În sfârşit, l-am înţeles pe Vasile Ernu!
de Dumitru Crudu
Pe Vasile Ernu îl cunosc încă din anii 80 ai secolului trecut, când ambii eram de dreapta, anticomunişti şi antisovietici convinşi, frecventam aceleaşi cafenele, Moldova şi Fulguşor, eram îndrăgostiţi de aceeaşi fată, de Livia, mergeam la mitinguri şi demonstraţii şi nu ratam nicio şedinţă a cenaclului Mateevici. Gaşca din care făceam parte, pe care o mai întregea Gioni, Lilian Negură, Dzan şi mulţi alţii, se aduna în garaje, în curţi sau pe străzile Chişinăului, unde cântam la chitară cântece româneşti. Sau scandam poezii de Tuchilatu, Blaga, Stănescu, Muşina; Păunescu sau Doinaş. Aveam şi un cenaclu al nostru, Sol, unde discutam creaţiile noastre. Dar marca distinctivă a grupului nostru erau dispoziţiile noastre antisovietice. După care am plecat care şi pe unde. Ion la Riga, eu, la Tbilisi. Apoi în România.
Ne-am reîntâlnit peste ani. Foarte mulţi dintre noi schimbându-se radical. Inclusiv, Vasile. Foarte mult timp nu l-am înâţeles cum a putut deveni de stânga, când, în tinereţea noastră revoluţionară, am fost nişte antisovietici şi anticomunişti convinşi. Dar, într-o bună zi, am avut o iluminare, despre care am şi vorbit într-un interviu pe care mi l-a luat Anca Mănescu pentru SemneBune. Iată ce spuneam acolo:
„Povestea lui Anton este, pe undeva, povestea generaţiei mele, a celor care au trăit în două lumi diametal opuse; au copilărit şi şi-au consumat, vorba cuiva, „adolescenţa ca un drog” în comunism şi şi-au trăit avântul tinereţii şi nemulţumirile vieţii de adult în post-comunism, adică într-o altă lume. O lume pe care au visat-o, pe care şi-au dorit-o să vină, pentru care au ieşit în stradă şi au stat flămânzi zile în şir, pentru care au putut îndura cele mai inimaginabile lipsuri şi umilinţe, numai să vină, dar când a venit, au cunoscut o mare dezabuzare. Nu asta era lumea după care lor li s-a scurs ochii. Nu asta era lumea la care ei au visat. Ei, adică noi. Inclusiv eu. E ca şi cum ai aştepta un autobuz, dar în staţie ar apărea o căruţă. E ca şi cum ai deschide uşa unui castel, dar ai intra într-o cocioabă. Şocul discrepanţei, contradicţiei, nepotrivirii între lumea la care am visat şi cea care ne-a învăluit după 90 fu aşa de mare, încât unii dintre noi au rămas buimăciţi pentru foarte mult timp de acum încolo, iar alţii şi-au schimbat radical opţiunile, renunţând la valorile liberale în favoarea celor de stânga, revenind în braţele vechii lumi din care încercaseră cu disperare să se smulgă. Alţii, în schimb, şi acum mai stau cu un picior în lumea de azi şi cu altul în lumea de atunci, codindu-se pe ce drum să meargă. Şi nu e vorba, repet, despre odrasle de nomenclaturişti, care au gustat din dulceaţa bunăstării şi confortului comunist. Nu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie se trag din oameni săraci şi sărmani, din oameni năpăstuiţi de kismet, vorba musulmanilor, fără de nostalgii după comunism, pentru că în comunism au cunoscut pe propria lor piele umilinţa. Aceşti colegi de-ai mei, ca şi mine de altminteri, s-au născut în nişte comune netrecute pe hartă, spre care nu rula niciun autobuz din lumea asta. Ca să ajungi din centrele raionale în acele sate, trebuia să parcurgi distanţe kilometrice. Mai norocos fu pictorul Ştefan Coman care mergea cu ruta până în satul vecin. Dar, într-o zi, s-a răsculat şi contra lui karma şi a pierdut cursa şi a mers pe jos, din Comrat şi până acasă, 35 de kilometri. A plecat din autogară la ora 13.00 şi a ajuns acasă un om kaput exact la miezul nopţii. Au fost câteva ierni extrem de geroase pe care le-am trăit îmbrăcat doar într-un fîş subţire de toamnă. Şi au fost alte ierni în care nu am avut bocanci în picioare. Iar la antrenamentele de la Clubul de Fotbal Speranţa din satul vecin nu numai că o întindeam pe jos, dar tot echipamentul sportiv îl căram într-o pungă de celofan, nici măcar într-o pungă de rafie, dar într-o pungă de celofan, care în mod sistematic rămânea fără torţi. Ca atare, asemenea oameni nu pot avea nostalgii după timpurile de altădată. Cu atât mai spectaculoasă este reconvertirea unor prieteni de-ai mei foarte buni, care au cunoscut şi ei pe propria piele custura unor experienţe similare, la valorile stângii. Am o singură explicaţie pentru asta: uriaşa dezamăgire şi marea scârbă pe care le-a provocat-o noua lume de după 90. Pentru că nu la această lume au visat ei. O lume condusă şi diriguită tot de foştii nomenclaturişti de cândva sau de fii lor. O lume în care numai ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. În care o dictatură s-a schimbat cu alta, în locul dictaturii ierarhice, piramidale, instaurându-se dictatura marginalităţii şi a marginii. În plus, am mai trăit o dezamăgire. Basarabenii în raport cu românii din ţară şi invers. După ce au urzit o grămadă de vise legate de Basarabia de-a lungul vieţii, după ce au fost la Chişinău, foarte mulţi români din ţară au revenit acasă cu un gust de cenuşă în gură. Au rămas şocaţi să audă atâta vorbă rusească în stradă. În magazine li se răspundea în ruseşte. Au găsit, după cum au şi scris unii dintre ei, o Basarabie rusificată. Dar nu asta fusese Basarabia pe care ei sperau s-o regăsească dincolo de Prut. La fel şi noi, basarabenii. În perioada sovietică, eram înnebuniţi după tot ce era românesc. Tot ce era românesc fiind un ideal pentru noi. Într-o iarnă, un român venise la Chişinău să-şi cumpere o căciulă cu urechi. O cuşmă, cum îi spunem noi. Dar cuşme nu se găseau nicăieri, nici la piaţă şi nici în magazine şi atunci mi-am scos eu cuşma din cap şi i-am dăruit-o, eu rămânând în continuare să înfrunt gerurile cu capul gol. Ce nu făceam de dragul unui român? A venit un român! A venit un român în vizită la Vitalie, un prieten de-al nostru, îmi spuse odată Gion. Era un văr de-al său, din Bacău. Am lăsat totul baltă şi am mers să văd… un român. O zi întreagă l-am urmat prin oraş şi i-am sorbit cuvintele din gură. Ceea ce spunea Ciprian mi se părea a fi fascinant. Orice spunea, doar de aceea că era român. Foarte mulţi dintre colegii noştri au luat-o rău în barbă după ce au mers în România. Din cauza discrepanţei dintre aşteptările noastre şi realitate. România din realitate fiind complet alta decât România din visele noastre. În România din realitate eram priviţi chiorâş şi eram taxaţi drept kaghebişti, doar de aceea că aveam accent sau că mai utilizam din când în când regionalisme.”
Abia după ce am meditat la toate aceste lucruri, l-am înţeles şi pe prietenul meu Vasile Ernu şi i-am dat dreptate. Nu la această lume am visat noi, în care doar ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. Ei bine, stângismul lui Vasile Ernu este o expresie a uriaşei dezamăgiri pe care am trăit-o de după destrămarea iluziei comuniste, vorba lui Mihai Şleahtiţchi, şi o formă a revoltei contra manipulării la care am fost supuşi în toţi aceşti ani.
Citindu-i cartea lui Vasile Ernu Sunt un om de stânga, care e o carte adrmirabilă, am mai priceput un lucru, că prietenul meu înţelege prin a fi de stânga a fi o conştiinţă critic faţă de toate derapajele lumii contemporane. A fi critic, a nu închide ochii, a sancţiona ceea ce nu merge, a te întoarce cu faţa spre problemele lumii contemporane, asta înseamnă în opinia lui Vasile Ernu a fi de stânga.
Deşi eu nu sunt de stânga, dar atitudinea sa îmi place. Îmi place foarte mult şi cartea sa, în care am auzit zbuciumul lumii de azi şi vocile celor mulţi.
În loc de încheiere, aş vrea să spun că volumul lui Vasile Ernu e ca un cazan în clocot.
TOP 10. Cele mai vîndute cărţi ale Editurii Cartier la Gaudeamus 2013
1. Vintilă Mihăilescu – Povestea maidanezului Leuțu. Despre noua ordine domestică şi criza omului
2. Vasile Ernu – Sînt un om de stînga
3. Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan – Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești
4. F. Scott Fitzgerald – Visuri de iarnă și alte povestiri
5. Jean-Pierre Vernant – Universul, Zeii, Oamenii. Mituri grecești ale originilor
8. Daniel Gicu – Fetiță inocentă sau seducătoare fatală. O Istorie a Scufiței Roșii
9. Roland Barthes – Gradul zero al scriiturii
10. Michael Ferber – Dicționar de simboluri literare, ediția a II-a
Lansare Gaudeamus 2013 / Vasile Ernu–Sînt un om de stînga / Costi Rogozanu–Carte de muncă
Editura Cartier & Editura Tact
Vasile Ernu – Sînt un om de stînga / Costi Rogozanu – Carte de muncă
Sîmbătă 23 Noiembrie
Ora: 17.00
Stand Editura Cartier
Invitaţi: G. M. Tamás, Vasile Ernu, Costi Rogozanu
Munca – Dezbatere şi lansare de carte
Miercuri, 20 noiembrie, 2013
Ora: 19.00
PLATFORMA, MNAC- Anexa, Calea Moșilor 62-68, etaj 1, București
Muncitorul nu mai există. Există corporatişti, colaboratori, oameni pe drepturi de autor, pe contract determinat, bugetari, zilieri. Investitorul e adevărata vedetă. El trebuie îngrijit şi ocrotit ca o specie rară. În rest, dacă ai un job, spune mersi şi dă-i înainte. Dacă munceşti în străinătate, taci şi spune mersi că eşti injectat cu civilizaţie zi de zi. Într-o hărmălaie ba anticomunistă, ba anticorupţie, ba anti-taxe, vă invităm la o dezbatere despre MUNCĂ în România de azi.
Cu două cărţi noi:
C.ROGOZANU – CARTE DE MUNCĂ, Editura Tact 2013
VASILE ERNU – SÎNT UN OM DE STÎNGA, Editura Cartier 2013
Interviu cu Vasile Ernu: ”Elita noastră este foarte cuminte, deloc curajoasă, și iubitoare de a sluji diverse dregătorii”
Interviu aparut pe Hyperliteratura.ro
Dragă Vasile Ernu, ai venit cu o carte nouă, numită ostentativ Sînt un om de stînga. Ce este această carte nouă?
Răspund la întrebările tale privind spre Ararat, la poalele căruia mă aflu. Aici la intersecţia între Turcia, Armenia şi Iaran e un bătrîn înţelept care mă învaţă una alta şi acum îmi şopteşte să nu arunc niciodată bumerangul prea tare că s-ar putea să se întoarcă cu forţă şi să mă lovească destul de tare dacă nu-şi atinge ţinta. Da, din păcate am întîrziat să apar cu o carte nouă la care tot muncesc. De fapt, am cîteva în lucru, care sper să iasă cît de curînd.
Însă în ultima perioadă am avut lucruri mai importante de făcut, iar copilul meu este lucrul cel mai important. Şi care a trecut hotărît de 2 ani. Perioada aceasta mi-am dedicat-o mai mult lui, şi, puțin, proiectului “CriticAtac”. Acum însă vine timpul să mai publicăm cîte ceva. E nevoie de un an sabatic pentru a finisa unele lucruri. Volumul de faţă este, de fapt, o culegere care include eseurile mele cele mai importante care au fost publicate în ultimii ani pe “CriticAtac” şi în alte reviste din ţară şi străinătate. Unele din aceste texte au apărut şi în presa rusă, engleză, franceză, spaniolă sau ucraineană. Am încercat să-i dau o formă ca să aibă cap și coadă. Paradoxul face că titlul acestui volum nici măcar nu l-am dat eu; este titlul unui text dat de “Revista 22″ cînd am publicat la ei o replică sub formă de scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici care mă atacase. E o carte de eseuri, un soi de cronică a vremurilor noastre, dar care are o bătaie mai lungă decît simpla enumerare a problemelor cu care se confruntă societatea noastră. Cartea va apărea şi în limba rusă curînd, dar într-o formă puţin modificată.
Am auzit că ai avut o aventură cu apariţia acestei cărţi? Ce s-a întîmplat?
Ce să se întîmple? Ce se mai întîmplă pe la noi şi nu numai…. Am semnat un contract cu o editură importantă de la noi şi după ce am stabilit toate detaliile de la redactare, la proiectul de promovare, am primit un telefon că volumul nu mai poate apărea…
Dar să fim mai concreţi, cum s-a derulat totul?
Bun. Eu am decis ca volumele mele numite pretentios „de autor” să apară la Editura Polirom. Am un contract cu ei pe care trebuie să-l respect. Ei mi-au scos cartea Născut în URSS devenită ceea ce se cheamă bestseller, reeditată de 4 ori şi tradusă în vreo 9 limbi (sau în curs de apariţie). La ei am scos şi Ultimii eretici ai Imperiului, dar şi Ceea ce ne desparte, scrisă împreună cu Bogdan Alexandru Stănescu. Alte proiecte de-ale mele, am decis să le scot la alte edituri. Aşa a apărut cartea de interviuri Intelighenţia rusă azi la Editura Cartier.
Pentru cartea de care vorbim, Sînt un om de stînga, am semnat un contract cu Editura Curtea Veche. O editură pe care o cunosc, ştiu ce face, cum face etc. În contractul pe l-am semnat în această vară, am explicat detaliat conţinutul, desi cea mai mare parte a textelor mele erau deja cunoscute. Am menționat pînă şi cu cine polemizez. Dar cei care mă citesc, ştiu bine că eu nu prea am treabă cu persoanele, ci cu ideile. Discutăm teme, criticăm idei. Conform acestui contract, cartea trebuia să apară anul acesta, la sfîrşitul lunii octombrie.
Şi ce s-a întîmplat? De ce nu mai apare?
Apare, dar nu acolo. Povestea continuă. A început redactarea, am discutat cu PR-ul editurii despre promovare, așa cum se face cu o editură serioasă. Totul părea profesionist. La un moment dat, primesc un telefon de la redactorul şef care îmi spune că sînt mici probleme „legate de textele care se referă la Vladimir Tismăneanu”. Am zis „ok, vin şi discutăm”. Verific ce am zis despre domnul Tismăneanu. Din cîte îmi aduceam aminte, nu prea zisesem mare lucru pentru că textele și discursul public din zona ”Tismăneanu&co” nu mi se mai par importante și semnificative demult pentru contextul social și politic în care trăim. Grupul respectiv duce o bătălie pentru un anumit tip de hegemonie culturală și frămîntă niște teme, din punctul meu de vedere moarte. Nu duc nicăieri, iar bătăliile culturale nu mă mai interesează.
Deci, verific. Aveam cîteva referințe minore în corpul textului. Una dintre ele, de exemplu, zice că domnul Tismăneanu folosește un discurs în interiorul țării și altul, afară. Dar nu era o noutate, o mai observaseră și alții. Erau niște observații în trecere. Ajung la editură și directorul editurii, domnul Arsene, cu care de altfel, m-am înțeles foarte bine și care mi-a spus încă de la început că respectă poziția mea publică ”de stînga”, mă anunță destul de stingherit că nu mai poate publica volumul meu conform contractului. Adică nu o mai publică deloc. Mie mi s-a făcut jenă de jena lui și de situația în care se afla, pentru că e dubios ca cineva să își schimbe radical pozitia în decurs de o lună, mai ales că e și parafată printr-un contract… Mă rog, l-am salutat respectuos și am plecat.
Care a fost motivul invocat de directorul editurii?
Nu a fost niciun motiv legat de calitatea textului sau unul comercial (comercialul este deseori argumentul suprem în branșă). A fost un motiv pur ideologic, ca să-i spun așa: „incompatibilitate de caractere”. Mi s-a spus clar: poziția mea nu este o joacă, ci este una programatică și nițel cam periculoasă, și editura nu poate să-și asume o astfel de publicare. Asta era ideea. Nu sîntem compatibili politic cum ar veni, sîntem pe direcții diferite. Dar oare nu asta spunea numele cărții mele? Sînt un om de stînga… nu de centru sau de dreapta. Am explicat-o de la început, tocmai pentru a nu ajunge aici. Dar domnul Arsene, sau cine l-a ”prelucrat”, are dreptate: încerc să nu mă ”joc estetic” și asta nu mai e joacă. Da, nu fac divertisment. Iar cînd adversarii se tem, este foarte bine.
În ce sens?
Știi cum e. Ultimul regim care și-a respectat intelectualii, ca să vorbesc mai cinic, a fost comunismul. În ce sens. Comuniștii, dacă scriai ode, așa cum o face și actualul regim, te remunerau gros. Dacă îl criticai, te trimiteau în Gulag. Asta înseamnă că se temeau de tine, deci te respectau. Dar plăteai un preț mare. În vremurile noastre, lucrurile sînt mai complicate și nu are rost să discutăm aici tot mecanismul. Cert este că în momentul în care ți se întîmplă o poveste din asta, înțelegi că textele tale încep să aibă un rost, o funcție, și că unii se tem, sau cel puțin sînt precauți. E un semn de respect pe care așa știu ei să ți-l comunice.
Totuși elita noastră este foarte cuminte, deloc curajoasă, și iubitoare de a sluji diverse dregătorii și înalte porți. Eu mă și mir cum de a picat regimul comunist și Ceaușescu cu o astfel de elită intelectuală. Noroc că nu ei au făcut schimbările. Dacă era după ei, încă ne mai gîndeam cum e cu ”autonomia estetică” și ”rezistența prin cultură”.
Ce crezi că s-a întîmplat, de fapt? Care a fost motivul din spatele acestei anulări a contractului, căci e puțin probabil ca un editor să își schimbe brusc opinia încît să nu-și mai respecte contractul?
Eu nu sînt paranoic, înțeleg povestea destul de bine. Lucrez în domeniu de 15 ani și știu bine cum funcționează lucrurile în acest mediu. Știu la fel de bine cum funcționează și mediul nostru intelectual, îl urmăresc de ani de zile și îl analizez. Nu vreau să învinuiesc oameni fără nici o dovadă. Și chiar dacă aș avea dovezi, nu ar servi prea mult, pentru că înțeleg bine ce înseamnă o luptă politică reală. Dar nu putem fi naivi și crede că domnul Arsene a citit 2 pagini din Ernu și s-a îngrozit de radicalismele lui… Hai să fim serioși: textul meu e prea cuminte pentru a crea astfel de reacții. Aș vrea eu să creez astfel de reacții. Dar mai e timp.
Ceea ce e clar aici e faptul că au existat presiuni. Oare există o legătură între decizia editurii și faptul că în doar 10 zile pe platforma “lapunkt.ro” (cu unele preluări pe “contributors.org”) au apărut vreo 5 texte care îmi erau dedicate, scrise de oameni apropiați editurii: Stanomir (aici), Mitchevici (aici şi aici) și gurul lor, Tismăneanu (aici)?
Toate acestea se întîmplau cu doar cîteva săptămîni înainte ca editura să-și schimbe radical opinia despre carte. Cînd oameni care susțin asiduu, cu toate mijloacele și din toate puterile establishment-ul și se vaită public ”vai ce periculos și radical gîndește Ernu”, firește că editorul, om atent să nu-și strice relațiile cu ”lumea bună”, se gîndește de 10 ori pînă publică o carte criticată de producătorii înșiși ai canonului local. Eu înțeleg bine situația, dar mă aștept ca unii editori importanți să-și asume mai mult curaj și să înțeleagă că nu mai poate exista o hegemonie a cîtorva grupuri conservatoare bine înfipte în spațiul cultural și ideologic local. Monopolul s-a spart și vin tineri care scriu foarte bine, au orientări ideologice foarte diferite și care nu mai vor să fie legitimați de aceste grupuri. Unii chiar au „tupeul” să se autolegitimeze prin ce scriu și fac!
Dar e ceva radical în cartea ta, e ceva așa de periculos cum atenționau Stanomir și Mitchievici?
Da, ei sînt băieți finuți și vigilenți și dacă cumva nu te încadrezi în grila dată de la centru, se sesizează repede. Dar o fac destul de cuminte, plictisitor de cuminte. Ei au reacționat la un text de-al meu despre protestele din Piața Universității: Тhe White Negroes, proletariatul leneş sau cîteva gînduri despre hipsterii protestatari care vor să salveze România. Ideea e că eu încerc să discut despre problemele acute ale societății actuale, să aduc critici puterii hegemonice actuale care este capitalismul global, și ei vin cu lecții de morală și îmi arată bau-baul Stalin. (O intervenţie bună la polemica cu pricina o are şi Emanuel Copilaş) Adică nu putem critica lumea actuală că vezi, doamne, vine Stalin. Alo, tovarăşi: Stalin de mult s-a privatizat!
Ăsta este un truc ieftin folosit de mai toți ostașii și rentierii puterii. Și mai vin și cu bau-baul violenței. Să vorbim de violență? Păi, hai să vorbim despre ce violență structurală fără prcedent care s-a abătut asupra majorității populatiilor din Estul Europei în perioada postcomunistă. Destructurare economică, milioane de oameni rămași fără un loc de muncă și cu un minim venit, milioane de oameni pe drumuri prin toată lumea, în căutare de lucru, familii destrămate, sute de mii de copii rămași în afara familiei, lipsă de protecție, pierderea drepturilor elementare la muncă, sănătate și educație etc. Dar despre asta nu se poate vorbi, căci, nu-i așa, strici ștaiful mantrei predicate de ei. Deci, despre cultură, papioane, pipe și anticomunsim se recomandă să vorbim, nu despre aceste probleme, și mai ales, nu despre cauzele lor. Nu te atingi de sfînta sfintelor neoliberală că se dărîmă tot eșafodajul. Ei bine, unii dintre noi nu mai vor să stea cuminți încolonați și încep să aibă și alte poziții și practici politice.
Deci asistăm la o nouă formă de cenzură…
Despre practicile de genul acesta am mai scris. E un mecanism simplu, cu forme de cenzură mult mai profunde decît cele din comunism. Nu mai e nevoie să dai telefoane, să introduci mecanisme de control brutal. Formele de presiune sînt multiple și țin mai ales de relațiile economice, de putere și precaritatea în care se află marea parte a populației. Cum job-ul a devenit un privilegiu, atunci cenzura și controlul au devenit floare la ureche. Vin de la sine. De fapt, aici am ajuns: autocenzura care a devenit insuportabilă.
Și cartea apare pînă la urmă? Unde?
Cartea a apărut la Editura Cartier zilele acestea. Am lucrat cu ei foarte bine. Tot ei au scos și Iluzia anticomunistă. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, după ce am trecut printr-o poveste asemănătoare cu colegii cu care am conceput-o. În ciuda faptului că era o carte foarte bună, cu texte excelente și pe o problemă majoră pentru acele vremuri, nici una dintre editurile importante din țară nu a îndrăznit să o accepte. De ce? Ca să nu se pună rău cu ”lumea bună”. Aceasta este realitatea. Dar nu e cazul să ne plîngem, ci să luptăm.
La ce mai lucrezi? Ce pregătești?
Am mai multe cărți în lucru pe care trebuie să le duc la bun sfîrșit cumva. Una, de interviuri-discutii cu Sorin Antohi, apare luna viitoare, de exemplu. Am în lucru o trilogie a unor grupuri marginale. Prima se va axa pe povestea a trei generații de marginali religioși. Se va numi, probabil, Sectanții. Sper să o pot preda anul viitor la Editura Polirom. Cel mai interesant e faptul că am primit o comandă din Italia să scriu o carte pe o temă care pe mine mă interesează, dar nu aveam de gînd să scriu, sau cel puțin nu în viitorul apropiat. Italienii însă vor o carte anume pe tema respectivă. Eu încă nu sînt decis. Mai sînt și altele în lucru, dar toate la timpul lor. Vreau să fac un film documentar şi să cînt.
Vasile Ernu – Sînt un om de stînga, Editura Cartier 2013. Prefaţă de G.M.Tamás
Citat de pe copertă verso:
Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat
Sînt un om de stînga – un nou volum semnat de Vasile Ernu
Sînt un om de stînga de Vasile Ernu, Editura Cartier 2013, prefaţă de G. M. Tamás
Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize. / Paul Cernat
Nietzsche avea dreptate: stînga – în formularea sa: creştinismul, democraţia şi socialismul – este duşmanul orînduirii agonistice, a ordinei libertăţii pentru cei puternici, energici şi talentaţi, libertate care poate fi susţinută numai de sclavie, o situaţie decrisă de termenul „cultură”. Cultura este întemeiată pe sclavie – foarte clar şi perfect adevărat. Stînga urăşte această fericire şi această cultură. Supraomule, noi, barbarii, îţi declarăm război. / G. M. Tamás (Prefaţă: Cum să fim oameni de stînga)
Volumul Sînt un om de stînga este o selecţie a celor mai importante texte ale autorului apărute în ultimii ani în presa scrisă şi online din ţară şi străinătate. Cartea este o cronică a vremurilor noastre şi cuprinde texte ce vizează cele mai importante evenimente, polemici, fenomene politice, sociale şi culturale prin care a trecut şi trece România şi zona est europeană.