Arhiva May, 2015
Evenimentele de la Chișinău. Luni discuție, marți lansare.
de Arthur Suciu / NR. 518 din 28-May-2015 / Cultura
Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Sectanţii este o nouă carte „periculoasă“, scrisă şi tocmai publicată, la Polirom, de Vasile Ernu. Cititorii săi erau obişnuiţi cu provocarea, mai ales cu atacurile dure, de pe poziţii foarte de stânga, la adresa ideologiei neoliberale. Şi intelectualii „de dreapta“ simţiseră că au de-a face cu un opozant destul de priceput, ca dovadă unele reacţii nu tocmai cuşer la adresa sa.
De această dată, pericolul nu se îndreaptă însă către Patapievici & compania sau nu doar către ei; cel mai ameninţat este autorul însuşi. Sectanţii este, pentru Ernu, o carte riscantă din mai multe puncte de vedere. Ea aduce o schimbare a abordării generale, parţial a genului literar, precum şi a registrului tematic, deconspirând totodată sursele autobiografice ale distanţării autorului de mediile politice şi culturale dominante.
Dacă Gabriel Liiceanu ar citi Sectanţii, ar fi surprins de asemănarea cu unele dintre propriile sale cărţi. Aici cântă, ca şi în multe pasaje din Scrisori către fiul meu, „muzica nostalgiei“ (p.330). Aceasta este cea mai personală carte scrisă de Ernu, mai mult ca sigur sub imperiul crizei de la 40 de ani. La rândul lor, Pleşu sau Patapievici ar fi surprinşi să constate că autorul este un bun cunoscător al Bibliei, că temele religioase abundă, ba chiar constituie baza gândurilor sale. E posibil aşa ceva la un marxist dovedit? Ca un masoret nu lipsit de prezumţiozitate sau, mai exact, de un anumit donquijotism, Ernu compune „textele sacre“ ale propriei familii şi comunităţi religioase. Prilejul este oferit de moartea tatălui, a cărui figură are o mare importanţă în viaţa şi în cărţile sale (Ultimii eretici ai imperiului îi este dedicată, iar Sectanţii, dedicată părinţilor, conţine nenumărate pasaje referitoare la un tată foarte interesant). Ca şi în cazul lui Liiceanu din Scrisori către fiul meu, textul este adresat, chiar dacă indirect, fiului (lui Saşa). După cum a sugerat Ernu însuşi pe Facebook, Sectanţii este un fel de „manual de religie alternativ“. Ar trebui precizat, totuşi, că autorul manualului nu prezintă neapărat „dogma“ unei religii, a unei „secte“ creştine, ci predă din propria-i experienţă în cadrul comunităţii religioase lecţia aşezării în viaţă şi, mai ales, a raportării la putere. Această raportare este în mod radical distanţată: „Ca să-l ţii pe Leviathan la distanţă, trebuie să fugi cât mai departe de tot ce înseamnă putere. La margine, la periferie. Pentru asta trebuie să te îndrepţi în direcţia opusă faţă de cea spre care merge societatea. Dacă societatea şi oamenii ei vor să acceadă la un serviciu mai bun, la un statut privilegiat, să evolueze în ierarhia socială, să obţină mai multe resurse, mai mulţi bani, funcţii, tu, ca un bun sectant, trebuie s-o iei în direcţia opusă. Trebuie să mergi în jos, în subteran.“ (p.312) Evident, asemenea idei vin în contradicţie cu creştinismul „de dreapta“, propovăduit de elitele intelectuale de la noi. Atitudinea generală a lui Ernu este una de tip „protestant“, dar nu religia ca atare contează (el spune că a devenit mai degrabă agnostic), ci structura existenţială de tip „sectar“, structură pe care o defineşte plecând de la personajul central, Iisus Christos, şi apoi o aplică altor personaje, luate parcă din Dostoievski.
Cel puţin în prima parte, Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu (el a mai scris despre „sectanţi“, dar fără o identificare clară). Trăim într-o societate dominant ortodoxă, care îi priveşte pe „sectanţi“ cu suspiciune. Iată o nouă etichetă, care se adaugă celor pe care autorul le-a primit între timp: comunist, pro-rus etc. „Secta“ lui Ernu este, totuşi, mai periculoasă decât pleiada de culte neoprotestante, originare în Statele Unite sau care înghit de-acolo nemestecat discursul pro-occidental. El însuşi critică aceste culte, arătând că adevăratul spirit sectar este acela care se opune hegemoniei puterii. Acest contraatac s-ar putea să-l „salveze“ de la o nouă identificare greşită.
Este greu de stabilit, la cărţile lui Vasile Ernu, relaţia dintre autor şi narator, dar în mod clar autorul nu-şi asumă discursul până la capăt, lăsând, ironic, un spaţiu gol pentru orice eventualitate. După Ernu-sectant, se pregăteşte Ernu-bandit (Sectanţii nu-i decât primul volum al unei trilogii a marginalilor), aşa că mai avem multe de aflat. El vorbeşte, în noua sa carte, despre amestecul limbilor în Bugeac, o temă care se întâlneşte şi la Aharon Appelfeld, născut în zona Cernăuţi. (Când a ajuns în Israel, Appelfeld vorbea – ca unele din personajele lui Ernu – un amestec de germană, rusă, idiş şi română.) De fapt, tema se regăseşte până şi la Nabokov, în Ada sau ardoarea, având rolul de a marca indeterminarea ontologică a lumii. Ea priveşte inclusiv sau mai ales raportarea la putere, ca în mărturisirea mamei: „Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii. Eu mi-am văzut de comunitate şi de familie. Am crescut cinci copii, optsprezece nepoţi, opt strănepoţi şi numărătoarea continuă.“ (p.131) De aceea, poate că nu-i corect să afirmăm – cum am fi tentaţi – că Vasile Ernu este un scriitor rus de limbă română, ci ruso-moldovenesco-româno-ucraineano-evreiesco-bugeac, adică ceva foarte postmodern. Într-adevăr, postmodernizarea se face mult mai mult simţită în Sectanţii decât în cărţile precedente, şi asta în pofida tematicii religioase. Ea sugerează că Ernu nu mai e născut în URSS, cum realist şi emfatic spune titlul primei sale cărţi. Bugeacul lui este doar o zonă indeterminată ontologic (şi politic), aşa cum rămâne încă şi România – chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem.
Vintilă MIHĂILESCU in Dilema Veche nr. 588, 21-27 mai 2015
Întîmplarea a avut loc la Biroul de Paşapoarte. Merge omul la acest birou şi acolo începe un interogatoriu cum numai instituţiile evreieşti actuale ştiu să facă.
– Locul naşterii?
– Imperiul ţarist.
– Şcoala?
– România Mare.
– Muncă?
– URSS, profesor de muzică.
– Pensia?
– Republica Moldova…
– Sînteţi umblat prin lume, cetăţene şalom Isakovici, constată domnul de la Biroul de Paşapoarte.
– Da’ de unde! răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş…
Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Din această perspectivă, multe lucruri din lumea noastră ni se înfăţişează altfel. Fără să-şi fi propus şi, evident, neinteresat de aceasta, Ernu participă astfel, sui generis, la „noul val“ al istoriografiei româneşti în măsura în care schimbarea de perspectivă, minuţios documentată, destabilizează multe „evidenţe“ ale viziunii noastre despre lume, istorie şi noi înşine. La nivel factual, iată o primă constatare incomodă, ba chiar „revoltătoare“ la prima vedere: „Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni şi, în toate judeţele, ai mănăstiri. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? E de neimaginat. Un adevărat nou Bizanţ comunist. De neimaginat pentru un cetăţean sovietic“ – notează un „sectant“ în vizită prin România socialistă.
Constatare de neimaginat, la rîndul său, pentru un cetăţean român, care ştie doar că Ceauşescu a demolat bisericile. Cine vrea să deducă de aici că surpriza „sectantului“ basarabean (?) este o apărare a comunismului şi/sau a lui Ceauşescu, n-are decît! Este doar o constatare făcută posibilă prin schimbarea perspectivei, este o parte nevăzută – pentru că este neprivită – a unui adevăr care rămîne la fel de crud, dar mai complet.
La un nivel principial, lucrurile devin şi mai complicate, iar afirmaţia „stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului“, scoasă din context, este de natură să-i atragă lui Ernu toate blestemele din lume. Dar din perspectiva „sectanţilor“ acestei lumi, lucrurile nu stau aşa.
Social şi istoric, ei au fost văzuţi diferit de legionari şi bolşevici: „Dacă pentru bolşevici grupurile noastre reprezentau un adevărat model de «democraţie interioară, solidaritate economică şi socială», demn de urmat şi mai ales de utilizat în lupta lor politică, pentru legionari, modelul nostru însemna o adevărată molimă comunistă care afecta «simfonia eternă şi sfîntă a poporului ortodox». De aceea trebuia să fim distruşi cu orice mijloace“. „Sectanţii“ au rămas aceiaşi şi în timpul legionarilor, şi în cel al bolşevicilor; cel puţin pentru o vreme şi din propriile lor motive ideologice, aceştia din urmă i-au persecutat însă mai puţin.
„Avantajul“ comunismului era însă de alt ordin. „Bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem şi să fiu mai precaut cu cei care-mi dau decît cu cei care-mi iau. Că e mult mai uşor să lupţi şi să rezişti în faţa celor care-ţi iau decît în faţa celor care-ţi dau“ – povesteşte Ernu. Iar comunismul a luat, şi a luat vieţi, ceea ce pentru „sectanţi“ era însă o confirmare a valorii şi a menirii lor în această lume cu care nu au vrut să se amestece.
Complementar, „dezavantajul“ capitalismului este că, în loc să ia, acesta a ştiut să dea, reuşind astfel să-i ispitească pe „sectanţi“. Or, Ernu îi iubeşte pe „sectanţi“ pentru că – şi în măsura în care – rămîn „sectanţi“ şi se teme cel mai mult de căderea în ispită. Capitalismul (denumire la fel de generică precum Leviatanul) este astfel Diavolul datorită subtilităţii sale perverse de a duce sectanţii libertăţii în ispita căderii în Lume.
Aceasta este latura de anarhism a autorului, explicit mai degrabă în comentariile sale la propria carte; în universul său narativ, Ernu rămîne mai mult descriptiv decît revendicativ, mai degrabă pilduitor decît inchizitor. Pe de altă parte, nu este vorba despre nihilism aici, ci despre un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies cu a sa Gemeinschaft decît de un Bakunin. Căci soluţia în lupta de principiu cu Leviatanul este comunitatea bazată pe libertate şi solidaritate, care nu trebuie să răstoarne Lumea, ci doar să rămînă, demnă şi independentă, la marginea ei lumească, fiind în centrul său moral.
Ca orice utopie ce se respectă, Sectanţii se doreşte şi o parabolă morală. Şi ca orice parabolă, poţi să crezi sau nu în ea…
Catavencii, 14 mai, 2015 / Eugen Istodor
E de citit și de gîndit. Cartea Sectanții.
Reporter: Sectanții. Cînd începe iluzia pentru ei?
Vasile Ernu: Sectanții, nume dat de majoritari grupurilor minoritare și radicale religioase, sînt comunități extraordinar de interesante. Lumea văzută prin ochii lor arată foarte diferit de cea văzută prin ochii majoritarilor. Tehnicile lor de organizare și formele lor de rezistență sînt foarte eficente. Ei vor să se salveze și sînt mereu în conflict cu statul, Biserica majoritară și lumea laică, cultura hegemonică, cum zicem noi azi. Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate. Să nu uităm că la început creștinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică ce trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîțiva ani, acești amărîți de pescari evrei au schimbat fața lumii. Cum?
Rep.: Realizează farsa propriei credințe?
V.E.: Credința e o chestiune delicată și foarte intimă. Temerea cea mai mare a celor care cred este pierderea credinței. Ei sînt dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința. Credința dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a eschaton-ului, a sfîrșitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfîrșitului acestei lumi”? Pierderea credinței. Cînd oamenii își pierd temeiul de a crede, sfîrșitul deja a venit, e aici.
Rep.: Cînd îi disprețuiește Dumnezeul lor?
V.E.: Aceste grupuri marginale au cîțiva eroi și cărți biblice preferate. Ei sînt mari fani ai apostolului Pavel și ai modului lui de a înțelege și intersecta lucrurile. Mai simpatizează cîțiva prooroci și pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc și studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i unește pe toți aceștia? Un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sînt umili, supuși docili, ci se iau la harța, se bat și îi mai cer socoteală și Dumnezeului lor. Orice sectant trăiește cu o convingere fermă: eu și Dumnezeu creăm majoritatea.
Rep.: Cînd trădează? Mai pot să “se salveze”?
V.E.: La ei, salvarea nu e ceva cîștigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Cînd cineva „trădează” intervine o instituție care la ei funcționează perfect și total necunoscută în spațiul pravoslavnic. Instituția (po)căinței, care este un gest public, în fața comunității. Existența sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale și politice diferite pe termen lung. Această instituție întemeiază legea și funcționarea ei. Cum? O să-ți povestesc altă dată…
1. Am avut emoții de lansare (după o perioadă de ”nesimțire”)
2. A fost enorm de multă lume (sper pentru carte… )
3. Vorbitorii au fost foarte buni (mult peste așteptările mele pentru astfel de ritualuri. Mersi: Iulia Popovici , Vintila Mihăilescu, Marin Mălaicu-Hondrari
. Unele vorbe m-au pus pe gînduri… şi scurt smile emoticon
4. Am dat autografe multor oameni pe care nu-i cunoșteam
5. Copiii au fost excepționali (vro 15 dar Peter Pan a avut grijă de ei ca să poată părinții pălăvragi și bea suc…). Tortul a fost foarte bun
6. Am povestit cu mulţi oameni pe care-i ştiam doar de pe Facebook.
7. Am primit cadouri smile emoticon Dar Saşa cele mai multe
8. Lumea nu se dădea dusă… Eu am rămas să închid şi să fac curăţenie cu Schiop & co
Mersi tuturor, mai facem.
Miercuri, 13 mai, la ora 19.00, la Terasa J’ai Bistrot (Calea Grivitei 55), din Bucuresti, va avea loc lansarea celui mai nou volum semnat de Vasile 
Ernu, Sectanţii, aparut in colectia „Ego-grafii”, Editura Polirom.
Invitati, alaturi de autor: Iulia Popovici, Vintila Mihăilescu şi Marin Malaicu-Hondrari.
Volumul Sectanţii este primul din Mică trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii si Izgoi-Jidî.