Sectanţii – Şatunî : Ernu – Mamleev

(Zilele trecute am scris acest text, aveam de dat o explicaţie. A fost ca o premoniţie. Astăzi un amic mă anunţă că a murit Iurii Mamleev. Generaţia mea “sovietică” a fost marcată de acest autor unic…)

Am fost întrebat: de ce am pus numele cărţii mele „Sectanţii” dacă există deja una cu acelaşi nume a sciitorului rus Iurii Mamleev?

Răspund:

1. Iurii Mamleev este unul din scriitorii mei preferaţi şi dacă el ar fi avut o carte cu acest nume eu aş fi căutat o altă soluţie probabil. Am meditat mult la povestea asta şi m-am consultat. Şi am decis pentru „Sectanţii”. De ce? Ceea ce trebuie de ştiut mai întîi e următorul fapt: cartea lui Mamleev se numeşte în original „Şatunî”. Ce sînt aceşti „şatunî”? Ei sînt nişte urşi care nu intră în bîrlog şi hălăduiesc prin păduri toată iarna într-un soi de transă. El vorbeşte despre o transă a unor grupuri marginale. Traducăturul volumului, Mircea-Aurel Buiciuc, a ales să dea în română numele acestui roman: „Sectanţii”. Nu e o alegere proastă însă e puţin altceva. Deci, Iurii Mamleev nu şi-a numit volumul „Sectanţii” ci „Şatunî”. Asta a cîntărit mult.
2. Ambii ne ocupăm de marginali însă cu abordări total diferite, precum şi cu alte mijloace. Ca un mare simpatizant şi cunoscător al operei lui Mamleev pot spune că, din păcate, nici măcar nu ne intersectăm. Poate indirect. El face roman în stilul lui propriu numit „realism metafizic”. Eu, unul care nu mai crede serios în roman, fac un gen „klezmer” lucrînd cu o istorie personală, a unei familii concrete, cu o geografie şi istorie concretă. Unii numesc asta literatură artistică „nonfiction“. Dar asta e deja treaba criticilor.
3. De ce îl admir pe Iurii Mamleev? Pe lîngă faptul că e un mare scriitor, unul dintre cei mai mari scriitori ruşi ai ultimei perioade sovietice, el are şi o importanţă aparte. Cînd toată lumea cocheta cu stilul realist socialist, cu revenirea la rădăcinile gliei etc, el vine contracurentului şi inventează acest „realism metafizic” şi cu subiecte care va „înnebuni” noua generaţie. El propune o literatură de cu totul altă factură şi alt calibru.
4. Ce a însemnat asta? Asta a însemnat în literatura rusă o gură de aer proaspătă şi o direcţie foarte creativă. Putem vorbi chiar de o nouă turnură. De ce? Pentru că el avea să devină un soi de „noaua manta” de sub care va ieşi litaratura de mare calibru al perioadei postsovietice. Dacă-l veţi întreba pe Sorokin sau Pelevin cine le este „naşul literar” o să vă spună fără să clipească: MAMLEEV.
5. Din păcate, în România, Mamleev nu a prins mai deloc şi a fost receptat destul de confuz. Dar sper să greşesc şi să existe un public specializat şi pentru marele scriitor Iuri Mamleev.
6. Mic Secret. Trei scriitori ruşi din perioada tîrzie sovietică am vrut să cunosc: Bitov, Makanin şi, fireşte, Mamleev. Şi am reuşit să am căteva discuţii lungi cu Iuri Vasilevici pe care-l consideram un scriitor aproape mitic. Încă-l consider. Între noi, „sectanții” şi „şatuni” care nu iubim bîrlogul, ne-am simţit foarte bine….

 

Citiţi-l! N-o să vă pară rău.

Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (I)

Identitatea eretică e obsesia constantă a lui Vasile Ernu, iar cărţile sale o reiau în formule diverse. Eseul autobiografic Născut în U.R.S.S. (2006) propunea o istorie personală „ostalgică“, în care strategiile propagandistice ale celor două mari puteri globale din anii ’70-’80 – SUA şi URSS – sînt privite ca feţe ale aceleiaşi monede. O primă erezie, într-o Românie aflată în pragul integrării euroatlantice, cu elite puţin dispuse să vadă astfel istoria recentă. Identitatea (post)imperială va fi reproblematizată în Ultimii eretici ai Imperiului(2009), unde Ernu adoptă formula „scrisorilor persane“, trecută prin filtrul lui Ilf şi Petrov. Aflate în avangarda spiritului public autohton, volumele colective care-l au printre coordonatori şi iniţiatori (Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu, 2008,Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil, 2014), deconstruiesc tabuurile intelighenţiei româneşti, creînd breşe alternative în noua cultură de război rece, iar rafinatulCeea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (2010, în dialog cu Bogdan-Alexandru Stănescu) şi interviurile cu scriitori şi intelectuali ruşi contemporani din Intelighenţia rusă, azi (2012) echilibrează, subtil, versantul politic prin cel literar. În cea mai improvizată carte a sa, Sînt un om de stînga, „erezia“ faţă de mainstream ţine de afirmarea tranşantă a identităţii ideologice. Basarabeanul născut la Odessa, cu studii de filozofie la Cluj, rămîne, pe ansamblu, un intelectual critic versatil şi un scriitor amfibiu, ce scrutează dinamica lumii globale dinspre Estul postsovietic şi din – spre margini, periferii, frontiere multiple. Atitudine „multipolară“ nu lipsită de riscuri, căci hardinerii anticomunişti îl văd ca pe un nostalgic al imperialismului sovietic, iar rigoriştii de stînga – ca pe un dandy agreat de intelighenţia neoliberală.

Privită însă fără ochelarii de cal ai ideologiilor de cazarmă, realitatea arată altfel. Eseistul şi activistul social e meient şi la adresa democraturii eurasiatice a lui Putin, şi la adresa neoliberalismului global euroamerican, iar provenienţa sa dintr-o comunitate de „sectanţi“ prigonită în fosta URSS îl recomandă ca outsider în raport cu comunismul. Ceea ce iese, oricum am privi lucrurile, din logica maniheistă. De fapt, Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an. Cartea se situează în prelungirea directă a unei replici polemice (Da, sînt un om de stînga. Scrisoare adresată domnului H.-R. Patapievici) din noiembrie 2010, adresate fostului director al ICR care, într-un interviu din revista 22, îl taxase drept „nostalgic al Imperiului sovietic“ şi restaurator al „ideii comuniste“. Nostalgia are însă alte ţinte, mai înalte… Nota bene, atît replica lui Ernu, de o superioară eleganţă, cît şi Sectanţii sînt segmentate în cinci părţi cu titluri similare: Geneza, Exodul, Leviticul, NumerişiDeuteronomul, corespunzătoare Pentateuhuluibiblic („Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi a comunităţii mele“). Nu s-a prea observat, în comentariile de pînă acum, că avem de-a face doar cu un prim volum dintr-o anunţată (chiar în titlu!) „mică trilogie a marginalilor“. Vor urma curînd alte două,Bandiţii şi Izgoi-jidî, care vor completa perspectiva. Nu avem de-a face cu un proiect de tip „arheologic“, ci de tip „genealogic“ (în Arheologia cunoaşterii Foucault opunea ambiţiilor globale, orgolioase ale arheologiei proiectul mai modest, local şi fragmentar, al genealogiei). Un proiect deschis printr-o carte „comunitară“, scrisă de un autor care-şi asumă rolul – discret – de „mărturisitor“ al propriei tradiţii religioase de familie („vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul secteimele“) şi care, povestindu-şi „pe îndelete“ propria tradiţie, o recuperează şi o „îmblînzeşte“ („Chiar dacă această educaţie a rămas undeva în urmă, uitată şi prăfuită în cotloanele minţii, ani şi ani de studiu şi practică au creat în mine nişte automatisme de care nu mai pot să mă debarasez. Pot fi cel mult îmblînzite“). În acest punct, Sectanţii se întîlneşte cu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Numai că, dacă poporul armean a cunoscut, după Genocidul din 1915, experienţa exodului, sectanţii lui Ernu „au trăit peste un secol în Bugeacul Basarabiei în patru ţări diferite“. O scenă irezistibilă – relatată de un vecin evreu – are în centru un protagonist ce declară la Biroul de Paşapoarte că s-a născut în Imperiul ţarist, şi-a făcut şcoala în România Mare, a lucrat în URSS ca profesor de muzică şi a ieşit la pensie în Republica Moldova, fără să-şi fi părăsit în tot acest timp cartierul…

Identitatea „sectantă“ a mai fost abordată la noi în romanele lui Daniel Bănulescu, Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie) sau Marta Petreu (Acasă, pe cîmpia Armaghedonului). Volumul de faţă are însă o bătaie mult mai lungă. Recuperînd memoria istorică a comunităţii sale de apartenenţă, Ernu o comentează lucid şi empatic, topind vocile trecutului într-o confesiune reflexivă. Deşi priveşte înapoi cu nostalgie, el nu vorbeşte nici „dinăuntrul“, nici „din afara“ fenomenului, ci dintr-un interregn, ceea ce explică nota pe alocuri afectivă şi (auto)mi – tologizantă. Sectanţii este un hibrid inclasabil, corespunzînd identităţii hibride a autorului însuşi. Există aici şi elemente de roman nonfictiv, şi de eseu, şi de istorie sau de antropologie culturală – o literatură fusion, în care analiza politică, socială, istorică şi religioasă sînt unificate de fantasmele experienţei personale şi de subiectivitatea unui eu explorator ce încearcă nu să judece, ci să cunoască lumea de unde vine, pentru a se înţelege pe sine. Şi încă: o literatură care incită nu doar prin experienţele transfigurate „literar“, ci şi prin ideile puse în joc sau prin datele socioistorice şi antropologice despre Bugeac (Basarabia de sud), prin informaţiile documentare despre comunităţile sale etnice şi religioase, despre relaţiile dintre ele şi opoziţia lor faţă de puterea de stat etc. De un interes aparte sînt secvenţele de – spre „pogromul de la Chişinău“ din 1903, eveniment care, prin reacţia de apărare a comunităţii evreieşti agresate, avea să dea naştere la două grupări diferite provenite din sînul comunităţii în cauză (naţionaliştii sionişti, respectiv revoluţionarii „progresişti, anarhişti sau socialişti“), ce au marcat „istoria secolului al XX-lea“ şi au avut impact inclusiv asupra sectelor mesianice. Chiar dacă dezvoltă strategii şi reţele paralele imbatabile de supravieţuire, întrajutorare şi dezvoltare economică, „sectanţii“ – segregaţi atît în raport cu majoritarii pravoslavnici, cît şi cu puterea „lumească“ a statului- Leviathan – sînt singuri împotriva tuturor şi „pretutindeni străini“. Ei nu aspiră să schimbe sistemul politic, ci să supravieţuiască în marginea şi în afara lui, după propriile reguli. Revoluţia lor – exclusiv spirituală – are, prin urmare, un caracter accesibil doar adepţilor, ceea ce exclude orice caracter „universalist- emancipator“ în plan mundan.

 

Vasile Ernu: „Cel care vânează înţelege lumea altfel decât cel vînat”

Diana Evantia Barca pe Artsunited.ro

Căutându-și sensul în paginile unei cărți în vogă, un erou face o călătorie în epoca comunistă, unde observă ceva important, puţin analizat la noi, în orice caz uluitor pentru unul care înțelege totul prin comparație cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Explorând una dintre țările surori în ideologie și, mai ales, în formele care susțin conținutul ideologic, călătorul descoperăcă s-a pierdut, de fapt, într-un adevărat Bizanţ rural, doar poleit cu un discurs comunist ultranaţionalist, un loc în care Biserica mai degrabă înfloreşte, iar preoţii sunt plătiţi de stat. Da, de acel stat comunist în care numărul bisericilor şi al mănăstirilor este în continuare imens, copleşitor prin comparaţie cu ceea ce se întâmplă în URSS. Vede o populaţie foarte legată de biserică, o societate în care până şi liderii de partid îşi îngroapă morţii după ritualurile creștine ortodoxe.

“Realitatea de după 89 confirmă această observaţie. Grupurile religioase cele mai năpăstuite în perioada comunistă sunt cu totul altele. Asta fără a minimaliza perioada dură a anilor ’50, în care BOR a avut de suferit, fireşte”, spune Vasile Ernu, un intelectual cu vederi asumate de stânga, a cărui carte „Sectanții”, recent publicată de Polirom, pune în discuție o serie de comunități religioase marginale, care au reușit să supraviețuiască sub patru regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Dincolo de valențele sale documentare, romanul urmărește, de data aceasta printr-un studiu de caz, o mai veche idee a scriitorului “născut în URSS”, anume teoria marginalilor: sectanții aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.

Extraordinar în rolul observatorului, Ernu studiază istoria de peste 100 de ani a unui grup marginal exemplar, care reuşeşte să reziste în faţa a trei forme moderne fundamentale de represiune: represiunea statului (stalinist şi fascist), represiunea grupului majoritar religios (biserica majoritară ortodoxă) şi represiunea lumii laice, care devine în anumite perioade foarte puternică pentru că această comunitate este puritanistă. Sectanții rezistă răbdând orice, inclusiv foametea în formele sale abrutizante, acel tip de foamete mai puternică decât toate legile și postulatele morale, o vreme în care stomacul însuși încearcă să mânânce trupul în care se află, un timp în care, dacă ai reușit să nu-ți mănânci copilul, ești învingător. Firește, urmează căderea în ispită.

Capitalismul este Diavolul, momindu-i pe sectanți cu promisiuni deșarte. Ca orice utopie care se respectă, cartea este o parabolă morală. O mai fi, oare, în trend să fii un critic al capitalismului, de vreme ce gânditorii îl chestionează de ceva ani? Cu rezultate îndoielnice, altminteri, având în vedere că au trecut cinci ani de când i se predica iminentul final. Au spus-o Indignații din Spania, a spus-o filosoful britanic Jason Barker în “Marx Reloaded”, documentarul care a arătat publicului larg cutia Pandorei, o spuneau analiștii și, în cele din urmă, și “profetul” Nouriel Roubini într-un interviu pentru Wall Street Journal. „Nu trebuie să esenţializăm”, spune Ernu.

„Regimurile politice sunt nişte constructe, care pot fi, la rândul lor, analizate sau deconstruite. E adevărat că avem mereu aceeaşi problemă: cum îmblânzim Leviathanul, care, deseori, devine o „fiară politică” autonomă, complicată şi greu de ţinut în frâu. Uneori devine „monstruoasă”. Dar, aşa cum spuneam, oamenii sînt cei care au vise, idei, acţiuni prin care pot pune capăt unui vis devenit coşmar şi reinventa alte vise şi realităţi. Nu trebuie să uităm asta. Noi sîntem oameni în măsura în care putem visa, crea utopii, cu riscurile de rigoare. Cînd visul moare, murim şi noi. În definitiv, nu contează cum se numeşte regimul care devine prea puternic şi nu ne mai lasă să ne trăim viaţa. Că e comunism sau capitalism, asta e secundar în momentul în care el devine pentru tine un sistem oprimant în diversele lui forme. Aşa cum am dizolvat un regim comunist dur şi oprimant, putem dizolva şi alte regimuri. Acum, întîmplător, a venit rândul capitalismului. Noi, totuşi, vrem o lume mai bună şi mai dreaptă. Se poate?”

D.E.B. Dezbăteam teoria marginalilor în urmă cu mulți ani, în mijlocul Berlinului, în pregătirea primului tău volum, Născuți în URSS. Mi-e ușor să recuperez câteva dintre ideile de atunci: „Unde este putere, acolo este şi politică. Unde e politică, acolo este şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună”, spuneai tu. Pentru a problematiza, poate că e bine să evoc și continuarea: „Unde există minciună, apare şi nemulţumire. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e şi tragedie. Unde e tragedie, e şi singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde e un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar artă nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea este un gest eminamente politic”. De la simpla teoretizare a unui mecanism, s-a ajuns la o sectă, o dată cu acest volum. Ne-ai putea da coordonatele generale ale acestei tranziții? Sunt sigură că teoriile mai vechi stau la baza noului volum, chiar dacă în acest din urmă caz pare că ai încercat altceva, anume o adevărată (și reușită) cercetare socio-antropologică asupra unei comunități destul de închise.

Vasile Ernu: Ce vremuri! Berlin, toamnă, parcuri, squat-uri, artişti, turci, estici mulţi şi chiar şi nemţi. Berlinul este ultimul oraş în care mai miroase puternic a Est şi de unde începe altceva. Şi de asta poate ne simţim deseori ca acasă. Aproape.

Ce citai tu mai sus face parte dintr-un soi de „manifest minimalis”, parafrazîndu-l pe Dario Fo. Nu s-au schimbat prea multe de atunci. Am mai scris cîteva cărţi, am mai hălăduit prin est şi vest, am mai meditat la poalele Araratului, am baut ceai la Tibilisi şi cafea la Sarajevo. Am mai stat cu minerii în Valea Jiului şi cu oamenii serioşi din Filiaşi şi Tecuci, sau cu bătrînul mag din Kemerovo, care visează la o lume mai dreaptă. Am vizitat familiile de imigranţi români din Italia şi Spania şi am mai încercat să înţeleg de ce mor aşa de greu ţăranii şi satul nostru şi mai ales de ce sînt dislocaţi muncitorii astăzi atît de uşor.

Dar am făcut şi lucruri plicticoase precum ritualurile de prezentare şi vorbire „lumii bune” de prin diverse „oraşe importante şi civilizate” ale Europei. Şi poate lucru cel mai important din viaţa mea e că am între timp un copil, pe care trebuie să-l cresc în bună tradiţie marginală şi radicală a „sectei” mele proletare :). Şi nu e uşor, dar e fascinant.

În ce priveşte noua mea carte, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, după cum spune şi titlul, este doar prima parte dintr-o trilogie. Este un teritoriu destul de complicat şi dificil dar o să vedem ce o să iasă pînă la final. Deocamdată avem prima parte care se ocupă de un grup marginal religios.

Practic, avem „saga” unei familii, o poveste întinsă pe aproape patru generaţii: de la finele secolului al XIX-lea, pînă la finalul secolului XX. Totul se întîmplă în mare parte în Bugeac, regiune care a fost administrată de Imperiul Țarist, de România Mare, şi de URSS, pînă spre destrămarea acestuia. O zona fascinantă, atît prin istoria ei complicată, cît şi prin amestecul de tot soiul de popoare şi religii: ruşi raskolnici, nemţi şi elveţieni protestanţi, turci creştinaţi provoslavnici, ucraineni molokani, evrei mesianici şi tot soiul de combinaţii ameţitoare. E ceva specific periferiei de Imperiu, unde se refugiau de mîna lungă şi puternică a centrului. Ştii cum sună binecuvîntarea rabinului din „ştetl”, acele mici cătune evreieşti, cînd venea vorba de ţar? Binecuvîntarea sună aşa: „să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi”. Şi ca „binecuvîntarea” să funcţioneze, trebuia să-ţi inventezi tehnici de „ţinere la distanţă” a puterii.

În tot acest amestec foarte complicat şi atractiv, într-un secol de o violenţă fără precedent, eu mă ocup de istoria, viaţa şi problematica unei comunităţi foarte mici, pe care o cunosc, pe care o studiez de mulţi ani de zile şi pe care o repovestesc prin poveşti de viaţă simple, în care sînt ascunse atent sensurile şi rezultatele cercetării mele. Mă interesează ca poveştile să poată fi citite uşor şi cu un oarecare folos pentru cei care le citesc.

Cine sînt însă aceşti oameni, cum răspund ei la provocările unei lumi şi istorii atît de complicate şi violente, rămîne ca cititorul să descopere. Cert este că nu cred că această carte te poate lăsa indiferent, chiar dacă uneori te poate eneva. Am primit atîtea mesaje de la cititori, cum nu am primit de la toate cărţile celelalte la un loc. Cititorii de tot felul au venit cu multe reacţii şi întrebari foarte interesante. Oamenii sînt curiosi să afle, oamenii au nedumeriri, oamenii se regăsesc pe alocuri sau sînt iritaţi de ceva. Şi asta e foarte bine. Cînd oamenii reacţionează la un text e foarte bine. Asta însemnă că nu ai scris degeaba.

D.E.B: „Da, sunt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sunt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sunt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atâtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi” – spui tu și, considerând istoria declarațiilor tale, aceasta este o poziție privilegiată, singura în măsură să asigure supraviețuirea în raport cu relațiile de putere. În cazul în care există o metaforă care se poate aplica, ca sistem, în contemporan, mi-ar plăcea să o detaliezi. Tu însuți anunțai cândva că dorești să impinge zona de acțiune printr-o pratcică socio-politică: crearea diverseolor reţele dintre grupuri marginale şi active, crearea unor noi practici de luptă şi apărare civilă, regîndirea şi practicarea politicului în alte sfere decît cea a “politicii de partid” şi “societăţii civile”. Cel puțin aparent, sectanții tăi sunt cei care refuză consecvent societatea și, în cele din urmă, devin centrul lumii.

Vasile Ernu: Pe mine mă interesează foarte mult un soi de praxis al unui crez. E una să ai o opinie despre ceva şi e cu totul altceva să ai şi o practică care să susţină opinia, convingerea, crezul tău. Astăzi e promovat un tip de apolitism lipsit de credinţă sau convingere asumată. Totul e un soi de „pragmatism” non-ideologic şi cinic. Mai degrabă avem un soi de oportunism care convine perfect acestui regim politic, axat pe profit cu orice mijloace şi consum în neştire. Dar noi nu sîntem îngeri, ci oameni. Iar a fi om însemană a fi fiinţă politică şi socială cu anumite convingeri, crezuri, vise, utopii pentru care sîntem dispuşi să plătim un preţ. Cînd astea dispar, însemnă că am intrat într-o mlaştină a oportunismului individualist şi cinic.

Ce fac eu în cartea Sectanţii? Eu studiez istoria a peste 100 de ani a unui grup marginal exemplar, care reuşeşte să reziste în faţa a trei forme moderne fundamentale de represiune: represiunea statului (stalinist şi fascist), represiunea grupului majoritar religios (biserica majoritară ortodoxă) şi represiunea lumii laice, care devine în anumite perioade foarte puternică pentru că această comunitate este puritanistă. Ce mă interesează pe mine în mod special este cum reuşesc aceştia să se organizeze şi să trăiască, care sînt strategiile şi practicile care îi „salvează”. Ele devin un soi de practică politică, economică şi socială, care le dă o anumită autonomie şi independenţă. Care sînt în esenţă tehnicile lor de supravieţuire? Nu e deloc uşor.

Dacă ne uităm atent la cum şi-au construit sistemele alternative de viaţă în raport cu puterea hegemonică comunistă sau fascistă, vedem că toată intelighenţia noastră anticomunistă (postfactum) şi disidenţa noastră e doar o joacă de copii. Însă ei lipsesc din istoriile oficiale, pentru că dacă ar apărea, intelighenţia noastră de serviciu şi-ar pierde „pîinea”.

Experienţa unor astfel de grupuri este însă de o actualitate acută, mai ales azi, cînd trăim vremuri în care orice formă de rezistenţă împotriva sistemului este văzută ca un rău. A te opune „mirajului pieţei” este privită ca o nebunie. Iar istoria acestui grup este „istoria unei nebunii”, în sensul cel mai evanghelic cu putinţă. Ei au fost cei care scandalizau şi rupeau logica „bunului simţ” al majorităţii care se supunea orbeşte puterii oficiale. Aceşti „nebuni” ne lipsesc azi…

D.E.B. Chiar și stânga culturală anunța anul trecut, prin vocea unuia ca Terry Eagleton, ca ateismul a murit o dată cu turnurile gemene.  Sigur, ca și în cazul lui Eagleton, cercetarea ta păstrează o perspectivă sociologică. Dar poate că ai filosofat tu însuți pe marginea importanței credinței ca agregator al acestor grupuri, de vreme ce ești atât de credibil în rolul observatorului. Reușești să reconstruiești în detalii pertinente trei comunități religioase din părțile Bugeacului: răscolnici, evrei mesianici și protestanți coloniști germani. Ai putea detalia felul în care ai înțeles fiecare dintre aceste comunități, eventual povestind câte ceva din efortul tău de documentare? În cele din urmă chiar încerci un demers mesianic, prin răsturnarea perspectivelor, sugerând că lumea răsturnată ar fi cea adevărată, ceea ce ar putea sugera ceva joacă de-a Dumnezeu sau măcar o oarecare meditație pe această temă…

Vasile Ernu: Pai nici nu trebuie să ştii prea multe. Eu nu-mi afişez convingerile religioase. Oare am aşa ceva? În spaţiul public ne afişăm convingerile politice şi tot ce ţine de universalism. Particularismele le păstrăm pentru spaţiul domestic, chiar dacă ele sînt mereu cu noi şi destul de vizibile, pentru că diferenţiază.

Revenind la cele trei comunităţi care compun, fac substanţa comunităţii de care mă ocup, atunci lucrurile stau cam aşa. M-am documentat pornind de la surse, cărţi, documente şi pînă la discuţii cu oamenii locului. Întîmplător, sînt născut în această zonă şi crescut printre ei. Sînt cumva parte din acest melanj. Iar asta mi-a oferit un mare avantaj, pentru că îi ştiu pe aceşti oameni, îi înţeleg şi ei mă acceptă, pot comunica cu mine pe limba lor. Le înţeleg bine „jargonul”.

La cele trei comunităţi am apreciat foarte mult anumite calităţi. La raskolnici – curajul de a fi mereu împotriva puterii oficiale ţariste, sovietice şi ortodoxe majoritare. O stare de „bunt”, de nesupunere, de revoltă tipic rusească pe care în mare parte ei au inventat-o. La evreii mesianici – curajul şi radicalitatea de a fi singuri împotriva tuturor, convingerea fermă a unui exceptionalism permanent. Nu e uşor lucru să fii urît şi prigonit de toţi, pînă şi de „ai tăi”. Iar la protestanţii colonişti germani – un anumit tip de puritanism şi legalism organizatoric de care eu chiar dacă nu sînt ataşat sentimental, nu pot să nu-l respect şi să nu-i înţeleg rolul. Ei m-au învăţat să cînt pe note şi nu e deloc puţin lucru. Şi, mai ales accentul acestor trei grupuri pe un soi de permanentă educaţie autonomă. De la aceste grupuri poţi învăţa enorm de multe lucruri deosebite, care majoritarilor le lipsesc cu desăvîrşire, pentru că ei nu au nevoie de ele. Lumea văzută prin ochii acestor marginali şi lumea văzută prin ochii majoritarilor arată radical diferită. Lumea majoritarilor este foarte săracă. Cel care vînează înţelege şi interpretează altfel lumea decît cel vînat. Lipsa „puştii”, a instrumentelor puterii, suferinţa, represiunea aduce o înţelegere a lumii ceva mai profundă, mai nuanţată. Şi mai ales te pune în situaţia de a găsi soluţii neobişnuite.

D.E.B. România comunistă este un adevărat Bizanț al bisericilor, remarcă unul dintre personajele tale, în ciuda părerii comune că regimul comunist a dus o campanie plină de succes de distrugere a spiritului ortodox. Care au fost ”avantajele” comunismului din acest punct de vedere? Ai putea motiva, așa cum rezultă din propria documentare, felul în care aceste comunități și-au putut păstra identitatea de-a lungul a patru regimuri de guvernare ? Sau poate ai putea merge mai departe, încercând să-ți imaginezi ce s-ar fi întâmplat cu aceste comunități dacă ar fi supraviețuit până în era comercială sau… era post comercială, considerând că perioada de criză economică a schimbat puțin paradigmele. Spuneai cândva că era comercială a discreditat absolut orice, până și însăși ideea de revoltă. Deși personal consider că traversăm un timp eminamente spiritual, cum vezi tu lucrurile acum, în urma unei asemenea documentări ?

Vasile Ernu: Da, un erou face o călătorie în epoca comunistă şi observă ceva important, puţin analizat la noi. Mai ales că el compară prin prisma experienţei sovietice. El vede aici un adevărat Bizanţ comunist rural. Un loc în care preoţii sînt plătiţi de stat. Da, de acel stat comunist în care numărul bisericilor şi mănăstirilor este în continuare imens. Copleşitor prin comparaţie cu URSS. Vede o populaţie foarte legată de biserică în care pînă şi liderii de partid îşi îngroapă morţii după ritualurile creștine ortodoxe. De fapt, vede un adevărat Nou Bizanţ doar poleit cu un discurs comunist ultranaţionalist, în care Biserica mai degrabă înfloreşte. Realitatea de după 89 confirmă această observaţie, ipoteză. A învins filonul care deja era la putere. Sînt nişte observaţii de bun simţ. Fireşte că astăzi nu dă bine să spui asta, ci trebuie să povestim despre martirajul bisericii majoritare, lupta ei împotriva regimului criminal etc. Asta o legitimează. În realitate lucrurile arătau însă cu totul altfel. Cam aceeaşi proiecţie falsă o face şi establishmentul intelectual. Asta se vinde bine, asta legitimează, asta aduce bani.

În realitate grupurile religioase cele mai năpăstuite sînt cu totul altele. Asta fără a minimaliza şi perioada dură a anilor ’50, în care BOR a avut de suferit, fireşte.

În ce priveşte, însă, ruptura din 89 şi grupurile marginale de care mă ocup eu, lucrurile stau cumva mai complicat. Eu nu dau un răspuns clar, dar dau o direcţie de interpretare. Mie îmi place să las cititorul să tragă concluziile. El este mai competent decît mine. Eu însă cred în general că de la marginal la majoritar e foarte uşor să treci, prin gesturi mici. Prin supunere, prin susţinere, prin promovarea modului de viaţă a discursului şi practicii puterii hegemonice. La ce e bună critica puterii actuale, dacă practica de viaţă e una după regulile ei de joc? Efectele sînt minime, ba chiar o întăreşte, căci ritualurile de viaţă şi practică sînt mult mai puternice decît discursul care se pierde printre atîtea alte mărfuri.

Cred că asta s-a întîmplat şi cu aceste grupuri. S-au mişcat de la periferie spre centru, devenind parte a discursului şi puterii actuale globale. Şi nu prin cucerirea puterii, prin schimbarea ei, ci prin renunţare şi adaptare la putere. De asta pentru mine ele nu mai sînt interesante acum. Ele, în esenţă, au murit şi spun cam ceea ce spune tot discursul actual oficial. Însă ele mai au totuşi un soi de aură a trecutului şi a practicii trecutului. Eu cred că încă nu au uitat totul. Pentru mine este interesantă istoria şi practica lor de viaţă din acea perioadă complicată.

D.E.B. Întrebarea precedentă avea scopul de a introduce probabil cheia întregului demers, anume căderea în ispită. Capitalismul este Diavolul, momindu-i pe sectanți cu promisiuni deșarte. Ca orice utopie care se respectă, cartea ta este o parabolă morală. Mai este în trend să fii un critic al capitalismului, de vreme ce gânditorii îl chestionează de ceva ani? Cu rezultate îndoielnice, altminteri, dacă ne amintim că au trecut fără efecte niște ani de când anumite grupuri se grăbeau să anunțe reînvierea marxismului… cum stau lucrurile din punctul tău de vedere după criza economică?

Vasile Ernu: Cînd e vorbă de viaţa socială, politică şi economie, zic și eu ca poetul „Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni”. Nu trebuie să esenţializăm. Regimurile politice sînt nişte constructe care pot fi la rîndul lor analizate, deconstruite etc. E adevărat că avem mereu aceeaşi problemă: cum îmblînzim Leviathanul care deseori devine o „fiară politică” autonomă, complicată şi greu de ţinut în frîu. Uneori devine „monstruoasă”. Dar, aşa cum spuneam, oamenii sînt cei care au vise, idei, acţiuni prin care pot pune capăt unui vis devenit coşmar şi reinventa alte vise şi realităţi. Nu trebuie să uităm asta. Noi sîntem oameni în măsura în care putem visa, crea utopii, cu riscurile de rigoare. Cînd visul moare, murim şi noi. În definitiv, nu contează cum se numeşte regimul care devine prea puternic şi nu ne mai lasă să ne trăim viaţa. Că e comunism sau capitalism, asta e secundar în momentul în care el devine pentru tine un sistem oprimant în diversele lui forme. Aşa cum am dizolvat un regim comunist dur şi oprimant putem dizolva şi alte regimuri. Acum, întîmplător, a venit rîndul capitalismului. Noi totuşi vrem o lume mai bună şi mai dreaptă. Se poate?

Zilele trecute povesteam unui grup de tineri care mă invitase la discuții. Temerile mele atcuale sînt simple. Cînd mintea începe să judece totul în termeni „de piaţă”, iar actele tale sînt predeterminate după „ordinea profitului”, atunci totul s-a dus naibii. Îţi trebuie puţin curaj şi efort să vii în contracurent şi să încerci să gîndeşti şi să acţionezi „contra pieţei”, împotriva logicii profitului, să încerci să pui valoarea umană în faţa valorii capitalului. Noi facem economia, nu economia ne face pe noi, iar istoria omenirii cunoaşte multe alte forme alternative de a rezolva o mulţime de situaţii. Acest dictat al pieţei sau mai degrabă al ideologiei pieţei ne-a scrîntit rău mintea şi practica de viaţă. Dar poate lenea e valoarea supremă, nu munca? Poate e timpul să boicotăm toată gargara asta cu eficienţa, profitabilitatea, munca în neştire etc. Poate e timpul să promovăm lenea, ineficienţa, lupta pentru timpul liber. Să ştii că „lenea” de multe ori este mult mai „eficientă” decît „munca” de tip neoliberal. Iar în viaţă nu e nevoie de chiar atît de multe lucruri. Să nu uităm că 90% din „marea producţie” este de fapt gunoi. Tot regimul acesta neoliberal este un soi de muncă în neştire, care te face eficient în producţia gunoiului.
Bunăstarea vieţii, calitatea vieţii poate nu se reduce la banii pe care-i cîştigi, ci la timpul liber pe care-l doreşti şi pe care poţi să-l trăieşti lîngă comunitatea ta, în slujba ei, lîngă copiii tăi sau ajutînd nişte oameni sărmani. Bătălia pentru timp liber e una imensă. Timpul liber a devenit un lux pe care aproape nimeni nu şi-l mai permite. Cîţi dintre noi au curajul să zică azi: băgaţi-vă banii în fund, nu-i vreau, nu dau doi bani pe cariera voastră de slugi ale sistemului, pentru că eu vreau timp liber şi pentru asta pot plăti un preţ retrăgîndu-mă din lumea voastră!
Lumea poate fi schimbată în bine numai de oameni „leneşi”, care au timp de reflecţie şi acţiune. Literatura (şi arta în general) este un exemplu perfect în acest sens: ea este făcută de „leneşi”, „rataţi”, oameni antisistem, total ineficienţi în termenii actuali, total anti-piaţă, anti-profit etc. Ce ar însemna lumea noastră fără ei? Dacă toţi aceştia ar dispărea, ar mai rămîne doar politrucii, bancherii, advertiserii şi pr-iştii (aceşti politruci de şcoală nouă) şi încă nişte băieţi cu maşini scumpe. Ce plictiseală… regimurile în general se ţin nu atît pe cei care slujesc cu pasiune regimul ci mai ales pe mulţimea tăcută şi supusă. Şi, de aceea, ei trebuie să ne intereseze în primul rînd.

Vasile Ernu sau ultimul conservator

septembrie 25, 2015 by vicuslusorum – Dan Neumann

Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti ? de Radu Cosaşu

Prefaţă la CEEA CE NE DESPART E. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu & Bogdan-Alexandru Stãnescu (Polirom 2010)

Lucrãtor cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligent service al literaturii, recunosc public cã Ernu şi Stãnescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmãresc şi mã ţin dupã dînşii de cînd au început sã se certe în 2006, de ziua naţionalã, la o masã din Hanul lui Manuc, pe o problemã la care, cu o naivitate specificã misiunilor noastre, nu puteam sã nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu sau Joyce – precum combãtea Stãnescu. O clipã, cu acea luciditate, şi ea inerentã Serviciilor noastre, mi s-au pãrut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin… Nu greşeam – Stãnescu va recunoaşte într-un târziu cã s-au prins într-un „pariu infantil”. Nu are importanţã – în fond, cum precizeazã Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este cã cei doi au continuat sã se contrazicã timp de doi ani, obligîndu-mã sã le citesc şi sã le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar strãin de breasla noastrã: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politicã – ar fi fost prea banal – ci de spiritul celor definiţi odatã în douã fraze fulgerãtoare ale lui Dostoevski : „ce fac atunci cînd se adunã tinerii ruşi?” „Discutã problemele mondiale!”. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasã a influenţei” – vor discuta problemele mondiale şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odatã, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încã tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi”.

Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadeazã în teorie, celãlalt e „bolnav” de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricãrei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemã de viaţã şi de moarte, pentru Stãnescu „doar” o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne gãsim”, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoevski printre mediocri, le vor accepta o clipã, le vor refuza dupã aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili”, îl vor ironiza pe Nabokov ca miştocar savuros în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat), apoi de la Bulgakov la Grossmnan şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V.Stalin şi de aici mai departe, ajung la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stãnescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil”. Ca în toate poveştile bune va exista însã un „deodatã” cînd „inima începe sã batã cu putere” (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodatã – fãrã multã analizã psihologicã sau teoreticã – joycianul cade rãpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţã de care „cu o imbecilitate extremã îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa…” Deodatã, gogolianul recunoaşte cã se apropie „periculos” de Tolstoi şi cã are tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucãtorul, Dublul împreunã cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subteranã, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau micã” (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fãrã de roman la Orwell cel fãrã de iluzii, de la Moscova cea fericitã la Baden- -Badenul înrãitului Feodor spre o magicã Americã de Sud unde nu vor ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat ? Cum de s-au împãcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrãtorii din Intelligent service-ul literaturii, nu obişnuim sã ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul sã o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Sã spun doar cã li s-a întîmplat un dostoevskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu : o cãinţã. De cîte ori înregistrez azi o cãinţã, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mã face sã îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti”, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stãnescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilã: „pe cine mai intereseazã doi oameni care vorbesc despre literaturã, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?”. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.

 

Revista de povestiri / interviu cu Vasile Ernu

Vasile Ernu vine duminica asta, pe 4 octombrie, de la 15:00, în Mansarda Lente, la Creative Writing Sundays. Va da feedback pe povestirile trimise de participanți și va vorbi despre literatura rusă. (sursa: Revista de Povestiri)

 

Cum se face că n-ai scris ficțiune până acum? Sau interesul tău merge mai mult spre povești colective?

Cînd am debutat cu Născut în URSS ştiu că la început de an următor, atunci cînd se fac topurile, cartea mea era trecută la cam toate categoriile: ficţiune, non-ficţiune, publicistică, jurnal etc. Lipsea doar la categoria poezie. Deci, ceea ce ştim despre genul folosit de mine este faptul că nu scriu poezie. De unde şi românitatea mea îndoielnică căci aşa spune axioma: tot românul se naşte poet.

Trecînd peste ironie. Ce fac eu e un amestec, un gen „klezmer” cum îi zic eu, în care pun la grămada mai multe genuri: ficţiune, nonficţiune, document, eseu, jurnal şi chiar poezie împrumutată…

Eu nu mai cred în proză/roman ca „gen major” şi, cum nu pot scrie poezie, care e cu adevărat un gen aparte care-ţi dă multă libertate şi are o putere de sinteză uimitoare, atunci lucrez combinativ cu mai multe genuri. Îmi este la îndemînă, mă simt mai confortabil şi cred că şi publicul actual se regăseşte mai uşor într-o astfel de „literatură artistică nonficţională”.

Eu mi-am ales aceast „drum stilistic” destul de folosit în Occident şi foarte puţin exploatat la noi. Dar e loc pentru toată lumea…

 

Dintre prozatorii ruși mai noi, traduși aici, pe cine recomanzi? 

Notam zilele trecute pe Facebook: De ce citim Vodolazkin şi nu citim Sorokin, Pelevin, Prilepin? Mă întreabă un amic ce cred despre scriitorul Vodolazkin/Водолазкин (autorul romanului Laur, Humanitas, 2014) şi cum se explică succesul lui în RO?

Acum, sincer, eu apreciez ce face Vodolazkin în literatură: imită perfect limba de sec. 17 şi mai ales o transpune „adecvat” pentru omul modern; la fel e și cu povestea. Este un profesionist şi ştie bine să facă acest tip de construcție. Însă pentru mine e un scriitor de plan secund pentru că nu aduce nimic nou, ci doar reproduce o frescă de bună calitate. Şi ştiu bine ce vorbesc cînd e vorba de literatura rusă.

În România în ultimii ani s-au tradus cîţiva autori care cu adevărat înseamnă mult pentru literatura contemporană rusă, dar care, din păcate, nu au nici pe departe același succes aici. Iată cîteva nume cu o clasă peste Vodolazkin: Mamleev, Makanin, Uliţkaia, Sorokin, Pelevin, Şişkin, Prilepin. Sînt nume care contează mult şi au produs fiecare pe felia lui mutaţii importante în literatura rusă. De ce, totuşi, Vodolazkin a tras potul cîştigător în România? Să fie de vină mașinăria de marketing & pr a Humanitasului? Da şi nu. Eu aş căuta răspunsul în zona fenomenului „Arsenie Boca”. Fără ironie. E un fenomen important pe care trebuie să încercăm să-l înțelegem.

Vodolazkin apare ca un soi de „necesitate istorică” într-o cultură rusă devenită tot mai conservatoare. În RU astăzi avem o concurenţă teribilă în zona conservatorismului: de la „staliniștii timizi” până la „imperiul contraatacă” sau „sputnik & pogrom”, care fac o joncțiune inteligentă între tradiția conservatoare germană şi cea rusească. Pînă şi liderul de la Kremlin umblă la subțioară cu Carl Schmitt. Liberalii au pierdut bătălia, iar socialiștii care se respectă sînt în pușcărie sau în Germania.

Să revenim. Vodolazkin vine pe un trend conservator unificator: conservatorismul „simfoniei bizantine”. E un conservatorism comod, non-conflictual, „adecvat” unui context economic şi social actual. Un conservatorism „mai spălat”, „stilizat”, „civilizat” şi, dacă se poate, fără topor şi sînge (ca la Dostoievski), ci cu papion sau patrafir. Cel mai important e să nu avem sînge pe papion şi patrafir. Totul trebuie să fie cumva în stilistica icoanelor bizantine pe înţelesul omului recent consumator. Fie şi pe plastic sau hîrtie. Iar în RO, acest autor – repet, de o calitate bună – şi-a găsit perfect locul şi cititorii. Şi editura. Eu mă mir că scriitorii români încă nu au înţeles potențialul acestui filon. Unii abia încep să-l intuiască. Au înțeles-o însă cîţiva eseiști, doar că îi omoară prețiozitatea limbajului. Poate şi de asta poporul citește Arsenie Boca, iar intelectualii se vor refugia în cărţile lui Vodolazkin. E mult mai comod.

Sau poate greşesc? Din cei traduşi (contemporani) în ultimii ani rămîn la aceştea: Mamleev, Makanin, Uliţkaia, Sorokin, Pelevin, Şişkin, Prilepin. Toţi foarte buni.

Am impresia că faci parte din multe cercuri de oameni deștepți, din domenii și țări diverse. E ceva ce se întâmplă când ai idei radicale, când spui ce gândești, când scrii în multe locuri, sau cum se întâmplă?

Nu alegi unde te naşti şi îţi trăieşti prima parte a vieţii. Da, sînt un copil al Imperiului cu toate că sînt antiimperialist declarat. Imperiile formatează altfel umanul şi relaţiile umane. Imperiile te învaţă să gîndeşti în spaţii geografice şi istorice imense, să nu pui particularul mai presus de universal etc. Are, e adevărat, şi hibele lui destule. Trebuie doar să înveţi să valorifici totul.

Prin contextul istoriei mele sînt prins între trei spaţii cu care ţin legătura şi cu care interacţionez: România, Republica Moldova, Rusia – Ucraina (dar şi cu o parte din ţările din fostul URSS). În ultimii 10-14 ani am dezvoltat o legătură strînsă şi cu ţări din Europa. Am circulat mult în toate direcţiile. Scriu şi public în mai mute ţări. Particip la dezbaterile din regiune mai ales în grupurile de stînga, care din păcate sînt încă destul de marginale şi pe alocuri persecutate. Sînt unul dintre foarte puţinii oameni de la noi care publică şi în presa din Ucraina şi Rusia. Dar fireşte că ţin legătura şi cu multe grupuri din Spania, Grecia sau Germania. Asta face parte dintr-un anumit fel de a înţelege lumea în care trăieşti.

Literatura este doar o mică parte din domeniile mele de interes şi care, din păcate, are o putere foarte restrînsă. Sînt atîtea alte lucruri pe care putem să le facem. În acelaşi timp cred că trebuie să scăpăm de complexele noastre provinciale prin care credem că noi ne mărginim cu Londra, Paris şi New York şi ignorăm total ţările din jurul nostru, regiuni cu care avem istorii şi experienţe comune. Trebuie să ştim că Sofia, Istanbulul, Moscova şi Kievul sînt mult mai aproape, în multe sensuri, nu doar geografic. De multe ori, o plimbare şi o poveste cu oamenii din mahalalele Istanbulului, Sofiei sau Moscovei te poate ajuta să înţelegi mult mai bine anumite probleme proprii decît o experienţă la Londra. Dar fireşte, e important să ajungi şi la Londra, însă cînd ajungi depinde foarte mult ce vrei să faci? Cu cine vrei să bei o bere? Ca în romanul Dracula: vrei să te vezi cu Contele Dracula sau cu Jonathan Harker? Vrei să devii vampir sau să omori vampiri? Iată întrebarea…

Eu vin acum de la Bruxelles şi vreau să spun că nu pot avea încredere într-un parlamentar sau eurobirocrat „nici cît în zece lipoveni beţi”, cum se spune pe la noi. De asta prefer să-mi petrec timpul cu oameni mai „coloraţi”, din păturile de jos, cu o cu totul altă experienţă de viaţă. De la ei am ce învăţa…

 

Apropo de activismul și criticatacurile tale neobosite, mă gândeam că nu cunosc prea mulți oameni cu convingeri puternice, care vin din profunzimea lor. Mai degrabă sunt luări de poziții pe teme de actualitate. Sau idei fixe. Care e diferența? Țin de moralitate convingerile? Cum dobândesc oamenii convingeri?

Într-adevăr în România vezi rar oameni cu convingeri ferme şi, mai ales, cu convingeri pentru care sînt dispuşi să rişte ceva, să plătească un preţ. Asta ţine de un anumit tip de cultură provincială, de cultura de frontieră, unde totul e într-o continuă schimbare aparentă. Aici se pune în practică un anumit tip de strategie a soldatului Švejk: neprezentarea la luptă şi ducerea bătăliei prin crîşme la nivel de discurs băşcălios. „Rezistenţa prin cultură” face parte din aceeaşi strategie à la Švejk: nu te prezinţi politic la luptă ci o arzi stilistic prin cabane şi crîşme. Regimurile hegemonice adoră acest tip de mimare a luptei politice. Chiar finanţează astfel de grupuri. Se numeşte: societate civilă.

Totul e fără risc, uşor oportunist, de atmosferă. Însă e o strategie de subzistenţă. Nu e eroică, nu se moare uşor. Culmea e că uneori aceştia cîştigă războiul prin neprezentare. Gen: UTC-iştii de ieri, capitaliştii de azi; GDS-iştii de ieri, miniştrii de azi etc. Pe mine însă mă cam irită strategia asta, dar încerc să o înţeleg. Pentru mine, critica înseamnă asumarea unui risc, înseamnă un anumit tip de radicalitate. Cartea mea, Sectanţii (şi toată trilogia anunţată) e despre asta. Cum se produce marginalitatea? Cum eşti împins spre margine cu riscul de a nu avea acces la resurse şi timp? Cum construieşti strategii de luptă cu puterea hegemonică?

 

Explici pe site-ul tău „Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.” (de aici) În Ultimii eretici ai Imperiului, pe care o citesc acum, apare o idee apropiată, cum că disidenții care criticau regimul pe limba lui/în limbajul lui nu erau disidenți adevărați, mai adevărați ar fi fost speculanții, care nu jucau după regulile lui. Cum ar arăta disidența „adevărată” față de capitalism?

Da, un regim care-şi bagă intelectualii la puşcărie este un regim care îşi respectă intelectualii, pentru că se teme de ei. Asta înseamnă că textele şi cuvintele lor înseamnă ceva pentru acest regim. Se tem, deci cuvintele intelectualilor aduc o critică reală, cu efecte pentru regim. Intelectualul nu are decît două căi: la curte sau în exil. Cînd cuvintele şi textele nu mai înseamnă nimic nici pentru regim, nici pentru intelectual, atunci totul s-a terminat şi am intrat într-un alt registru: cel al comerţului, în care, între text şi o marcă banală de săpun nu mai există diferenţe. Intrăm în regimul în care intelectualul stă la tarabă alături de orice comerciant şi vînd: unul chiloţi, altul texte. Intelectualul în acest context mai este folosit din cînd în cînd pe post de decor. Vedeţi ce decor frumos a avut preşedintele Băsescu, de exemplu: tot establishmentul nostru conservator stătea frumos pe post de „obiecte exotice şi papagali”.

Revenim. Dacă în comunism critica adusă prin texte şi cuvînt avea o forţă incredibilă, în capitalism asta nu prea mai funcţionează. Mai este nevoie de munca discursivă? Fireşte că da. Însă întrebarea corectă ar fi: ce deranjează şi pune în pericol bunul mers al actualei puteri? De ce se tem cel mai mult finanţiştii, „investitorii strategici”, corporatiştii? Nu e greu de aflat. În momentul în care răspunzi la aceste întrebări, cauţi mecanisme prin care să le produci „mici insomnii”. E doar începutul „filmului”. O să povestesc puţin în următoarele mele cărţi din „trilogia marginalilor” despre asta.

Am văzut că îți place să vorbești despre risc și curaj. Când propui idei provocatoare, incomode, ce ai tu de pierdut? Cât de mult prețuiești lucrurile pe care le ai de pierdut? Ce câștigi prin curaj și risc? Cum e balanța? Eu mă trezesc că gândesc în termeni econimici și când nu-mi propun :))

Observi bine. Cînd mintea începe să judece totul în termeni „de piaţă”, iar actele tale sînt predeterminate după „ordinea profitului”, atunci totul s-a dus naibii. Îţi trebuie puţin curaj şi efort să vii în contracurent şi să încerci să gîndeşti şi să acţionezi „contra pieţei”, împotriva logicii profitului, să încerci să pui valoarea umană în faţa valorii capitalului. Noi facem economia, nu economia ne face pe noi, iar istoria omenirii cunoaşte multe alte forme alternative de a rezolva o mulţime de situaţii. Acest dictat al pieţei sau mai degrabă al ideologiei pieţei ne-a scrîntit mintea şi practica de viaţă rău. Dar poate lenea e valoarea supremă, nu munca? Poate e timpul să boicotăm toată gargara asta cu eficienţa, profitabilitatea, munca în neştire etc. Poate e timpul să promovăm lenea, ineficienţa, lupta pentru timpul liber. Să ştii că „lenea” de multe ori este mult mai „eficientă” decît „munca” de tip neoliberal. Iar în viaţă nu e nevoie chiar de atît de multe lucruri. Să nu uităm că 90% din „marea producţie” este de fapt gunoi. Tot regimul acesta neoliberal este un soi de muncă în neştire care te face eficient în producţia gunoiului.

Bunăstarea vieţii, calitatea veţii poate nu se reduce la banii pe care-i cîştigi, ci la timpul liber pe care-l doreşti şi pe care poţi să-l trăieşti lîngă comunitatea ta, în slujba ei, lîngă copiii tăi sau ajutînd nişte oameni sărmani. Bătălia pentru timp liber e una imensă. Timpul liber a devenit un lux pe care nimeni aproape nu şi-l mai permite. Cîţi dintre noi au curajul să zică azi: băgaţi-vă banii şi papioanele în fund, nu le vreau, nu dau doi bani pe cariera voastră de slugi ale sistemului, pentru că eu vreau timp liber şi pentru asta pot plăti un preţ retrăgîndu-mă din lumea voastră!

Lumea poate fi schimbată în bine numai de oameni „leneşi”, care au timp de reflecţie şi acţiune. Literatura (şi arta în general) este un exemplu perfect în acest sens: ea este făcută de „leneşi”, „rataţi”, oameni antisistem, total neeficienţi în termenii actuali, total antipiaţă, antiprofit etc. Ce ar însemna lumea noastră fără ei? Dacă toţi aceştia ar dispărea, ar mai rămîne doar politrucii, bancherii, advertiserii şi pr-iştii (aceşti politruci de şcoală nouă) şi încă nişte baieţi cu maşini scumpe. Ce plictiseală… regimurile în general se ţin nu atît pe cei care slujesc cu pasiune regimul ci mai ales pe mulţimea tăcută şi supusă. Şi, de aceea, ei trebuie să ne intereseze în primul rînd.

 

Riscant și curajos a fost să inițiezi un festival internațional de literatură la București în 2008, împreună cu Oana Boca și BAS, FILB. Care e jobul tău în proiect? Care ar fi visul tău pentru FILB, cum ar arăta festivalul în condiții ideale? Pe cine vedem la ediția de anul ăsta și când va avea loc?

Acest festival l-am pornit mai degrabă dintr-o necesitate: pe atunci nu existau festivaluri de literatură independente. Şi acum sînt puţine pentru că banii sînt pe tot soiul de „capitale culturale” şi „primari culturnici” de moment. Dar au mai apărut lucruri interesante.

FILB este o aventură în care riscurile sînt cele legate de energie, timp şi bani chieltuiţi, pe care niciodată nu ştii cum „le recuperezi”. Evident că „nimic nu se pierde, totul se transformă” şi lucrurile au o noimă în proiectele pe care le faci din convingere, nu ca să bifezi ceva. Eu cred că este un festival de literatură de bună calitate unde poţi întîlni scriitori vii, autentici, dar şi un public fascinat de literatură. Sînt momentele noastre de oboseală activă şi de desfătare.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare