”Sectanții” de Jovi Ene
de Jovi Ene / 29 septembrie 2015 / pe Filme & Carti
Moto: ”Doar rostirea cuvântului ”sectant” trezea în rândul oamenilor un amestec de teamă, dispreț și ură. Totul mergea cam pe aceeași linie a discursului antisemit în varianta lui soft, dar care oricând se poate transforma într-o forță violentă reală.”
Sectanții – cum sunt numiți ei în Basarabia, pocăiții – cum sunt ei numiți deseori în România, reprezintă o categorie religioasă eterogenă, dar care este privită cam cu aceleași sentimente de către majoritatea populației, ortodoxe: cu distanțare, cu dispreț, cu dezgust, cu ură chiar. De altfel, un mini-sondaj am făcut și eu în rândul prietenilor mei în timp ce citeam această carte: numai la pronunțarea cuvântului ”sectant”, ei m-au privit cu reticență, deși cunoșteau afinitățile mele cu religia sau mai degrabă lipsa lor. Nu știu de unde vin toate acestea, poate din cauza îndoctrinării religioase, poate din zvonurile (unele adevărate, altele nu) cu privire la unele astfel de secte, care practică orgia sexuală (cum ar fi cazul celei a lui Gregorian Bivolaru) sau care obișnuiesc să plictisească oamenii, încercând să îi convertească door-to-door, așa cum fac Martorii lui Iehova.
Nu așa ar trebui să facem, iar cartea lui Vasile Ernu este un bun exemplu despre cum ar trebui să pornim în relațiile noastre cu ”pocăiții”, despre cum ar trebui să privim o comunitate de sectanți, aceasta nefiind nimic altceva decât o comunitate ce crede cu toate puterile în Dumnezeu, foarte bine organizată și cu cunoștințe religioase care le depășesc pe cele ale altor (mai toate) comunități.
Nu voi face o recenzie a acestui prim volum al Micii trilogii a marginalului, la mai bine de trei luni de când am terminat, rezumându-mă să punctez câteva considerații personale asupra acestui volum, în speranța că acestea vă vor atrage în a căuta, a citi și a discuta despre ”Sectanții”. Sunt, așadar, câteva lucruri care impresionează și interesează, câteva dintre ele fiind atinse de Vasile Ernu și în interviul pe care l-am publicat aici. Să le luăm pe rând:
–Este Vasile Ernu ”fiul risipitor” al comunității? Ei bine, prima impresie, dată chiar și de către situarea acestui volum în colecția Ego-grafii a editurii Polirom, este că Vasile Ernu își povestește propria copilărie și adolescență, împrumutând propriile trăiri pentru a construi mai bine istoria unei comunități. Referirile personale sunt la fiecare pagină, iar faptul că nu îl cunoșteam atât de bine pe autor mă îndemna să trec toate evenimentele ca fiind personale, plecând de la istoria tumultoasă a unei familii până la răzvrătirea tânărului, fiu risipitor, care pleacă din comunitate pentru a-și făuri un alt viitor, dar pe care nu o părăsește cu adevărat niciodată:
”Cel care trebuia să țină acest speech eram eu, ”oaia neagră” a familiei și a întregii comunități, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un ”fiu risipitor”, cu multă dragoste, căldură și un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stânjenit. Mă cuprindea o jenă teribilă.”
Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare. Tocmai pentru a sistematiza o mare parte din informații în mai puțin de 400 de pagini a fost nevoie de o transfigurare a ”personajului” Vasile Ernu (nenumit în carte) în narator-observator.
–Cum este privită religia majoritară ortodoxă de către marginali și cum sunt priviți pocăiții de către majoritari? ”Sectanții” începe cu câteva precizări, de fapt cu câteva definiții, binevenite pentru cei nefamiliarizați cu termenii religioși din Basarabia (Bugeac). Printre acestea, reiau aici pe cea cu privire la Pravoslavnici: ”nume generic pentru creștinii ortodocși. Biserica Pravoslavnică este Biserica Ortodoxă.” Aceștia sunt adversarii comunității de sectanți, Biserica Pravoslavnică fiind una dintre cele trei fațete ale puterii, alături de puterea politică și de lume în general. Cu amestecuri interesante de idei desprinse din iudaism și creștinism, la rândul lor un grup desprins de-a lungul secolelor din religiile majoritare, comunitatea privește pe majoritari, prin alternanță, la fel de rău: ca niște religioși fără substanță, ca niște închinători la idoli; prin urmare, în ochii pocăiților, majoritarii sunt niște sectanți și pe undeva este normal să se gândească așa, fiecare consideră că propria religie e mai bună.
Aici am găsit opiniile cele mai nuanțate despre religia ortodoxă și adepții săi, opinii cu care am fost de acord (le-am și publicat pe pagina mea de Facebook la momentul lecturii cărți, iar discuțiile au fost interesante). Ortodoxismul este o religie care pare pe moarte, în primul rând din pricina faptului că creștinii ortodocși nu mai sunt deloc participativi, s-au îndepărtat de religie și o întrețin doar simbolic, pe baza unor tradiții și rutine periodice a căror însemnătate au pierdut-o de mult. De altfel, naratorul din Sectanții pune deseori accentul pe această formă de religiozitate inconștientă din România sau din Basarabia, chiar din Rusia, dar practicată pe scară largă. Cum este posibil ca un ortodox să nu citească nici măcar Biblia, cum este posibil ca să ții postul sau sărbătorile fără să conștientizezi care este scopul și de unde provin aceste tradiții religioase, în ce cred oamenii dacă nu știu nimic în afară de Tatăl nostru? Ca să nu mai vorbim despre neparticiparea la slujbele religioase sau lipsa de implicare a Bisericii în asigurarea unei culturi minime ortodoxe pentru toți membrii ei:
”Ca evreu care și-a petrecut ani buni din viață citind din cărțile sfinte, știa că pentru a găsi un pravoslavnic bun cunoscător al Bibliei trebuia fie să mergi în centrele teologice de elită, fie pe la mănăstiri, unde textele se amestecau destul de straniu cu tot soiul de legende și povești mistice greu de înțeles pentru un evreu. În rest, a găsi un pravoslavnic cunoscător al textelor sacre era o minune.” (pag. 62)
”De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rândul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță că într-un an de educație în cea mai banală grupare ”pocăită” se învață mai multă religie decât în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia ”pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezentă aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvârșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rândul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sunt destul de rare.” (pag. 190)
Afirmații corecte, cu care nu pot să fiu decât de acord. În schimb, concepția majorității cu privire la sectanți nu se bazează prea mult pe dezacordurile de ordin religios, poate cu excepția experților religioși ortodocși, care ar trebui să cunoască toate religiile lumii, tocmai pentru a avea argumente atunci când s-ar ivi discuții pe această temă. Credincioșii nu cunosc însă aspectele religioase și duc discuția cu privire la marginali spre importanța și integrarea lor în societate, pe de o parte (dacă vorbim de o latura intelectuală a discuției) sau, pe de altă parte, iau în derâdere obiceiurile lor (cum ar fi obiceiurile de nuntă, de a nu folosi tehnologia, de a nu munci sub niciun chip în zilele de sărbătoare, de a nu consuma alcool etc.), fără să se gândească prea mult că toate acestea sunt făcute cu înțelepciune, cu un spirit organizatoric rar și pe baza unor reguli bine stabilite. De aceea, într-o confruntare religioasă care nu există, un spirit liber și viu nu ar mai fi neapărat de partea majorității, ci, după ascultarea argumentelor lui Vasile Ernu, ar lua apărarea sectanților, fără discuție.
Desigur, sunt mult mai multe de povestit, despre obiceiurile sectanților, despre memoria oamenilor sau despre imaginea lor cu privire la diferitele forme de putere, indiferent că vorbim despre puterea politică (cum s-au simțit în timpul conducerii românești a Basarabiei, în perioada comunistă și cum mai rezistă comunitățile religioase în capitalism), despre diferitele forme de supraviețuire în timpul represiunii sau a foametei. Dar pe acestea vi le las să le descoperiți, iar eu nu pot spune decât că ”Sectanții” este o carte completă, acea carte care îți rămâne mult timp în minte după ce ai închis-o și care descrie subiecte interesante, despre care ai în fiecare zi tendința să deschizi o discuție cu cei apropiați.
Vasile Ernu, invitat special al Festivalului EuropaNova, Bruxelles
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-001](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-001-248x300.jpg)
În perioada 23-28 septembrie se va desfăşura la Bruxelles cea de-a treia ediţie a Festivalului EuropaNova. La evenimentele ediţiei din acest an, invitat special va fi scriitorul şi eseistul Vasile Ernu.
Curajul de a fi marginal
Serguey Ehrlich / Suplimentul de cultura / Nr.492, 07-09-2015
Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.
Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.
Cartea incepe cu vestea mortii tatalui eroului principal, cumva identic cu autorul. El trebuie sa pronunte un discurs de pomenire. Toata povestirea ulterioara poate fi vazuta ca alcatuind notite la acest discurs. Pornind de la acest „punct de vedere liric“, istoria se invarte in cercuri de memorie despre tata. E un fel de mit al „eternei reintoarceri“ – „un perpetuum mobile“ al lucrarii.
A doua linie artistica a Sectantilor este „linia directa“ a eposului, istoria a patru generatii ale unei familii de „disidenti“ religiosi din sudul Basarabiei. In povestirea sa, Ernu imita stilul grav al Vechiului Testament, foloseste citate biblice in calitate de epitafuri, isi numeste cele cinci parti ale istoriei dupa numele celor cinci parti din Pentateuh. Forma vechi-testamentara se integreaza organic in actul povestirii, deoarece o tendinta a multor minoritati religioase, dezamagite de biserica oficiala, a fost reintoarcerea la crestinismul originar, la vremea cand inca nu se produsese ruptura cu iudeii.
O investigatie istorica in spiritul directiei „post-stiinta“
Sectantii nu e doar o carte de literatura artistica „nonfiction“. Aceasta este si o investigatie istorica in spiritul directiei „post-stiinta“. Ernu scuteste cititorul de „aparatul stiintific greoi“ si, cel mai important, de dificilul „limbaj stiintific“. In partea sa „stiintifica“, cartea aduna doua genuri care se exclud – „microistoria“ si „macroistoria“. Aceasta combinatie de metode istorice mi se pare justificata.
„Microistoria“ cautarilor spirituale a patru generatii ale unei familii se desfasoara in cadrul geografic restrans al Basarabiei. Ironia istoriei face ca acest spatiu geografic sa fi facut parte – intr-un interval de doar 100 ani (sfarsitul secolului al XIX-lea – sfarsitul secolului XX) din vreo patru (!) spatii politice diferite, iar daca tinem cont si de miscarile liniei de front din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial – ajungem la vreo sase! Autorul ilustreaza acest paradox cu ajutorul unui banc despre un evreu batran care, traind toata viata pe aceeasi strada, „a ajuns“ sa se nasca in Imperiul Rus, sa invete in Romania regala, sa munceasca in URSS si sa se pensioneze in Republica Moldova. Este imposibil sa intelegem schimbarile de destin ale celor pe care toate cele patru regimuri i-au numit „sectanti“, fara a atrage atentia la fundalul „macroistoric“. Includerea istoriei familiale in contextul politic rus, romanesc, sovietic sau chiar american urmareste destinul unei familii din care o parte s-a mutat, dupa 1940, in Romania, iar alta parte a emigrat, pe timpul „Epocii de Aur“ a lui Ceausescu, din Romania in SUA. Fluctuatia istoriei intre „povestea privata“ si „povestea publica“ nu mi se pare fortata.
Autorul foloseste surse multiple – experienta personala, istoriile de familie, conversatii cu batranii comunitatii, precum si documente (jurnale personale, scrisori, memoriii si altele) din arhivele de familie ale „sectantilor“. Aditional, autorul face referinta si la surse si literatura de specialitate deja publicata.
In acest fel, Ernu construieste o antropologie a „sectei“. Combinarea unor istorii „personale“ cu generalizari de cel mai inalt ordin reprezinta inca un procedeu original al autorului. Si in acest caz Ernu reuseste sa evite sincope logice la trecerea constanta de la general la particular si invers. El renunta sa examineze diferentele dogmatice intre multiplele „secte“ ale Basarabiei si purcede la analiza lucrurilor care-i unesc pe „sectanti“: grupuri de obicei mici, consolidarea in jurul credintei sincere si care-i fac diferiti de restul societatii si de institutiile ei (statul si societatea in primul rand).
Autorul arata ca linia de demarcatie principala intre majoritate (atee in timpul sovietic) si „disidentii religiosi“ era atitudinea fata de putere. Majoritatea crestinilor au acceptat teza „pragmaticului“ apostol Pavel care sustine ca „nu exista putere ce nu ar veni de la Dumnezeu“ ca o sacralizare a puterii pamantesti. Aceasta a condus la predominanta „monarhismului“ conformist si la pasivitate sociala generala. De puterea „de la Dumnezeu“ sunt legate toate sperantele majoritatii despre schimbarea propriului destin. Noi si acum vedem cazuri cand oamenii se consoleaza cu speranta ca va veni cineva „de sus“ pentru a le rezolva toate problemele.
„Sectantii“ nu au recunoscut acest „pact“ incheiat de „colaborationistul“ Pavel cu „imparatia Cezarului“. Pentru ei, „puterea de la Dumnezeu“ nu e un dar divin, ci o incercare trimisa de sus. Sensul vietii consta in a trece cu demnitate prin aceasta incercare, in a dovedi prin suferinte credinta adevarata. Aceasta viziune i-a pus in opozitie fata de „lumea mare a organizatiilor“. In locul unei ierarhii verticale, caracteristica majoritatii religiilor, „sectantii“ au dezvoltat forme democratice de guvernare si adoptare a deciziilor. Lipsa sperantelor in raport cu puterea „satanista“ a Cezarului a generat un fenomen de activism personal exemplar si o responsabilitate personala pentru soarta lumii.
Din aceasta perspectiva, faimoasa teza weberiana despre etica „protestanta“ trebuie corectata. Merita sa reflectam asupra fundamentelor eticii protestatare, a credinciosilor „sectanti“ in raport cu majoritatea. Fenomenul antreprenorilor rusi de succes din timpul Imperiului care veneau din randurile „credinciosilor de rit vechi“ si ale altor grupuri religioase ortodoxe disidente este foarte cunoscut. Ernu arata ca, chiar si in timpul Uniunii Sovietice, cand orice forma de antreprenoriat era privita drept crima, „sectantii“ reuseau sa atinga succese economice importante. In familiile lor, un atribut al luxului sovietic atat de graitor precum automobilul era norma. In acelasi timp, prosperitatea economica nu constituia un scop in sine. Din contra, ea era un rezultat colateral al autoidentificarii spirituale care era insotita de o distantare pronuntata de „imparatia Cezarului“.
Pentru ca a da juraminte „Satanei“ inseamna un pacat de moarte, intrarea in Partidul Comunist – si in consecinta cariera sovietica – era imposibila. In acelasi timp, legea despre lupta contra „parazitismului“ nu le oferea posibilitati de a evita slujba la stat. Multi „sectanti“ se angajau, ca o forma de compromis, pe posturi prost platite – maturatori, paznici, fochisti si altele care ofereau in schimb mult timp liber. Ei aratau, prin exemple practice, justetea maximei marxiste: „Timpul liber este bogatia societatii“.
Intai de toate, acestia invatau meseriile „deficitare“. Nu e nevoie de cercetari marketologice profunde pentru a intelege ca societatea sovietica a consumului nu asigura in multe domenii necesitatile cetatenilor. In conditiile „deficitului“ total, sfera de aplicare a initiativei private era foarte larga. In Moldova, „sectantii“ au creat companii agricole si industriale „subterane“. Comunitatea lui Vasile Ernu, de exemplu, s-a specializat in cusutul blanurilor si articolelor din piele. Prin intermediul unor retele de „frati intru credinta“, era controlat intregul proces, de la cumpararea materiei prime la realizarea productiei pe intreg teritoriul URSS. Multi „sectanti“ se specializau in constructia sau reparatia locuintelor particulare sau in brigazile care operau lucrari de constructie in unele gospodarii colective depopulate.
„Baza“ economica a creat conditii pentru realizarea slujirii spirituale. „Sectele“ se deosebeau prin solidaritate exemplara si ajutor reciproc. Au fost create mecanisme eficiente pentru „protectie sociala“ alternativa. Batranii singuratici si bolnavii, nu doar membrii comunitatii, dar si pur si simplu vecini, erau atasati, in caz de nevoie, unor familii concrete. Ernu isi aminteste ca mama sa avea o zi speciala a saptamanii in care vizita persoanele nevoiase batrane: le hranea, le lecuia, le facea curatenie. A fost de asemenea construit si un sistem educational paralel – studierea colectiva a Bibliei. La fel, comunitatea a improvizat si cateva „case de cultura“. Se adunau cand la un membru al comunitatii, cand la altul. Invatau sa cante la diverse instrumente muzicale, repetau cantece religioase. Ernu isi aminteste ca practic toate serile si mai ales zilele de odihna erau ocupate de anumite forme de activitate in grup. Comunitatile religioase erau de fapt organizatii autonome ce dispuneau, practic, de o infrastructura sociala deplina. Eficienta lor era sporita si de multiplele contacte „orizontale“ cu alte „secte“ de pe teritoriul URSS. Ernu considera ca diferentele dogmatice, in aceste contacte, treceau in planul doi fata de necesitatea de a se opune Leviatanului sovietic.
Existenta acestei lumi „paralele“ se desfasura in conditiile unei adversitati, atat din partea puterii, cat si din partea societatii. Represiunile din partea statului erau acceptate cu „intelegere“, ca o posibilitate reala de a dovedi propria credinta. Mult mai greu era de suportat respingerea din partea „poporului“. Ernu aduce marturii ale batranilor care spun ca represiunile staliniste erau mai usor de suportat decat regimul legionar de la sfarsitul anilor ’30. Stalin pur si simplu baga la puscarie. Legionarii, care propovaduiau reintoarcerea la adevaratele valori ortodoxe, asmuteau poporul impotriva „sectantilor“. Situatia lor era mai rea chiar decat cea a evreilor. Evreii erau „straini“ dupa natura. Iar cei care au abandonat dogmele crestine ortodoxe erau considerati a fi „tradatori“. Ura fata de „sectanti“ ajungea pana acolo incat acestora le era interzis sa-si ingroape mortii in cimitirele ortodoxe.
Un exemplu unic de „creatie populara“
Cartea Sectantii nu e doar o creatie artistica „nonfiction“ sau o cercetare post-stiintifica in domeniul istoriei si antropologiei. Aceasta este, intr-o mare masura, si publicistica, adica o incercare de a influenta situatia contemporana, inclusiv din Moldova. Autorul se opune trend-ului etnocrat care domina societatea moldoveneasca contemporana, unde existenta unor minoritati etnice e vazuta ca o „bariera“ pe drumul „corect“ spre Uniunea Europeana prin unirea cu Romania. Ernu arata ca polietnismul traditional al regiunii noastre faciliteaza aparitia unor fenomene culturale si spirituale originale. Mai ales ca subiectii acestor cautari nu sunt intelectualii universitari, ci oamenii simpli („truditorii“). Avem in fata un exemplu unic de „creatie populara“ – reflectii despre sensul vietii, extrase din experienta colaborarii dintre credinciosii de rit vechi, colonistii germani de rit protestant si „evreii mesianici“. Datorita acestor „trei surse“ stramosul lui Vasile Ernu – un negustor de cereale si vite, care s-a mutat din Transilvania in Izmail la sfarsitul secolului al XIX-lea – a inceput sa se gandeasca la viata vesnica. Juramantul spiritual a fost intarit de o uniune de sange – casatoria cu fiica unui evreu mesianic de profesie cizmar. Imaginati-va aceste polemici fierbinti despre talmacirea Bibilei intre cizmar si negustorul de animale. Ernu demonstreaza ca diversitatea etnica reprezinta bogatia noastra comuna, izvorul cautarilor spirituale reale si potentiale ale cetatenilor tarii noastre.
Ideea unei democratii „orizontale“ in forma de retea, bazata pe interactiunea unor comunitati autonome, capata o actualitate deosebita pentru societatea moldoveneasca unde puterea, prin toate partidele, si-a demonstrat caracterul sau „satanic“. Esecul democratiei reprezentative „verticale“ in Moldova trebuie regandit ca o necesitate de trecere la democratia directa a societatii informationale, la retele „orizontale“ de diferite feluri: economice, sociale, culturale. In procesul acestei reflectii, exemplul cartii lui Ernu – democratie directa+activism social si responsabilitate – poate fi destul de fertil pentru alegerea viitorului tarii.
Flaubert spunea: „Doamna Bovary sunt eu“. Cartea Sectantii explica de asemenea fenomenul scriitorului roman Vasile Ernu. Constiinta nationala a romanilor se deosebeste prin persistenta unor tendinte traditionale „de dreapta“, de prezenta unor fobii etnice. Nu le-au evitat nici fondatorii – Eminescu si Alecsandri. Fascismul a devenit un fapt biografic rusinos al celor mai mari genii ale veacului trecut – Eliade si Cioran. Vasile Ernu se evidentiaza pe acest fundal prin asumarea unei pozitii de stanga care nu e deloc caracteristica establishment-ului romanesc contemporan, ce oscileaza intre un „darvinism“ neoliberal si un arhaism ortodox. Autorul este de asemenea si un internationalist convins. Intr-o tara deloc rusofila acesta nu se sfieste sa-si demonstreze background-ul rusesc. In spatele meu se afla marea cultura rusa – declara Vasile. Adica, acesta merge contra curentului intelectual dominant in Romania. Datorita Sectantilor ajungem sa intelegem ca urmasul unei minoritati care e gata sa-si apere cu pretul sangelui credinta nu poate sa fie altfel. Acest fapt il face interesant publicului. Intr-adevar, de ce sa mai citesti ceva cu care oricum esti de acord? Cu Ernu multa lume nu e de acord, polemizeaza si de aceea il citesc. Astept cu multa nerabdare aparitia urmatoarelor volume anuntate ale Micii trilogii a marginalilor – Banditii si IzgoiJidi.
Serguey Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt Petersburg si Chisinau. Traducerea textului este semnata de Vitalie Sprinceana. Originalul il gasiti pe e-news
Iulia Haşdeu citind Sectanţii
August 2015
Draga Vasile,
Iata in cateva cuvinte notele mele de lectura pe care, nu numai ca ti le-am promis, dar am simtit inca de la inceputul lecturii nevoia sa ti le impartasesc.
Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece.
Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.
Asadar cel mai mult i-am apreciat dimensiunea autobiografica de experienta traita, de marturie confruntata cu alte surse. Cred ca e chiar foarte potrivit sa apara in Ego-grafii. Tot aici trebuie sa spun ca mi se pare absolut excelenta – si te felicit pentru acest artificiu narativ- ideea de carte fondatoare personala (cu capitole biblice) –asumarea ta de eretic dar si misionar al unei cauze, ca un profet/apostol care scrie la randul lui o Thorah/Evanghelie. Daca miza ei principala este sa-ti achiti datoria morala fata de ai tai prin aceasta transmitere mai departe a unui adevar obiectivat dar si subiectivat – da, cartea isi atinge scopul.
Textul tau mai reuseste ceva dupa parerea mea, si anume o antropologie politica a religiosului, in sens de pertinenta a comparatiei : sectantii apar ca asemanatori social si cultural altor grupuri marginale care rezista in fata puterii hegemonice a statului si a unei societati dominante, e forta Gemeinschaft impotriva Gesselschaft : insisti asupra faptului ca – banditii, mafiotii, sectantii (ca si primii crestini) au in comun acest raport de paria cu puterea. Am scris la pag 253 : ‘superba interpretare anarho-libertariana a crstinismului’ si mai jos : ‘foarte inspirat : ‘Isus un sindicalist al pescarilor’. In anii ’60-70, antropologi foarte interesanti precum Claude Meillassoux sau Pierre Clastres erau intens preocupati de asemenea paralele. Si bine faceau. Cred ca in grupurile autogerate de astazi (comunitati autarhice, squaturi, intelectuali de stanga precum Criticatac) ar fi extrem de util sa se citeasca nu numai din Marx ci si din ‘Societatea contra statului’ de P. Clastres, care nu e doar despre indienii Guayaki din Amazonia, ci poate fi si despre noi daca vrem sa invatam ceva de la Guayaki precum Lenin voia sa invete de la staroveri.
Dar sa revin, alt element foarte antropologic e ideea ca ritualul – adica ritmicitatea, disciplina, monotonia – face comunitatea (ai ales ca un antropolog clasic inmormantarea, cantecul drept ilustrare prin excelenta a acestei idei, incercand sa sugerezi ca in ritual e incapsulata toata diferenta, frontiera, distinctia fata de ceilalti). Dar consider ca exagerezi cu acest accent pe rit-ritual pentru ca orice comunitate are rupturile ei, o distanta intre practici si valori, intre ce spun oamenii si ce fac ei, intre reprezentari si idealuri (despre cine suntem noi) si existenta concreta ‘hic et nunc’ (a lui cum suntem noi de fapt) , distanta intre ceremonial pe de-o parte si banal, zilnic pe de alta parte. De altfel chiar tu aderi la necesitatea acestei distinctii prin exemplul acelui unchi bautor dar foarte devotat atat comunitatii cat si credintei, care in retur e cand acceptat, cand respins.
Paginile despre fizgarmonie sunt de etnografie adevarata, un simplu obiect retraieste si capata sens social, simbolic, personal, identitar. As fi vrut ca asemenea intrari prin concret in sensuri mai largi sa fie mai consistente. De multe ori tu preferi insa generalizari argumentative in defavoarea descrierilor.
Daca antropologic, ai niste intuitii excelente, etnologic sau sociologic e insa frustrant sa nu aflam deloc pe parcursul cartii nici numarul, nici aria-zona pe care o cuprind aceste comunitati de ‘pocaiti’ – vorbesti despre orasul tau, dar nu stim niciodata daca e Ismail, Bolgrad sau alta localitate, nici despre continutul de schimburi in retele cu alte comunitati dar si religii, secte, etc.
Nu aflam prea multe nici despre raporturile ierarhice si roluri, pe varsta, gen sau alte criterii. De exemplu, desi spui ca rolurile de gen sunt foarte importante, femeile sunt magnifice prin absenta – ne intrebam de exemplu cum a trait, cum a negociat o noua apartenenta comunitara strabunica evreica – care foarte frumoasa (sic !) dispare in decor inca de la inceput. Capitolul despre femei si scoala care vorbeste despre rolul esential al femeilor nu face decat sa accentueze absenta lor de fond (ramane declaratia care se vrea compensatoare). Cine sunt concret acel ‘noi’ care canta, dezbat, afirma intelepciuni? Care e partea femeilor, barbatilor? De la ce varsta se poate intra in discutii? (din cate am citit despre comunitatile penticostale rome sau gitane practica religioasa neo-evanghelica pare sa fie un loc de emancipare pentru femei; e si cazul ‘sextantilor’ despre care scrii?) Tot in registrul asta aflam destul de mult despre prescriptiile alimentare si despre gestiunea muncii si a timpului liber dar nimic despre casatorii (endogame sau nu?) si sexualitate – uniuni cruciale pentru legaturile sociale in orice grup etnic (bineinteles in sens larg al cuvantului) care se preocupa de omogenitate si distanta fata de societatea inconjuratoare.
Vazand ca si fotografiile sunt nedatate si nespecificate, probabil amestecand imagini de arhiva cu cele din albume de familie, imi spun ca de fapt amestecul intre istorie, mit si autobiografie toate cu lacunele si zonele lor de umbra, e o alegere cumva deliberata impusa din de discretie si respect pentru ai tai. Din perspectiva acestui amestec care e de luat ca atare, cartea ta mi-a adus aminte de Dictionar Khazar de Milorad Pavic (mi se pare ca s-a tradus in romaneste). Si atunci critica mea care se raporteaza la carte ca la o monografie isi cam pierde rostul…
In fine, un ultim element : am asteptat tot timpul fara sa capat satisfactie sa aflu ce ai spus la inmormantarea tatalui tau, ar fi fost lucrul care ar fi lamurit de ce si cum de ai iesit din comunitate si cum te-au reprimit ei dupa atata vreme, simbolic, ritual. Fiindca termind cartea ne intrebam, ce spun si cred Sectantiii despre ce spui tu despre ei…
Insa ca orice carte buna, SECTANTII te provoaca sa-ti imaginezi (si) ce nu a reusit sau nu a vrut ea sa spuna.
Cu prietenie
Iulia Haşdeu
Am citit bestseller-urile verii, ca să nu le mai citești tu
de Laura Bretea – Vice (fragment)
Ce e musai de știut
Deși probabil că nu s-a vândut nici cât o fracțiune din cât a câștigat Humanitasul pe pamfletul lui Boia, pe Ernu l-am pus pe listă în caz că aveți prieteni fani de CriticAtac.Vasile Ernu e un om diferit de noi toți. Nu doar în sensul ca el e printre puținii care crede că Tsipras avea dreptate să bage Grecia în budă. Ernu e diferit într-un mod care probabil îl face invidios și pe Dan Alexe. Pentru că nu era destul că Ernu s-a Născut în URSS (bestseller de-acu vreo câțiva ani), spre deosebire de noi ceilalți, născuți în Berceni, Buzău sau Botoșani. Acum Ernu ne spune că vine și dintr-o familie de sectanți (pocăiți cum ar veni) și nu orice fel de sectanți, unii între evrei, ortodocși și protestanți. Nu m-ar surprinde să aflăm că și-a pierdut ochiul stâng în vreo aventură post-sovietică.Sectanții e o istorie scurtă a sectelor din sudul Republicii Moldova și în special secta din care vine familia lui Ernu („evrei mesianici”). E un eseu despre cum oamenii diferiți nu sunt suportați de majoritate și suferă din cauza persecuțiilor. Dar datoria de aur a sectanților e să rămână diferiți de majoritate și să-și respecte valorile și crezul. Sincer, nu mai știu nici eu cât din teoria lui Ernu vorbește despre sectanți religioși și cât despre rebeli politici.
Ce poți să zici deștept despre cartea asta
Recomand provocarea unei discuții despre cine e mai cool: Vasile Ernu sau Dan Alexe? Stângistul cu istorie familială ciudată sau rebelul cu experiențe exotice?„Sectanții erau adevărații rebeli/dizidenți pe vremea comuniștilor. Ei și bandiții.”„Oare cum ar fi să trecem frontiera pe la Tulcea și să mergem să vedem Izmail, Bolgrad în Ucraina? Poate vara viitoare…”
E mai bună decât cealaltă carte?
Ernu are mai multe cărți, dar probabil cealaltă ar fi Născut în URSS, apărută în 2006 și care e tot o poveste despre el, în care aflăm cum era pe vremea comuniștilor în partea cealaltă de Prut/Dunăre. Din amintiri, Născut în… are umor, e mai ușurică, mai antrenantă. Sectanții e cu filozofie, cu întrebări de felul „dar ce e veșnicia…?”.
Mică trilogie a marginalilor. Sectanții / RosuVertical
Mică trilogie a marginalilor. Sectanții / Vasile Ernu ☆☆☆☆ Cartea lui Vasile Ernu poate fi citită fie ca document istoric, fie religios, fie antropologic. Sau poate fi, mai simplu, povestea unei familii și, prin extensie, a unei comunități cu care, deși se declară agnostic, se identifică mereu: “eu, noi, ai mei, ai noștri”. Comunitatea lui Ernu, sectanții pomeniți în titlu, își are o parte din rădăcini în fostul Imperiu Rus și provine din grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndul pravoslavnicilor și altă parte în rîndul evreilor mesianici, la care se mai adaugă și niște influențe protestante nemțești. Nu e o carte lejeră, poate părea plictisitoare pentru unii, deși eu am găsit-o interesantă, abia aștept celelalte două părți din trilogie, care -presupun- nu vor fi la fel de personale. Dar poate mă înșel. Oricum, cred că e unul dintre cele mai bune titluri ale colecției Ego-grafii de pînă acum.
Sectanţii / Petru Negură
În Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii, Polirom, 2015, Vasile Ernu ni se înfăţişează ca un autor matur, un narator afirmat, fără să piardă însă o legătură de sînge cu prima sa carte, Născut în URSS. Ca şi în cartea sa de debut, Ernu cultivă un soi de nostalgie, pe care Svetlana Boym ar numi-o melancolică (nu una restitutivă), pe care autorul o mărturiseşte printre rînduri faţă de nişte vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi erau locuite de aşa-zişi „marginali”, în fapt comunităţi etnice, lingvistice şi/sau religioase acomodate mai degrabă decît integrate la un sistem dominant, el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate. Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în sensul primar, de întrebare – maieutică, de o asumată ignoranţă) şi totodată cu un tip de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de „marginal” – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o operă autentică.
“Sectanţii„ – Mihail Vakulovski
Mihail Vakulovski – Steaua / nr. 7-8 (801-802) * iulie-august 2015
„Dacã vreţi totuşi sã înţelegeţi cu adevãrat sensul evenimentelor dintr-o perioadã istoricã, cercetaţi grupurile marginale”
În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.
Deşi oamenii au locuit în acelaşi loc, ei au fost cetãţeni ai mai multor state (cu care s-au luptat în continuu): Rusia (ţaristã), România (Mare), URSS, Republica Moldova şi Ucraina. Situaşie ilustratã perfect de una din nenumãratele povestiri cu tîlc, în care un evreu de la el din localitate emigreazã în Israel şi la biroul de paşapoarte e întrebat unde s-a nãscut. În Imperiul ţarist, rãspunde omul. „- Şcoala? – România Mare. – Muncã? – URSS, profesor de muzicã. – Pensia? Republica Moldova… – Sînteţi umblat prin lume, cetãţene Şalom Isakovici, constatã domnul de la biroul de paşapoarte. – Da de unde? rãspunde abãtut bãtrînul evreu. Nu am pãrãsit cartierul nici mãcar o singurã datã în toatã viaţa mea. Acum am ieşit prima datã din oraş”.
O altã istorie despre marginali, pe care basarabeanul Vasile Ernu îi cunoaşte foarte bine, el însuşi fiind minoritar nu doar în ceea ce priveşte religia: minoritar în ţara în care s-a nãscut (URSS), dar şi în ţara în care locuieşte (România). Dar Ernu ştie cum sã se foloseascã de diferenţe, exploatîndu-le, nu încercînd sã le ascundã. Asta este soluţia idealã, cel puţin în artã, chiar dacã fiecare are dreptul sã ia o atitudine proprie. Cînd era student la Iaşi, vãzînd cã profesorii se uitã de sus la basarabeni, fiind întrebat, retoric (fireşte), de unde e, a zis cã e evreu din Odesa şi… i-a bãgat el în ceaþã. Vasile exact la fel îşi scrie şi cãrţile; alege un unghi de vedere nou, proaspãt şi neaşteptat, şi asta fiindcã ştie sã-şi exploateze perfect ceea ce-l deosebeşte de ceilalþi.
Ca şi volumele lui Vasile Ernu de pînã acum, „Sectanþii” se citeşte cu mare plãcere. Pe lîngã istoria acestei secte, strîns legatã de arborele genealogic al familiei Ernu, în carte descoperim multe personaje fascinante, din familie, din comunitate, din zonã sau, oricum, legate de sectã sau familie. Apropo, „Sectanþii” e dedicatã pãrinþilor scriitorului şi începe cu un moment biografic tragic, dar… aşteptat – moartea tatãlui, anunţatã de mamã. Am admirat mereu cum Vasile Ernu îşi construieşte cãrţile, cum alege sã le înceapã şi sã le încheie. „Sectanþii” începe cu anunţul morþii tatãlui şi se terminã cu anunţul morþii satului moldovenesc. Epilogul e despre întîlnirile de vacanþã cu deadea Saşa, ultimul sectant din generaţia tatãlui sãu, deci despre anunţul morţii unei generaþii de sectanţi. O carte despre intimitate, convingeri şi educaþia religioasã, familialã şi socialã, despre cîte poate îndura omul (pp. 154-155), despre speranţã (155), despre timp şi despre cum trece timpul în afara şi în interiorul graniţelor (156-157). Oricît de serioasã şi cruntã ar fi tema abordatã, Vasile Ernu îi gãseşte o cheiþã care face povestea duioasã. În capitolul despre foamete (scris impecabil, cum altfel?), Ernu exploateazã propria experienţã pentru a ilustra pe viu aceastã temã îngrozitoare. Mamã-sa, de peste 85 de ani, a trecut prin foametea de dupã rãzboi („N-am crezut c-o sã scap”). Cînd vorbesc la telefon, îl întreabã un singur lucru, care l-ar pune în încurcãturã pe fiecare dintre noi. „Cînd mã sunã, îmi pune o singurã întrebare. Ştiţi ce întrebare? Dragul meu, ai ce mînca? Mã uit în jur şi mã ruşinez, sînt jenat. E o întrebare care nu se mai pune. Mîncarea, în ziua de azi, a ajuns într-un cu totul alt tip de discurs. Aruncãm enorm de multã mîncare. Sîntem îmbuibaţi. Nu-l mai vedem pe cel flãmînd. Sîntem ignoranţi în privinţa hranei. Nu avem nici cea mai vagã culturã a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sînt jenat cînd mã întreabã asta, dar înţeleg cã, pentru ea, mîncarea este fundamentul bunãstãrii şi ţine de esenþa vieþii. Şi, cînd mã gîndesc cã prin mîncare ea înţelege o bucatã de pîine, mã apucã o ruşine profundã…”… Uite aşa, tot cusînd evenimente istorice de fapte (auto)biografice, Vasile Ernu îşi scrie cartea, aşa cum se ţese un covor moldovenesc. Iar noi, citindul, îl refacem, ca pe un kalaşnikov.
„Sectanþii” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind prima parte a unei trilogii a marginalilor. Deci, VA URMA!