O mitologie a originilor – Sectanții, de Vasile Ernu
Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor.
Întoarsă cu fața spre trecut, spre începuturi, ea așază în legendă întemeierea unei comunități religioase a cărei istorie se suprapune, de la un punct încolo, cu istoria Basarabiei. Piatra de temelie a grupării este străbunicul Culachi, văzut ca un patriarh veterotestamentar, ca un erou al Greciei antice, ale cărui convingeri vor hotărî soarta urmașilor săi pentru un timp al cărui sfârșit nimeni nu-l cunoaște. Sectanții, căci așa îi numește autorul, par că trăiesc într-un vid temporal, într-un spațiu anistoric, în care opoziția făcută Puterii, Leviathanului, e forma cea mai pregnantă de situare în lume.
Cuvântul sectant are astăzi, oricum ai lua-o, o conotație peiorativă: exprimă disprețul majoritarului față de ceea ce el își imaginează a fi străin și la o adică amenințător. Sectanții sunt priviți ca niște contaminați, față de care se impune o atitudine de frondă. Nu este suficient să-i ignori, trebuie să îi detești și să faci din ostilitatea îndreptată împotriva lor un instrument prin care să îți construiești identitatea.
Nu e mai puțin adevărat că și sectanții au orgoliul singularității. Cu cât e mai mare supliciul la care sunt supuși, cu atât mai mare va fi sentimetul elecțiunii lor. Un personaj spune că Stalin și Gulagul au fost o binecuvântare pentru comunitatea lor religioasă, dat fiind că le-a pus la-ncercare credința, astfel că martiriul lor e comparabil cu acela al primilor creștini. Personajele, să le numim astfel, au privilegiul unor revelații care se transmit ca un morb. Avem de-a face cu o suită de iluminați. Credința le mijlocește întâlnirea cu propriul sine. Atmosfera e de ieșire în afara timpului, povestirea în sine are nuanțe vag arhaice, de început de lume.
Apartenența naratorului la această categorie a sectanților este un dat, e o fatalitate ce îi va structura toată viața reporturile cu lumea. Nu se dezice de ei, ba mai mult, și-i revendică. Sunt ai lui. Cultura filozofică și teologică acumulată pe întreg parcursul vieții nu e de ajuns să-l îndepărteze de învățăturile primite în copilărie. Nu e doar o carte despre sectanți, e o carte despre cum suntem locuiți de trecutul nostru și al părinților noștri. Despre cum ne lăsăm confiscați de valorile în care suntem crescuți, având impresia că ni le-am apropriat.
Una dintre madlenele autorului e fizgarmonia, un amestec de pian și orgă, un instrument muzical care îi încorporează copilăria și i-o evocă. Mai mult decât orice doctrină, obiectul acesta, transmis din generație în generație, stă mărturie pentru un mod de viață care tinde să se perpetueze și care însemnă rigoare, un sentiment acut al excepționalității, al diferențierii de restul (pravoslavnici, de exemplu).
Represiunea legionară, războiul, foametea, comunismul sunt încercări cărora sectanții le-au făcut față în primul rând prin coeziunea grupului, și abia apoi prin tăria credinței. Ei întrupează un personaj colectiv a cărui forță rezidă în unitate. „Persecuții”, „clandestinitate”, „oprimare” – acesta este datul tuturor sectanților, nu doar al sectanților lui Vasile Ernu. Compasiunea și admirația lui se revarsă asupra tuturor minorităților religioase, fie și numai pe motiv că destinul lor contrazice varianta oficială asupra istoriei (ca de exemplu aceea că perioada interbelică ar fi fost epoca de aur a României).
Din când în când, cartea capătă un aer doct, impregnată fiind cu eseuri de politologie, istoria religiilor, antropologie etc. Poate că acest suport teoretic ar trebui să explice, să susțină cauza sectanților. Paginile care au însă cea mai mare densitate sunt acelea în care acest personaj colectiv e văzut în cotidian, în aspectele rutiniere ale existenței, în care ideologia fondatoare se decantează în ritualuri și interdicții. Sectanții își etalează spiritul antreprenorial într-un stat comunist, se profilează pe alegerea unor meserii de nișă (gen sobar, cojocar, dulgher, zidar) care le asigură pe de o parte un câștig mulțumitor, iar pe de altă parte le permite să evolueze paralel cu puterea, eludând-o.
Singurele neînțelegeri din sânul comunității sunt legate de interpretarea diferită a pildelor biblice. Odată luată o decizie, comunitatea acționează în consecință, devierile de la punctul de vedere statutar nu sunt admise. Nu mai rămâne loc de individualism, asimilat cel mai probabil cu răzvrătirea, cu păcatul. E o ironie până la urmă că, o astfel de comunitate strictă, castratoare, pornită să își educe membrii în supunere și disciplină, nu a prins de veste că în sânul ei se ridică un scriitor, un artist deci, care mai comite și imprudența sau impudoarea de a le pune pe tapet marginalitatea.
Sectanții au devenit, în cartea lui Vasile Ernu, un studiu de caz, s-au trezit aruncați în lumină, ei, a căror condiție este să se strecoare în cele mai tainice cotloane. Au voit să salveze lumea, naiv și îndrăzneț, dar se pare că lumea îi înghite. Cum altfel să înțelegi această autobiografie, cu aerul ei când nostalgic și meditativ, când amenințător și revanșard, dacă nu ca pe o încercare de a salva ce este de salvat? Măcar trecutul.
„…o periuţă de dinţi, dar nu pentru dinţi ci pentru creier”
Grigore Şoitu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Vasile Ernu.
Dragă Vasile Ernu, mărturiseşti undeva, la începutul cărţii tale ”Sectanţii”, apărută anul trecut la Editura Polirom, că partea religioasă “prezintă mai puţin interes pentru povestea noastră”. N-o să te întreb dacă ai fost cu adevărat “sectant”, ca să nu-mi răspunzi că ai să devii cândva bandit, odată cu publicarea următorului volum … “Este religia opiumul poporului”, ca să-l citez pe Marx, sau “opium pentru popor”, ca să-l citez pe Lenin?
Pentru mine a fost o experienţă foarte importantă şi deosebită, pentru că m-a interesat şi mă interesează enorm povestea marginalilor. Ce înseamnă marginali pentru mine? Eu am mai spus de câteva ori: hai să privim lucrurile nu dinspre cel care vânează ci dinspre cel care este vânat. Este foarte important să înţeleg lumea din perspectiva celui de jos. Comunitatea pe care am ales-o eu este o comunitate religioasă, marginală, dintr-o zonă foarte complicată, Bugeac, sudul Basarabiei, care a rezistat pe parcursul a o sută de ani, perioadă de care mă ocup eu, mai multor regimuri şi statalităţi… Este acolo o poveste, care mie mi se pare destul de interesantă, când bătrânul meu evreu pleacă, prin ’93, spre Israel şi este întrebat:
– Dumneavoastră unde v-aţi născut?
– În imperiul ţarist.
– Unde aţi făcut şcoala?
– În România Mare.
– Unde aţi lucrat?
– În Uniunea Sovietică.
– Şi de unde vă luaţi pensia?
– Din Republica Moldova sau din Ucraina.
– Domnule, sunteţi cam umblat în lume!
– Nu, eu n-am ieşit niciodată din satul meu!
Este o chestie emblematică pentru o comunitate care nu s-a mişcat niciodată, dar a avut de confruntat nenumărate regimuri politice şi administratice… Era povestea „Vlastimineaiţa”/puterea se schimbă, prietenii mei basarabeni din sală ştiu foarte bine, cu şapca care are două feţe şi pe care o schimbi după context: e când cu steaua, când cu crucea, ca Burducea. Te uitai pe geam, afară, şi vedeai că s-a schimbat puterea.
Eu prezint o comunitate marginală deosebită, asupra căreia se răsfrâng multiple forme de represiune: din partea statului (ţarist, legionar, fascist, comunist, stalinist), din partea bisericii majoritare şi din partea comunităţii laice, care are un alt tip de comportament. Avem deci o triplă formă de represiune. Pe mine asta mă interesează enorm. Şi eu încerc în cartea asta să povestesc, prin exemple foarte simple, cum rezistă ei acestei triple represiuni, cum îşi construiesc viaţa, şi cum, până la urmă, ei devin mai puternici în perioada de represiune decât în perioada de libertate. Şi de ce, în ce condiţii?
Opiul poate fi de multe feluri şi avea multe funcţii. Chestia cu religia ca opium pentru popor este complicată, eu aleg o comunitate religioasă tocmai pentru că e un exemplu de cum se poate rezista în situaţii limită. E un model, iar următoarea comunitate de care mă ocup este şi mai complicată: până acum m-am ocupat de îngerul alb, iar în următoarea carte mă voi ocupa de îngerul negru, ştii, de băieţii foarte răi, care şi ei sunt o comunitate minoritară, marginală, dar care tratează problema diferit… De exemplu, recent mi-a scris un tip care a citit ”Sectanţii”, pe care nu l-am cunoscut niciodată şi zice: „oau, cartea asta este un manual de rezistenţă” . Altcineva mi-a zis că volumul meu poate fi citit ca un manual alternativ de religie. Da şi nu, pentru că pe unii îi interesează iar pe alţii îi enervează, depinde pe ce parte a puştii te situezi. Careta e gândită pe multiple planuri. Iar dacă deranjează e foarte bine.
Îmi asum riscul următoarei afirmaţii: ”Sectanţii”, cu un titlu împrumutat parcă de la Iuri Mamleev (fără a avea, din fericire, vreo legătură cu romanul acestuia) , este cea mai bună carte a ta. Este un volum de investigaţie sociologică, folclorică, istorică sau un roman autobiografic nonfictiv? De unde ţi-a venit ideea asta (genială, aş putea să zic!) de a construi o trilogie a marginalilor?
Eu am debutat în 2006 cu o carte; recunosc că n-am avut în viaţa vieţii mele ideea să fiu scriitor, nu mă interesa, şi nici acum nu cred că mă interesează, pentru că scopul meu nu este să fiu neapărat scriitor. Scriitura este unul dintre puzzle-urile vieţii mele, dar mai am şi alte lucruri importante: să-mi cresc copilul, de exemplu, să mă lupt pentru anumite idei în care cred, să lenevesc, să visez, să beau o bere cu prietenii şi aşa mai departe. Când am debutat cu ”Născut în URSS”, a fost o chestie foarte haioasă, eram în toate topurile (fiction, nonfiction, debut). Am figurat în toate topurile, cu excepţia poeziei. Şi atunci mi-am zis, „oah, deci nu sunt poet”, e o chestie foarte importantă, nu sunt poet, dar în rest folosesc foarte multe genuri. Mai ales în cartea ”Sectanţii”, sunt mult mai bine axat pe povestea asta: mixez genurile, fac ceea ce eu numes un soid e klezmer stilistic. Aici totul e aproape programat, adică folosesc proză, eseu, un anumit tip de jurnalism de investigaţie, un anumit tip de istoriografie, folosesc multe genuri şi asta îmi place foarte mult.
Reacţiile care au venit pe mine m-a suprins foarte tare, pentru că primii care m-au sunat mi-au spus „Asta este o carte de antropologie!”. Nu, nu este o carte de antropologie, doamne fereşte. ”Este o carte de sociologie?” Nu este o carte de sociologie. ”De istorie?” În niciun caz nu este o carte de istorie, eu nu mă ocup de istoria unei comunităţi, pe care s-o analizez în termeni istorici. Eu fac un soi de poveste, compusă din cinci cărţi, care sunt bazate, ca şi construcţie, pe Pentateuh, adică pe cele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Toate având câte cinci capitole. Eu construiesc chestia asta conştient, urmărind un anumit scop, un anumit tip de reflecţie. Un prieten de-al meu mi-a spus o chestie care-mi place foarte mult (ştiţi că lucrul cel mai important pentru omul „civilizat” atunci când călătoreşte, şi mie-mi place mult să mă mişc prin ţară, este periuţa de dinţi), „cartea asta este ca o periuţă de dinţi, dar nu pentru dinţi ci pentru creier”. Dar nu în sensul de spălare de creier, cum m-au înjurat duşmanii mei, care mă iubesc foarte mult, ci în sensul de a face puţină curăţenie, de a regândi anumite lucruri. Dacă lucrurile nu stau aşa cum le credem noi? Dacă povestea de care noi suntem ultraconştienţi că e aşa, nu e aşa? Hai s-o gândim puţin altfel. Şi eu încerc să schimb puţin perspectiva, să privesc lucrurile din unghiul de vedere al unor oameni, pe care parcă-i ştim, parcă am auzit ceva despre ei, dar de fapt nu-i cunoaştem defel. Şi atunci, eu încerc să schimb aceste unghiuri de vedere, în care povestea devine un mod de reflecţie asupra istoriei noastre trecute, actuale, şi, de ce nu, viitoare. Lumea văzută prin ochii marginalilor arată radical diferit de cea văzută prin cea a establishmentului.
Despre ce va fi cel de-al treilea volum al trilogiei sau, mai bine zis, care este acel grup “mai special”, despre care ai evitat să vorbeşti într-un interviu recent (eu mă gândesc la ceva, dar n-am curaj să spun…)?
Da, n-am deconspirat. În momentul în care eu vorbesc la persoana întâi, toţi îmi pun aceeaşi întrebare: ”băi, eşti cumva sectant?” Ho, băieţi, mă cunoaşteţi, nu sunt chiar aşa… Asta nu înseamnă că nu folosesc o anumită experienţă personală, comunitară, etc. Chiar vorbesc despre oaia neagră a celor din comunitate. Dar cartea nu e despre mine, nu despre Ernu cu toate că şi autorul este undeva ascuns acolo. Pe mine mă interesează foarte mult experienţa marginală, în persepectiva actualităţii şi a viitorului. De exemplu, experienţa marginală, atât a celor despre care am scris, sectanţii, cât şi a celor despre care scriu acum –sper să apară anul ăsta-, bandiţii, mi se pare că sunt foarte interesante, pentru că pornesc de la întrebarea: ”cine ne controlează timpul şi resursele?” Bătălia este pentru asta! În general, orice formă de putere vrea să le controleze. Cei care au copii ştiu foarte bine: au tot mai puţin timp să petreacă cu ei. De asta plătesc, mai ales oamenii care-şi permit să plătească, intermediari ca să-şi rezolve problema. Dacă plătim s-a rezolvat! Nu s-a rezolvat nimic, timpul nu poate fi cumpărat. Şi asta ne trimite mai ales spre problema împrumuturilor, o chestie foarte interesantă pe care eu o ating în carte de câteva ori.
Am un erou acolo care spune „e mult mai bine, sau e mult mai sigur, cu cei care-ţi iau, decât cu cei care-ţi dau”. O chestie care a deranjat câţiva oameni din establishment-ul cultural românesc gen HRP: ”cum adică, dacă ne iau e mai bine şi dacă ne dau e mai rău?” Da, pentru că am povestit de câteva ori ce înseamnă împrumutul. Este un soi de bogăţie pe invers. În ce sens? E o poveste pe care am dezvoltat-o în a doua mea carte, ”Ultimii eretici ai imperiului”, în care spun în felul următor: ”Evanghlelia spune că e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decât un bogat să intre în Împărăţia Cerului”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că bogatul poate renunţa, oricând, la bogăţia lui. Greu, dar poate. Deci poate trece prin acea ureche! Eu spun aşa: ”mai uşor e să treacă o cămilă prin urechile acului şi un bogat să intre în Împărăţia Cerului, dar niciodată un împrumutat nu va intra în Împărăţia Cerului”. De ce? Pentru că este o bogăţie la care el nu poate renunţa. Este o bogăţie pe invers, pe minus, la care nu poate renunţa, pentru că nu este a lui ci a altcuiva. Nu el o controlează ci altcineva.
Eu încerc întotdeauna să răstorn aceste situaţii clasice, care nouă ni se par normale… Primesc mesaje în care sunt întrebat: ”Domnul Ernu, eu chiar n-o să fiu salvat?” Eu nu decid în faţa nimănui, eu nu dau sfaturi despre cum să se comporte cineva, ceea ce vreau eu să spun este că lucrurile se complică foate mult, în momentul în care eşti împrumutat. De ce mă interesează asta pe mine? Pentru că astfel de fenomene „obişnuite” gestionează modul nostru de a fi, modul nostru de a gândi şi modul nostru de a fi critici. Atenţie: eu interpretez salvarea în termeni teologico-politici, nu religioşi.
Să luăm un exemplu: acum vreo cinci ani, cred că eram la Vama Veche, mă întâlnesc cu nişte prieteni dintr-un trust de presă foarte cunoscut. Erau atât de fericiţi şi-mi spun, în timp ce dădeau de băut la toată lumea, ”ne-au mărit de trei ori salariile…” Oau, zic eu, voi niciodată n-o să vă mai permiteţi să criticaţi! ”Cum adică?” E foarte uşor, banii predetermină modul vostru de a gândi. Îl gestionează. Cu cât sunt mai mulţi cu atât devin mai determinanţi: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” zice cartea cea bună. E bine de înţeles (şi asta va fi în următoarea mea carte, cea despre bandiţi), cum au gândit ei, în noua structură de putere, forma de control: decât să-l iei, să-l duci în Gulag, e mult mai simplu să-i dai de trei ori mai mult salariul. Noua putere hegemonică a înţeles asta bine. Ea ştie că băiatul ăla care scria şi critica n-o să poată dormi noaptea, şi o să se gândească cum să scrie, ca nu cumva să deranjeze. E un mecanism foarte interesant, care face parte din categoria mecanismelor pe invers…
Şi care sunt tehnicile acestui „grup special” de care vorbeşti?
Ce am observat eu la mediile de care m-am ocupat în cartea ”Sectanţii” este, aşa cum am mai spus, problema cu timpul şi resursele. Mecanismul foarte interesant pe care-l inventează sectanţii, dar nu este specific doar lor, ci îl folosesc şi alte grupuri marginale, este următorul: ”când toată lumea se mişcă spre centru, noi ne mişcăm în partea opusă”. Cum câştigăm timpul? Dacă mergem pe şablonul clasic de promovare socială (am terminat facultatea, am intrat în UTC, sau Comsomol, apoi în Partid.. nu s-au schimbat între timp mult mecanismele), pentru că vrem să ajungem în centru şi folosim toate ritualurile puterii, căştigăm mai mult şi avem putere & privilegii. OK. Ăştia inventează o chestie pe dos, dacă vrem să fim liberi ne mişcăm spre periferie. Unde n-ajunge puterea? În zonele de interes minim, unde nu sunt resurse, privilegii şi fucţii cu putere. De exemplu, angajarea ca paznic la grădiniţele de copii. În comunism nimeni nu sparge o grădinţă de copii, în schimb e un loc de dormit extraordinar. Plus că o zi lucrezi şi trei sunt libere. Pe comunişti, nu-i interesează paznicii de la grădiniţă, sunt periferici… Te duci la serviciu, unde dormi şi ai trei zile libere. Ce faci? Inventezi o altă formă de job. Toţi cei despre care vorbesc eu construiesc mecanisme de muncă alternativă. Pazinicii de la grădinţe erau buni cojocari, blănari. Uniunea Sovietică era o ţară cu trei sute de milioane de oameni şi mult frig. Să tot coşi blănuri! Paradoxul este că ăştia încep să câştige mult mai bine, având mai mult timp. Şi au mai mult timp pentru comunitate şi pentru familie. Este o chestie extraordinară, pentru că statul nu mai controlează zona asta decât periferic.
O să vă dau şi un exemplu din lumea artistică: este cunoscut faptul că dezvoltarea rock-ului sovietic, apare în ”Caciugarnaia”, în cazangerie, pentru că e un loc pe care nimeni nu-l mai controlează şi oferă mult timp liber. Şi fac o paranteză, pentru că mulţi au început să uite, în perioada comunistă a nu munci era un caz penal. Oau, am vrea noi să ne oblige statul să muncim în condiţia în care munca a devenit un privilegiu! În momentul în care aveai un loc de muncă, totul era OK, în momentul în care nu aveai, intrai la categoria penală. Ei trebuiau să-şi justifice timpul în faţa statului şi găsesc aceste forme de muncă periferică, pe care o fac, fiind acoperiţi în faţa statului, pe de o parte. Pe de altă parte dispun de foarte mult timp liber ca să producă altceva, care devine total antistat, antiputere. Iar acest lucru s-a înţeles foarte târziu, pentru că, repet, orice putere are, în esenţă, un singur scop: să-ţi controleze timpul şi resursele. Nu vreau să vă spun, dar în modernitatea pe care o trăim azi până şi timpul liber este controlat. All inclusive ce înseamnă? Că e controlat totul, până şi odihna, ceea ce comuniştii n-au reuşit şi poate de aceea au şi pierdut… Au pierdut de fapt în faţa celor care au pus mâna pe timp şi resurse. Cine sunt ei? O să povestim în cartea următoare… Dar bine că am scăpat…
Iată o frază şocantă, pe care a spus-o străbunicul tău (sau actantul respectiv): “Ştii când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când ruşii plecaseră, iar românii încă nu veniseră…”. Cum trăiesc sectanţii, într-o Basarabie liberă, pe care nici ruşii, nici românii n-o mai administrează?
Este o formulă folosită foarte des, tocmai pentru că ambele administraţii au făcut multe greşeli. Există o mitologie întreagă faţă de ambele forme de administraţie, pentru că eu vorbesc de minim patru forme de administraţie. Este foarte important, pentru că pe mine mă interesează cum o comunitate mică îşi organizează timpul, viaţa, în dependenţă de o formă sau alta de administraţie: Rusia ţaristă, cea din România Mare, sovietică şi postcomunistă. Într-adevăr, e una dintre chestiile foarte delicate pe care o ridic, şi n-o ridic în termenii acelei propagande sovietice antiromâneşti, care a existat. Eu n-o ridic în termenii ăştia, ci o ridic în termenii de conştientizare a unei situaţii ce a ţinut de proasta administraţie românească faţă de o anumită comunitate. Nu putem să ne facem că nu a existat, în momentul în care există o scrisoare de prin 1925, a celor care au făcut unirea – deci sunt oameni devotaţi unirii! -, şi o spun în contextul ăsta care este foarte important, deoarece vreau să înţelegem situaţia. Ei spun că modul în care a început să fie administrată Basarabia în perioada interbelică este, ei folosesc termenul acesta, colonialism. A fost o practică foarte proastă de administrare. De exemplu, voi ştiţi că în perioada interbelică exista aproape un blestem administrativ, care se chema, pentru toţi cei care greşeau în Regat sau în Moldova, Basarabia te mănâncă! Nu sună deloc bine. Dar administraţia românească a făcut şi multe lucruri foarte bune, cum ar fi de exemplu şcoala, care a rămas ca o amintire populară pozitivă. În Basarabia se foloseşte termenul de şcoala românească, ca un superlativ. Dacă un om avea, în perioada interbelică, patru clase la români, asta era ceva extraordinar!
A fost un cumul de factori, pozitivi şi negativi. Eu vreau doar să trag un semnal de alarmă, privind modul prost de administrare… Evident că propaganda sovietică a preluat acest lucru şi l-a folosit după anexarea Basarabiei. Şcoala a funcţionat destul de bine, însă administraţia foarte prost. Pentru că nu poţi să aduci într-un sat, din fundul Bugeacului, popa, jandarmul, administratorul şi profesorul, care sunt elemente ale puterii, fără să ţii cont de context. Şi eu încerc să amintesc toate astea prin nişte povestiri, destul de delicate, la care unii au reacţionat că aş fi antiromân. Nu, eu nu sunt anti, pe mine mă interesează cum regândim lucrul ăsta, astfel încât să ne ajute să înţelegem. Nu să iubim sau să urâm, doar să înţelegem ce naiba s-a întâmplat acolo! De asta eu am ales o comunitate, pe care pot s-o dau foarte bine ca exemplu, în diferite contexte sociale, politice, pentru a compara evoluţia ei în perioada legionară şi în perioada stalinistă.
Şi brusc cei din comunitatea respectivă, sectanţii, spun: ”pentru noi, stalinismul a fost un fel de epocă de aur a creştinismului”. What? Cum adică, comuniştii vă băgau în puşcării, iar pentru voi era epoca de aur? Duşmanii mei abonaţi la înjurături au sărit ca arşi: „Ernu e stalinist”. Nu, doamne ferește, pentru că sunt şalamovian declarat şi comunitarist pur sânge: fără ierarhii, cu democraţie participativă, egalitarism. Şi eu vorbesc nu despre stalinism, ci despre cum interpretează o comunitate marginală religioasă stalinismul. Şi ei interpetează exemplar fenomenul. Ei explică acest fenomen printr-un exemplu, ce ţine mai mult de creştinismul primar. Dacă ne bagă în puşcării, noi suntem ăia buni, deci facem ceea ce trebuie. Era un semn al calităţii: ”ne bagă în puşcării, deci ne respectă şi se tem de noi!” Eu întotdeauna am spus, şi am făcut valuri în presa românească, un regim care-şi bagă intelectualii în puşcării este un regim care-şi respectă intelectualii. Un regim care-şi premiază intelectualii este un regim moale, poate fi şi aşa, şi aşa… Sectanţii înţeleg chestia asta ca o formă de sacrificiu, de mucenicie (Îţi mulţumesc Radu Aldulescu , pentru intervenţie). Asta se numeşte martiraj: privilegiul suprem pe care-l are un creştin şi anume acela de a muri pentru credinţa sa.
Pe de altă parte, pentru mine a fost foarte straniu, pentru că dacă m-ar fi pus să aleg între perioada stalinistă şi cea legionară, eu aş fi zis că perioada stalinistă e o maşinărie de putere infernală, cea mai puternică pe care a produs-o totalitarismul modern. Dar ei au zis nu, ”perioada legionară a fost cea mai rea!” Nu din cauza puterii de violenţă, pentru că sectanţii nu se tem de moarte, să fim serioşi, pentru ei moartea însemna un soi de bilet pentru veşnicie. Ei spun aşa, şi asta e o chestie legată şi de comunitatea evreiască, în perioada legionară, ăştia au avut o influenţă atât de puternică asupra societăţii, încât nimeni nu se mai solidariza cu tine. Prezenţa ta publică devenea imposibilă. În stalinism se mai găsea cineva care-ţi făcea cu ochiul, te bătea pe umăr, şi asta însemna o minimă formă de solidaritate. Tu luptai cu statul. Însă dispariţia formelor de solidaritate minime devine o violenţă mult mai puternică decât moartea însăşi. Şi asta apare în povestea pe care eu o spun despre ghetoizarea cimitirelor. Asta înseamnă că morţii comunităţii nu mai sunt primiţi în cimitirele comune. Ei sunt daţi afară. În moarte, în general toate culturile se solidarizează. Când solidaritatea dispare până şi din moarte, e o chestie mult mai tragică decât moartea însăşi. Însă, faptul că, în anumite momente copilul tău nu mai poate ieşi în public, pentru că el este izgoi, cum zicem noi, omul din afara întregii comunităţi, este mult mai violent decât tipul de violenţă stalinistă, perfidă. Nu e o violenţă în primul rând fizică, ci este o violenţă de putere care distruge până şi speranţa, sensul.
În zona noastră, molocanii au dispărut sau au fost integraţi de alte comunităţi […] Eu nu i-am cunoscut, însă acum câţiva ani am făcut nişte drumuri prin Caucaz. […] Şocul pe care l-am avut a fost imens, pentru că m-am trezit în mijlocul unei comunităţi care semăna copleşitor cu tot ce am trăit când eram mic.” – scrii în capitolul “Despre ritualuri şi molocani”. Unde ai fost, în ce zonă din Caucaz, şi cum ai fost primit de comunitatea aia, arhaică, păstrată perfect?
Nu se ştie despre ce comunitate vorbesc eu în carte, asta este una dintre chestiile pe care mi le-am propus, să nu punem degetul… E o tehnică. În literatură de multe ori e mai importat nu ce spui, ci ce nu spui şi-l face pe cititor să caute. Tu doar pui indicii. Ceea ce se ştie este că sunt trei comunităţi pe care se bazează genealogia comunităţii despre care vorbesc. Rascolnicii ruşi, cei de rit vechi, care s-au împotrivit reformei din spaţiul ortodox pravoslavnic şi s-au refugiat foarte mult în zonele periferice. În Delta Dunării au găsit un loc foarte bun, departe de putere. Urmează comunităţile de evrei mesianici, care încearcă să refacă creştinismul primar. Evreii dominau târgurile din Basarabia din punctul de vedere al clasei de mijloc. A treia comunitate, foarte importantă, vine în tradiţia comunităţilor prostestante-germane, pentru că în perioada Rusiei ţariste se făceau colonii în zonele respective, iar comunităţilor de acest gen li se dădea un soi de autonomie (teritorială, financiară, legislativă, ş.a.m.d), ca să dezvolte un business care ajuta imperiul. Comunitatea despre care vorbesc apare ca un soi de cocktail din cele trei amestecuri. Eu aşa îmi construiesc povestea.
Molocanii sunt o parte dintre cei care ies din zona comunităţii pravoslavnice tradiţionale ruseşti. Numele lor vine de la maloco, adică ei nu beau alcool, doar lapte, era un soi de poreclă mai degrabă. Ei au avut nişte comunităţi foarte puternice în zona Ismail, în Bugeac. Şi au avut şi în Reni, sau în Brăila, unde au fost câteva comunităţi foarte puternice. Eu i-am descoperit, pentru că mi-a spus un prieten când am început să scriu povestea, că sunt undeva în zona Caucaz, câteva comunităţi care au fugit de puterea ţaristă, apoi de cea sovietică şi s-au păstrat nealterate de modernitatea noastră… Eu am ajuns acolo întâmplător şi sunt trei comunităţi. Este una în Armenia. Este una foarte puternică –culmea!- în Azerbaidjan, care e o ţară musulmană. Şi am ajuns acolo, într-o comunitate de limbă rusă, seamănă cu un soi de comunitate protestantă. Toţi aveau bărbi, iar eu m-am simţit foarte bine, pentru că era ceea ce am văzut la bunicii mei, purtau straie ţesute şi cusute manual… Seamănă foarte mult şi cu comunităţile americane, care mai păstrează acest soi de puritanism. Cântă foarte mişto. Mie îmi place la categoria asta de ”staroverde/rascolnici”, faptul că ei cântă foarte mult şi polifonic (cred că asta m-a deranjat pe mine la spaţiul nostru religios, faptul că oamenii nu cântă în afara bisericii). Iar viaţa marginalilor nu e deloc plictisitoare, mie mi se pare că viaţa noastră este plictisitoare, pentru că maşinăria funcţionează atât de puternic încât nici nu mai avem timp să reflectăm, că totul merge conform planului şi programului, după instrucţiuni…
De ce “un creştin este mult mai mult decât un anticomunist”?
Este un erou care apare, un erou ungur de data asta, şi fac o paranteză: când am fost să-mi lansez cartea la Cluj, au venit două familii care mi-au spus că am scris despre tatăl, bunicul lor. În carte apar mai mulţi eroi din istoria secolului XX, dar încercaţi să nu-i identificaţi, nu despre asta este vorba… Aşa cum eu zic, Vasile Ernu sectantul nu sunt neapărat eu. Poate că Vasile Ernu banditul să fie mai aproape de mine: aviz duşmanilor J. Folosesc într-adevăr nişte eroi ca prototipuri, pe care îi dezvolt. Acest erou zice o chestie foarte interesantă, pentru că, la un moment dat, era o anumită polemică despre rezistenţa unor comunităţi radicale împotriva regimului comunist. Ceea ce era foarte OK. În perioada comunistă, trebuie să fii împotriva comunismului, iar în perioada capitalistă, trebuie să fii împotriva capitalismului. Este o logică firească, normală, zic eu… Cu Hegemonul, cu Leviatanul trebuie să fii mereu într-un raport de luptă. Ceea ce spune eroul este că lupta împotriva unui regim nu este suficientă, pentru că nu este scopul acestui tip de luptă, în momentul în care viaţa este mult mai complexă şi mult mai importantă. E vorba de o comunitate marginală creştină. Lupta asta nu-i aduce nici rezolvarea problemei, nici fericirea. Ca să înţelegem chestia asta trebuie să facem un pas mai departe şi să ne dăm seama că este mai important să ne concentrăm asupra vieţii şi salvării. Există viaţă şi-n comunism, există viaţă şi-n capitalism. Viaţa e mai importantă decât regimul în sine. Să nu ne pierdem viaţa indifierent de regimul cu care luptăm, să nu ne pierdem sensul! Lupta este doar o parte unui fenomen mai amplu. Iar acest erou care e ungur marginal religios, foarte înţelept şi experimentat, explică fenomenul acesta.
“Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte -culmea- până şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod şi care promovează o “teologie a bunăstării” – notezi în capitolul Sinoadele în colhozuri. Reuşesc grupurile religioase minoritare, de genul celor descrise de tine în Sectanţii, să contrabalanseze starea de stază, de anchilozare, în care se află creştinismul oficial?
El a citit o chestie deşteaptă, dar eu o să vă spun ceva mult mai simplu. Pe mine m-a interesat foarte mult ce s-a întâmplat în aceste comunităţi, mai ales modul lor de a reacţiona la anumite probleme ale omului simplu, ca la evanghelie. Acolo lucrurile sunt foarte clare. Isus e un băiat foarte simplu. Din când în când intră cu biciul, mai dă aşa… stă cu curvele şi cu pescarii la masă. Nu prea iubeşte cărturarii şi dregătorii. E prea multă falsitate, lipsă de viaţă, acolo. E o poveste exemplară: în anii cincizeci, după ce are loc alipirea Basarabiei faţă de Uniunea Sovietică, are loc colectivizarea, luarea pământurilor de la ţărani. Se stabilesc noi reguli, şi aşa mai departe. Apar colhozurile/CAP. OK. Ceea ce observă comuniştii, care erau destul de severi în anii cincizeci, este că se fură, dar se fură la greu. Comuniştii încearcă să găsească mecanisme prin care să controleze furtul. În general, cred că un anumit control al furtului este foarte greu de realizat în spaţiile noastre. Cu cât controlul e mai puternic, oamenii găsesc mecanisme mai complexe de furt. Şi asta este o chestie de care se ocupă cartea următoare, cea despre bandiţi. Iar furtul, din punctul meu de vedere, este o formă de muncă, cu grad maxim de profit dar şi cu grad maxim de risc. Fiecare îşi asumă un anumit tip de muncă. Revenind la poveste: comuniştii găsesc un mecanism ingenios. Ei înţeleg că nu poţi să-i opreşti pe oameni de la furtul din colhoz, şi atunci ei spun aşa: băieţi, de mîine aveţi voie să luaţi din colhoz, după o zi de muncă, atât cât puteţi duce. Asta era neoficial. E o convenţie, foarte inteligentă, pentru că e o negociere între putere şi cei care fură. Oamenii încep să ducă acasă ce puteau să care: roşii, struguri, sfeclă, porumb, cartofi, ş.a.m.d. Dar apar nebunii de sectanţi, care au pus o problemă în comunitatea lor: noi avem voie să luăm, sau nu avem voie să luăm? E furt sau nu e furt? Şi se discută, eu numesc asta Sinodul din colhoz. Ei studiază scripturile, fac o deducţie şi spun: să nu legi gura boului când treieră, deci se poate, dar alţii se opun, iar hotărârea finală este că nu au voie să ia produse din colhoz, fie şi cu acceptul conducerii. Se duc a doua zi oamenii la muncă la colhoz, toţi îşi iau ce au nevoie, numai sectanţii nu iau nimic. Şi atunci începe scandalul. Oamenii strigă săpre ei: vreţi să spuneţi că furăm? Puterea reacţionează: voi de ce nu luaţi, voi vă consideraţi altfel, ce vreţi să spuneţi? Un simplu gest produce un adevărat scandal, furie, polemici, atittudini. Este interesantă această formă de scandal, de conflict, care produce reflecţie asupra a ceea ce înseamnă furt, lege, etică, comportament social şi economic etc. Este vorba până la urmă despre o găleată de roşii, care poate da peste cap o comunitate întreagă.
Drumul de la acei “radicali marginali“, în opoziţie cu tot ce înseamnă putere (sau “leviatan”), la consumatorii “majoritari, cuminţi, docili, supuşi”, aflaţi în ceea ce se numeşte azi mainstream, este pavat cu bune intenţii. Să-nţelegem că totul e pierdut şi nu ne rămâne nicio firimitură de happy-end? Care e morala acestei fabule?
Eu recunosc că încerc să-mi termin acţiunea cărţii, undeva la începutul anilor nouăzeci, în perioada postcomunistă. Este destul de clar că eu am o mare problemă cu perioada postcomunistă, în sensul că vorbesc despre temerea de pierdere a credinţei. Şi nu vorbesc neapărat în termeni religioşi, ci în termeni de proiecţie asupra viitorului, ş.a.m.d. Eu pun lucrurile astea într-un orizont de sens legat de anii nouăzeci, dar nu mă ocup de anii nouăzeci, decât parţial, şi mie mi se pare că –şi asta dau de înţeles destul de limpede- pentru aceşti oameni a fost mult mai uşor să lupte cu stalinismul şi cu fascismul, decât cu postcomunismul. Eu zic asta, nu în termeni ce ţin de violenţa fizică în care sîntem obişnuiţi să gândim, dominaţi de discursul dominant, ci în ceea ce ţine de pierderea de sens, de proiecţia de viitor… Se pierde ceva fundamental şi nu ştim ce. Şi mai grav, nici nu mai avem curaj să discutăm. Iar asta e foarte grav!
Ceea ce observ e că totul se mişcă spre establishment. Pînă şi marginalii vor la centru. În momentul în care o comunitate este marginală, pe mine mă interesează foarte mult s-o înţeleg. În momentul în care comunitatea marginală se mişcă spre centru, şi majoritatea comunităţilor marginale de dinainte de nouăzeci, s-au mişcat spre centru –o să vedeţi, în următoarea perioadă, ce s-a întâmplat la bandiţi- aproape că au câştigat bătălia. Nu aproape, ci au căştigat-o. Ei au câştigat bătălia! Pentru mine sunt interesanţi cât sunt marginali, în momentul în care ei devin centru, establishment, în sensul de putere, pe mine nu mă mai interesează. Sau mă interesează mai degrabă ca obiect de critică. Eu critic întotdeauna tot ce e Putere centrală, pentru mine nu-i interesant centrul. Peste tot e acelaşi lucru, e la fel, e tautologie: acumulare, profit, model identic, victorie, etc. Pentru că nu mă interesează istoria celor care câştigă, victorioşii, ci istoria celor care pierd, înfrânţii .
Într-un fel, Sectanţii continuă o parte dintre ideile dezvoltate de tine în volumul “Născut în URSS”, dar cu mai puţin umor, sau, mai bine zis, le punctează cu mai multă maturitate… Cum ar fi cele despre capitalism, sau comunism. “Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amândouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. […] Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. […] O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sunt ei? ” Ştiu că acest tip de discurs, practicat de tine şi în articolele pe care le-ai publicat în ultimii ani, este aproape tabu, şi atunci când ai deschis această cutie a Pandorei, ai fost atacat de Vladimir Tismăneanu. Acesta te numea, într-un articol publicat pe contributors.ro în anul 2013, “anti-anticomunist de profesie“.Cum comentezi, la aproape trei ani de la apariţia acelui articol, atitudinea acestui scriitor?
Cel mai haios e faptul că eu vin dintr-o tradiţie, în care nimeni, dar absolut nimeni din familia mea nu a fost, nu doar membru de partid, dar nici măcar komsomolist, sau utecist cum ziceţi voi. Iar puşcăria este o chestiune obligatoie: ca şi şcoala, prin ea trebuie să treci. Generaţie de generaţie dacă înfrunţi Leviatanul asta ţi se întîmplă. De ce? Nu din cauză că eram noi foarte anticomunişti, ci din cauză că tradiţia comunităţii din care vin spunea simplu: noi nu ne supunem nici unei forme de putere că-i comunistă sau capitalistă, nu ne închinăm la idoli şi nu depunem jurământ nimănui… Ce înseamnă să intri în partid, sau în organizaţia UTC/Comsomol? Oricine a trecut prin asta ştie că se depunea un jurământ. Regimurile politice au ceva profund religios. Jurământul devenise formal, evident. În perioada anilor cincizeci, comunitatea acestor marginali discută foarte mult ce înseamnă asta: aderăm, acceptăm noua orânduire politică sau n-o acceptăm? Ei spun că orice orânduire politică vine de la Dumnezeu, pentru că aşa spuneau scripturile. Cum interpretează ei acest „de la Dumnezeu”: trebuie să o tolerărăm, dar nu trebuie să ne supunem. Trebuie să ne comportam aşa ca şi cum ea nu ar exista. Acesta e trucul lor genial. Dar comuniştii le cer să devină şoimi ai patriei, sau octombrei, pionieri, utecişti/comsomolişti, membri de partid. Peste tot se depunea un jurământ. Comunitatea discută şi analizează şi spune aşa: atâta timp cât jurămintele se depun la vârste premature, nu cotnează pentru că minorii nu răspund de asta. Adică, dacă tu o faci la şase ani, la opt ani, e un joc de copii. Dar dacă o faci la cincisprezece ani, sau la treizeci de ani cînd deja nu mai eşti minor? Cu asta nu te joci. Şi atunci comunitatea decide: octombrei , pionieri, se poate, pentru că e ca un joc de copii, sînt minori, dar nu se poate utecişti/ comsomolişti şi membri de partid. De ce? Pentru că depui un jurământ cînd eşti major, iar noi nu depunem jurământ decît unui singur Dumnezeu şi puteri. Asta era o decizie religioasă, da, dar care avea un efect politic incredibil asupra întregii comunităţi. Copilul care nu era comsomolist devenea oaia neagră a clasei şi nu avea acces la studiile universitare, de exemplu… De aceea eu spun: nu primesc lecţii, -mai ales în cazul nostru, în buna tradiţie românească de luptă anticomunistă. Să lupţi cu comunismul la 25 de ani de la căderea comunismului nu e doar ridicol,ci şi o formă de impostură. Nu primesc lecţii anticomunsite de la băieţii din Primăverii sau de la foştii membri PCR şi UTC. Am un CV anticomunist cît toată Comisia Tismăneanu la un loc şi mai rămâne loc. În jur, noua putere hegemonică face ravagii, copiii mor de foame, oamenii nu au locuri de muncă, trăiesc la limita disperării şi noi luptăm cu morile de vînt. Dumnezeule, despre ce vorbim?
Iţi multumesc mult pentru acest interviu şi te invit să te bucuri de Revelionul pe stil vechi…
A consemnat Grigore ŞOITU
13 ianuarie 2016, Clubul Londophone