Arhiva December, 2013
Traian Băsescu în dialog cu scriitorul Vasile Ernu
Întîi am fost la TVR1 pe tema Unirii, după care am explicat aici o parte a problemelor: Unirea Basarabiei cu România se amînă. EuroCiocoii şi Unirea..
şi a urmat asta…
Top 10 muzică etno-folk / Ex-URSS
Expert.ru ne propune un top al muzicii etno-folk actuale din fosta URSS. Sînt ceva scăpări din punctul meu de vedere dar habar nu am care a fost criteriul. Marea parte sînt referinţe deja clasice. Să vedem ce ne propun…. (melodiile sînt selectate de mine)
1. Djivan Gasparean / Armenia / genul etno
2. Huun Huur Tu / Tuva / genul etno
3. Sergei Starostin / Rusia / genul etno
4. Zdob si Zdub / Muldova / genul folk-rock
5. Sevara Hazarhan / Uzbekistan / genul etno-pop
6. Zulea kamalova / Udmurtia / genul etno
7. Nino Katamadze / Georgia / genul etno-jazz
8. Ptiţa Tîloburdă / Udmurtia / genul folk experimental
9. Tamila Sagaipova / Cecenia /genul etno-pop
10. Aidamir Mugu / Adîgheia / genul pop
Oameni de stînga într-o ţară de dreapta
Autor: Emanuel COPILAŞ / Observator Cultural
Un nume tot mai cunoscut în literatura şi în publicistica politică românească, Vasile Ernu revine cu o nouă carte, o culegere de texte publicate în principal pe platformele CriticAtac şi HotNews şi în presa culturală: Dilema Veche, revista 22. Bazîndu-se pe un discurs radical şi percutant, sincer şi uneori retoric (drept dovadă: menţionarea abruptă a numelui lui Lenin doar pentru a analiza reacţia interlocutorului), scriitura lui Ernu este inspirată de o formulă prea puţin prezentă în spaţiul cultural românesc: limbaj accesibil, idei puternice. La noi, discursul intelectual dominant inversează regula, exprimarea fiind preţioasă, suprasaturată în manieră snoabă de neologisme şi figuri de stil care nu par a avea alt sens decît acela de a oferi consistenţă unor idei anemice şi vetuste. Mai mult, „corifeii dreptei conservatoare“, aşa cum îi numeşte Ernu, căci despre ei este vorba, „nici nu dau sursele din care citează, ci doar fac trimitere cu subînţelesuri ironice. O abordare aproape mistică: nu le rostim numele ca să nu ia fiinţă“. Cu alte cuvinte, dialogul – firesc în orice cultură democratică – la care sînt invitaţi de către grupurile intelectuale liberale sau, mai nou, de către cele de stînga este respins de pe poziţii uneori ludice, alteori aproape agresive. Dar întotdeauna condescendente.
Cei care se erijează în unicii depozitari şi protectori ai modernităţii, ai toleranţei, ai moderaţiei şi ai bunului- simţ se dovedesc incapabili de a purta un dialog onest, ingredientul esenţial al modernităţii. Dar Ernu este departe de orice parti-prisuri, indiferent de ce s-ar putea crede la prima vedere. Nu este interesat atît de persoane, cît de ideile pe care anumite persoane le vehiculează, idei care au cauzat şi au acoperit în acelaşi timp numeroasele probleme structurale pe care le întîmpină astăzi societatea românească. Idei ca dereglementare, flexibilizare, privatizare sau piaţă liberă. Desigur, înţeleasă, pe urmele lui Fernand Braudel, ca o „competiţie rezonabilă“, libertatea comercială este indispensabilă oricărei societăţi plurale. Numai că, în forma în care s-a desfăşurat după destrămarea regimurilor comuniste în Europa de Est şi în Federaţia Rusă, competiţia pentru resurse a fost oricum, numai rezonabilă nu. Iar asta nu numai că a împiedicat dezvoltarea pluralismului – economic, politic, social ş.a.m.d. –, ci i-a şi atribuit nişte culpe care, de fapt, nu îi aparţineau. Pe scurt, cînd discursurile concurenţiale maschează cinic cele mai abjecte interese monopoliste, avem o mare problemă. Atît de (re)distribuire a resurselor, cît şi de identitate. Iar efectele problemei, ale cărei cauze sînt atît endogene, cît şi exogene, le culegem astăzi. Şi le vom culege pentru o bună perioadă de timp de acum înainte. Aşa cum bine ştie autorul, Uniunea So – vietică s-a dezmembrat în primul rînd prin acţiunea „baronilor locali“ sovietici, care, confruntaţi cu perspectiva eliminării sistemului care i-a produs, au pus la punct o simplă şi eficientă strategie menită să le securizeze privilegiile. Ba chiar să le amplifice. Întreţinînd sentimentele separatiste locale, aceştia au adoptat rapid discursul privatizării şi al pieţei libere, pentru a achiziţiona la preţuri ridicole bunurile industriale (fabrici de producţie, tehnologie) pe care le administrau în calitate de membri de vază ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Partidul – ca şi Uniunea Sovietică, de altfel – dispărînd, aceste resurse puteau fi gestionate de-acum discreţionar. Dar, mai întîi, trebuia să fie transferate din sfera publică în cea privată. Faţeta legală a corupţiei sistemice a avut în vedere acest aspect, în timp ce discursul liberal agresiv, parte a noului Zeitgeist, a făcut, pentru populaţia sătulă de abuzurile şi privaţiunile comunismului, restul (1.). Mitul cowboy-ului din Vestul Sălbatic s-a convertit în mitul oligarhului din Estul Sălbatic, admirat pentru uimitoarele sale aptitudini rapace într-o lume economică, politică şi socială haotică, aflată în pragul prăbuşirii. La o scară mult mai mică, obţinem imaginea României în prima jumătate a anilor 1990. Treptat, odată ce mantra eficientizării şi a flexibilizării a ajuns să fie invocată ritualic în direcţia augmentării marotei consumului – consum care, deloc surprinzător, a început la un moment dat să scadă, pe măsură ce numărul şomerilor şi al celor plecaţi la muncă în Occident creştea şi creşte în continuare, ameninţător –, a apărut, susţine Ernu, o nouă formă de Gulag. Da, aţi citit bine. „Glamour-Gulag“, pentru a păstra exprimarea autorului. O societate în care „ne mîndrim cu lanţurile de aur şi cardurile bancare“, noi şi insidioase forme de aservire, dar unde binele public nu mai există de mult. Nu numai faptic, procedural, ci şi discursiv: în România, invocarea binelui public atrage deseori după sine acuza de nostalgie comunistă, de utopism periculos pentru fragila democraţie a ţării, bîntuită permanent de fantasmele autoritarismelor politice. De acord, există pericolul revigorării extremismelor, pe care toţi l-am constatat, numai că responsabili pentru prezentul statu-quo nu sînt incomozii (sau perimaţii) care aduc insistent în discuţie problema binelui public, ci tocmai cei care l-au demantelat practic şi delegitimat intelectual în numele proprietăţii private, prea des echivalată la noi cu legea junglei şi cu dreptul forţei. Nu spun că proprietatea privată nu este absolut indispensabilă oricărei societăţi funcţionale, ci că distrugerea frenetică a proprietăţii publice în numele celei private, pentru care ar constitui, chipurile, o ameninţare, şi echivalarea batjocoritoare a primeia cu fabricile şi uzinele dezafectate după 1989, toate acestea nu fac decît să mascheze o nouă formă de fundamentalism în spaţiul românesc.
Retrăim, într-un fel, anii ’80, dar din perspectiva „fundamentalismului pieţei libere“ de data aceasta, nu a celui comunist. Iar orice tip de fundamentalism este, dacă mai era necesar să adaug, nociv. Sau, în cuvintele autorului, „într-o lume a «eticii» biologice, animale, în care doar instinctul animal e admirat, doar profitul cu orice mijloace, în care doar forţa fizică şi regulile «copacului, pietrei şi cîinelui» sînt acceptate, politicul [înţeles ca negociere, compromis, echitabilitate – n.m.] dispare. Politica de tip tehnocrat pe care o propovăduieşte noua tînără elită românească, care vine dinspre UE, face parte din aceeaşi gamă. Marea lecţie pe care ar trebui să ne-o reamintim mereu e cinică şi, din păcate, nu corespunde cu predicile noii puteri. Nu politicul, nu ideologicul, nu excesul – cu toate că şi acesta poate crea mari probleme – au creat gulagul, totalitarismul, dictatorii, ci tocmai lipsa acestora“.
O altă mare problemă este aceea că, înainte de 1989, populaţia ştia împotriva cui să se revolte. Şi cui să dea şpagă. Astăzi, în schimb, cînd opoziţia şi puterea par a îndeplini aceleaşi funcţii, în cadrul unui sistem politic tot mai asimetric în raport cu socialul, nu mai ştim nici împotriva cui să ne revoltăm, nici cui să dăm şpagă. Dacă primul aspect poate părea lipsit de importanţă, ultimul este, cu siguranţă, îngrijorător. Pentru Ernu, „tendinţa“ este „clară: privatul devine tot mai privat, iar publicul tot mai public“. Adică tot mai mult spectator în cadrul unui show gigantic pe care nu îl regizează, ci al cărui obiect este – constituit şi reconstituit în permanenţă. Asta deoarece des invocatul proces al tranziţiei (eternul panaceu pentru justificarea prezentului şi cosmetizarea viitorului) a avantajat, pînă acum, doar elitele. Nu numai elitele economice, aşa cum am putut constata în rîndurile de mai sus, ci şi pe cele intelectuale.
Ultimele, „avînd instrumentul retorico-discursiv la îndemînă, au ştiut să-şi joace mai bine cartea, făcînd un joc cu puterea post-comunistă mult mai abil: schimbăm ambalajul, păstrăm conţinutul. Ţăranii şi muncitorii, din păcate, au pierdut conţinutul şi au rămas doar cu bocetul“. Sau cu emigrarea pe piaţa muncii, europeană sau globală. Perioada comunistă a asigurat un minimum de drepturi economice, negîndu-le, în schimb, pe cele politice. Invers, după 1989, am recîştigat un minimum de drepturi politice, pierzîndu-le, în schimb, pe cele economice. De ce trebuie să alegem întotdeauna între un rău mai mare şi altul mai mic? Şi dacă tot alegem, dispunem totuşi de un oarecare discernămînt în această privinţă?
Se pare că mitul tranziţiei permanente funcţionează întocmai cum funcţiona mitul comunismului: toată lumea vorbea despre el şi nimeni nu mai apuca să îl vadă transpus în realitate. Era oricum imposibil, chiar dacă în actuala logică discursivă tranziţia nu este decît un mijloc, în timp ce, înainte de 1989, comunismul era un scop. Ca metanaraţiuni, pentru a mă exprima în termeni postmoderni, şi comunismul, şi tranziţia sînt marii semnificanţi care articulează polarizarea cîmpului social între „contrarevoluţionari“, „elemente declasate“, „deviaţionism“ şi „anarhism mic-burghez“, pentru a enumera doar cîteva etichete, şi comunişti, aceştia din urmă dînd dovadă de reponsabilitate, „spirit partinic“ şi „abnegaţie“ în procesul „construirii socialismului“, respectiv între „leneşi“, „asistaţi“, „mahala ineptă“, „cerşetori“ şi noii „oameni de bine“, cei care muncesc onorabil şi îndură cu luciditate şi moderaţie greutăţile prezentului.
Logica hegemonică, fie ea comunistă sau capitalistă, încearcă să ne transforme peremptoriu în semnificaţi. Măsura în care reuşeşte depinde numai şi numai de noi. „Morcovul“ comunismului sau al tranziţiei se micşorează progresiv, în timp ce „băţul“ represiunii şi al cenzurii, în primul caz, respectiv al şomajului şi al excluderii sociale, în al doilea caz, îşi sporesc proporţiile. Măgarul poartă, în ambele cazuri, povara întregului proces. Şi tot măgarul îi decide finalitatea.
Intelectualitatea românească poziţionată ferm la dreapta spectrului ideologic reprezintă un subiect căruia Ernu îi dedică o minuţioasă analiză, aducînd cu eleganţă în prim-plan discontinuităţile cognitive care o caracterizează: compromisurile cu puterea, la ale cărei sinecuri se înghesuie, şi afacerile oneroase cu Statul, camuflate schizoid de retorica pieţei libere, pentru care intervenţia Statului reprezintă o ameninţare; adeziunea publică la valorile ortodoxiei – valori sociale, colectiviste în esenţă –, concomitent cu preţuirea modelului social neoliberal american, model funcţional în Statele Unite, unde organizarea eficientă şi solidaritatea comunităţilor neoprotestante înlocuiesc cu succes ceea ce Statul a făcut şi încă face pentru credincioşii ortodocşi din România şi Europa de Est, în general (dispariţia asistenţei statale pentru comunităţile ortodoxe locale echivalînd cu un adevărat dezastru social); anticomunismul vehement, „memorialul durerii-caviar“, cum îl numeşte Ernu, unde atrocităţile comuniste sînt rememorate – eveniment în sine lăudabil, memoria fiind întotdeauna indispensabilă pentru înţelegerea nu numai a trecutului, ci şi a prezentului, respectiv a viitorului – la conferinţe selecte ţinute în hoteluri de cinci stele, în timp ce mizele prezentului sînt cu totul şi cu totul altele. Reproduc aici un lung şi excelent fragment din carte: „Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care el nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine.
Marea tragedie a intelighenţiei române (de ambele părţi ale Prutului) este faptul că, prin astfel de gesturi, ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce, de fapt, la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment“. Lista inconsecvenţelor intelighenţiei neo-conservatoare poate continua. Nu aş adăuga decît ceea ce Alain Badiou a punctat în discuţia sa cu Alain Finkielkraut (2.). Şi anume că dezbinarea familiei tradiţionale, atît de dragă intelectualităţii neoconservatoare, o datorăm dinamicii interne a capitalismului, bazat pe relocalizarea continuă a forţei de muncă în vederea diminuării costurilor de producţie şi a obţinerii profitului – a capitalismului căruia aceeaşi intelectualitate nu pregetă să-i dedice discursuri apologetice ori de cîte ori are ocazia. Închei menţionînd, pe urmele autorului, că stînga şi dreapta nu sînt defecte, nu sînt boli, nu sînt „contagioase“, ci reprezintă tradiţii de interpretare şi de acţionare asupra lumii perfect legitime, fiecare conţinînd, desigur, atît plusuri, cît şi minusuri. De care nu putem deveni conştienţi şi pe care nu le putem eventual surmonta decît printr-un permanent, decent şi onest dialog intelectual. Iar acest dialog, vorba lui Caragiale, este sublim, dar lipseşte cu desăvîrşire. În loc să căutăm scuze şi să invocăm expiatoriu culpe mai mult sau mai puţin imaginare, am putea realmente să începem să lucrăm în direcţia asta. Şi încă ceva.
În prefaţa lucrării, Gaspar Miklos Tamás afirmă că, prin invocarea şi poziţionarea constantă de partea „celor bătrîni, săraci, LGBTQIA, femei, negri, semiţi, inculţi, bolnavi, leneşi, respinşi, umiliţi, neapetisanţi, neiubiţi, fără putere, deci fără istorie, fără scenariu“ –, prin această văicăreală fără de sfîrşit care nu ar face altceva decît să obnubileze meritocraţia şi autenticele capacităţi de reuşită – „noi sîntem plicticoşi, noi, oamenii de stînga“. Deşi îi admir opera şi îl respect, consider că G.M. Tamás se înşală în ceea ce îl priveşte pe Vasile Ernu. Asta în cazul în care nu încearcă, în subsidiar, să incite cititorul la o lectură atentă. Vă invit să nu mă credeţi. Şi să citiţi cartea, pentru a descoperi singuri cît de puţin plicticos, cît de inteligibil şi de plastic este autorul ei.
___________________
1. Vezi excelenta lucrare a lui Tony Judt, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
2. Alain Badiou, Alain Finkelkraut, Explicaţia, Cluj, Tact, 2012.
Vasile ERNU
Sînt un om de stînga
Prefaţă de G.M. Tamás
Editura Cartier, Chişinău, 2013, 312 p.