regimului stalinist. De ce? Pentru că ei înlocuiesc legea regimului, cât de cât previzibilă, cu o lege pe care „fraierul“, omul obișnuit nu o poate înțelege. Șalamov este unul din cei mai profunzi scriitori care înțelege spațiul concentraționar și-l explică genial. El vede că etica de tip banditesc în Gulag distruge câmpul politic și așa firav. Iar când dispare politicul, intrăm în spațiul biologicului, naturii dezlănțuite și al animalicului. Când dispare politicul, omul devine pentru om fiară, iar legea pietrei, bâtei și cuțitului e cea care face ordinea. Asta e înfricoșător. În Ultimii eretici ai Imperiului am dedicat două capitole acestui subiect.
În ce privește cum să scriem ca să „nu stricăm tinerii“, aici eu nu-mi fac probleme. Zilele trecute se discuta despre scoaterea Baltagului din programul școlar – că e violent. Eu zic așa: în literatura bună se dă cu baltagul în cap. Toată literatura mare este despre crime, sânge, pedeapsă, violență, incest, păcat, trădare, rușine, dezamăgire, disperare. Literatura are, firește și iubire, speranță, liniște, sacrificiu, dar nu poți scoate din literatură una dintre componentele ei fundamentale: răul, ura, violența, nefericirea. Și oricum violența adevărată pe care o reproduc copiii nu e acolo, ci în altă parte. Cel care citește un roman bun în care se dă cu toporul în cap cu siguranță nu va da cu toporul în cap. Literatura bună are grijă de asta. Mai puțin părinții și societatea. Cum zicea Lev Nikolaevici: „Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel“.
Ai putea nuanța diferențele dintre banditul sovietic și banditul din România? În București nu avem o lume interlopă cum avem în toate marile capitale europene. Care este explicația ta pentru asta?
Bandiții, din punctul meu de vedere, sunt o categorie socială pur urbană. Eu fac distincție între bandiți și haiduci, de exemplu. Au și lucruri comune, dar sunt categorii diferite. Grupurile profesionale și organizate de hoți apar în urma unui tip de organizare urbană, socială, economică și politică.
Diferențele mari dintre bandiții din Rusia, URSS și cei din România sunt din punctul meu de vedere legate de prezența târzie a populației etnice românești majoritare în orașe. România este o țară ceva mai tânără și mult mai rurală chiar decât Rusia. Cultura rurală are alte instituții, altă economie și organizare socială decât cea urbană. Nu întâmplător pe la noi cei mai mari bandiți au fost evreii, ungurii, grecii, sașii etc. Adică pături sociale și etnice mult mai urbane. În Ardeal în general e jale la acest capitol în mediul etnicilor români, pentru că ei sunt cel mult orășeni la doua generație. În București poți întâlni tot soiul de clanuri solide, pentru că sunt orășeni de mai multe generații. Regatul stă mai bine la banditism. Basarabia e o chestiune mai aparte: ea seamănă cu Ardealul din cauza urbanizării târzii, dar recuperează repede pentru că Imperiul Rus forțează modernizarea și e în proximitatea Odessei, unul dintre cele mai important orașe banditești din lume.
Și mai sunt câteva elemente. Eu nu spun în carte, dar dau de înțeles cum lumea criminală din Rusia preia modelul structurii sociale imperiale, ierarhizată pe cin, pe un soi de ierarhie aproape de castă, și-l reface în lumea criminală pe un calapod mai dur și mai violent. Lumea lor e împărțită în aceste caste/ masti. Bandiții devin un soi de breaslă cu propria limbă, propriile reguli, caste, instituții. Așa ceva în România e de neimaginat, cu toate că grupurile marginale au multe lucruri comune.
Teza mea legată de banditismul din România e construită pe doi factori. Primul e cel cu urbanizarea târzie. Și al doilea e legat de lipsa instituțiilor și regulilor. Până și rușii când erau în treacăt pe aici în războiul ruso-turc s-au minunat: cum adică nu aveți stradă centrală, linie dreaptă și legi? Kiseleff asta a făcut: a tras axa centrală a Bucureștiului și a făcut Regulamentul Organic, deci lege. Pentru a avea bandiți, pentru a avea pe cei care încalcă legea și trec strada pe roșu, trebuie mai întâi să ai stradă și reguli. Banditismul serios și organizat apare numai într-un stat cu instituții cât de cât solide și cu reguli clare. Fără ele nu există banditism, totul devine un soi de „trădare și contrabandă“. Adică totul devine aleatoriu, lunecos și un soi de promiscuitate morală și relațională, care e altceva decât banditism. Astfel de fenomene se întâmplă în zonele de tranzit, de periferie și mai ales de hotar, unde legile și instituțiile sunt permanent negociabile și nu e clar cine le instituie, cum și pentru cât timp.
La noi s-au dezvoltat alte aptitudini. În România niciodată nu mergi pe calea directă că ajungi cel mai greu. Cu cât ocolești mai mult, cu atât ajungi mai rapid. Tipul de relaționare, de organizare e mai apropiat de cel oriental. Orașele rusești (din partea europeană) sunt mai europene, mai urbane și mai puțin orientale. Noi dispunem de mecanisme de negociere foarte diferite de cele europene, pentru că nu lucrăm cu un nomos specific culturii occidentale. Regulile noastre țin de sistemul de ierarhii, ca și la ruși, și pe un schimb simbolic. Sincer, inițial disprețuiam profund lucrurile astea. Acum însă nu mai sunt atât de tranșant: sunt o mulțime de lucruri care funcționează altfel și asta trebuie înțeles și valorificat. Bandiții noștri nu au nevoie de violență, sunt altfel și au alte tehnici de subzistență.
Știi, un istoric turc mi-a explicat chestii interesante recent la Istanbul. De ce nu ne-au făcut pașalâc: eram prea supuși și așa era mult mai ieftin pentru ei. Nu te târâi cu armata și infrastructura pe la Craiova și Vaslui: vine boierul cu banii aici. Noi plăteam în avans totul. Mai zicea turcul că ar fi fost mult mai bine dacă eram pașalâc, pentru că atunci ar fi fost nevoiți să investească în infrastructură, iar boierii noștri ar fi fost ceva mai cumpătați, ar fi știut de frică. Plătește turcul, cum ar veni.
Dar există o chestiune și mai interesantă. Știi că regiunea Buzău e ca o pată albă pe harta Imperiului Otoman? Un teritoriu pe care turcii nu pot să-l controleze? De ce? Pentru că cică nici o orânduire otomană nu a reușit să-l fiscalizeze, să-i ia birul. A controla înseamnă a putea să-i iei birul. Îi explicam că Buzăul acum s-a extins considerabil și cei de acolo au preluat puterea după ce au plecat turcii și rușii. Tehnica economică de tip Buzău este una dintre minunile economiei noastre. Așa că aici eu văd cumva victorioasă „tehnica Buzău“. Avantajul ei e că nu e violentă.
Putem afirma (cel puțin cu referire la anii ’90) că bandiții și polițiștii au o lume a lor, iar noi restul suntem o altă lume?
Trăim cu toții în aceeași lume, doar că avem paliere diferite. Putem vorbi și de un soi de lumi paralele în care noi, diverse categorii sociale, nu ne intersectăm, nu ne cunoaștem aproape deloc.
Culmea e că după ’90 acest lucru se acutizează. Pot porni de la exemplul școlii. Da, în perioada comunistă școala la bază era foarte democrată. Mult mai democrată decât acum. De ce? Pentru că în aceeași școală nimereau copii din pături sociale foarte diferite: de la copii de intelectuali și lideri de partid până la copii de muncitori și de bandiți. Asta e o chestiune extraordinară, pentru că poți învăța enorm de mult în această interacțiune. Astăzi asistăm la o ghetoizare fără precedent: un grup social nu se intersectează cu alte grupuri. Ghetoul de lux e radical rupt de celelalte ghetouri. Sunt copii care până la 16 ani nici măcar nu știu să meargă la magazin sau la școală fără însoțitor. Unii habar nu au cum arată transportul public.
Eu sunt adeptul școlilor publice în care copiii din toate categoriile sociale să fie împreună. Altfel distrugem țesătura socială și creăm o ruptură care în timp poate aduce multă violență. Până și regii își făceau clase pentru copiii lor aducând împreună categorii sociale diferite. Oare de ce?
Baiul cel mare este această ruptură imensă care se creează între grupuri și pături sociale: o ruptură financiară, de cunoaștere, de putere. Și, cu cât ruptura va fi mai mare, cu atât șansa exploziei violenței este mai mare. Cu aceste mediații se termină cartea mea. Nu mă frământă atât de mult diferențele dintre mine și prietenul meu devenit din fost bandit mare oligarh și om politic cu care am împărțit patul și iubita. Noi încă ne cunoaștem. Mă frământă necunoașterea și diferențele enorme și prăpastia care se cască între copiii noștri, pentru că eu știu că acest abis naște violență. Cain și Abel pornesc din nou lupta și unul moare. Și cu siguranță moare cel slab. Iar noi trebuie să oprim cumva violența. Cum?
Într-un interviu în „Ecoul Moscovei“, Andrei Koncealovski zicea că toate marile familii din Renaștere erau inițial clanuri de bandiți, structuri de tip mafiot. În popor „se știe“ că bandiții fură și că politicienii fură. Care-i deosebirea, atunci?
Mda. În ce constă povestea crimei lui Cain împotriva lui Abel? Cain își omoară fratele, devenind proprietar al părții sale. Crima produce proprietate și îi dă putere de lege, de luare în stăpânire a averii fratelui său. Interesant e că Dumnezeu cere ca el să nu fie omorât și răzbunat. Cine se va atinge de Cain va muri și va fi răzbunat de șapte ori, spune Dumnezeu.
De ce Dumnezeu nu vrea răzbunare? Pentru că răzbunarea este un cerc vicios care produce mecanismul nesfârșit al violenței. Pentru asta se inventează „țapul ispășitor“: să preia altcineva pedeapsa tocmai pentru a opri violența. Îmblânzirea omului și stoparea violenței se face prin construirea de instituții: „țapul ispășitor“ este printre ele. Omul devine ființă politică și construiește mereu instituții pentru a se proteja de violență: de la familie, la legi, școală, justiție, pușcărie, instituții, stat etc. E vorba despre puterea de viață și moarte, puterea de lege.
Ce-i deosebește pe politicieni de bandiți? Pentru bandiți, furtul nu-i o încălcarea a legii, ci e însăși puterea de a produce o altă etică care sfidează legea majorității. Politicienii nu pot fura în aceleași condiții: ei trebuie să ascundă furtul. Sau, așa cum se produce în epoca modernă, ei trebuie să schimbe legi pentru a fura legal. Lobby-ul, de exemplu, eu îl consider o formă de legalizare a furtului. Însă aceste furturi sunt mai puțin violente, cu toate că uneori pe termen mediu și lung pot produce o violență imensă. Însă în spațiul politic modern mecanismele acestea funcționează altfel și mai complex.
Ai afirmat în mai multe contexte că interferența intelighenției românești post-nouăzeciste cu lumea baronilor a dus-o la autodistrugere. În particular, presa nu s-a mai ocupat de investigații. Poți explica la ce te referi?
Intelectualitatea își pierde din funcția ei de putere, pierde aura pe care o are în epocile clasice și în comunism. În comunism, intelectualitatea are o funcție foarte importantă, pentru că ea legitimează și delegitimează regimul. Nu întâmplător partidul îi remunerează foarte bine pe supuși, pe intelectualii docili sau pe cei ce tac și „rezistă prin cultură“. De ce? Pentru că are nevoie de ei. Sau îi exilează sau bagă în pușcării pe cei care nu se supun și critică regimul. De ce? Pentru că se teme de ei, pentru că au o funcție importantă, cuvântul lor contează. Cum îmi place mie să ironizez: un regim care își bagă intelectualii în pușcărie e un regim care-și respectă intelectualii. Firește, e un fel de respect violent. De ce? Deoarece înseamnă că se tem de ei și de cuvintele lor. Iar cel care se teme de tine – te respectă, îți respectă valoarea.
După căderea comunismului și intrarea în capitalism, intelectualii capătă o funcție în cel mai bun caz de prestigiu, dar cumva una decorativă. Nimeni nu se mai teme de ei, ei nu mai au putere. Devin niște vânzători la tarabă ca toți ceilalți: vând vorbe, dar fără putere, alături de detergenți și alte mărfuri. În noul regim unde totul se bazează pe bani și comerț, cei de care are nevoie puterea sunt oamenii cheie din mass-media. Banii se duc spre controlul mass-mediei.
Am un capitol dedicat poveștii unui oligarh care vrea să aibă elita intelectuală pe statul de plată. E un fel de a umili și de a îi transforma în „papagali decorativi“, de curte. Dar partea interesantă este felul de control al mass-mediei. Noua putere financiară înțelege că un control eficient al presei nu se mai face cu violență, ci cu bani. Cum? Le oferi indecent de mulți bani oamenilor cheie din media, transformându-i într-un soi de șefi de plantație: bani mulți și drepturi de decizie. Nu cenzurezi nimic, ci dai bani mulți. De ce? Pentru că cel care primește mulți bani va deveni cel mai bun cenzor și va oferi cele mai slugarnice și strategice mecanisme în slujba stăpânului care plătește. Banii mulți creează cea mai mare formă de cenzură creativă. În câțiva ani toată mass-media va fi pusă pe butuci în slujba câtorva moguli și grupuri de putere. E un fenomen global, dar la periferie se simte cel mai bine.
Între Isus şi Lenin. Dileme şi dezamăgiri postcomuniste
Emanuel Copilaș / Baricada / ianuarie 2018
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iaşi, 2009
Dintre toate cărţile scrise de Vasile Ernu, aceasta a avut până acum cel mai redus impact asupra publicului. După ce am finalizat-o, am înţeles şi de ce: este una dintre cele mai bune lucrări ale autorului, dar este în acelaşi timp prea profundă, prea puţin digerabilă pentru cea mai mare parte a publicului cititor. De aici şi puţina popularitate de care s-a bucurat.
Subiectele din care este alcătuită se regăsesc în bună parte şi în volumul anterior, Născut în URSS, dar şi în Sectanţii, respectiv Bandiţii. Este vorba despre nelipsitele comentarii despre şi paralele între lumea comunistă şi cea postcomunistă, despre caracterul politic al românilor şi nu numai, despre intelectualitate, despre marxism, despre alăturările pripite ale fascismului şi comunismului şi, bineînţeles, despre alcool. Comunismul a fost construit cu alcool, susţine Ernu, iar tranziţia reprezintă mahmureala de după beţia comunistă. Există însă remedii: dacă în ”Născut în URSS” ne sunt prezentate tot felul de reţete alcoolice ieftine şi practice, în Ultimii eretici ai Imperiului apar şi metodele de tratare a mahmurelii. Cea mai importantă se conformează vechiului principiu conform căruia cui pe cui se scoate.
După ce începe pe un ton persiflant despre oportunismul structural al românilor, care ar fi incapabili de moralitate, civism sau ideologie amintind de dictonul lui Nikita Hruşciov de la începutul anilor 1960, în contextul primelor semne ale viitoarei detaşări geopolitice a României de URSS – „mămăligarii nu sunt o naţiune, sunt o curvă” – autorul se apleacă asupra spinoasei probleme a intelectualilor şi a felului în care aleg aceştia să se livreze, sau nu, puterii politice conjuncturale. Dacă în comunism intelectualii contau mai mult decât în capitalism, datorită naturii lingvistice, nu pecuniare a acestui tip de regim, după cum opinează Boris Groys – astăzi, pentru noua burghezie postcomunistă, intelectualii nu mai sunt nici ameninţători, nici utili, chiar dacă aceştia s-au convertit extrem de rapid la narativa pieţei libere. „În ce priveşte relaţia dintre intelectualitate şi noua burghezie, e un fenomen ce se observă în toate fostele ţări comuniste: cea care propovăduieşte în exces ”economia de piaţă” nu este nimeni alta decît tocmai intelectualitatea. În ciuda acestui fapt, în ultima perioadă se observă o schimbare importantă : intelectualitatea le-a devenit inutilă Puterii şi burgheziei. Burghezia, care include, fireşte, şi clasa politică, a înţeles cã nu mai are nevoie de intelectualitate decât sub forma unui decor. Paradoxul cinic al intelighenţiei din estul Europei, inclusiv al celei de la noi, e faptul că Partidul-stat împotriva căruia a luptat avea nevoie de ea, pe când burghezia pentru care a luptat nu mai are nevoie de ea. Partidul-stat avea nevoie de intelectual – de aceea i-a acordat un rol privilegiat – fiindcã el era cel care putea să producă propaganda (sau antipropaganda) şi să contribuie la crearea statului modern, fie el si de factură comunistă. În noul context istoric, maşinăria propagandei şi a dezvoltării statului este preluată de tehnologiile mass-media, iar oamenii-cheie sînt experţii, managerii, tehnocraţii, domenii în care intelectualul poate juca cel mult un rol marginal” (p. 32).
S-ar putea argumenta că şi tehnocraţii, respetiv managerii, sunt intelectuali. Însă autorul face referire, chiar dacă nu în mod explicit, la o categorie anume de intelectuali, intelectualii umanişti. Mai important, problema de fond este bine articulată: expansiunea tehnocraţiei capitaliste, a cărei orientare nepolitică şi neideologică, deseori sinceră, acesta este paradoxul, ascunde o politizare de proporţii, cu atât mai eficientă cu cât este insesizabilă, chiar şi pentru majoritatea protagoniştilor ei. Prin transformarea politicii într-o chestiune de gestionare ştiinţifică a societăţii, tehnocraţia nu face decât să închidă un câmp de alternative specific politicii şi să anuleze astfel dreptul la opoziţie şi la critică prin irefutabilitatea argumentului ştiiţific. Nu numai politica, ci şi economia devin astfel anexe ale unei noi elite tot mai intrasigentă în misiunea ei civilizatoare şi tot mai puţin empatică. Iar când chestiuni fundamentale pentru bunăstarea colectivă, pentru binele comun, devin non-negociabile, societatea are de suferit pentru că însăşi gândirea societăţii ca societate, ca întreg, este delegitimată. În termeni kantieni, în societatea tehnocratică omul se transformă din scop în mijloc: „Managerii sunt noii politruci, dar şi ”torţionarii soft” ai sistemului. Dar nu în calitatea lor de persoane concrete, ci de persoane-mediu, fiindcă ei pot conecta sau deconecta printr-o alegere total subiectivã şi doar în interesul business-ului pe oricine din afara sistemului. Managerul este ”torţionarul soft” care îl utilizează pe celălalt nu ca pe o persoană umană, ci ca pe o conexiune care poate ajuta, care trebuie sã fie utilizată doar ca mediu care să înlesnească construirea acestui imperiu ”total” mediatic. Managerul este cel care poate face on şi off, îl poate introduce sau exclude din acest circuit pe celălalt” (p. 44, subl. în orig.).
Mai departe, după ce ia în colimator flexibilitatea ancilară a României din timpul regimului Gheorghiu-Dej, aceasta fiind, transmite autorul, cea mai „ironizată” ţară „frăţească” în URSS datorită celebrităţii cu care a trecut de la sprijinirea Germaniei naziste de partea aliaţilor, dar şi din cauza creşterii spectaculoase a numărului de membri ai partidului comunist în erioada postbelică, de departe cea mai mare din întreaga Europă de Est, Ernu ajunge la Marx şi la ameninţarea considerabilă pe care scrierile acestuia au avut-o nu numai pentru regimurile fasciste, ci şi pentru cele comuniste, ca să nu mai vorbim de cele liberale. Critica incisivă a autorului Capitalului este destabilizatoare şi periclitantă pentru toate tipurile de regim politic, acestea având tendinţa de a se transforma invariabil în regimuri conservator-oligarhice.
Pornind de la critica tehnocraţiei de la începutul cărţii, Ernu avansează un argument important şi solid pentru demantelarea asocierii facile a comunismului cu fascismul sub cupola conceptuală a totalitarismului. Atât fascismul cât şi capitalismul, susţine autorul, se bazează pe cuantificare, pe măsurare, pe excludere în cele din urmă, aspect care îi permite fascismului să analizeze şi să delimiteze „evreul” ca o categorie „naturală”, „biologică”, o categorie care nu poate fi reintegrată social sub nicio formă, doar anihilată. Duşmanii produşi discursiv de comunism aparţin însă unor categorii „culturale”, nu „biologice”. Ca atare, ei pot fi „reeducaţi prin muncă” şi transformaţi în cetăţeni relativ decenţi, chiar dacă o urmă de susceptibilitate va plana întotdeauna asupra lor. Nimeni nu neagă că acest proces este unul violent şi abrutizant însă, spre deosebire de fascism, comunismul măcar îţi oferea şansa, oricât de minusculă, derizorie sau cinică putea părea aceasta, de a deveni parte a sistemului. Culpa culturală poate fi îndepărtată mai devreme sau mai târziu; culpa biologică, niciodată. Totuşi, şansa reabilitării oferită de comunism se pate transforma foarte uşor într-un joc politic de-a şoarecele şi pisica având implicaţii psihologice enorme pentru victimă: „Teoretic, comunismul îţi oferă ”şanse”. Este un principiu important, căci se bazează pe faptul că un individ este un dat cultural, nu unul biologic. Ar fi însă o mare greşeală să credem că această ”şansă” simplifică lucrurile. ”Şansa” la ”convertire” prin ”reeducare” complică de cele mai multe ori situaţia. A fi ”duşman” sau ”tovarăş” era un dat cultural, care se baza numai pe discurs, pe limbă, pe cuvînt şi crea posibilitatea infinită a interpretărilor. Era nevoie de un simplu cuvânt, de o simplă frază şi chiar de o simplă tăcere ca să poţi fi transformat din ”tovarăş” în ”duşman al poporului”. În comunism s-a creat un mecanism ce putea produce la infinit semnificaţii şi interpretări care te puteau propulsa în ierarhia oficială sau te puteau arunca în iadul lagărelor de concentrare” (p. 79).
Cartea se termină cu dilema unui adolescent sovietic aparţinând unei minorităţi religioase persecutate, aceea de a se simţi alături atât de Isus, cât şi de Lenin, ambii revoluţionari, ambii subversivi pentru regimul sovietic al anilor 1980, unul reprimat la nivel oficial, celălalt oficializat la modul grotesc pentru a se putea suprima potenţiala reorientare a subversivităţii conţinută în scrierile sale împotriva unui regim care l-a imortalizat tocmai cu acest preţ politic. Se mai termină şi cu o paralelă privind tipurile de democratizare existente în comunism şi capitalism, o paralelă dialectică uşor forţată, din punctul meu de vedere: „capitalismul este un comunism pe dos. Există democraţie la vârf şi un adevărat totalitarism la baza societăţii. La noi era invers, zice el. Cu cât urcai mai sus în structurile piramidei sociale, cu atât totalitarismul era mai dur. De exemplu, noi puteam să discutăm, sã înjurăm pe oricine din instituţiile sau întreprinderile la care eram angajaţi, însă nu puteam să-l înjurăm deschis pe Brejnev. În America e invers. Sus e democraţie, iar la bază e totalitarism. Poţi să mergi în piaţa centrală şi să-l înjuri toata ziua pe Bush şi nu ţi se întâmplă nimic. Însă nu te poţi lega de şeful buticului care te-a angajat, că zbori” (p. 208). Şi în comunism puteai avea mari probleme dacă îţi criticai superiorii, nu numai în capitalism. E drept că nu puteai fi concediat atât de uşor, dar puteai fi transferat pe poziţii inferioare, ţi se refuzau promovările sau deplasarea la rude în străinătate, şi, pe scurt, ţi se puteau face „zile negre” foarte uşor, chiar fără să îţi fi criticat neapărat superiorii. Volumul editat de către Zoltán Rostás şi Antonio Momoc în 2007, ”Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă”1 – este foarte ilustrativ în acest sens. Genul acesta de generalizări poate avea o anumită savoare speculativă numai că, per ansamblu, pot dezavantaja dacă nu sunt dublate de cercetări empirice consistente. Dar, desigur, vulnerabilitatea angajaţilor a crescut fără doar şi poate în postcomunism.
Pentru a încheia, volumul este unul substanţial, alternând inspirat analize filosofice, sociologice şi istorice cu reţete contra mahmurelii şi întâmplări cotidiene picante. Nu pot decât să sper că va beneficia, cu timpul, de atenţia pe care o merită, respectiv că prezenta contribuţie îşi va fi adus aportul, la un moment dat, la creşterea vizibilităţii volumului.
1 Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Ativiştii mărunţi. Istorii de viaţă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.