Vasile Ernu: Anii de școală și gașcă. “Dezvățul” din Colibași-Buceag la Iași și Cluj – foto inedite
Eugen Istodor: interviu cu Vasile Ernu pe istodor.ro
 1 clasă, 1 învăţătoare Cum ai învățat tu? Am învățat la început foarte bine. Eram cel mai mic dintr-o familie de cinci copii și aveam în fața mea un frate bun la școală, mare bătăuș și sportiv și o soră aproape genială. Era olimpică și ar fi terminat cu medalie de aur (pentru cei cu 10 pe linie în URSS primeai medalie şi admitere în orice Universitate fără examen) dacă nu am fi fost cu ”pedigree-ul” anticomunist al familiei. Așa cum am povestit și în ultima mea carte, ”noi” nu aveam voie să intrăm în nici una din structurile politice comuniste. Aşa era în kibuţul nostru, mai veterotestamental: nu ne subordonam şi închinam la „idoli” de nicio culoare. Deviza rabinului meu era de sorginte mahnoviană: bate-i pe roșii până se înălbesc şi pe albi pînă se înroşesc. Şi cum nu eram UTC-işti atunci toate universităţile ne închideau uşile. Dar asta e o poveste separată. Am scris în Sectanţii cum rezolvam noi situaţia. Lucrul cel mai important e că educaţia era o chestie asumată şi de familie şi de comunitate: muzică, lecturi, interpretări, organizare etc. Nu ne bazam pe un stat pe care-l ignoram şi care nu exista pentru noi. Noi existam pentru el şi asta o simţeam. Eu am fost mereu unul din acei copii buni la şcoală şi destul de cuminte în primii ani. În ultimii ani însă, în nebunii ani ai perestroikăi, am devenit mai boem, plecasem pe cont propriu și petreceam mult timp pe stradă și în Biblioteca Națională (Krupskaya) din Chişinău. Am schimbat multe școli din cauze diverse: ba mă mutam, ba mă puneam în gură pe teme politice, ba îmi lăsam plete. Eram un soi de lider și faceam parte dintr-o gașcă foarte implicată politic în mişcările populare de la finele anilor 80. Pe 10 noiembrie 1989, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest-pichet anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de șapte oameni. Am fost eliberați la presiunea străzii. Erau ani nebuni. Dar eram un elev bun la umanioare și îmi plăcea şcoala. Cu ultima școală am avut probleme din cauza părului și pozițiilor mele politice. Însă am avut un director înțelept care m-a salvat de mînia politrucilor. Visez în fiecare an prin mai, ultima lună de şcoală şi prin septembrie – prima lună de şcoală sovietică, că sînt dat afară din școală și trebuie să o iau de la capăt. Coşmarul tinereţii. Părinţii mi-au dat foarte multă libertate. Practic trăiam pe „propria răspundere” de pe la 15 ani. Şi mă mă cuprindea o jenă teribilă cînd îi dezamăgeam. Dar ca să vezi că am terminat şcoala am şi dovezi.  Prima diplomă de merit cl.1 Cum arăta școala, colegul de bancă, învățătoarea? Perioada de aur a fost școala de sat din sudul Basarabiei, în buza Bugeacului: Colibași. Pe malul Prutului, aproape de gurile Dunării. Un loc pitoresc cu o comunitate mare. Aveam mai multe școli primare și una mare pentru „cei mari”. Aveam o librărie bună, Luminiţa, de unde putem comanda cărţi de pe tot cuprinsul ţării și trei biblioteci cu literatură foarte bună. Aveam la dispoziţie cam tot ce are nevoie un copil pentru a citi şi a fi educat. Nivelul școlii a fost mereu bun, cu o medie consistentă. Asta am înțeles mult mai tîrziu cînd m-am mutat în Chișinău. Nu am avut nicio problemă de adaptare: eram printre primii în școala din sat și am fost printre primii și la școlile bune prin care am trecut în capitală. Practic indiferent unde te năşteai şi din ce pătură socială veneai aveai acces la o şcoală medie şi la o infrastructură de bună calitate, gratuite. Ăsta e un lucru extraordinar. Astăzi aceste performanțe par utopii. Mai ales cînd ne gîndum că şansa unui copil din mediul rural să ajungă la studii superioare s-au redus spre zero. Ne va costa enorm mai ales în regiunea noastră unde ruralul a fost „vena centrală” de „aprovizionare cu resurse umane” de bună calitate. Ca să vorbim tehnocrat, cum se poartă azi. Şi nu idealizez trecutul ci fac banale constatări. Aceste lucruri pot fi uşor verificate dincolo de fobiile ideologice. Eu sînt obsedat de tema aceasta: cum oferim copiilor din mediul rural şi cel devaforizat instrumente pentru a avea şanse reale să facă un salt înainte. Eu şi toată generaţia mea am avut o astfel de şansă. Oare azi cei care se nasc acolo o mai au? Datele statistice spun sec – NU. Am avut colegi excelenți, profesori pe care-i respect mult. Din păcate ne vedem tot mai rar şi din nefericire mai toată zona a intrat într-un amplu proces de degradare, decădere, cu o migrație imensă a tinerilor şi a forţei de muncă active, cu orașe și sate îmbătrînite și depopulate. Te apucă depresia. Eu mă şi mir că acest „covor moldovenesc” social, destrămat şi tocit de atîta presiune socială şi economică încă mai rezistă. Bine, nici satele şi orăşelele româneşti nu sînt departe. Dar acolo disperarea a atins cote alarmante.  Prima oară la Cinema Ce-ți dădeau ai tăi în pachet, la școală? La școală avem un soi de ”corn și lapte”. Exista o cantină sau foloseam sala de festivităţi pentru masă. Dimineața aveam un mic dejun simplu: ceai, pîine cu unt, un ou. Totul în grabă. Foloseam puțin pachetul de acasă. Începeam școala de pe la 8. Lecţia ținea 45 minute cu pauze mici de 5-10 minute în care ne mutam dintr-un „kabinet” în altul, după specificul materiei. Aveam clase amenajate pentru fiecare domeniu. Cele de fizică şi chimie erau cele mai impresionante. Ba nu, şi cel de „muncă” – o materie care te învăţa tot soiul de lucruri manuale. Pauza mare era de 25 minute, cred. Pe la 13-14 terminam orele. Dar reveneam după masă pentru diverse cercuri: sport, istorie, radio, muzică etc. Mai aveam o Casă de Cultură unde erau tot soiul de cercuri artistice şi două cinematografe. De cîteva ori pe săptămînă se mergea la film. Mai exista o baie publică în care aveam alte ritualuri. Din păcate baia a dispărut prima. Şi azi duc dorul băilor publice, o cultură foarte importantă dispărută din România. Mai exista un lucru destul de interesant sub aspect pedagogic: un anumit tip de încurajare a responsabilităţilor şi muncilor. Făceam de exemplu prin circuit funcţii-munci precum „curăţenia clasei”, repsonsabili cu divesre lucruri prin şcoală. Era un anumit tip de instituţionalizare a responsabilităţilor şi acţiunilor practice. Atunci păreau o corvoadă dar azi le privesc ca pe mecanisme utile pentru că dau anumite deprinderi şi o anumită ritmicitate vieţii. Nu mă miră că japonezii au devenit fani ai pedagogiei de tip sovietic dar fără comunism. Ceea ce era firesc. Şi noi copii fiind, nu aveam mare treabă cu propaganda. Ba din contră: avea funcţia de a crea dublul limbaj ceea ce presupunea că ştiai ce e „bun şi ce e rău”, adică deja ştiai să gîndeşti politic. Azi din păcate propaganda este percepută ca „adevăr incontestabil” şi s-a pierdut acest simţ al „dublului limbaj”. Nu totul trebuia distrus. Anumite lucruri trebuiau preluate şi dezvoltate, actualizate. Cînd a început „tranziția” baia, librăria, cinema-ul şi două biblioteci au fost închise. Nu mai erau profitabile. În general copiii, educaţia şi sănătatea au devenit „neprofitabile”. Stadionul a început să se năruie, parcul a fost tăiat etc. Odată am făcut un sondaj în localităţile din regiunea mea şi am constatat că o generaţie întreagă de copii nu au mai intrat niciodată într-un cinema şi o librărie. Asta m-a pus pe gînduri. Şi m-a deprimat. E adevărat că au apărut alte ustensile şi reţele care repară puţin situaţia: să ne trăiasca netul şi pirateria online. Ele mai salvează cîte ceva din situaţia tragică şi abandonată în care se află ruralul nostru.  Fizgarmonia familiei  Abacul lui tata Cît ai luat bătaie? Ai mei nu foloseau metodele acestea. Sînt cu educația discursivă. Chiar prea discursivă. Preferam uneori să iau o palmă la fund decît să simt vina aia şi privirea părinţilor. Mai ales acea jenă specifică vinovăţiei copilăreşti. Ai mei au avut nişte tehnici foarte eficiente la acest capitol. Profesorii iarăşi nu prea băteau. Cel puţin în generaţia mea. Dar mai erau unii profesori care nu se abţineau. Dar nu era o practică curentă. Între noi nu ne prea băteam. Se făcea mult sport şi cumva acolo se duceau energiile acestea negative, spiritul de luptă specific copiilor şi adolescenţilor. Mai aveam şi protecţia fratelui „bătăuş” şi campion la greco-romane care chiar dacă era mult mai mare ca mine avea un nume care avea să mă ajute şi la Chişinău. Astea-s regulile străzii. În oraş era însă altceva. Acolo lucrurile funcţionau mult mai complex, cu reguli destul de dure. În una din şcolile intermediare, un soi de şcoală tehnică, aveam în clasă cîţiva pui de bandiţi profesionişti. Ei luau taxă de protecţie de la copii. Eu aveam un soi de bursă şi ei au venit să-mi ceară această taxă. Din fericire eu cunoşteam tipul acesta de discurs şi chiar dacă nu sînt un bătăuş de felul meu ştiu să comunic destul de bine. În lumea străzii, în găștile de bandiţi, discursul, „bazarul” cum se zice pe la noi, este esenţial. Strada este dominată în general nu de cei cu muşchi ci de cei cu discurs. Cel cu muşchi e necesar doar ca argument ultim. El stă în spate. Deci eu nu am plătit taxă şi nu am fost bătut. Primul pumn de care-mi aduc aminte l-am luat în România cînd eram student şi culmea, de la un basarabean. A fost o întîmplare idioată: nişte „basa” golani vroiau să bată nişte „romici” pe nu ştiu ce motiv. Eu am sărit să-i apăr. Şi am primit un pumn direct în ochi. S-a făcut vînăt. Greşeala a fost a mea: am încurcat registrele discursului. După ce am schimbat registrul discursiv, vorbind pe limba lor mai banditească atunci ei au sărit mai să mă pupe: „Vasea de ce nu zici că eşti de-al nostru?”. Eu însă voiam doar să protejez nişte amărîţi. În viaţă în general ai nevoie cam de trei registre discursive: un registru al statului, unul al grupului dominant de care aparţii, un soi de „limbă culturală etalon”, şi unul al străzii. Pentru că eu am fost expus multor medii şi am trăit în pături şi grupuri sociale şi culturale foarte diferite trec dintr-un registru în altul cu multă uşurinţă. Pot simultan să vorbesc şi cu un intelectual sau academicia şi cu un bandit sau muncitor fără a face un efort. Unul din atuurile mari ale şcolii de tip popular folosite de comunişti era acela de a pune copiii din diverse pături şi grupuri sociale împreună. Aveai colegi şi copii de „politruci & aparatcici”, şi de academicieni, ţărani, muncitori sau bandiţi. Asta era un mare atuu pentru că învăţam unii de la alţii enorm de multe lucruri: de la registre discursive la practici de viaţă diferite. Şi casele regale foloseau această tehnică educativă pentru că înţelegeau că a-ţi creşte copilul într-un ghetou de lux „elitist” nu ajută la nimic. Acolo însă era ceva fals pentru că nu era mediul necesar unor relaţii democratice reale între copii. Astăzi asistăm la un soi de „ghetoizare elitistă”: bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii. Asta duce la distrugerea coeziunii sociale. O să mă ocup de această poveste în următoarea mea carte, Bandiţii.  Prima zi de adolescenţă, ultima zi de copilărie Ce prostii ai învățat în școală? Dacă mă întrebai cînd eram mai tînăr îţi înşiram probabil o grămadă de lucruri: orele de cor interminabile, mersul în marş cu defilări, desfacerea şi refacerea automatului Kalaşnikov la viteză, jocurile paramilitare Zarniţa în care eram un soi de partizan, muncile agricole de toamnă (toţi mergeam o lună minim după clasa a 4-a la cules de ceva), tot soiul de lecţii inutile de educaţie politică, muncile voluntar-obligatorii, colectarea de tot soiul de lucruri (fier, hîrtie, seminţe). Atunci mi se păreau de o inutilitate enormă. Privite însă dinspre vîrsta de 40 de ani lucrurile nu mai arată la fel. Ele au îndeplinit anumite funcţii în viaţa noastră, au acoperit nişte goluri, ne-au pus în situaţia de a petrece mult timp în echipă etc. Pentru că am un copil urmăresc foarte atent procesul educativ „reformat şi civilizat” şi tare mă tem că balastul de azi e mult mai mare decît cel din anii 70. Iar din punct de vedere al „prelucrării ideologice” pur şi simplu mă îngrozesc. Cînd banul, marfa şi icoana se unesc şi fac un tot întreg apar nişte monştri, mutanţi care fac ca „icoanele noastre” ideologice comuniste să pară mici copii. Dar fireşte că şi noi am prins multe prostii. Eu am totuși senzaţia că noi aveam mai multe filtre. Azi aceste filtre par să fi dispărut. Eu de exemplu văd că ai noştri copii au tot mai puţin timp de joc, de a fi împreună şi mai ales de a fi cu părinţii. Şi cînd îi punem împreună ei trebuie musai să fie „din aceaşi categorie”. Asta e o mare problemă. De multe ori o oră de joc în parc cu copiii „la grămadă” face cît zece ore de educaţie la cel mai scump curs din oraş. Noi am început enorm de mult să credem în preţ în sens monetar, financiar: scump este pentru noi valoarea supremă, deci bun. Eu cred că educaţia, ca şi sănătatea sau cultura, ies din acest cîmp economic. Ea e dincolo de economie. Sau în avangarda ei dacă vreţi. Educaţia şi sănătatea este mult prea importantă pentru societate pentru a fi scumpă şi de aceea ea trebuie să fie universală şi gratuită. Fiecare stat în definitiv îşi prpune să-şi educe cumva cetăţenii? Ce vrea el cu cetăţenii lui: un bun soltad, un bun popă, un eficient muncitor sau o armată de precariat. Eu aş vrea cetăţeni liberi, cu drepturi şi şanse egale.  Primul job Cu ce chestii ai rămas? Spiritul de echipă. Asta a fost poate unul dintre cele mai mari reușite ale educației de acest tip. Făceam o mulțime de lucruri împreună. Spiritul de prietenie. Prietenia devenise un soi de spaţiu al intimităţii, de fugă de control etc. Erau oameni de care nu te despărțeai, împărțeai totul. Învăţai o mulțime de lucruri practice. Și atunci am citit enorm. În clasa a 5-a cred că am fost anunțat că dacă voi continua așa termin cărțile din biblioteca satului în scurt timp. Erau un soi de fişe pe culori: eu băteam toate recordurile. În cîțiva ani am plecat și chiar terminasem aproape tot de citit în localitatea aia. În Chișinău am avut alte oferte. Privind înapoi îmi dau seama că am avut acces la o educație medie de foarte bună calitate și condiții deosebite pentru acele vremuri şi locuri. Și mai ales că am făcut o mulțime de lucruri practice specific educației de tip sovietic al anilor 70-80. Exista un soi de universalism şi progresism care ne unea în visele noastre. Noi chiar voiam să fim medici, ingineri, matematicieni, profesori, cosmonauţi şi să salvăm lumea, să aducem pacea şi fericirea. Dispreţuiam profund tot ce e mercantil. Vă rog să ne scuzaţi. Astăzi privind dinspre practica dură a anilor 90-2000 ni se pare o naivitate. Poate ar trebui să reflectăm mai des asupra a ceea ce ni se întîmplă acum. Mai ales în contextul actualelor crize de tot felul. Multe dintre cauzele acestor probleme se află în şcoala şi universitatea de tip nou în care totul a fost transformat în marfă, profit şi interes cuantificabil imediat. Dar e de meditat. Penuria acelor vremuri era deranjantă cu toate că nu copii o simţeau direct. Azi însă sîntem robii unui exces, un soi de penurie pe inviers. Orice regim cu riscurile lui…  Primul paşaport Din Moldova în Ro. Șocuri, tristeți, timidități? În 90 am avut un șoc destul de mare. România mea era una livrească, din cărți. Aici venind am descoperot o cu totul altă Românie. O diferență enormă între a înțelege lucrurile, în a explica, în comportament. Ritualuri diferite. O istorie cotidiană diferită. Eu veneam dintr-un Imperiu, cu alte apucături, cu alt mod de a fi şi înţelege. Anii 90 din România aveau o atmosferă isterică, puțină rațiune, reflecţie și multă pasiune. Noi veneam după o perioadă mai lungă de deschidere treptată. Iniţial am vrut să plec. Ba chiar s-a creat un anumit tip de respingere. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că nu e suficent să ştii limba şi cultura unei ţări. Există o limbă mai ascunsă şi mai profundă: cea a unei istorii cotidiene trăite împrună. Cuvintele au deseori alte conotaţii pentru oameni cu experienţe radical diferite. De exemplu, cînd am mers prima oară cu trenul aici vecinul de compartiment se tînguia că are de mers o veşnicie: „tumai la Vatra Dornei” de la Iaşi. Eu nu ştiam harta României pe atunci dar cînd am înţeles că e la 2-3 ore brusc am priceput că noi aveam înţelesuri foarte diferite a ceea ce înseamnă spaţiu şi timp. Pentru mine departe însemna Vladivostok sau Taşkent, pentru el Vatra Dornei. Şi fireşte şocul mare a fost băşcălia. Eu citeam Academia Caţavencu de dexemplu într-o cheie tragică, nu umoristică. Cînd toată lumea rîdea mie-mi venea să plîng şi dispreţuiam profund tot ce înseamnă băşcălie. Am avut nevoie de mulţi ani să-mi educ acest simţ. Eu spun că România este pentru mine ca o limbă maternă dar învăţată la maturitate. Asta e. Ne asumăm. Dar asta e şi un mare avantaj că pot privi lucrurile şi din afară şi din interior. Însă în anii 90, atît la Iaşi, cît şi la Cluj am avunt colegi foarte bine pregătiţi. Veneau din regiuni diferite, din orăşele şi cătune dar cu un nivel al educaţiei foarte ridicat. De ce? Ar trebui poate să înţelegem că statul român a investit în anii 60-70 imens în sistemele de educaţie şi sănătate atunci. Teza mea e că noi încă trăim din acele imense investiţii. Aceste domenii, de la resurse umane la infrastructură, greu le construişeşti dar şi greu le distrugi. E nevoie de cîteva cicluri de inconştienţă ignoranţă politică. Ele curînd se vor consuma. Şi în loc vor veni rezultatul „investiţiilor şi reformelor” din anii 90-2000. Deja simţim golul acestor „investiţii”. Lipsa acestor investiţii şi reforme ne vor costa enorm de mult. Ce e mai grav urmează… Cum ai ajuns ce ești? Cînd am venit în România aveam două rînduri de haine și cîteva cărți. Nu ştiam pe nimeni. Aveam însă o educație solidă. Nu e vorba doar de cărți citite. Aveam și o experiență de viață. Eu sînt pasionat de oameni, ascult mult, sînt un om foarte curios. Și nu prea mă supăr uşor. Eu sînt foarte zen-social: pozitivez negativul. Chiar și cînd ”dușmanii” atacă fără reguli. Ştiu multe tehnici de apărare. Vine din experienţa familiei şi a străzii. Am un har în a lucra cu oamenii, să vorbesc cu ei. Eu am o capacitate destul de bună în a organiza lucrurile. Doar că în ultima perioadă mă plictisesc mai repede. Îmi place să capăt sensuri noi, să înțeleg și să interpretez lucrurile în maniere diferite. Îmi place să încerc lucruri noi, să schimb grilele clasice de intepretare. Nu-mi place să merg cu grupurile dominante, să mă supun discursului şi dogmelor dominante. Îmi place să fiu marginal. Dar asta presupune asumarea aunor riscuri. Devii vulnerabil, uşor atacabil de grupurile dominante care sînt un soi de „haite individualiste”. Astea sînt paradoxurile României nostre. Pentru mine fericirea e să ai timp liber pe care să îl dedici visurilor, obsesiilor tale şi copiilor: un paznic de noapte la o grădiniţă. Adică exact împotriva modelului „om de succes” promovat azi. Cît de mult a avut rost școala-cît mușchii tăi? Familia a avut cel mai important rol. Abia după aceea școala. Dar acum analizînd trecutul și perioada anilor 70/80 pot spune că am avut acces la o școala bună care astăzi e greu de înțeles pentru că școala și infrastructura acelor ani s-a degradat imens şi nu am reuşit să punem ceva solid în loc. Am prins o perioadă stabilă, chiar dacă decadentă cum au fost anii 70-80. Dar tocmai ăsta a fost și unul din marile atuuri. Ceva foarte stabil cu deschidere în trepte, cu descoperiri a unor lumi noi, cu descompuneri ale unor lumi vechi. Am crescut şi m-am maturizat odată cu procesul descompunerii celui mai temut regim. Nu trebuie să avem complexe faţă de occident: dacă noi am reuşit să dizolvăm acel regim sîntem în stare de orice. Sper ca bancherii să înţeleagă J.  Prima revista Philosophy & Stuff Întîlniri exemplare. Uh eu am avut multe întîlniri pentru că am trăit în medii foarte diferite și am fost expus la întîlniri cu foarte mulți oameni excepționali. În primul rînd în familie. Casa mea era un soi de gară: pe la mine treceau enorm de multă lume mai ales din comunitatea extinsă: de la Vilnius la Vladivostok și de la Petersburg la Odessa. Un om important în viaţa mea fost un fierar, Moș Ion, care era și muzicant. El ne-a învățat să cîntăm la diverse instrumente, el m-a învățat să descifrez partiturile muzicale şi cu ele să interpretez lumea. Am povestit despre el în ultma mea carte, Sectanții. Am mai avut un profesor rus din fundul Siberiei care știa multe limbi și mie mi-a predat istorie, în limba română. Un rus siberian vorbea o română perfectă și era de o corectitudine și etică aproape ”sectantă” şi semăna cu raskolnicii ruşi. El ne-a învățat și tenis de masă. Ar trebui să scriu o carte despre aceşti oameni. Am întîlnit şi în România oameni de o foarte bună calitate. Am însă o convingere tot mai mare că România are o problemă cu mecanismele de selecţie şi împingere în faţă a primelor eşaloane. A ceea ce se numeşte pretențios „elită”. E de o calitate mult mai slabă decît baza ţării. Şi eu circul cu trenul de clasa a doua şi mă opresc prin Tecuci, Filiaşi sau Vulcan. Crede-mă că am mai mare încredere în beţivanii şi golanii din aceste gări decît în pretinsa „noastră elită”. Dacă am trage la sorţi „elita noastră” ar arata mult mai bine.  Primul protest al fiului meu Saşa Unde ai învățat să scrii? Eu am învățat cînd eram mic să cînt și să citesc Scripturile și eram foarte bun la analiză de text. Îmi plăceau cărţile Vechiului Testament. Aș fi devenit un foarte bun teolog sau rabin. Nu a fost să fie. Am început să scriu foarte tîrziu. Văd că se citește ce scriu eu. Asta mă bucură. Dar sincer nu ăsta a fost visul meu. Mi-ar fi plăcut să am vro cinci copii să-i cresc, să avem preocupări comune. Mi-ar fi plcut să fac un kibuț sau falanster pentru un grup de oameni mai speciali. Dar viața nu decurge mereu cum vrem noi. Uneori avem funcții mai modeste. S-ar putea ca visele noastre să nu se îndeplinească. Poate noi doar trebuie să pregătim terenul și să ne trezim cu capetele sparte. Poate alții o să culeagă rezultatele. Refugiul în scris este însă un lucru necesar pentru mine. |
Nelipsitul bilant
Bogdan-Alexandru Stanescu / Suplimentul de cultura Nr.508, 11-01-2016
In fiecare an imi jur ca e ultima oara cand particip la o retrospectiva: invariabil uit pe cineva care n-o merita, invariabil supar pe cineva care o merita. Si, in fond, cui prodest? De data asta o dau in scris: e ultimul bilant la care particip.
S-o luam pe felii si categorii. Proza: an bun, am cateva rafturi pline, un turn de romane pe care le citesc in serie si-n paralel. Au publicat romane (bune) Dan Coman, Octavian Soviany, Tudor Cretu, Cosmin Perta, Serban Alexandru, Radu Aldulescu, Iulian Ciocan, Doina Jela etc. Citesc duduind MJC (Ion Iovan), Trilogia Corso (Daniel Vighi) si privesc cu respect plin de teama si dorinta Solenoid (Mircea Cartarescu – am trecut autorul la oha). O carte buna este Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia, a lui Andrei Cornea, insa, asa cum am argumentat in cronica, nu prea e roman, ci un eseu dramatizat ?. Continua, in paralel, cele doua serii de autor ale optzecistilor Gheorghe Craciun (Cartea Romaneasca) si Mircea Nedelciu (Paralela 45).
La categoria critica, de departe, pentru moi, se distinge serialul detectivistic reunit de Mihai Iovanel la Editura TACT: Roman politist. Asa cum am spus si in cronica, mai multe carti ca asta ar pompa sange in instalatia meseriei acesteia atat de anoste si de discreditate in ultimii ani. La fel de interesanta, dar in zona istoriei literare, este cartea profesorului Mircea Anghelescu, Lina de aur. Calatorii si calatoriile in literatura romana (Editura Cartea Romaneasca). Am sa vorbesc tot aici si despre eseu, pentru ca cele doua genuri sunt la fel de sarace in peisajul nostru: o carte care merita discutata (si, bineinteles, nu s-a facut asta) este cea a lui Horia-Roman Patapievici (Partea nevazuta decide totul, Editura Humanitas). La fel de importanta mi se pare publicarea integralei eseistice a lui Ion Vianu, Frumusetea va mantui lumea (Editura Polirom) – la fel de nediscutata. Mai bine a stat prima parte din trilogia proiectata de Vasile Ernu, Sectantii. Mica trilogie a marginalilor (Polirom), carte-hibrid, memorialistica-istorie-eseu-proza, autor care la capitolul receptarii pare sa polarizeze cu succes desertul intelectual autohton. Inchei capitolul cu Maini cuminti, minunata carte a Anei Dragu, o alta carte-hibrid, cu un foarte puternic strat autobiografic, insa si cu o bataie mult mai lunga decat simpla lectura-admiratie-empatizare. Continua competitia acerba la capitolul memorialistica si alte chestiuni vintage intre Humanitas si Polirom. Ceea ce pentru mine e amuzant, pentru ca acum zece ani, de exemplu, nu dadea nimeni doi bani pe asa ceva. La donna è mobile, o stim. Si cum ea reprezinta 70% dintre cititori, se intampla si asemenea rasuciri.
La capitolul traduceri cred ca risc sa-mi epuizez numarul de semne, asa ca o sa fiu profund nedrept: pentru ca genul este profund neglijat in Ro, incep cu primele volume din Operele Paul Celan (Polirom) si Ezra Pound (Humanitas). Incepem, incet, incet, sa intram, editorial, in rand cu lumea. Anilor ’80. Povestirile din Kolima ale lui Salamov (Polirom) ar fi, iarasi, un eveniment intr-o lume care vorbeste mai putin si gandeste mai mult. Iarasi, seria de autor Bohumil Hrabal, care continua la ART, merita toate aplauzele din sertarul acesta. La fel, merita citite cele doua carti ale maestrei Clarice Lispector, aparute la Univers. Nu pot sa nu amintesc de masivul Sticletele al Donnei Tartt de la Editura Litera, si nici de gestul extrem si frumos al aceleiasi edituri de a incepe sa traduca seria lui Knausgaard (cu volumul intai, Moartea unui tata). Ma opresc aici, pentru ca se traduce enorm, iar noi suntem pitici.
Poezie: Andrei Dobos, Andrei Dosa, Stefan Manasia, Teodor Duna, Svetlana Carstean, T.S. Kasis, Moni Stanila, Dmitri Miticov, Robert G. Elekes, Ana Dontu, Alexandra Turcu, Aura Maru, Ionelia Cristea, Gabriella Eftimie sunt nume de poeti care fie au revenit cu volume bune, fie au debutat in 2015 si despre care merita sa scrii, insa nu ai unde.
Inchei cu antologii de autor (minunate, dupa mine): Cristian Popescu si Alexandru Musina (la Tracus Arte), Angela Marinescu (Charmides), O. Nimigean (Casa de Editura Max Blecher), Mircea Cartarescu (Humanitas), Emil Brumaru (Polirom), Dan Sociu (Polirom).
NON-FICŢIUNE. Vitalitatea intelectuală a nonficţiunii
Observator Cultural / 08-01-2016 / Paul CERNAT
Chiar dacă nu la fel de spectaculos ca în anul anterior, 2015 a continuat să ţină sus ştacheta la nivelul nonficţiunii, în condiţiile în care ficţiunea prozastică a înregistrat un reviriment, nu doar cantitativ, ce rămîne încă de evaluat, iar poezia a stagnat într-o zona gri sau chiar a coborît nivelul. În mod voit, nu consemnez aici volumele „vedetă“ ale unor politicieni – ele ţin de o altă sferă, care merită un alt tip de comentariu. Am luat însă în calcul, dincolo de zona criticii, teoriei şi istoriei literare, a diaristicii şi memorialisticii, şi teritorii neliterare, cum ar fi istoria, antropologia şi sociologia. Ar fi, desigur, o întreagă discuţie de purtat cu privire la relativa abandonare de către beletristica noastră a acestor „resurse“ vitale – şi la pierderile aferente. În ce mă priveşte, nu mai cred de ceva vreme în cronica strict literară, ci în cronica de carte pur şi simplu – mai exact, despre acele cărţi care, literare sau nu, ficţionale sau nonficţionale, modelează într-un fel sau altul spiritul public, dincolo de orice specializare strictă. După cum mă declar mefient din principiu faţă de ideea potrivit căreia criticul literar n-ar trebui să comenteze decît beletristică, dezinteresat fiind – mărturisit sau nu – de filozofie, istorie, ştiinţe politice şi sociale etc. De cultura generală, în fond. Acestea fiind zise, îmi asum atît eventualele absenţe notabile ale acestui bilanţ subiectiv, cît şi limitele selecţiei. În unele cazuri, am preferat (cu o vorbă a lui Dan Petrescu) „necitirea avizată“. E suficient, spre exemplu, să foiletezi cartea lui Lucian Boia Eminescu. Facerea şi desfacerea unui mit cultural, de la Humanitas, ca să-ţi dai seama că, dincolo de sistematizări vulgarizatoare de bun-simţ pe calapodul noii corectitudini politice, nu prea e mare lucru acolo. Şi nu e deloc singurul caz… Nu fac parte din categoria celor care citesc din adeziune faţă de valorile şi opţiunile politico- ideologice ale autorului sau ale grupului (o categorie tristă, în fond, indiferent de opţiuni), şi prefer oricînd o carte bună a unui autor cu care sînt în dezacord drastic. Inclsuiv tendenţionismul şi chiar tezismul partizan sunt, în opinia mea, acceptabile cîtă vreme au în spate demersuri substanţiale, articulate, din lectura cărora poţi ieşi în profit intelectual. Pe de altă parte, mă atrag proiectele alternative care dislocă într-un mod credibil reprezentările dominante, anchilozate şi restrictive.
„Alt interbelic“
M-am bucurat, de aceea, să constat un reviriment al istoriei sociale aplicate idealizatei (sau, după caz, diabolizatei) epoci interbelice. Şcoala sociologică a profesorului Zoltán Rostás a fost, şi de această dată, productivă. O apariţie-eveniment, ce va da, probabil, naştere la dispute şi va contraria multe inerţii, e volumul Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc de Ionuţ Butoi (Eikon), elaborat dintr-o perspectivă „conservator socială“ atipică şi despre care voi scrie, curînd, mai pe larg. El face tandem cu un alt studiu important, al lui Dragoş Sdrobiş (Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom). Colateral, e de salutat editarea unui manuscris inedit al sociologului şi geopoliticianului interbelic Anton Golopenţia Îndreptar pentru tineret (Enciclopedica), un text programatic rămas în eboşă, dar important pentru mai buna înţelegere a „generaţiei tinere“ din epocă – de pus alături de textele programatice ale lui Vulcănescu sau Eliade. Tot pe linia recuperării unui „alt interbelic“ şi în prelungirea unor abordări anterioare de acest tip se înscrie culegerea de documente Bucureştiul arhitecţilor, sociologilor şi medicilor alcătuită de Zoltán Rostás (recomand: vă asigur că aveţi ce citi!). O restituire majoră în planul istoriei intelectuale şi al gîndirii filozofice autohtone a fost volumul lui Zevedei Barbu Metafizică şi umanism, îngrijit de Michael Finkenthal la Tracus Arte. În ocurenţă cu Şcoala Sociologică de la Bucureşti a lui Gusti & Stahl, dar venit dinspre zona criticii „de stînga“ (made in CriticAtac, dar nu numai) vine o serioasă cercetare doctorală a lui Ştefan Guga despre Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, direct legată de importantul volum colectiv Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români (Editura Tact, coordonatori Alex. Cistelecan, Andrei State) – una dintre cele mai coerente reevaluări postdecembriste ale istoriei intelectualităţii noastre marxist-critice (de fapt: ale vîrfurilor sale ideologice), de la Constantin Dobrogeranu-Gherea la Pavel Câmpeanu, via Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu, H.H. Stahl, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Miron Constantinescu. Pentru istoria intelectuală recentă, o apariţie relevantă – dar pe un cu totul alt versant de abordare – este şi Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală de Anca Manolescu (Humanitas).
Istoria şi istoriile postbelice
Făcînd un pas mai departe în anii postbelici, ţin să semnalez un studiu pe cît de provocator, pe atît de bine gîndit: Naţiunea socialistă. Politica identităţii în Epoca de Aur (Polirom) al lui Emanuel Copilaş, un tînăr şi valoros istoric al ideilor. Într-un anume sens, 2015 a fost şi anul său, căci, pe lîngă studiul deja menţionat, Copilaş a mai publicat, singur sau în calitate de coordonator, Exerciţii critice. Polemici, publicistică şi note de lectură (Adenium), De la comunism la capitalism: politica românească în ipostaze generale şi particulare (Adenium), Liberali, liberalism, libertate: sfîrşitul sau începutul unei ideologii? (împreună cu Sorin Adam Matei şi Caius Dobrescu, Adenium), Marele jaf (post)comunist. Spectacolul mărfii şi revanşa capitalismului (Adenium). Va stîrni, probabil, discuţii noua carte a lui Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist(Polirom). Fără a părăsi cu totul istoria socială, dar schimbînd epoca şi unghiul de abordare, trebuie să spun că m-am delectat cu şi am învăţat destule din studiul lui Florin Dumitrescu despre imaginarul publicitar al anilor 2000, Tradiţii la superofertă (Cartier): o mică sinteză socio-antropologică scrisă cu talent, cu umor, dar şi cu idei. O categorie specială, îndeajuns de bine reprezentată în anul proaspăt încheiat, a fost cea a istoriei sociale bucureştene mai vechi, unde aş menţiona primul volum dintr-un proiect mai amplu al tînărului şi înzestratului istoric Tudor Dinu, Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (Humanitas), şi o nouă carte a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească 1750-1860(Humanitas), de asemenea de neratat. Rămînînd în vecinătatea aceleiaşi perioade, mi s-a părut amuzant (în sens pozitiv!) faptul că ediţia completă a Amintirilor colonelului Lăcusteanu a apărut, la mică distanţă în timp, la cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas, ceea ce spune, fără îndoială, ceva despre potenţialul unui asemenea text (foarte drag autenticistului Camil Petrescu…).
Critica şi istoria literară
Trecînd la critica şi istoria literară, un must al anului 2015 rămîne, fără doar şi poate, cel al profesorului Mircea Anghelescu, Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (Cartea Românească). Am avut ocazia să mă pronunţ, în paginile Observatorului cultural, despre revenirea editorială a profesorului Mircea Martin – după 26 de ani! – cu Radicalitate şi nuanţă (Tracus Arte), un evantai de opţiuni ca un autoportret intelectual în mişcare. Iar profesorul Ion Pop a alcătuit şi publicat (la Editura FNSA, sub egida Academiei Române) cea mai cuprinzătoare antologie a avangardei literare româneşti pe care o avem; pentru prima dată, avangarda noastră intră, iată, la Academie! Există însă şi apariţii ceva mai speciale. Apărută la o editură de nişă (Nord Sud) şi ca atare mai puţin vizibilă, monografia lui Dan Grădinaru, Alexandru Văcărescu: Insula Sf. Elefterie.
Un geniu din secolul 18, este o propunere laborioasă şi captivantă de revalorizare a unui autor din „copilăria“ poeziei româneşti cotat, pînă acum, mai degrabă ca personaj. Există şi alte apariţii editoriale incitante – bunăoară, eseurile „detectivistice“ ale lui Mihai Iovănel din Roman poliţist (Tact), din care am reţinut un excelent eseu despre caragialianul Două loturi, în cea mai bună descendenţă a teoriilor regretatului Florin Manolescu din Caragiale şi Caragiale… Într-un an la finalul căruia am înregistrat cu satisfacţie editarea completă a poeziei lui Cristian Popescu (la Tracus Arte), s-a potrivit bine apariţia eseului Gabrielei Gheorghişor – Cristian Popescu. Arlechinada tragică (Aius). Şi pentru că am trecut deja în zona „noii critici şi istorii literare“, merită consemnat debutul în critică şi istorie literară al poetului Daniel Puia Dumitrescu, cu O istorie a Cenaclului de Luni (Cartea Românească), o bază de date sistematică, peste care cercetătorii fenomenului nu vor putea trece de-acum înainte. Un alt debut de bună ţinută universitară este cel al clujeanului Ionuţ Miloi, cu Cealaltă poveste. O poetică a rescrierii în literatura contemporană (Casa Cărţii de Ştiinţă). Ar fi de consemnat şi recidiva „revizionistă“ a tînărului George Neagoe din Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României (Cartea Românească), alături de un studiu al lui Adrian G. Romila despre Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească). Un promiţător exerciţiu pentru un dicţionar al personajelor lui Sadoveanu propune Constantin Cristian Bleotu în Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică (TipoMoldova). Mi-a stîrnit curiozitatea (fără a fi apucat să citesc, încă, volumul) Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu (Aius). Nici eseiştii optzecişti n-au stat degeaba. Abia aştept să citesc micul, dar densul şi (plăcut) suprinzătorul volum hermeneutic al lui Ştefan Borbély, Eseuri biblice (Europress). Nu poate fi ignorat, într-un bilanţ cît de cît exigent, nici eseul provocator al lui Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), apărut la Cartea Românească.
Memorialistică şi dosarele Securităţii
Memorialistica şi diaristica n-au mai fost, în schimb, la fel de proeminente (sau cel puţin aşa le-am văzut eu, pe baza a ceea ce cunosc în acest moment). O excepţie totuşi: jurnalul adnotat şi comentat al lui Eugen Negrici (Sesiunea de toamnă, Cartea Românească) de – spre care ar fi destule de spus. Ar fi multe de discutat (disputat) şi despre volumele-dosar, devenite aproape inevitabile (şi nu mai puţin bine-venite). Chiar dacă notele explicative lasă uneori de dorit, iar materialul de arhivă (dosarul de Securitate propriu-zis) se opreşte în 1975, adică exact acolo unde lucrurile „ardeau“ politic mai tare, cartea-document alcătuită de Ioana Diaconescu (Marin Preda Un portret în arhivele Securităţii, Editura MNLR) oferă material suficient pentru reevaluări de pondere ale vieţii literare din epocă. Mai vechea modă a „amintirilor din comunism“ continuă la Humanitas în regia Ioanei Pârvulescu (culegerea de interviuri Şi eu am trăit în comunism). Tot la categoria dialoguri, cartea de convorbiri cu reprezentanţi ai cioranologiei internaţionale realizată de timişoreanul Ciprian Vîlcan, Cioran, un aventurier nemişcat (All) e un reper stimulativ pentru cei interesaţi. Pe un alt palier de interes, nu poate fi omis volumul Feţe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, apărut la Casa de pariuri literare.
Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială. Dar despre asta şi despre multe altele vom mai avea prilejul să discutăm anul acesta.
Sectanții – Este istoria povestită de cel vînat / Eugen Istodor
de Eugen Istodor
Sectanții, cartea lui Vasile Ernu.
1. Scrierea este într-o limbă fără emoții. Preocuparea ei este să explice drama. Este istoria povestită de cel vînat:
“Dacă vreţi totuşi să înţelegeţi cu adevărat sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică, cercetaţi grupurile marginale, cei care au, poate, cel mai acut simţ al istoriei şi al realităţii. Istoria povestită de cel vînat este mult mai adevărată decît cea povestită de vînător.”
2. Cum devine forma de gîndire a unei comunități Sectantă? În primul rînd, vorbim de gestul firesc al interpretării. Biblia, experiența vieții și istoriei sînt de-codificate după puterea unei anume comunității. Momentul al doilea, aceasta refuză acomodarea cu forța la modernitate.
Reacția la primul recensământ: “familia şi a săpat un mormînt, s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormîntare şi sau îngropat de vii în mormîntul săpat chiar de ei.”
Apoi, războaiele, schimbarea regimurilor politice extermină o comunitate încremenită în propria filosofie de viață. Încremenită? Mai degrabă conservare în fața nebuniei lumii, formelor sociale de parvenitism.
A fi consecvent=dușmanul cel mai temut al oricărei dominații politice. Sectanții sînt exterminați. Dar, ca-n orice astfel de act brutal, de la legionari, la Stalin și tot înainte în comunism, omori trupul, se salvează spiritul.
3. Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
4. Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
5. În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
6. Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.
În acest fel, spun eu, avem o serie.
Soldații lui Adi Schiop, “Ultimii oameni” Dinu Guzzu , mahalaua, ultrașii și sectanții lui Ernu.
Eu le-am citit/re-citit pe toate trei în vacanța asta. Am învățat lucruri, mi-am domesticit prejudecăți.
Vasile Ernu sau politica antipolitică. Scurte observații generate de lectura ”Sectanților” de Claude Karnoouh
Claude Karnoouh / Text apărut iniţial în Vatra nr. 11-12/ 2015 & platzforma.md
(Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Polirom 2015)
Nu e niciodată ușor să te lansezi în lectura critică a cărții unui prieten pe care îl consideri un om de o fină inteligență acompaniată de un umor dezarmant. Riscul este mare, fie pentru că eşti complezent, ceea ce, în nici-un caz, nu este stilul meu, fie pentru că interpretezi greșit intențiile profunde ale autorului și, ca urmare, te înșeli, ceea ce poate să i se întâmple oricui, chiar dacă este vorba de un intelectual, căci Errare humanum est! Dar o dată nu înseamnă obişnuinţă, şi cu atât mai mult cu cât autorul, unul dintre vechii și cei mai sclipitori studenți ai mei de pe vremea când predam filosofie critică la Universitatea Babeş-Bolyai, mi-a cerut părerea cu privire la volumul său. Am întârziat cu răspunsul la cererea sa deoarece, dincolo de finalizarea unor lucrări anterioare, am dorit să las să treacă valul de entuziasm și de laude venite din partea diverselor grupuri culturale românești, excepție făcând, bineînţeles, grupurile neoconservatoare pierdute în delilurile lor stipendiate.
Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmecul şi realul talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja aceste virtuţi în celelalte lucrări ale sale, dar aici stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu știe să își țină cititorul cu sufletul la gură, până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nicio îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele sunt adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scurt, Ernu are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.
Aș spune chiar mai mult. Vasile Ernu ne oferă descrieri ale acestor diverse comunități sectare care populează Bugeacul și totodată remarcabile descrieri etnografice care ar putea să servească drept model pentru mulți profesioniști din domeniul antropologiei și folclorului, care rar reușesc să meargă dincolo de limba de lemn a întrebărilor banale gata-a-fi-puse. Pe parcursul unei cronici care se întinde pe mai bine de un secol și jumătate, vedem cum trăiesc acești oameni plasați la marginea cărților de istorie, cel mai adesea omiși, și deci căzuți în uitare de-a lungul timpului. Este o adevărată fenomenologie socio-antropologică a sectarismului văzut din interior și la o scală minusculă pe care o oferă cititorului, o fenomenologie a grupurilor mici de oameni reali, o descriere a modului lor de a fi și de a apărea în lume (Seinde) care este pusă în faţa ochilor cititorului. De asemenea, acolo întrezărim curajul, dincoace frivolitatea, dincolo pasiunile și amorurile, foarte adesea, duritatea vieții cotidiene ori obsesiile fiecăruia și ale tuturor; altfel zis, şi în sens literal, Vasile Ernu readuce la viață comunitatea sa de origine, un neo-protestantism iudeu, ca şi numeroasele sale comunităţi vecine care au trăit în meanderele și vicisitudinilie acelor ani de foc şi sânge, de la sfârșitul secolului XIX și debutul sângerosului secol XX. Printre persoanejele care marchează aceste pagini este figura emblematică a acestui foarte înțelept bunic care îl face să înțeleagă că acei membri ai comunității lor, deportați în închisorile și lagărele staliniste, nu trebuie să se plângă, dimpotrivă, ei sunt nişte eroi, pentru că ei îndeplinesc acolo o adevărată mărturisire a credinței creştine, devenind martiri. Ei își marturisesc astfel credința aşa cum au făcut-o primii creștini când erau aruncați în arenă pentru a se lupta cu fiarele pentru că refuzau să-l recunoască pe împăratul–-Dumnezeu roman. Ne aflam din multe puncte de vedere într-o societate creștină totală (ca fenomen social total) unde fiecare act se reflectă și era interpretat în lumina istoriei biblice, în câmpul semantic al cuvântului profeților Vechiului Testament, ale Mântuitorului şi ale Evangheliștilor, o lume care nu era îndepărtată de Evul mediu al creștinătății latine sau de perioada mai apropiată a creștinismului oriental. Este motivul pentrul care autorul își intitulează un capitol Stalinismul: ultima epocă de aur a creștinismului. Or, citisem deja această concepție creștină despre deportare la nişte ortodocși români, cum este preotul-călugăr Ion Iovan, autorul lucrării A fost frumos la Gherla! (Patmos, Cluj-Napoca 2009) sau, într-o formă literară mult mai elaborată la Nicolae Steinhardt, în al său Jurnal al fericirii. Trebuie adăugat un lucru care va provoca reacții ostile din partea intelectualilor ariviști stipendiați (ciocoii noi de după 1989) și din partea neolegionarilor de fațadă și anume remarcile pe care autorul le face cu privire la extrema violență a fascismului ortodox al legionarilor Gărzii de Fier față de minorități și de secte, pe care bunicul său i-a văzut ca pe nişte actori politici mult mai periculoși și cruzi decât bolșevismul ateu care era anti-religios în general și neselectiv în represiunea practicată, ortodocșii români și cei rusofoni suferind de pe urma severităţii sale ideologice atee…
Este așadar necesar să înțelegem descrierea minuțioasă a Bugeacului, pe care Vasile Ernu ne-o dă ca o odă a sectelor și, mai mult, ca un cântec, în acelaşi timp funebru și de dragoste oferit comunității sale originare, familiei sale apropiate şi extinse care l-a hrănit cu o întelepciune, dar și cu o abilitate socială care, mi se pare, îl caracterizează şi azi în viața sa profesională mondenă. Descoperim pe parcursul lecturii o lume pe care toți am pierdut-o, o lume a sectelor, care sunt în acelaşi timp de o mare toleranță (pe care el o ideologizează un pic!) în raporturile cu celălat, de o mare fermitate morală și de un indiscutabil curaj pentru a menţine împotriva tuturor ceea ce era mai mult decât o simplă credință, dar dincolo și dincoace un Weltanshauung total cu care nu se negociază. A nu ceda sau, dacă este vorba de o o situație fără ieșire, a te preface în faţa unora, când adversitatea risca să devină prea presantă, se impunea supraviețuirea pentru propagarea cuvântului drept cu scopul de conserva intact fundamentul însuşi al credinței. Este aici o lecție spirituală și principială la care oportuniştii politicii și carierismului post-comunist de dreapta și de ”stânga” ar face bine să mediteze dacă într-o bună zi ar avea revelația de a citi această carte. De fapt, Vasile Ernu, devenit om al epocii sale, cofondador al unei reviste online de critici socio-politice, CriticAtac, îşi rememorează tinerețea sa, saga familială și comunitară într-o căutare care se învecinează cu cea din ”Căutarea timpului pierdut”: pierdut în sensul timpului uitat în memorie, cum este cea a disidenților protestanți ale căror acțiuni clandestine de supraviețuire fizică și spirituală foarte eficace le reaminteşte şi a căror notorietate nu a fost niciodată semnalată de media occidentale care preferă întotdeauna senzaționalul, fie el ultra-marginal și neesențial, dar dispus a fi pictat în culorile societății spectacolului şi a mărfii integrate.
Pe cât de cucerit am fost de șarmul acestui Buildungsroman, inclusiv de forma sa narativă, pe atât, în momentul în care Vasile Ernu se aventurează în câmpul considerațiilor generale, cartea lui devine plicticoasă, cel puţin pentru cei care, ca mine, au citit un pic acele câteva lucrări clasice despre mişcările eretice din rândul evreilor din Europa central-orientală și din Rusia sau din Balcani[1]. Mișcarea iudeo-creștină mesianică a lui Iosif Davidovici Rabinovici, care joacă un rol esențial în originile familiale ale autorului, se înscrie tardiv în mișcările care, din secolul al XVIII-lea, au zdruncinat puterea totalitară a iudaismului rabinic, fie că e vorba de mesianismul hasidic sau, într-o formă mai violentă, de o erezie frankistă. Aceasta din urmă a luat naștere în urma botezului creștin al lui Jakob Frank în jurul anului 1755 în Podolia [regiune din Ucraina actuală] care a antrenat o mare parte a comunității evreiești sabateene din care a ieșit. Era vorba de o foarte veche comunitate evreiască al cărei anti-talmudism era denunțat cu violență de rabinii care îi considerau nişte eretici periculoși, acesta fiind și motivul pentru care au cerut mai întâi regelului Poloniei, apoi țarilor, să îi persecute. De fapt, curentul mesianic al franksimului nu era o invenție a acestei lumi arhaice greu încercată de războaie și de marile mutaţii politice din secolul al XVIII-lea (începutul sfârşitului puterii poloneze, declinul puterii suedeze și debutul instalării Rusiei ca putere europeană începând cu victoria zdrobitoare de la Poltava, în iulie 1709). Societățile evreiești din Balcani produseseră deja un antecedent important în chestionarea puterii rabinice odată cu mișcarea lansată de Sabbatai Tsevi (sau Zevi) la mijlocul secolului al XVII-lea în Balcanii Imperiului otoman, apoi în partea turcă și arabă până în Gaza (din Salonic până în Palestina). Sabatiştii dezvoltaseră un iudeo-islamism anti-talmudic care, după multe peripeții, s-a împlinit prin convertirea lui Tsevi și a fidelilor lui la islam, menținând concomitent cu credința în Coran, cultul secret al Torei[2]. Exilat de autoritățile poloneze la Cernov, Frank a întâlnit acolo niște sabatişti, discipoli ai lui Tsevi, care, surprinzător, l-au convins să se convertească la catolicism. Ar trebui să adăugăm, pentru a completa tabloul zonei evreiești, că această regiune a Europei orientale, în particular a Ucrainei de Est împreună cu Crimeea și toată regiunea Odessei, era locul unei secte evreiești eretice mult mai veche (prezentă acolo de la sfârșitul secolului al VIII-lea) și derivată direct din iudei, karaiții, care s-au extins dincolo de Orientul Mijlociu și de Balcani până în Lituania și care vor da modernităţii importanți lideri bolșevici ca Troţki și Joffé. Găsim în această carte aceeași slăbiciune faţă de referințele la lumea misionarismului pravoslavnic… Există, atât în actuala Rusie, fosta URSS, cât și în cele mai bune departamente de studii slave din lumea academică anglo-saxonă, germană sau franceză, remarcabile opere la care, în locul lui Marx și Engels, Vasile Ernu ar fi putut face apel atunci când dorește să surprindă generalul și particularitățile regiunii Bugeac. De asemenea, în ceea ce îi privește pe cei mai vechi credincioși, admirabila operă a unui francez care a trăit zece ani în Rusia, apoi în Uniunea Sovietică între 1914-1924, Pierre Pascal, Avvakum[3]. Iar în ceea ce-i privește pe castrați, cartea lui Nicolai Velkov, La secte russe des castrats (tradusă în franceză la Belles Lettres), împrenă cu un splendid eseu introductiv al specialistului istoriei rusești Claudio Ingerflom, intitulată ”Comuniştii împotriva castraţilor”, de asemenea o referință crucială printre specialiștii istoriei sectarismului ruso-ortodox. Totuși, în apărarea lui Vasile Ernu, trebuie să recunoaștem că lucrarea sa se adresează în general unui public aproape „analfabet” (cu câteva excepții notabile) în ceea ce privește istoria diverselor curente mesianice iudaice ale Europei central-orientale și ruse, dar și în ceea ce privește sectarismele rusești cele mai radicale, în pofida prezenței, începând cu secolul al XVIII-lea, unor comunități evreiești puternice în Modova (apoi în Ardeal, după unirea din 1918) și printre lipovenii din regiunea Deltei Dunării, unde au găsit o oază de pace, cel puțin până la instalarea la putere a unor forţe ultranaţionaliste odată cu sfârşitul anilor 30.
În fine, această lucrare subîntinde în filigran discursul politic fundamental al lui Vasile Ernu, credința sa în exemplaritatea retragerii din politică, proprie sectelor, ca forma cea mai desăvârşită a moralei sociale. Ceea ce este, trebuie să o spunem, foarte discutabil din punctul de vedere al angajamentului cetățeanului în Cetate. Or, oricare ar fi grandoarea tragică a acestor grupuri, propovăduirea acestei practici înseamnă o dublă iluzie filosofică și politică. Pe de o parte, pentru că retragerea din politic este întodeauna un act politic într-o lume în care orice manifestare pozitivă sau negativă vis-à-vis de Leviatan, și tocmai pentru că e Leviatan, este un act politic. Și, pe de altă parte, dat fiind că pentru necredinciosul care a devenit Vasile Ernu, apelul la sectele ”antipolitice” în contextul poziției geopolitice românești, este o modalitate de a se detașa de orice angajament real în ceea ce privește conflictul major care domină lumea în acest debut al secolului al XXI-lea, cel dintre Statele Unite împotriva Rusiei și Chinei, de fapt, conflictul major al lumii globalizate care s-a născut în contextul împărțirii lumii odată cu căderea imperiului sovietic în Europa, prăbuşirea Rusiei lui Elțin, revenirea ei odată cu Putin și creșterea puterii Chinei, cea de a doua putere economică a planetei… Atunci când îl citim pe Vasile Ernu, nu doar în această carte, dar și în articolele sale mai jurnalistice, înțelegem că el aparține acelei stângi morale care visează în permanenţă la o societate ideală, versiunea soft social-democrată a kantianismului politic care ne asigură că mâine se va instaura un imperiu al Păcii eterne dacă vom aplica Legea și vom disemina cunoașterea în rândul maselor încă dominate de tenebrele ignoranței. Idealurile lui Vasile Ernu, la fel ca și cele ale marxiștilor-leniniști naivi, moștenitori ai Iluminismului, pledează pentru o putere epurată de rău, pentru o democrație total participativă, pentru o totală emancipare a omului, ca și cum omul n-ar fi alienat încă din momentul nașterii sale. Pe scurt, mai degrabă moștenitor al lui Rousseau, Vasile Ernu consideră că omul natural este fundamental bun și că Politicul îl corupe, dar din momentul în care se îndepărtează de el, acesta ar deveni mai bun. Este motivul pentru care, exceptând amintirile familiale, el este atât de atașat de sectarismul marginal, de sectarismul fără putere politică și fără efecte politice. Dar această voință ideală de retragere nu îl împiedică, ca pe noi, pe mine în primul rând, de a fi cu adevărat în lume (Mitte-Welt), de a practica micile noastre compromisuri pentru că trebuie să facem față forțelor care ne pun căluşul în gură. Aici este locul unde, spre deosebire de strămoșii săi, Vasile Ernu se găsește în situația duală, specifică pentru ceea ce eu numesc discursul de simulacru al criticii socio-politice; aceasta este, cred eu, sursa imensului succes al cărții sale în România, o țară a veritabilei drepte și a extremei drepte, dar, din păcate, o țară a falsei stângi, fie că e vorba de o stângă coruptă (PSD), fie o stângă de operetă, de bocitoare profesioniste ale micii morale, fie o stângă a seminariilor universitare și a bibliotecilor fără o practică politică reală în sânul mobilizării populare.
Pentru că dacă omul nu este în esența sa umană (Dasein) bun, așa cum cred de mult timp urmărindu-i pe Machiavelli și Hobbes, dacă este ghidat de rău in virtutea puterii inteligenței sale pusă în slujba avidității sale atavice (ontologice, aș îndrăzni să spun!), nu contează, acțiunea politică poate câteodată să fie legată de ceva mai puțin rău, mai puțin abject, mai puțin sinistru, mai puțin criminal. Dar, pentru asta, se impune ieşirea din coconul lui „în-sine” pentru a ne angaja, odată cu practica colectivă, în „în-comun”, în sinele comun, or acest „în-comun”, sinele comun, nu este altceva decât ceea ce Aristotel numea deja de foarte multă vreme zoon politikon.
[1] Ghershom Scholem, Le messianisme juif, Ed.: Presses Pocket, Coll., Agora, 1992.
Sabbataï Tsevi. Le messie mystique, 1626-1676, Verdier
[2] Acești sabatişti au dat la sfârșitul secolului al XIX-lea « les Jeunes turcs», comunitatea de origine a lui Atäturk și a întemeietorilor Turciei moderne post-otomane.
[3] Monumentala teză a lui Pierre Pascal, e recunoscută de către erudiții ruși ca cea mai bună lucrare asupra acestui subiect, Avvakum et les débuts du Raskol, EPHE, Mouton & Co, 1963.
București, 17 octombrie 2015
Traducere de Maria Cernat
Text apărut iniţial în Vatra nr. 11-12/ 2015
Restul lumii
GEORGE NEAGOE / Cultura – NR. 525 din 18-July-2015
Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 376 p.
Despre proza-document Sectanţii e cazul să discutăm cu empatie. Nu înţeleg prin „empatie“ compătimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricând, versiunea soft a judecăţii. Înţeleg prin empatie să accept existenţa altor modele educaţionale decât cele în care am fost crescut sau la care am ajuns prin liberă voinţă. Empatici nu suntem când cădem de acord că adevărul şi dreptatea stau la mijloc. Am accepta astfel că medierea se impune ca soluţie de compromis într-un conflict. La empatie nu se ajunge prin confruntare, prin şoc. De asemenea, empatia nu echivalează cu toleranţa. Empatia nu reprezintă o cale de rezolvare a problemelor, pentru că refuză să aşeze valorile în dialectică. Empatia porneşte de la premisa că nevoile concurente sunt la fel de legitime şi tot atât de disfuncţionale.
Profetism stundist
Dar aşa se desfăşoară, în cazul senin, raporturile între indivizi, între un străin şi societatea distantă în care se străduieşte să se integreze pentru a-şi alunga teama sau între cititor şi text. Războiul se iscă în interiorul structurilor piramidale, ilustrate de Vasile Ernu în Sectanţii. Titlul se referă la masa de comunităţi din Imperiul ţarist care au refuzat creştinismul instituţionalizat de patriarhul Nikon al Moscovei (1652-1658). Nealinierea, alimentând orgoliul şi mania persecuţiei (imposibil de separat), stă la temelia poveştii tetrageneraţioniste a familiei autorului. Culachi, Ivan, Andrei şi Vasile poartă pe umeri, cu mândrie şi cu deprimare, poverile sângelui şi ale falansterului. Mărirea şi slăbiciunile lor rezultă din îmbrăţişarea destinului profetic.
Vasile Ernu îşi scrie biografia spirituală asumând, în măsură nediferenţiată, colportajul, memoria rudelor şi experienţa personală. Cartea place dacă observăm că, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat împotriva guturaiului, în pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii şi bulversante pentru outsideri. Ficţiunea şi contextul alcătuiesc un cupaj. Ca să evite autosedarea, autorul foloseşte expresia „suntem siguri“, acceptând să nu se distingă de glasul comunităţii. E probabil exerciţiul de a respira adânc înaintea sublimului, care, concomitent, minunează şi înspăimântă. Sectanţii nu sunt căldicei. Regula oricărui eveniment întemeietor sau distrugător este întâmplarea (ne)fastă. Lucrurile vin de-a gata, cu încărcătura afectivă imuabilă, nu rezultă din interacţiuni. Sectanţii cumulează un număr considerabil de emoţii extreme. Măcar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru că nu mijloceşte către nicăieri.
De aceea se reped să perpetueze jertfa hristică. Marginalii din Bugeac consideră că lumea trece printr-o criză de eroism. Povestea „salvatorilor“ din familia Ernu (nume care nu apare niciodată în carte) începe cu un descălecat. Străbunicul legendar, Culachi, coboară din arcul carpatin, din Transilvania habsburgică, şi se aşază în sudul Basarabiei, în portul Ismail, la gurile Dunării. Nimeni nu dispune de informaţii certe despre originea părintelui fondator al sectei, ai cărei practicanţi erau denumiţi în Bugeac şi stundişti. Amnezia colectivităţii nu e provocată de curgerea implacabilă a timpului sau de vreo neglijenţă. E, mai degrabă, o comă indusă. E semnul că, odată ajuns la noul cămin, Culachi s-a convertit şi că identitatea lui iniţială s-a şters definitiv. Îndrăgostit de Katrina, fiica rabinului Abraam Moskovici din Bolgrad, negustorul de mărfuri se converteşte la religia evreilor mesianici (preocupaţi şi de Noul Testament), fondată de Iosif Davidovici Rabinovici. Românul (sau doar un locuitor din Ardeal) îşi pierde orice legătură cu etnia, pentru că intră într-o altă ordine.
Fragmentele referitoare la formarea catehetică a strămoşului mitic se dovedesc printre cele mai reuşite ale cărţii. Vasile Ernu adună informaţiile dintr-o viaţă caracteristică pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi le plasează într-un profil biografic. Drumul pentru afaceri se transformă în călătorie iniţiatică. Meşter în negoţ, Culachi e ucenic în trebile duhovniceşti. Dar aici discutăm şi despre achiziţionarea măiestriei în deplasare, în descendenţa doctoratelor catolice şi a pietăţii protestante. Casa nu se identifică prin cuibul care infantilizează şi antrenează inerţii, ci prin locul unde eşti îmbrăţişat, sărutat pe ambii obraji şi binecuvântat să mergi în locul rânduit de tine: „Dincolo de toate cele povestite, mai ştiu cu siguranţă că străbunelul meu a întemeiat în acea perioadă una dintre cele mai importante secte din regiune, care avea să se extindă pe cuprinsul întregului imperiu şi să influenţeze o mulţime de alte grupuri religioase“ (p. 75). În această mărturie nu tocmai temperată rezidă forţa colectivităţii.
Hotarul şi marginea
Sectanţii lui Vasile Ernu mărturisesc şi în favoarea depăşiri grijilor zilei. Solidaritatea nu se manifestă în planul macrosocial, ci în spaţiul unei comunităţi care, când un ţesut este vătămat, se adună aşa încât pielea să se acopere de coajă. Nu contează că rana va lăsa cicatrici. Rămâne în conştiinţă procesul de întrajutorare, nu efectul care, aşa cum am menţionat, nu face decât să atenueze pagubele, nu să amelioreze situaţia. Adoptând asemenea soluţii, departajarea se ţine sub control şi intervine un fel de nivelare. Sunt două momente-cheie pentru a înţelege mentalitatea respectivă. Unul e foametea din 1946-1947. Insist asupra celuilalt, constând într-o lecţie de percepţie. Fiul lui Culachi, Ivan, respinge partea plină a paharului. Studiază întregul aşa cum se înfăţişează (de altfel refuză cu desăvârşire băutura), potolind apetitul comilitonilor pentru lupta deschisă sau pentru sacrificiu în folosul obştii. În condiţiile dictaturii lui Stalin, nu caută să se adapteze prin concesii, să se fofileze sau să renunţe la credinţă, ci se comportă potrivit cerinţelor impuse de sistem: „Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă şi să-l ţină în prostia lui. Să-i dea Dumnezeu timp să ne ia şi să ne ducă prin toate puşcăriile şi prin tot URSS-ul, că doar aşa mai putem îndeplini şi noi porunca Domnului: Cântaţi laudele Lui până la marginile pământului. Vă daţi seama că el ne creează toate condiţiile, ne plăteşte biletele, iar noi trebuie doar să le propovăduim păcătoşilor. Unde s-a mai văzut asta? Să ne rugăm Domnului să-l binecuvânteze, mustăcea bunelul în colţul gurii“ (p. 146).
Ivan nu-l trimite pe om în patul lui Procust, ci lărgeşte sau restrânge parametrii de lucru. Mi se pare că vorbele înţeleptului sunt suficiente ca Sectanţii să stârnească respect şi curiozitate. De altfel, istorisirile lui Vasile Ernu sunt încărcate de un umor asemănător cu stepa siberiană. Tufişurile sunt lucruri rare acolo, dar uşor de zărit. Ierburile sunt subţiri, arse de soare înainte să crească, dar au rădăcini puternic înfipte în sol. Călcaţi de pedeştri, de cavalerie, de şenile, locuitorii s-au statornicit prin ritualul îngropării conducătorilor. Macheta romanului se găseşte în afirmarea vibraţiei în ipostaza de principiu călăuzitor al istoriei. Sunt aspecte pe care civilizaţii belicoase le tratează total diferit, ceea ce ne încredinţează că statica şi dinamica sunt procese relative: „Ismailul se află pe malul Dunării, pe braţul Chilia, la doar 80 de kilometri de vărsarea acestuia în Marea Neagră. Au trecut pe aici şi grecii, despre care se spune că i-ar fi făcut prima haină strălucitoare, şi boierii Moldovei, care au vrut să-l facă cetate de hotar, dar şi turcii, care nu prea ştiau ce-i aia hotar. Pe aici au mai venit şi ruşii, care i-au izgonit pe turci şi, după ce i-au învăţat semnificaţia hotarului, adică locul veşnic schimbător, au decis să nu mai plece“ (p. 38).
Vasile Ernu îşi câştigă publicul şi transmiţându-i cu nonşalanţă zestrea sentimentală a locuitorilor din zona cuprinsă între Nistru şi Bug. Inconsecvenţa devine o cale de supravieţuire. Istoriile moştenite sau zălogite pot servi ca îndrumar pentru perceperea adecvată a ceea ce reprezintă ideologia. Sectanţii umblă să-şi expună morala, rămânând însă în recluziune. Se declară revoluţionari. Acţionează doar ca nişte anarhişti. Se erijează în apocaliptici, dar îşi reazemă credinţa pe Vechiul Testament. Aşteaptă cu spaimă şi autoflagelare Judecata de Apoi, Pământul Nou şi Cerul Nou şi, totodată, nu renunţă la mentalitatea conservatoare. De altfel, relatările din volum sunt împărţite în cinci părţi, preluând titlurile (în tradiţia traducerilor reformate) Pentateuhului: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Totuşi, primele două secvenţe din Sectanţii au drept motto un pasaj din Epistola I a Sfântului Apostol Ioan, respectiv din Faptele Apostolilor (ambele în versiunea românească de Dumitru Cornilescu). Este semnul că, deşi se consideră „adevăraţii“ creştini, mai apropiaţi de învăţătura iniţială, evreii mesianici se raportează mai puţin la Evanghelii. Cel puţin aşa indică referinţele selectate de Vasile Ernu pentru fiecare dintre episoade. Sectanţii exaltă virtutea, demnitatea, curajul, martirajul, altruismul, dar, în momente de rugăciune, îşi înteţesc vina, ruşinea, panica, pentru ca apoi să caute oaia neagră şi ţapul ispăşitor. Comunitatea lui Vasile Ernu cinsteşte viaţa, însă majoritatea formelor ceremoniale se referă la moarte. Totuşi, naturaleţea participării comunităţii la petrecerea defuncţilor se loveşte de un dereglaj, aşa cum reiese într-una dintre confesiunile autorului: „De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere. Sincer să fiu, nici nu ştiu prea multe despre aceste momente de cumpănă din familia mea, pentru că niciodată nu s-a vorbit despre ele“ (p. 317). Familia patriarhului Culachi a ajuns, la un moment dat, să-şi menajeze copiii. E semnalul că lumea sectanţilor şi-a ieşit din ţâţâni.
Deocamdată, cu Sectanţii, Vasile Ernu pune o virgulă după primul predicat din Mică trilogie a marginalilor. Aşez, în schimb, un semn de exclamare.
Sectantii / Rovanova
noiembrie 26, 2015 de Rovanova
Inca de la aparitie, Sectantii lui Vasile Ernu mi-a suscitat interesul intr-un mod particular si special. Si asta pentru ca m-am regasit in povestea tesuta de autor, eu insami fiind crescuta in sanul unei comunitati religioase marginale din Romania anilor 70 – 80. In parcursul lecturii am descoperit un om desprins de comunitatea sa, ratacitor prin lume care, o data cu demersul antropologic, se intoarce spre sine si ai sai cu vadit interes de reconsiderare si intelegere a istoriei personale. Nu o face cu patima dar nici cu detasare. Ne vorbeste simplu si deschis despre cele 4 generatii de sectanti, trecute prin regimuri diferite si grele, in Bugeac-ul moldovenesc de dincolo de Prut.
Comunitatea se numeste Israelitii noului legamant si este un amestec straniu de credinta neclintita, darzenie si revolta radicala specifice rascolnicilor si molocanilor-adventisti, etica puritana si elemente mistice preluate de la evreii mesianici. Respinsa de alti minoritari, impinsa la marginile societatii de majoritarii provoslavnici, aceasta comunitate supravietuieste in ciuda opozitiei, dispretului aproape unanim, a regimurilor totalitare si a vremurilor potrivnice. Idealurile inalte, un stil de viata puritan, asteptarea unui nou Pamant dar si preocuparea pentru salvarea celor aflati in intuneric i-a tinut laolalta, oferindu-le sens si putere de a trece cu fruntea sus prin greutati, prigoana si chiar moarte.
De altfel, pentru sectant moartea este prea putin, e doar ultima statie in drumul spre fericirea finala si vesnica. Sunt alte lucruri mai groaznice decat moartea: interdictii, pedepse corporale, umilinte publice. « Stalinismul ne-a oferit marele privilegiu de a muri pentru credinta noastra. Asta a fost cea mai binecuvatata epoca in care am trait, pentru ca atunci am avut privilegiul de a suferi si, paradoxal, am avut poate cel mai mare succes ».
In timpuri grele dar si in perioade de acalmie, secta mea trebuia sa dovedeasca prin vorbe si fapte ca este exceptionala, marturiseste autorul. Indiferent ce vom spune noi de pe margine, ei stiu ca sunt alesii din multime. Care sunt ingredientele acestei vieti exceptionale, aflam evident din paginile cartii.
Sectantii despre ei insisi
« Marele nostru secret era sa ne construim o lume, o imparatie care sa nu depinda si sa nu aiba nevoie de aceasta lume decazuta » . E si asta un soi de orgoliu, un pacat asumat de comunitatile marginale. Ele sunt in acest context o corabie de alesi care navigheaza pe marea furtunoasa a lumii, avand grija ca intreg echipajul si cei care li se alatura in aventura calatoriei, sa ajunga cu bine la liman (pe un Pamant nou).
Dispretul fata de lumea aceasta si lupta pentru cucerirea lumii de dincolo vin la pachet cu cateva obsesii. Cea mai importanta dintre ele este obsesia salvarii celuilalt (pierdut). Asta nu e o treaba usoara, deoarece in mod pradoxal « in timp ce noi vrem sa o salvam, ea incearca sa ne cucereasca ». Cum ? In modul cel mai perfid cu putinta. Luandu-ne suferinta si oferindu-ne liniste, prosperitate si libertate. Aceste atribute asa zis democratice devin amenintatoare, pentru ca « este mult mai inaltator sa lupti cu un regim care-ti pune interdictii direct, brutal, fara scrupule. Si e mult mai greu sa lupti cu un regim care iti da, care-ti implineste si poftele pe care nu le-ai visat. Cel care-ti da te poate inrobi mult mai usor decat cel care-ti ia ».
Saracia este o alta virtute in comunitatea acestor alesi. Bogatia este damnata pentru ca pune in pericol salvarea. « Noi trebuie sa fim straini si calatori, sa traim fiecare zi ca si cum am pleca nu se stie unde, de ce si pentru cat timp. Din acest punct de vedere noi traim permanent intr-o stare de exceptie (alerta)… Sigur ca rasplatirea va veni intr-o zi, asa cum reiese din versurile: doar o coliba aici jos imi ajunge / argint si aur n-am in casa mea/ dar in orasul stralucirii divine, numai in aur eu voi umbla »…
Toate aceste virtuti sunt propovaduite prin intermediul predicilor, acestea aflandu-se la loc de cinste in cadrul serviciilor de inchinare. « La predici ne pricepem de minune », desi retorica predicatorului perfect (tipic american) de mai tarziu avea sa omoare in mare parte comunitatea, pentru ca venea la pachet cu evanghelia prosperitatii…
Muzica insoteste totdeauna mesajul predicat si este parte integranta din viata noastra. Abilitatea de a canta la un instrument iti ofera poate una din cele mai mistice puteri asupra celuilalt. Este o arma. « Priveam spre mandolinele, chitarile si acordeoanele noastre dar nu mai vedeam instrumente banale ci arme si armuri cu care vom da mari batalii ». Aceast mod de a vedea lucrurile, nu lasa loc bucuriei. « Sectantii nu prea stiu sa se bucure. Nu stiu sa fie fericiti. Rad amar si ironic. Se bucura tragic de viata. Sunt infinit mai buni la suferinta si tragedie decat la bucurie si veselie ». Poate din acest motiv, inmormantarile erau cea mai impresionanta iesire in spatiul public. « La marsurile funerare toata comunitatea canta din toti rarunchii pentru a zgudui lumea din jur ».
In rest, teologia noastra tinea mai degraba de traiul cotidian. Intrebari ca: ce facem cu radioul, dar cu televizorul ? Ne dam copiii la scolile de stat, ne inscriem in Partid, depunem juramant militar, etc. Toate aceste dileme starneau mari furtuni in comunitate. Sigur ca nealinierea la lume era aspru pedepsita. Dar tocmai asta era farmecul. Aici trebuia sa ajungem…
Sectantii despre majoritari
Ortodoxia este un soi de paganism cu elemente crestine. De aici dorinta de salvare a acestora.
Intr-un an de educatie in cea mai banala grupare « pocaita » se invata mai multa religie decat in 20 de ani in comunitatea ortodoxa.
Majoritarii despre sectanti
Lenin in 1903 : Sectantii sunt cea mai democrata miscare religioasa, de la care avem ce invata
Regimul comunist ii numea straini, lenesi si speculanti, niste paraziti sociali care nu vor sa traiasca si sa munceasca cum o facem noi ceilalti si care, mai mult slujesc intereselor straine, fiind conectati la resurse externe si avand acces la literatura straina.
Un lucru nu-ti poate ierta rusul tipic: sa refuzi sa bei (alcool). Refuzul de a bea indica o diferenta radicala. « Doar strainul nu bea, cel care este diferit, cel cu care nu poti trai alaturi, cel in care nu poti avea incredere, cu care nu poti imparti necazul si bucuria, binecuvantarea si pacatul… Cine incalca acest principiu sacru al solidaritatii, devine izgoi, cel mai strain personaj. Si el trebuie exclus definitiv din comunitate »
« Noi eram atat de degradati in ochii lor, incat spurcam pana si pamantul in care ne inmormantam mortii. Nu aveam ce cauta in cimitir. In ochii lor nu mai eram nici macar fiinte umane, nici macar niste caini ».
Concluzia autorului considerat oaia pierduta a comunitatii in care s-a nascut este una surprinzatoare: Nu poti uita educatia sectara. Ea nu te paraseste niciodata, dar niciodata. Si inca ceva: noi trebuie sa ramanem marginali pentru ca « Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca sa le faca de ras pe cele tari ».
Cele mai bune cărţi ale anului 2015 – de Paul Cernat
Pe lista mea n-o să figureze nici unul dintre best-seller-urile politice ale acestui an (de la preşedintele Klaus Iohannis la Mugur Ciuvica). M-au atras, în 2015, mai ales cărţile de critică, istorie şi teorie literară, ca şi cele de teorie culturală, de istorie socială şi intelectuală. Fără a face ierarhizări, pentru că nu pot compara mere cu pere, semnalez cîteva apariţii care mi se par nu doar importante, ci şi excelente în domeniul lor: o reevaluare spectaculoasă a interbelicului românesc întreprinsă de tînărul sociolog Ionuţ Butoi: Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, în tandem cu studiul lui Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Editura Polirom; un must al profesorului Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Editura Cartea Românească; o amplă şi neobişnuită monografie despre un „pionier” al poeziei româneşti, Alecu Văcărescu, Alexandru Văcărescu. Insula Sf. Elefterie. Un geniu din secolul 18, Editura Nord Sud, realizată de Dan Grădinaru.
Marin Sorescu. Singur printre canonici
Apoi cea mai bună carte apărută până acum despre poezia lui Marin Sorescu, Marin Sorescu. Singur printre canonici, publicată de tânărul critic Cosmin Borza la Editura Art, temeinic documentata O istorie a Cenaclului de Luni realizată de Daniel Puia-Dumitrescu (Editura Cartea Românească), o abordare colectivă inedită a gîndirii româneşti de stînga, de la Gherea la Pavel Câmpeanu, realizată de Alex. Cistelecan, Andrei State (coord.): Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, Editura Tact, şi studiul Tradiţii la superofertă de
Florin Dumitrescu, o analiză revelatoare şi savuroasă a mentalităţilor româneşti postcomuniste din unghiul publicităţii alimentare. În fine, dar nu în ultimul rînd, come back-ul editorial al criticului Mircea Martin, cu Radicalitate şi nuanţă, Editura Tracus Arte.
Nu pot să nu menţionez – deşi sunt, ca să zic aşa, personal implicat, aşadar în conflict de interese – primele 7 volume din proiectul colectiv Cronologia vieţii literare româneşti (1990-2000), un travaliu documentar de mii de pagini, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Trei apariţii- eveniment
La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu. Un roman-surpriză al lui Nicolae Breban: Jocul şi fuga, Editura Contemporanul.
De asemenea, câteva romane de neignorat – Radu Aldulescu, Istoria regelui gogoşar, Editura Cartea Românească, Daniel Vighi, Trilogia Corso, Editura Cartea Românească, Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea câinelui, Editura Cartea Românească şi Dan Coman, Căsnicie, Editura Polirom, la care aş adăuga un bun volum de proză scurtă al lui Florin Lăzărescu, Întâmplări şi personaje, Editura Polirom. Mai sunt şi altele, desigur, despre care încă nu sunt suficient edificat.
Jos masca, Marius Ianuş!
Poezia n-am urmărit-o atent în 2015 dar, atît cît am urmărit-o, nu mi-a atras atenţia prin apariţii ieşite din comun, aşa încît prefer să mă abţin de la orice clasament. O recomandare, totuşi: antologia de autor Jos masca, Marius Ianuş! de, evident, Marius Ianuş, la Editura Garofina.
La traduceri e greu să faci o selecţie, dar din alte motive. La o repede ochire, reţin traducerea lui Florin Bican din Old Possum‘s Practical cats de T. S. Eliot (Pisicoteca practică a lui moş Pârşu), Editura Humanitas, apoi traducerea micului, puţin cunoscutului, dar excepţionalului tratat de manipulare al lui Giordano Bruno, De uinculis in genere (Despre înlănţuiri în general) realizată de Ioana Costa la Editura Ratio & Revelatio, Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre de Ian Graham, tradus de Ciprian Şiulea la Polirom, tot la Polirom – primul volum din opera poetică a lui Paul Celan (traducerea George State) şi noul roman al lui Harper Lee Du-te şi pune un străjer de Harper Lee, în traducerea Ariadnei Ponta, plus volumul lui Marc Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase, în traducerea Silviei Dumitrache (Editura Tact).
Paul Cernat, vârf de lance al tinerilor critici