Sectantii este primul volum dintr-o trilogie, anuntata de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului sau de caz, „sectantii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, intr-un „tinut de frontiera“, aflat el insusi la marginea unor mari imperii si state-natiune pe parcursul ultimelor doua secole: Bugeacul, aceasta regiune situata astazi in Ucraina, in URSS intre 1940 si 1991, in Basarabia romaneasca intre 1918 si 1940, in Imperiul Tarist din 1812 pana in 1918, intr-o raia turceasca, pana in 1812 etc.
Dar autorul isi asuma el insusi un statut de marginalitate prin aceasta carte (si prin alte carti ale sale). S-a remarcat ca subiectul „religios“ al cartii si, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neaparat una cu autorul) drept un „sectant“ sp. 20 si altelet au indus o anumita stare de perplexitate, de confuzie chiar, atat in randurile intelectualilor de stanga, mediu de la care autorul insusi se reclama, cat si, poate mai ales, in sanul intelectualilor conservatori. Cand spun „marginal“, am in vedere o pozitie ex-centrata, aflata „in marginea“ unor lumi sociale si, astfel, in apropierea (si la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvant care exprima aceasta stare „marginala“.
Pozitia marginala, pe care autorul o castiga mai cu seama prin aceasta carte (si prin altele care au mai fost si, din cate se anunta, vor mai veni), este una dificila, pentru ca pozitia de outsider nu este, in general, una confortabila din punct de vedere social. Naratorul cartii lui Ernu, care se prezinta drept „sectant“, un credincios deci, joaca in oglinda cu un orizont de asteptare – valabil pe ambele esichiere, de stanga si de dreapta, ale mediului intelectual – in care autorul este vazut ca „stangist“ si, deci, „agnostic“, daca nu de-a dreptul ateu. Naratorul-crestin contrasteaza abrupt cu imaginea „omului de stanga“, pe care autorul si-a cultivat-o el insusi cu staruinta si a carui pozitie politica este considerata a priori suspecta in Romania si in celelalte tari din regiune, de la 1989 incoace. Totusi, nici titlul de „sectant“, de la care se revendica – rasunator – Ernu, nu este si nu a fost unul cu mult mai magulitor in regiune decat cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“, venit din partea comunitatii confesionale majoritare, „sectantii“ au fost perceputi si ei de catre autoritatile statului, de slujnicii si enoriasii bisericii ortodoxe si de intelectualii cei mai influenti din regiune drept un grup strain corpului natiunii si al bunei sale credinte, si asta imediat dupa aparitia in regiune a primilor „bastinasi“ convertiti la una din confesiunile neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabila si de cealalta parte a povestii, chiar in interiorul intrigii cartii, atunci cand marturiseste ca s-a instrainat de „sectantii“ sai si ca, pana la urma, este si aici o „oaie neagra“ a familiei – un perfect outsider.
O situare in acelasi timp inauntru si in afara
As vrea sa interpretez aceasta pozitie marginala in cheia unei triple logici si functionalitati sociale: de cunoastere, de atitudine si de mediere.
Marginalitatea este, in primul rand, o pozitie care ii permite autorului (prin intermediul naratorului) sa cunoascaistoria si pozitia sociala a unui grup din care provine, dar de care s-a rupt de cateva decenii si in sanul caruia revine, la inmormantarea tatalui, intr-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu buna stiinta). Aceasta marginalitate epistemologica are avantajul de a reconcilia distanta obiectivanta a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeste Claude Lévi-Strauss) cu „cunoasterea locala“ a indigenului (pe care un cercetator implicat se cazneste sa o surprinda si sa o inteleaga in dinamismul si „ingenuitatea“ ei, prin „observatie participanta“). Nici strain, nici localnic, Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afara“, pe limba noastra, ceea ce se petrece „inauntru“, in calitate de cunoscator „nativ“ al limbajului, al eticii si al habitus-ului localnicilor, traducand povesti de viata, franturi de experienta si categorii de cunoastere ale unei lumi, accesibile majoritatii doar prin putinele stereotipuri ale vremii si tot atatea relatari folclorizante, produse de discursul hegemonic. Pozitia de marginal pe care o adopta naratorul este asadar una privilegiata, pentru ca permite o situare in acelasi timp inauntru si in afara – vne sau inside out, cum i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunand spre contemplare prin participare si, totodata, prin adoptarea unei distante epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).
Dar aceasta adeziune la un grup, perceput cu suspiciune in egala masura dinspre „stanga“ si dinspre „dreapta“, isi dobandeste intregul sens ca un act de solidaritate fata de o categorie sociala oprimata sub toate regimurile din regiune de-a lungul ultimelor doua secole. Astfel, pentru un „om de stanga“, „sunt sectant“ echivaleaza cu o forma de atitudine, rezonand cu „je suis juif“ sau, mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militanta a unei identitati victimizate, pentru a lupta pe fata, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieste si stratifica lumea sociala, sacralizand, tabuizand si stigmatizand, la stanga si la dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, dupa cum spunea polemic Barthes).
Personajele – individuale si colective – despre care se vorbeste cu cea mai multa daruire de sine in aceasta carte nu sunt atat confesiunile crestine „minoritare“ in sine si in bloc, cum ar fi evanghelistii sau baptistii (din randul carora, de altfel, se trage si autorul), care fac subiectul cartii datorita statutului lor minoritar si dominat. As inclina sa cred ca „sectantii“ prin excelenta ai lui Ernu ar fi manifestarile cele mai eretice, sincretice si „revolutionare“ ale credintelor, grupurilor si dogmelor religioase din regiune. Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanti“ este reprezentat de strabunelul naratorului, Culachi, personaj central al cartii, a carui fire, se spune, „era un amestec straniu intre credinta neclintita, darzenia si revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanista si rigoarea evanghelistilor germani si ceva din nebunia mistica si aventura iudaica ale evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-fictional, istoriografic, al acestui „actant“ liminal in povestirea lui Ernu este publicistul si literatul Iosif Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“ iudeo-crestine. Aflam din cartea lui Ernu, intre altele, ca Rabinovici ajunge la ideea crestinarii voluntare a evreilor din Imperiul Tarist, mai exact din zona de vest unde acestia aveau dreptul sa locuiasca, ca o posibila solutie la „chestiunea evreiasca“, idee care ii vine dupa valul de pogromuri care izbucneste in Imperiu in anii 1880 si dupa ce viziteaza Palestina, unde se arata tulburat de saracia profunda in care traiesc oamenii locului (evrei si arabi deopotriva). Asemenea curente („secte“) sincretice si eretice de toate culorile – iudeo-crestine, iudeo-musulmane, musulman-crestine etc. – au existat, de la sud la nord, in toata zona Europei centrale si orientale si in Balcani (a se vedea, intre altele, recenzia lui Claude Karnouh in aceasta privinta).
Istoria alternativa a unui tinut de frontiera
Din punct de vedere social, aceasta marginalitate se exprima, in cartea lui Ernu, prin personaje paradoxale si oximoronice: un sectant ateu (naratorul), targoveti evlaviosi, evrei crestini, crestini iudaici etc. Felul in care Ernu plaseaza accentele in aceasta poveste despre „liminalitate“ arunca lumina asupra unei semnificatii, pe care putini comentatori au surprins-o in aceasta carte. Tind sa cred ca grupurile si personajele „marginale“ (in intelesul schitat mai sus) il intereseaza pe autor nu doar prin pozitia lor dominata/oprimata sau prin calitatea lor deoutsider-i si de revoltati (buntovsiki) fara voie, ci prin misiunea pe care acestia si-o insusesc tacit, de mediatori, aflati la rascrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia si reconcilia, intr-un context de tensiune crescanda, alimentat colateral de transformarile majore care insotesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare, nationalizare) din secolele XIX si XX. Am putea presupune, stimulati de lectura acestei carti, ca sectele eretice care iau avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in Europa orientala si in Balcani (urmariti de Ernu, la scara locala, in Bugeac) sunt emanatia unui proces risipit de revolutie molcoma, izvorat de jos in sus, si care va fi inabusit de proiectele revolutionare si modernizatoare (si ultra-moderniste) operate in secolul XX pe o directie de sus in jos de catre niste state-leviatan, cu ambitii totalizatoare.
S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca si in cartea sa de debut, Nascut in URSS, in Sectantii Ernu cultiva un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar numi-o melancolica (nu una restitutiva) – pe care autorul o marturiseste printre randuri fata de niste vremuri in care Basarabia (dar si alte tinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi si confesiuni si in care teritorii intregi erau locuite de asa-zisi „marginali“, in fapt comunitati etnice, lingvistice si/sau religioase, acomodate mai degraba decat integrate la un sistem dominant, el insusi pe cale de a se cladi in niste vremuri de neostoita schimbare (i.e. modernizare). Sectantii este o istorie alternativa a unui tinut de frontiera (Bugeacul Basarabiei), povestita „de jos“ – in raspar fata de discursul dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – si in urma sa, cititorul – nu se lasa coplesit de aceasta nostalgie, ci o foloseste cu metoda, ca pe o lentila in care lucrurile si evenimentele prind contur si culoare, acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevarul lor pretins peremptoriu sau sa te intunece prin negreata unei istorii in care deportarile de masa si purificarile etnice au mers alaturi cu mostre autentice de omenie si solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolica si fata de un trecut/prezent conditional, in care aceste comunitati eretice, „marginale“, ar fi supravietuit si, poate, si-ar fi dus pana la capat vocatia de revolutie mesianica, in urma careia tot omul, de orice credinta, limba si culoare, si-ar fi dat mainile. Inainte sa fi coborat Leviatanul.
Ca si in opera sa de debut, Ernu ne povesteste o istorie, cu ironie (in sensul primar, de intrebare – maieutica) si, totodata, cu un soi de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv si fata de propria conditie de „marginal“ – care face si din aceasta carte un demers reflexiv sanatos si o opera autentica.
Vasile Ernu, Sectantii, colectia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015
Petru Negura este lector la Universitatea Pedagogica de Stat din Moldova (Chisinau), doctor in sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este coeditorul portalului platzforma.md. Ultima sa carte:Nici eroi, nici tradatori. Scriitorii moldoveni si puterea sovietica in epoca stalinista, Chisinau, Editura Cartier, 2014.
Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.
Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.
Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?
Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.
Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el? Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”. Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.
A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.
Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.
Arhiva personală Vasile Ernu
Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?
Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.
Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…
De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?
Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.
Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.
Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.
În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.
După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.
Arhiva personală Vasile Ernu
Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?
Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.
Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.
De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?
Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.
De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.
Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.
Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.
Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?
Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.
Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.
Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.
Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?
O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.
Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.
Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.
Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?
Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…
Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?
Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.
Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.
Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.
