Lansare Bucureşti: Bandiţii (foto)
Ce oră e? Prea multă lume aseară. Surpiza mare: nu cunoşteam mai mult de juma` din cei veniţi. A venit pînă şi un “bandit” de la Galaţi şi unul din Bulgaria. Îmbătrîneşti Ernule…
Facebookul minte: au venit mai mulţi decît au promis. Mamucă…
Mersi mult, ştiţi voi!
Cartea asta e foarte tristă şi cumva pesimistă. M-a obosit rău. Dar încet plecăm pe urmele următoarei cărţi. Un drum foarte complicat. Povestesc la anul…
Mulţumesc mult tuturor. Cîteva poze…
Lansare Bucureşti – Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor
Luni 14 noiembrie 2016
Ora 18.00
Clubul Ţăranului (Intrarea Monetăriei, Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff 3)
Cartofi în mundir, tarankă, cifir & Veche muzică banditească cîntată live
Invitat special: Ovidiu Niculescu (voce&chitară)
Expoziţie desen: Laurenţiu Midvichi
Lectură: prietenii
Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor. Catalog prezentare
Desene: Lautrenţiu Midvichi
Elogiul bandiţilor din Akkerman, oamenilor nevăzuţi din industria cărţii. Cartea este rezultatul muncii unei mari echipe.
Cînd apare o carte nu ştiu cum se face că numai scriitorul este în prim plan. Ştiu, el e principalul vinovat. Însă munca lui şi mai ales rezultatul muncii lui sunt susţinute de o armată de oameni de care nimeni nu-şi aduce aminte aproape deloc. Cîtă nedreptate!
Ce s-ar face o carte fără redactor? Nu degeaba se spune că un autor mare este unul care are un redactor bun. Redactorul face scritorul mare. Noi, scriitorii, ştim cum “rînesc” după noi nişte oameni excepţionali cărora le datorăm foarte mult. În timp ce noi, scriitorii, ne dăm rotunzi pe la festivaluri, pe scene, prin interviuri, ei rămîn nişte anonimi discreţi. Păcat. Merită mult mai mult.
După ei vine corectura. Ah, ce muncă migăloasă şi grea! Cineva o face. Vine după aceea paginarea, designul cărţii, etc. Pentru cititor contează foarte mult cum arată cartea, ce literă e folosită, cît de mare, ce culori, ce imagini, etc. Cineva munceşte zeci de ore ca să facă aşa încît cartea ta să arate bine, să fie plăcută ochiului.
După aceea cartea ta ajunge la tipografie. Altă serie de munci: transfer, plăci, filme, hîrtie, tipar, coli, tăieri, culegere de pagini, lipire, broşare, coperţi, împachetare etc. Aici e o adevărată armată care lucrează pentru cartea ta, în timp ce tu visezi că vei rupe gura tîrgului cu noul tău volum. Visează, visează, Harap Alb, dar nu uita că cineva munceşte pentru tine.
După care vine rîndul unor oameni care încarcă această marfă şi o transportă în depozite. Să ştiţi că aceşti “hamali” care aparent nu au nicio treabă cu cartea sînt esenţiali în povestea ajungerii cărţii de la scriitor la cititor. Cît m-am bucurat cînd un astfel de om “de la depozit” m-a recunoscut şi mi-a spus că mi-a citit cărţile. Ce poate fi mai motivant.
Pe urmă cartea ajunge pe mîna “băieţilor de la distribuţie”. Oho! Şi acestora le datorăm enorm: ei ştiu cel mai bine cine eşti tu şi cine este cumpăroturul şi cititorul tău. Şi unde se află acel cumpărător. A propos: stiţi cine sînt cei mai buni critici literari din România? Nu, nu scriu la România Literară, staţi calmi. Aceia ştiu cele mai puţine lucruri despre cărţile din Rimânia. Cel mai mult despre cărţi şi esenţa lor ştiu “fetele şi băieţii de la depozit şi de la distribuţie”. Vă spun eu. Aşa că atunci cînd îi vedeţi, aplecaţi cu modestie şi respect capul.
La final vin librarii. Şi de ei depind foarte multe. Dragi librari, ne bazăm pe voi, ce ne-am face fără voi? Ştim pe ce salarii mizere lucraţai…
Am uitat pe cineva? Editorul? Să ne trăiască şi el fiindcă relaţia noastră este una de exploatare reciprocă. Noi pe el şi el pe noi. Dragoste cu năbădăi. Dar ţinem la el şi el la noi. Sper, cel puţin.
Of, ar mai trebui de spus ceva despre traducători. Eu i-aş trece pe copertă, alături de autor. Da, ei sînt coautorii cărţilor pe care le traduc dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Eu recunoc parşiv.
Am uitat pe cineva? Văleu…. dacă uitam, se termina cariera mea înainte să înceapă 🙂 .Cum să uiţi „fetele de la PR” care-şi bat capul cum să te împacheteze, cum să te promoveze. Ele sînt motorul. Un mic secret: dacă vreţi să aflaţi caracterul unui scriitor, mergeţi la „fetele de la PR”. Ele ştiu totul despre toanele scritorilor, despre bosumflări, despre cine cu cine nu se suportă şi tot soiul de nimicuri dar care spun multe despre “marele scriitor în viaţă”. Fetelor, nu mă trădaţi!
Să nu uit nici secretarele din edituri. Ele sînt cele mai pupate fete din editură. Şi să nu care cumva să confunzi pe Breban cu Vosganian sau pe Pleşu cu Liiceanu că s-a terminat… Sau cel puţin aşa era, pe vremuri…
Mai e cineva? Aşa şi băieţii de la marketing tot ok? Mai “behăie marketingul” ca pe vremuri? Ştiu, voi sînteţi igonraţi şi urîţi de toţi dar tare necesari şi folosiţi cînd trebuie paraua. Milionî, milionî… Pentru voi am o sticla la rece că voi nu credeţi în lacrimi. Ştiu…
Am lucrat prin redacţiile unor edituri şi ştiu asta. Am mai lucrat pe lîngă o tipografie şi ştiu ce e acolo. E fascinant în tipografie.
Săptămîna aceasta, cînd cartea mea se află la tipar, am mers să petrec o după-amiază alături de tipografi. A fost o experienţă deosebită. Mirosul, cerneala, hîrtia, zgomotul maşinilor.
Am meditat aşadar la toate aceste lucruri şi la toţi aceşti oameni minunaţi care fac posibil să apară cartea şi să ajungă la cititorul pe care nu-l cunoşti.
Cu această ocazie, le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine şi de cartea mea. Precum şi celor care vor fi de acum încolo, fiindcă va avea un parcurs lung. Păcat că nu vă pot trece toate numele voastre, aici. Dar voi ştiţi cine sînteţi. Şi eu ştiu bine cine sînteţi.
Sposiba!!!! Mulţumesc!!! Aveţi respectul meu!!!
„Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună”
Interviu / Caţavencii / 2 noiembrie / de Cristian Teodorescu
S-a născut în URSS, a absolvit Filosofia la Iași. Vasile Ernu scrie proză și eseu. Autor de succes. Numeroase premii. Tradus cu mari ecouri în străinătate. Cartea lui Născut în URSS a ajuns la a patra ediție.
Cristian Teodorescu: Mai zice careva despre tine că ai fi omul rușilor (ceea ce mi se pare o stupizenie)?
Vasile Ernu: Am un răspuns ironic, chiar autoironic: da, sînt omul rușilor. Și încă unul foarte important. Atît de important încît am devenit un garant: atîta timp cît lui Ernu îi merge bine în România, Rusia nu va îndrăzni să deranjeze România. Deci să avem grijă de Ernu. Cred că ăsta e cel mai bun răspuns la astfel de afirmații halucinante. În rest, textele mele stau mărturie. Faptele la fel. În România toți trebuie să fie omul cuiva. Ești suspect dacă nu ești omul cuiva. Aici aproape nimeni nu poate fi pe cont propriu. E fie omul lui Soros, fie omul americanilor, fie omul rușilor etc. Întotdeauna problema noastră și soluționarea ei sînt în afara noastră. Asta e tragic și spune mult despre noi. E timpul să revenim la noi înșine și să înțelegem că atît problemele, cît și soluțiile noastre se află în noi. În rest, cu rușii e cam așa: am o carte, Intelighenția rusă azi, unde discut cu peste douăzeci de intelectuali de top ai Rusiei. Am scris despre literatura rusă. Am mulți prieteni de toate culorile politice din mediul intelectual și jurnalistic. Și da, sînt unul dintre foarte puținii oameni de la noi care din două e-mail-uri sau telefoane pot vorbi cu orice intelectual, jurnalist sau expert din Rusia. Așa a fost să fie.
C.T.: De ce nu te-ai făcut sovietolog sau expert în treburi rusești, la Externele din București?
V.E.: Din două motive simple. Mai întîi fiindcă nu vreau să fac carieră pe acest domeniu, pentru că are un formalism care nu-mi place. Sînt însă cîteva zone în care mi-ar plăcea să lucrez și la care cred că mă și pricep. Citesc mult, știu să disting bine sursele. Știu foarte bine „anatomia” și „genealogia” grupurilor, experților, păturilor sociale. Și, cînd nu cunosc, știu unde să caut și pe cine să întreb. Iar asta e un mare atu. Și doi: ministerele noastre sînt corupte. Cel de Externe e la fel cînd e vorba de cadre. Mecanismul prin care se selectează cadrele este catastrofal. Mai prost decît cel din comunism. Iar expertiza pe Est este aproape inexistentă. Aici se vor oameni docili, servili, care recită poezii traduse din presa anglo-saxonă secundară. Dacă unul ca Ernu ajunge în astfel de instituții tulbură liniștea clanurilor. Eu ce gîndesc, aia spun și acționez ca atare. Cui îi trebuie asta? Oricum nu avem politică externă spre Est.
C.T.: Din cauza cărții tale despre sectanții din Rusia, parte a unei trilogii, m-am luat în bețe cu vechiul tău admirator, Claude Karnoouh, eu susținînd că Sectanții e un roman non-ficțional, el zicînd că ar fi un eseu. Tu cum te vezi, mai ales că urmează și al doilea volum al trilogiei, Bandiții?
V.E.: Cînd am debutat, cartea mea a intrat în toate topurile posibile: ficțiune, non-ficțiune, eseu, memorialistică. Lipsea de la o singură categorie: poezie. Ce putem spune sigur e următorul fapt: Ernu nu scrie poezie. Eu numesc acest gen klezmer stilistic. Combin mai multe genuri. În rest, e treaba criticilor și istoricilor literari. Să-și bată ei capul.
C.T.: Rudele tale apropiate din Uniunea Sovietică cred că erau de dreapta, cu credința și cu inițiativa lor particulară în plin etatism. Tu cum de ai ajuns de stînga?
V.E.: E o chestiune foarte interesantă. Cultura „sectantă” mai veterotestamentară în care am crescut eu nu a permis aderarea la structurile de partid: nimeni nu a intrat în PC sau în UTC. Nimeni, niciodată. Pentru asta generații la rînd am plătit un preț: de la pușcării la blocarea carierei și a studiilor superioare. De asta mă și enervez cînd primesc lecții de anticomunism de la foști membri PCR. Nu, mersi. Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună. Am fost și arestat la 16 ani și nu fac caz de asta. De ce? Am făcut ce trebuia: lupta cu Leviatanul. Practic, ai mei au avut o credință și o practică deosebită: separarea totală de stat. Iar asta au rezolvat-o prin marginalitate: au fugit la marginea societății unde mîna lungă a Puterii era mai slabă. Asta i-a marginalizat și stigmatizat, dar i-a și salvat. Aici ei și-au construit o comunitate aproape autonomă: educație separată, sistem de ajutorare, sistem economic alternativ etc. Noi ne transformam într-un soi de chibuțuri. Deci, în timp ce regimul comunist făcea un adevărat capitalism de stat, noi făceam mica noastră „comunitate socialistă”. Povestesc în Sectanții. Deci eu am fost educat simplu: cu Leviatanul, puterea hegemonică, trebuie să te lupți, să-i tai limba și să nu-i devii rob. Iar viața ta este dată pentru a o oferi celorlalți, nu pentru a acumula: să-i ajuți mai ales pe cei neajutorați. Economia pentru sine, individuală și egoistă, produce pe termen lung pustiu și moarte. Mult mai tîrziu, cînd am început să mă confrunt cu realitatea dură a tranziției, a nebuniei anilor ’90, cu acumularea asta primitivă, mi-am dat seama că eu știam ceva, dar uitasem. Și am început lecturile și am înțeles că mă regăsesc în valorile de stînga. Mai ales trăind într-o realitate radical de dreapta, cum observa și amicul Rogozanu în discuția voastră.
Cînd am declarat, prin 2006, ferm, că sînt un om de stînga, establishment-ul nostru intelectual s-a uitat la mine ca la un extraterestru și s-au aruncat asupra mea toate etichetele posibile și imposibile. Au început să mă trateze ca pe un ciumat, de aceea le spuneam că stînga, ca și dreapta, nu e o boală, ci un mod de gîndire care nu se ia, ci are anumite valori, ține de o anumită reflecție și practică. În definitiv, ce spun eu și cei cîțiva oameni de stînga e un soi de social-democrație de prin anii ‘60. Adică noi spunem că drepturile politice nu fac doi bani dacă nu sînt susținute și de drepturi economice și sociale. Adică, într-o țară în care sărăcia, inegalitatea au atins cote foarte ridicate, iar drepturile sociale au fost distruse, cred că este de datoria noastră să ne solidarizăm cu aceste pături sociale perdante ale capitalismului și să luptăm pentru drepturile lor. Totul a deraiat atît de tare spre dreapta încît cerințele elementare ale social-democrației clasice, care atunci păreau firești și normale, acum par radicale. Aici am ajuns!? Acum tot statul e pus în slujba unei părți a populației, a cîtorva pături privilegiate. După calculele mele, pînă în 30%. Alți 10-15% mai cîștigă indirect. Restul de 55% sînt oamneni abandonați, lăsați pe cont propriu. Iar prăpastia crește. Statul, legile și economia sînt puse în slujba acestor maximum 45 de procente, din care cîteva iau grosul. Pentru restul doar munca a mai rămas un privilegiu pentru că nu mai au acces la ea. Vor să fie exploatați și nimeni nu-i mai exploatează. Un fel de neoiobăgie la salariu minim.
C.T.: Ce zici despre Putin și despre ce vrea el?
V.E.: Putin a fost divers în perioade diverse. Putin nu este o persoană, ci un sistem. El este doar un nume care semnifică o multitudine de practici diverse. „Putin” poate fi cuvîntul care denotă cel mai bine situația complicată a violenței economice contemporane: bătălia pentru acumulare și hegemonie. Putin este un conservator pe model neoliberal: ne vinde același model american, dar de o calitate mai proastă, ambalat rusește.
C.T.: Îți place stînga politică autohtonă?
V.E.: Nu avem așa ceva. Avem un partid proclamat de stînga care e conservator și care are cea mai neoliberală agendă economică. Dacă aș fi de dreapta aș vota PSD. Cum nu sînt, nu am ce vota.
C.T.: Vasile, regreți că ai venit în România?
V.E.: Nu. Pentru un scriitor limba este importantă. Mie îmi place Estul. Plus că România este una din puținele țări care oferă trei falii culturale bine definite ale celor trei imperii vecine: habsburgic, otoman și rus. Ele au marcat cele trei regiuni istorice. Aici le ai buchet. Noi nu ne dăm seama ce comoară avem. Mai avem și o capitală care este cea mai orientală capitală din UE. Iar Orientul e o chestiune complicată și subtilă. Amestecurile acestea mie îmi plac. Am început să privesc în ultimii ani puțin altfel. De multe ori lucrurile cărora le-am dat conotații negative s-ar putea să fie micile noastre comori. Mai rea decît colonizarea este doar autocolonizarea. E adevărat că avem și multe probleme. Dar asta mă ține în priză.
C.T.: Ce (mai) speri în România, ca unul care are și un copil, nu numai cărți publicate?
V.E.: Da, sper pentru că e țara în care vreau să-mi cresc copilul. Eu nu plec nicăieri, chiar dacă sînt un internaționalist. Știi, circul mult prin țară cu trenul, cu clasa II-a, și mă opresc prin haltele uitate de lume. Și pot să-ți spun că țara asta se ține nu pe investori strategici, nu pe elite corupte la toate nivelurile, nu pe oamenii care pot să se urce în primul avion și pot pleca chiar dacă au vile în Pipera. Această țară se ține pe oamenii care nu pot pleca. Și să știi că acești „oameni abandonați” sînt mult mai „teferi la minte” decît „elita conducătoare” și clasa de mijloc cu pretenții. Ei au rezistat și vor rezista în pofida disprețului și iresponsabilității pretinsei noastre elite.
Ce faci cînd te laudă un conservator de marcă?
Ultima postare pe Sectanţii, promit. Da, am fost informat.
În tipm ce aştept din tipar Bandiţii citesc pe reţele: „A scris dl Baconschi despre Vasile Ernu. Vine Apocalipsa?”. Primesc meseje: „Vasile, te-a lăudat Baconschi, e ca îmbrățișarea care te sufocă :)”
Nu ne-am întîlniti, nu am vorbit niciodată. Am scris de cîteva ori critic despre dumnealui. Sîntem pe baricade diferite ideologic: dumnealui conservator, eu de stînga.
Zilele trecute mi-a scris să-mi spună că l-a impresionat interviul meu din Timpul (http://www.revistatimpul.ro/view-article/3399).
Straniu acest interviu. A prins foarte mult. Tolontan a scris şi el. A avut peste 10.000 de cititori. Cred că am atins acolo o temă durută şi nespusă: despre generaţia mea, Generaţia Speranţei care s-a transformat în Generaţia Disperării. Am atins o coardă sensibilă (în Bandiţii dedic 2 capitole problemei). Tolontan s-a apucat după aceea să facă o serie de texte cu invitaţi. Foarte bine.
Respectivul interviu l-a trimis la o carte de-a mea: Sectanţii. Omul nostru e specialist pe zona teologică. Cunoaşte. Şi eu cunosc, doar că diferit. Şi a ieşti acest text surpinzător de laudativ.
Ştiu că în acel mediu reprezint un soi de bau-bau. Cu atît mai mult apreciez gestul lui Teodor Baconschi, căci despre dumnealui e vorba. Se întîmplă dot mai rar astfel de „minuni”. Mersi.
Nu credeam că un conservator mă poate surprinde plăcut. Şi-mi strică puţin şi jucăria: nu mă aşteptam din zona aceea de la ceva fair play. Mă obişnuisem doar cu atacuri total nefondate. Iată că pot greşi şi eu 
Dar ştiu ce însemnă „skandalon”, nu vă temeţi. Înainde de a citi Marx am citit Osea şi Pavel. Marx rămîne copil pe lîngă ei. De asta îmi place ca pe cei care citesc doar Marx să-i trimit la Osea iar pe cei care reduc totul la Pavel să le dau cu Capitalul peste „mantre”. E un exerciţiu bun.
Am o concluzie: Sectanţii e o carte bună dacă a atins o gamă atît de largă de cititori. Bandiţii este însă şi mai bună Dar asta e o opine foarte subiectivă. Voi însă puteţi verifica dacă spun adevărul sau nu.
Iată textul domnului Baconschi în Revista 22:
Marginali în centrul atenției
Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul unei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic.
Înainte de a citi Sectanții (primul volet dintr-o Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015) aveam despre Vasile Ernu doar prejudecăți și rezerve. „Știam“ că este un doctrinar de stânga, nostalgic al URSS, ostil intelighenției liberale, contributor al unei publicații polemice pe care n-o citeam, pentru că o detestam aprioric. Un soi de bau-bau ideologic, de perversiune ambulantă, care nu merita atenția și (cu atât mai puțin) prețuirea mea. Nimic prea surprinzător, dacă ne amintim scindările, polarizările și grupările apărute în lumea intelectuală românească încă din vremea comunismului. Odată cu libertatea și haosul tranziției, puterea simbolică deținută de elita intelectuală a devenit și mai disputată, în detrimentul nuanțelor. Mă consider un intelectual de dreapta, conservator (așadar, realist & moderat) și tocmai pe această „bază“ am rămas cât am putut de discret, fără să mă implic vehement în bătăliile culturale curente și fără să-mi proclam vreo loialitate indefectibilă. Consider că libertatea mentală presupune mai curând demontarea propriilor stereotipuri decât asediul imaginar sau enunțul unor anateme.
Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am descoperit prin el un spațiu despre care știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai generoasă cu detaliile revelatoare. Spațiul Basarabiei și, respectiv, al Buceagului, descris din perspectiva leviatanică, apocaliptică și milenaristă a unei comunități neoprotestante care a străbătut, împreună cu familia lui Vasile Ernu, feluritele schimbări de regim politic și toate abuzurile, experimentele sau utopiile secolului XX. „Sectanții“ sunt acești marginali obstinați, adesea obtuzi în singuralitatea lor, care gestionează teroarea istoriei prin coeziune comunitară și eroism spiritual. Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul respectivei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic, unde – susține autorul – a vădit mai mult curaj decât disidenții „oficiali“, reduși adesea la condiția acrobatului cu plasă. Interpretarea fenomenului neoprotestant rămâne subiectivă și nu poate scăpa de un anumit partizanat confesional, mai ales în raport cu „majoritatea pravoslavnică“, dar transmite totodată o emoție cristică, elementară și primordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.
Vasile Ernu a trăit în Bugeacul sovietic și, chiar dacă lupa sa e una „sectantă“, omul își asumă această etichetă „infamantă“ cu un soi de dolorism ascetic deloc siropos. Textul său e autentic, nu „autenticist“. Ocolește poncifele istoriografice despre „Moldova noastră de peste Prut“ și ne povestește varianta sa, culeasă local, direct sau prin memoria comunității religioase în care s-a format. Ce poate exprima mai dramatic perpetua criză identitară a Basarabiei decât întrebarea: „știi când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră“ (p. 113). Acest soi de folclor geopolitic persistă și azi, deși noua abordare a relației București-Chișinău a ieșit din carcasa fascizantă a statului antonescian și transmite peste Prut curenții democrației europene… Iată explicația acestei respingeri: „La început, noua administrație românească îi tachina pentru că sunt «ruși», comunitatea noastră fiind destul de pestriță din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceasta era lingua franca pe teritoriul acela atât de mic, dar care era un adevărat Babel lingvistic și religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o administrație nouă ce trimisese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viața lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemți, elvețieni, tătari, ruși, ucraineni și moldoveni conviețuind, majoritatea fiind și de religii diferite“ (p. 115).
Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Cezarul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un patetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războiului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează anatomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.
Demne de menționat sunt și pasajele care insistă, cu discrete supralicitări, asupra dimensiunii „babilonice“ pe care o dezvăluie melting-pot-ul imperial: „în zona noastră, familia mea avea renume de gazdă perfectă. Și atunci prin casa mea au trecut oameni de toate felurile: de la evrei mesianici la molocani ruși din Azerbaidjan, de la unbeci adventiști până la feodoriți siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuți mormoni. Am cunoscut de mic toată această «faună» sectantă sovietică. Unii mai deosebiți și mai interesanți decât alții“ (p. 160). O asemenea „faună“ a făcut din Gulag locul „unor adevărate sinoade ecumenice ale tututor sectelor din URSS“ (p. 159). O similară împestrițare ne întâmpină și în casa „unchiului Dan“ (de această dată, la Iași), unde „puteai să-i întâlnești pe liderii mișcării Oastea Domnului, dar și preoți catolici, filozofi sofisticați, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînțeleși, traficanți de Biblii, medici și ingineri hermeneuți, rockeri și punkiști, americani nonconformiști, arabi și evrei creștinați, danezi și francezi călători și câți alții. Ei bine, toți acești oameni care, altfel, ar fi avut șanse minime să stea la aceeași masă și să se accepte unii pe alții, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru (…) deveneau prieteni“ (pp. 206-207). Citind Sectanții, mi-am făcut și eu loc la această masă a năpăstuiților autoironici, care-L caută pe Dumnezeu în ceilalți, oricât de diferiți ar părea sau ar fi.