Arhiva October, 2014
sursa: bookaholic.ro
Într-o sală cu nedrept de puțină lume pentru cât de fain a fost, Vasile Ernu a ținut o prezentare excelentă despre muzica undeground din Uniunea Sovietică, discuția mergând, de asemenea, profund în social și politic. E o prezentare pe care Vasile Ernu a mai avut-o de câteva ori, inclusiv la Berlin, pigmentată cu fragmente muzicale sau de film, preocupat fiind de grupuri marginale, de la cele muzicale la cei care făceau comerț la negru sau marginalii din diverse sectoare culturale.
Vasile pornit de la observația că nu putem vorbi despre un comunism unitar, atât la nivel geografic, cât și temporal – anii 50 au fost diferiți de 60, de 70 șamd. E vorba de procese complexe, pe care diferitele pături sociale le-au trăit în moduri diferite.
Comunismul e una dintre culturile moderne cele mai bine arhivate, și asta datorită sistemului de represiune și supraveghere care a înregistrat tot. Putem afla foarte multe pe baza dosarelor, spune Ernu. E un regim construit pe cuvânt, unde puterea vorbelor este foarte mare, de unde și puterea intelectualului de a legitima sau delegitima o idee.
Vasile dă exemplu soldații care au făcut la picior Moscova – Berlin și s-au întors acasă nu doar cu conștiința învingătorului și a invincibilității, dar și cu pradă de război, adică cu obiecte la care până atunci nu vuseseră acces în Rusia, printre care și muzică.
În anii ’50, apare primul grup, Stileaga (un fel de Malagamba rusesc), care nu au discurs politic, sunt oameni ai plăcerilor, cântă despre fericire, dar care se îmbracă și se comportă altfel – colorat, viu, dinamic. Într-un spațiu sumbru, haina devine politică și sistemul încearcă să-i discrediteze. Efectul e opus.
În anii 50-60, apare așa numita Generație Sputnik, când există o anumită sincronizare cu occidentul, mia ales la nivel tehnologic. Comunismul produce atunci o clasă care se întoarce împotriva lui – intelectuali, ingineri, oameni capabili să construiască lucruri. Se produce o elită puternică, educată, capabilă să creeze tehnologia care să zboare în spațiu, dar și capabilă să se opună regimului. Apar astfel și ingineri independenți, care sunt capabili să construiască lucruri. Aveai la ce asculta, dar nu aveai ce asculta, așa că au fost nevoiți să-și producă propriile înregistrări. Un lucru absolut inedit a fost să aud despre imprimarea muzicii pe radiografii medicale, așa numitele “coaste”, care se ascultau tot la pick-up, lucru ce a dus la un fenomen – oamenii se duceau la medic să-și facă radiografii doar pentru a avea pe ce să-și imprime apoi muzica.
Vasile Ernu a vorbit și despre muzica pornită din pușcării, cu un jargon specific. “Tradiția pușcăriașilor produce un anumit mod de stilistică, opus regimului organizat”. În Rusia anilor 60-70, se întâmpla un lucru ciudat: deținuții politici primeau pedepse mult, mult mai mici ca cei de drept comun, în special cei care făceau mici infracțiuni economice. Să vinzi la negru însemna 10 ani de închisoare, să vorbești împotriva regimului 3.
În anii 70, apar și la ei barzii cu poezie pusă pe muzică (sună cunoscut?), o formă la limita dintre oficial și neoficial, cu un discurs neutru, tolerați de autorități.
Chiatara electrică schimbă însă totul. Vasile Ernu vorbește despre BIT, adică despre trupele, oamenii-casetofon, care imitau la perfecție trupele străine, care cântau în engleză chiar dacă nu înțelegeau versurile, un mimetism care a adus o deschidere enormă la nivel muzical în Rusia. Accesul la muzica străină (total interzisă) se făcea prin țările baltice, unde prindeau posturi de radio din Finlanda, înregistrau și imitau. Așa sunt puse bazele rock-ului sovietic. Ca reacție la muzica în engleză, apare rock-ul cântat în rusește, care duce la construirea unei culturi muzicale, la organizare și promovare, un fenomen / stil de viață la care aderă și copiii nomenclaturiștilor sau oameni din sistem.
Vasile a vorbit și despre job-urile marginale, un alt fenomen interesant în URSS – erai obligat prin lege să muncești, astfel încât, dacă voiai să te sustragi sistemului, îți găseai un loc de muncă marginal – paznic la grădiniță, fochist, ilustrator etc – care îți lăsa timp liber să te ocupi de ceea ce te interesa cu adevărat (muzică, artă, grupuri religioase).
Alternativii nu aveau un mesaj anti comunism pe față, ci unul anti sistem. Devin atât de populari încât iau locul culturii oficiale iar regimul, dându-și seama că publicul are nevoie de entertainment, începe să-și producă proprii actori.
În anii 80, această cultură nevăzută, doar auzită, începe să capete un chip. La început timid, prin câteva secvențe cu trupe în filme, apoi prin filme dedicate, videoclipuri sau reviste, muzicienii ajung cunoscuți.
Drept încheiere, o ipoteză interesantă, poate surprinzătoare, dar cel mai probabil reală:
“Schimbarea nu vine cu discursul dizidenților, ci cu cei care devin un mod de viață, de comportament, care dau tonul și produc revoltă. Comunismul cade pe ritm de rock, nu pe discursurile dizidenților” spune Vasile Ernu.
Interviu realizat de Alex Savitescu /FILIT
Vasile Ernu va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Monika Peetz și Cezar-Paul Bădescu. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, se va întâlni cu elevii Colegiului Național Iași, iar sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 13.00, va susține, la Universitatea „Petre Andrei“, o conferință cu tema „Underground-ul sovietic: muzica alternativă în perioada 1945-1991“.
Ce vă face pe dumneavoastră, cei născuți „dincolo“, să căpătați, de la venirea pe lume, harul povestitului?
Nu am visat să devin scriitor, însă am fost atras de text încă din copilărie. De mic, de pe la 5 ani, am fost educat să știu cum să lucrez cu un text, cum să-l citesc și să-l comentez. Asta vine din tradiția protestant-iudaică în care am fost educat. După care m-am îndrăgostit de cărți, iar cultura sovietică era axată și ea, ca și cultura religioasă, pe text, pe poveste, pe utopie. Un mixaj fantastic care a produs multe realități tragice. Suferința și tragedia sunt cea mai bună sursă pentru poveste. Dar scriitor am ajuns din întâmplare și nu consider ceva deosebit. Eu am mai multe preocupări, iar a scrie este doar una dintre ele.
Ca om născut la Odessa, cum vedeți cele care se întâmplă acum, acolo?
Odessa e un mit frumos. Dar așa e, sunt un om crescut în sudul Basarabiei și Ucrainei. Bugeacul e de fapt locul mitic în care mi-am trăit copilăria, care cumva este o extensie, o periferie a orașului Odessa. Acum termin o carte despre această zonă și oamenii de acolo. Ce se întâmplă însă acum acolo este foarte trist și tragic. Acest proces de degradare a început încă din anii 70 ai secolului trecut. Acum vedem doar efectele. Această regiune a fost poate cea mai cosmopolită din URSS, cu un amestec etnic și religios fantastic. Din păcate, în ultimii 30 de ani asistăm la un regres teribil: universalismul este înlocuit de un „particularism“ etnic și religios vulgar și tot mai agresiv, care vine din toate direcțiile. Din nefericire s-a ajuns la un soi de Război civil, poate cea mai tragică formă de război. E nevoie de mult timp și mult efort pentru a depăși această stare de coflict tragic. Tendințele de acolo sunt din păcate globale, iar cauzele ar trebui căutate în puterea hegemonică ce domină politica și economia globală din ultimii 40 de ani.
Sunteți, câteodată, destul de vehement în scris. Ce-ați face dacă cineva v-ar interzice să mai publicați?
Scriitorul în sinea sa vrea, sau cel puțin ar trebui să vrea, să fie interzis, pentru că acest lucru ar însemna că el și textele lui contează. O Putere care-și interzice scriitorii, care și-i bagă în pușcării, îi trimite în exil reprezintă un regim care-și respectă scriitorii și intelectualii. E o formă violentă, brută și vulgară de a le spune că îi respectă. E un respect care vine din frică. Iar visul scriitorului și al intelectualului este să facă din text o forță, o putere de temut. Așa au fost mai toate regimurile antice și medievale. Așa a fost comunismul, ultimul regim care și-a persecutat direct scriitorii. De când sunt lumea și pământul scriitorul este fie unul de curte, fie unul de exil. Scriitorul e mereu pus, din punct de vedere politic, în fața acestei alegeri: la curte sau în exil. Trăim însă vremuri în care „inflația“ cuvintelor și a textelor a atins cote maxime. Scriitorul e împins tot mai mult spre zona divertismentului și comercialului, iar din punct de vedere politic capătă o funcție decorativă. Cum depășim acest impas este o temă destul de delicată și complicată. E marea provocare a culturii actuale, pentru scriitorii vremurilor noastre: cum ne sustragem mecanismului totalizant al divertismentului și pieței, cum redăm puterea de temut cuvintelor și textelor?
Nu mi se pare că v-ați găsit „locul“ în care să vă așezați… Unde ar fi acela, aici, în Republica Moldova?
E mult mai bine să „nu-ți găsești locul“. Confortul, comoditatea reprezintă un mare risc, pentru că nasc ignoranță. A fi mereu în căutarea „unui loc“, a te afla mereu „în drum“, „în trecere“, în provizorat estc o stare care te ține viu. Eu mă tem de comoditate și ignoranță. Dar, firește, „locurile“ care mă interesează în mod direct sunt cele cu care mă intersectez și pe care le cunosc cel mai bine: România, Republica Moldova și Rusia (în forma ei extinsă a Imperiului).
5 zile am vorbit continu la Iaşi. Pauză. Somn şi Saşa.
