Basarabia, pământ exotic
de Dan Gulea – pe voxpublica.
Vasile Ernu, Sectanții. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2015)
Originile, raportarea la ele, acel cine suntem și încotro mergem – sunt tema fundamentală a epicului, pe care Vasile Ernu o pune sub semnul genealogiei: străbuni, buni, părinți, unchi și uneori frați vin și spun povestea lor în această pagină de istorie de tip veterotestamentar.
O pagină dificilă, cel puțin la nivelul mentalității contemporane: Bugeac, Basarabia, Odessa, gurile Dunării, o zonă care adesea ridică obișnuitele probleme insurmontabile. O zonă unde religia și deci raportarea la lume sunt esențiale; micul dicționar care deschide volumul, desele definiții și „Precizări” (titlul unui glosar) inițiază cititorul în acestă lume, atât de apropiată și totodată atât de îndepărtată. Aici defilează evrei mesianici, rascolnici, staroveri, bezpopovţi, molocani (ruşi din Azerbaidjan), unbeci adventişti, feodoriţi siberieni (bisericile din catacombe, numiți astfel de la numele primului lor lider, Feodor), penticostali ucraineni, iakuţi mormoni ș.a.
Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru cel Născut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.
Acest prim volum al „trilogiei marginalilor” este așadar unul monografic, destul de parcimonios cu aventurile desprinderii eului autorului de lumea sectanților; dar este suficient pentru a înregistra stereotipurile de receptare a Celuilalt. O lume strictă, a constrângerilor și a emoțiilor ce decurg de aici, devine acum, în momentul scrierii, una diversă și adesea exotică; de pildă, în casa unchiului pot fi întâlniți oamenii cei mai diverși: poți cunoaște „faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să‑l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bácsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi câţi alţii.”
Cunoscuta anecdotă de tip Ilf & Petrov insistă asupra acestui rol de obsevator:
— Locul naşterii ?
— Imperiul ţarist.
— Şcoala ?
— România Mare.
— Muncă ?
— URSS, profesor de muzică.
— Pensia ?
— Republica Moldova…
— Sunteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte
În același mod acționează și autorul: observă (pe sine și pe ceilalți – la diferite vârste), notează, ia interviuri, transcrie din jurnalele rurale – cu un cuvânt: sescrie.
Iar textul său este cu atât mai semnificativ cu cât epicentrul lumii din acest volum este regiunea care a dat supranumele ancestralei familii conducătoare românești: Basarabia; implicit, Sectanții este o pledoarie pentru diversitatea românească, etnică și religioasă, pentru analiza unor locuri comune (românii fasciști, rușii bolșevici, românii transnistreni, cetățenii moldoveni ș.a.), dar și pentru diversitatea realității, care nu poate fi șablonizată.
În momentul în care autorul se lansează într-o serie de șabloane (foarte apreciate de public, așa cum pot fi și micile jocuri narative din categoria suspansului), apare distanța sau contraexemplul; iar esențialul este acest soi de dialog pe care, cu o bună știință a provocării (învățată la școala avangardelor de tipul Philosophy & Stuff), autorul îl realizează.
Iar sensul principal al acestui volum istoric și ontologic deopotrivă este arheologia discursului marginal, minoritar. O arheologie intimă – și deci cu atât mai interesantă; confruntarea cu discursul predominant al epocii (Leviatanul, în terminologia milenaristă a sectanților) este miza prezentului, chiar și atunci când exemplele sunt duse la extrem: „În Franţa trebuie să fii corect politic şi eşti nevoit să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România sau Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să aderi la valorile liberale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea”.
Sectanții, dincolo de nuanța exotică pe care se bazează, precum orice reconstituire de tip genealogic, are meritul unui dialog pe teme neașteptate pentru „agenda comună”. Închei cu promisa pagină de istorie, care repoziționează discursul liberal despre anticomunism (și hegemonia sa):
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la începutul anilor ’70, când unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confruntam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regimul ceauşist. Spus direct şi tranşant.
Această broşură a fost mai târziu sintetizată într‑o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expediată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. (…)
Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întâmplarea“ face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întâmplare ? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. În timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului“, iar o altă parte „rezistau prin cultură“, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pentru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi.
Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s‑au mulţumit doar cu atât, vă înşelaţi!
Cine are urechi de auzit, să audă!
10 ani de la debut. Cadou: Născut în URSS /adiobook free
În scena9.ro a apărut adiobookul: Născut în URSS.
“De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.”
„Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijinul celor din trupa Aukţyon. Aukţyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activează cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sunt scrise chiar în perioada destrămării URSS-ului. Aukţyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de câte ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sunt citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sunt traduse de Mihail Vakulovski.” – Vasile Ernu
„NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut” este o adaptare audio a cărții ”Născut în URSS”, publicat în 2006 de Vasile Ernu la Editura Polirom.
Materialul sonor a fost realizat de Vasile Ernu, în colaborare colaborare cu Aukţyon&Hvost (muzică) și Bogdan Ghiu (lectură).
Aukţyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu.
Traducerea versurilor în româneşte este făcută de Mihail Vakulovski.
Ce conţine?
CD – NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut
Vasile Ernu – Născut în URSS
& Aukţyon&Hvost&Bogdan Ghiu
- Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steklopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptiţa/Pasarea
11. Odă tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La mulţi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de făcut?
16. Orlandina
Traducerea versurilor în romaneşte este facuta de Mihail Vakulovski.
Drumul
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung, dar nici acesta nu-mi aparţine.
În urma mea se dă foc la oraşe,
Oraşe proaste, străine,
Acolo eram iubit, doar că acesta nu-s eu.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată
Şipotul de izvor.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung şi anost.
Mă ţinea pămîntul de picioare,
Pămîntul gol şi greu,
Mă iubea tăcut şi emoţionat
Şi zbura ca un praf înspre nori,
Cu aripile alunga norii
Drumul lung şi anost.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată,
Întunecată.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Zbor undeva, doar că acesta nu-s eu.
Încă se mai poate (Inca nu-i tirziu)
Încă se mai poate, ziua a fost trăită deja,
Intră, trecătorule, am încredere în tine.
Lăsîndu-şi pielea, luna
Intră pe uşa îngustă.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.
Încă se mai poate, deja sîntem doi.
Afară e gălăgie, noi încă sîntem vii.
De-asupra cîmpului de luptă luna luminează.
E trist să fii viteaz.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.
Ochi
Noapte. Ca praful în ochi
Şi mare cît o gară,
Lacrima de zmeură tremura.
Zburau, ca umbrele secolului,
Zăpada se lipea de genunchi,
Cerbii călcau exact ce nu ne ajunge.
Ca o mătase albă negura pătrunde,
Ca un lup alb noaptea se învîrte,
Şi trece, şi trece.
Ah, ochii mei se îneacă,
Se usucă în lacrimi
Ca stelele din cosiţe.
Ah, eu deja am uitat totul,
Tu ai spus deja totul,
Casă pe roate.
Stă, nu prea vitează, cu mine,
Noaptea cu corp de şarpe.
Stă, iar ochii mei sînt ca frunzele.
Lună dubioasă şi directă, ca războiul,
Ţevi bîrfitoare, gînduri întunecoase.
Iubirea mea (Dragostea mea)
Luna desenează pe mine cu alb.
Lebădă de baltă cu corp suplu şi dalb.
Nu mă lasă în pace sîngele meu rău,
Primăvara se va întorce în curînd,
Acolo unde ai vrut atît de mult.
Ciupercile ei îmbătrînite
De rîpe şi ierburi vor fi acoperite
Şi vor fi împinse în bătaia ceasurilor,
În vise albe de la sărace cuvinte,
Acolo unde atît de mult te-ai rugat să ajungi,
Iubirea mea, iubirea mea…
Pe cer pădurea se joacă cu focul.
El a trăit mult, el ştie multe.
Şi plîng turmele de cîini vînători
Printre frunze şi poli.
Aproape că din urmă m-ajunge
Iubirea mea, iubirea mea…
Pasărea
Cineva inutil după geam stătea
Şi iubire cerea.
Am lăsat totul pe mai tîrziu,
Îmi ziceam:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
În stînga-i bloc, în dreapta – bloc,
Copiii au intrat în joc,
Un maidanez plimbîndu-se aiurea
Găseşte-o bombonică.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Pe-aproape un rug mirosea,
Un pod rulant încet cădea,
Stelele se scuipau, iar liftierul
A aflat tot adevărul:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Acoperişurile au văzut apusul
Şi pereţii n-au uitat încă războiul,
Iar eu sînt atît de bucuros, atît de fericit
Că cineva e fericit.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
La Mulţi Ani
Şi genunchii, şi drumurile,
Şi îndrum, şi pe drum,
Pragurile se răcesc, cerbii respiră,
Mulţi, mulţi şi singuratici…
Şi-n palme, şi pe palme,
Şi-n ochii mei,
Umbre sprintene, cai cuminţi,
În cer, pe cer, nedumeriţi.
Astea nu-s stele de pe cerul neînstelat,
Ci necunoscutul şi necunoscuta.
Să te ascunzi e tîrziu, să nu te ascunzi e tîrziu. La Mulţi Ani!
Altcineva – nimeni, nimeni altcineva…
Şapte
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Lupul are noaptea, eroul – sabia,
În spate e Volga, gerul te strînge de spate.
Nu-mi pare rău de nimic, nimic nu e pentru totdeauna.
Încă unde? Ce încă? Eu încă!
Goarna sună, eroul porneşte, zalele răsună,
Doar viscolul se înrăieşte şi vîntul te goneşte.
N-ai ieşi departe, n-ai cum să dai unul de altul,
Ziua e ca ziua, noaptea – ca noaptea!
Încă unde? Ce încă? Eu încă!
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Şapte, şapte, n-ar fi trebuit,
Şapte, şapte, dar poate că,
Şapte, şapte, dar dacă,
Şapte, şapte, ei, dacă…
Ar fi trebuit, ar fi trebuit! Dac-aş fi fost eu!
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
Bumerangul rabinilor hasidici se întoarce întotdeauna altfel
Îmi beau dimineaţă liniştit cafeaua, citesc presa şi poşta mea electronică. Mă uit. Şterg multe, multe mesaje fără să le deschid pentru că ştiu după „nume” că sînt gunoi. Văd un mesaj neclar. Să închid, să deschid? Iarăşi vreo mătuşă din Africa, unchi din Siberia sau nepot din Elveţia?
Deschid şi citesc.
„Iubite frate Vasile,
Am citit Sectanţii şi mi-a dat plăceri rar trăite. M-a dus înapoi la copilaria mea, şi la toata viaţa mea de sectant şi am retrăit totul prin excelentele tale povestiri şi descrieri. Îţi mulţumesc că ai îndrăznit să intri atât de total în “pielea” sectanţilor, sau “în pantofii” lor, şi ai avut curajul să spui “lumii” cine suntem noi (sau, poate cine am fost noi, deoarece noua generaţie nu mai trăieşte în ceea ce am fost noi!). Acum trebuie să plec undeva pentru câteva ore.
Poate reuşesc să te sun mai târziu, după amiază.
Îmi eşti tare drag,
Unchiu Iosif”
În mintea mea gîndesc: care unchi, care Iosif?
Am fost sunat. Un domn în vîrstă, cu o voce încă foarte vie şi expresivă. Se recomandă „Unchiul Iosif”. Şi îmi spune că a citit „Sectaţii” şi e musai să ne vedem. Citisem deja mesajul.
Am fost sunat în ultima jumătate de an de cînd cu „Sectanţii” de oameni foarte diverşi, din comunităţi foarte „obscure” despre care nu aveţi cum să aflaţi dacă citiţi doar presa mainstream. Ei nu apar la ştiri. Recunosc că am un apetit şi o curiozitate foarte ridicate cînd e vorba de oameni „dubioşi”. De la ei aflu enorm de multe poveşti la care nu am acces. Mulţi din cei care mă sună îşi găsesc „bunici celebri”, „rude apropiate” sau chiar istoria „propriei secte”. De unele nici nu am auzit. Mie îmi place să ascult. Şi zîmbesc în sinea mea cu o satisfacţie modestă.
De data asta am fost sunat de un un mit al „sectanţilor” români. Am fost sunat de însuşi …
Dar să o luam pe ocolite ca să înţelegem ceva.
Demult, foarte demult, prin Ucraina de azi, a hălăduit o familie de evrei care la fiecare generaţie dădea cîte un rabin celebru. Generaţie de generaţie. Cu timpul aceşti rabini au devenit unul mai hasidic decît celălalt. Şi într-o vreme unul din rabini a trecut hotarul în România. Pe vremurile acelea, la ruptura dintre veacuri, nu ştiu cum se făcea dar fiecare familie de evrei hasidici din zona noastră creşteau nişte copii care începuseră să o ia cam în trei direcţii diferite: unii deveneau naţionalişti sionişti, alţii liberali în gîndire şi se asimilau pentru că aveau de acumulat capital iar alţii mergeau spre polul opus devenînd revoluţionari scoialişti. Într-o singură familie trei direcţii radical diferite. De ce? Aşa era spiritul vremurilor cu multe cauze în spate.
Şi unul din acei copii ai familiei de rabini hasidici devine comunist înfocat şi fuge la Moscova să facă şcoală. Vorbim de anii 20-30 ai secolului trecut. Îi are colegi pe mai toţi „patriarhii comunismului românesc”. După puţin timp omul nostru are un moment de „revelaţie religioasă” şi se converteşte la creştinism. Se întoarce în România şi după ce o „ia pe coajă” de la legionari peste foarte puţin timp se instaurează comunismul. Foştii lui colegi de facultate şi crez îl cheamă la „datorie”. Îi pun ştampila de „trădător al cauzei” şi înfundă puşcăriile. Paisprezece ani va sta în puşcărie fostul nostru copil de rabini hasidici convertit la comunism care trece la creştinism.
Bun. După ce se eliberează mai stă puţin în ţară şi va fi „cumparat” de la statul român de o comunitate norvegiană cu 10.000 USD. Povestea lui e lungă şi fascinantă. Numele lui este Richard Wurmbrand şi va fi pastor luteran.
Dar nu este el eroul nostru. Wurmbrand are un ucenic aproape la fel de faimos în mediul „sectant” din RO. Eroul nostru se cunoaşte cu Wurmbrand chiar în zilele în care acesta este eliberat de la Gherla (cred). Întîlnirea celor doi are loc în condiţii mai speciale. E o poveste aparte…
Eroul nostru merge la cineva acasă şi vede un „schelet viu” care abia mai respira. Însă acel „schelet viu” pe nume Richard Wurmbrand a rostit cîteva cuvinte şi două poveşti cu tîlc care aveau să-l transforme pe pe tînărul „revoltat”, prospăt absolvent de facultate, în ucenicul său devotat. Spune o poveste despre cum în puşcăria a trebuit să salveze un legionar. Da, e deja poveste de roman: un evreu luteran, fost comunist, salvează un legionar. Şi a doua: despre cum era să fie „linşat” de ziua morţii lui Stalin cînd le-a explicat deţinuţilor politici care serbau moartea „diavolului roşu” de ce aceştea trebuie să-l ierte pe Stalin. Acesta este „nebunul” Wurmbrand, cel cara avea să devină un soi de „sfînt al sectanţilor” români, basarabeni şi ucraineni.
Bun. Şi toate aceste istorii şi multe altele mi-au fost povestite în doar cîtva ore de fostul ucenic al lui Wurmbrand, un om cu o biografie la fel de bogată şi cu o 
activitate greu de imaginat. Numele lui este Iosif Ţon, despre care poate vă voi povesti altădată. Cert este că demult nu am văzut un bătrîn, de vîrsta părinţilor mei, care la 83 de ani este atît de charismatic, plin de viaţă, energie şi optimism.
Cam aşa sînt „unchii şi buneii mei” şi cei din carte, şi cei din realitate. Cît este realitate şi cît este literatură e o altă povesre. În tip ce eu am încercat să le povestesc viaţa, ei şi-au transformat viaţa într-un mare roman…
Dar ca om care sînt pasionat de hasidism (mai ales de partea socială, economică şi modul în care se implică ei politic în sec.19 & 20 pentră că vor fi prezenţi în „Marginalii 3”) pot spune că în acest moment, chiar dacă este contestat de o parte a „sectanţilor” pe care i-a păstorit ani de zile, Iosif Ţon este cumva un fel de întoarcere a „bumerangului hasidic” aruncat de bătrînii familiei Wurmbrand. „Unchiul Iosif” este un soi de „ţadic” (lider spiritual) hasidic care reface acel sistem religios şi social trecut prin grila creştină protestantă europeană şi anglo-saxonă şi aşezată prin tîrgurile (noile forme de ştetl) din România şi Moldova. Cum? Asta e deja o cu totul altă istorie…
Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu
Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu from Veioza Arte on Vimeo.