Interviu aparut in Bewhere.ro nr. 11, octombrie 2012/ realizat de Ema Stere (aici un fragment)

Născut în URSS, trăind de 22 de ani în România, Vasile Ernu este un personaj controversat – ceea ce îi place la nebunie. Ori de câte ori se simte prea „aşezat” (într‑un loc, într-un job), lasă totul baltă şi se apucă de altceva. Cu orice risc.

Ai venit să faci Facultatea de Filosofie în România.

În ’89 era o mare efervescenţă patriotică. Şi s-a deschis deodată posibilitatea, chiar după Revoluţie, să mergem să ne cunoaştem patria. Am venit în 1990 la Facultatea de Filosofie…

Păşind pe podul de flori…

Păşind pe podul de flori, deodată am descoperit că patria era total diferită faţă de cum o aveam noi în cap şi că, în ciuda faptului că vorbeam aceeaşi limbă, înţelegeam total diferit lucrurile. Pentru mine, descoperirea României a fost ca învăţarea unei noi limbi. Mi-am dat seama că o limbă nu trebuie doar să o ştii, că trebuie să ai şi o anume experienţă socială, politică, istorică, culturală – pe care noi, totuşi, am avut-o diferită. Generaţie după generaţie am trăit sub sovietici, sub ţarism şi aşa mai departe. Pentru mine, şocul cel mai mare a fost chestia cu băşcălia. Nu o înţelegeam deloc. Pentru mine, citirea revistei Caţavencu era o tristeţe, o jale, eu o citeam în notă gogoliană… Era înjurătură de mamă acolo. Ideea de spaţiu iarăşi mi s-a părut… faptul că totul e atât de mic… Şi atunci mi-am dat seama că efectiv nu e suficient să ştii limba, e nevoie de anumită experienţă socială. Şi am început să mă obişnuiesc, să trăiesc.

Din perspectivă inversă, îmi aduc aminte de primul student din Basarabia pe care l-am cunoscut, venise la Arte Plastice, am avut impresia că vorbeşte ca Alecsandri. Era un limbaj corect, dar îngheţat la sfârşit de secol XIX.

Sunt două lucruri aici. Una este limba strict lingvistică, însă limba este mai mult decât partea ei filologică. Ţine de un anumit tip de experienţă de viaţă. De exemplu, spaţiul. Când cineva spune „hai să mergem undeva”, dacă ai experienţa de cetăţean sovietic, gândeşti în spaţii foarte mari. Povestea pe care eu o spun permanent este cum am luat eu prima dată trenul, de la Iaşi la Timişoara. Şi un domn s-a urcat cu mine în compartiment, l-am întrebat unde merge şi mi-a spus „tooocmai la Vatra Dornei”, încât eu am înţeles că e foarte departe. Nu ştiam încă prea bine harta României. L-am întrebat: „cât e până la Vatra Dornei?” şi el mi-a zis „două ore jumate”. Mi-am dat seama atunci că gândim foarte diferit geografia. Zici „spaţiu”, dar fiecare înţelege ceva foarte diferit. Chiar dacă limba are aceeaşi conotaţie, intervine experienţa de viaţă, care îţi spune altceva. Aşa că pentru mine primii ani au fost foarte grei, am trăit ca într-un spaţiu străin. A trebuit să mă readaptez, să mă recalibrez. Mi-a fost foarte greu la început.

Şi acum eşti critic.

Şi acum sunt critic, dar cred că înţeleg mai mult, sunt mai îngăduitor, în sensul că am dubla perspectivă. Adică deja mi-am însuşit stilul de viaţă, modul de gândire, modul de abordare local şi atunci am această dublă privire asupra lucrurilor. Asta îmi dă o anumită înţelegere mai lejeră.

Cum era Facultatea de Filosofie din Iaşi?

Au fost anii ‘90, nişte ani nebuni. Din două în două zile se făceau greve, viaţa de studenţie era încă foarte frumoasă… Era încă perioada în care nu se punea problema banilor atât de stringent, banii nu aveau mare semnificaţie şi nici nu era goana asta după poziţie, bani, chivernisire. Bine, eram şi mult mai tineri, dar încă se trăia destul de bine cu foarte puţin.

Studenţii erau şi mult mai vizibili.

Erau şi mult mai vizibili şi n-aveau încă gândirea asta de tip marketizat, foarte ochită pe joburi-posturi, se trăia într-o formulă mai romantică. Romantismul are frumuseţea lui. Exista, şi atunci, o tendinţă spre consum, dar şi forma de consum era foarte romantică. Faptul că era bere, că mai curgea apă caldă din când în când, era ok. Nu erau probleme serioase. Am terminat facultatea în 1996 şi m-am decis să-mi schimb oraşul. Aşa, brusc – cu toate că mi-ar fi fost mult mai comod să rămân acolo. Într-un oraş precum Iaşul, după trei ani deja ştii pe toată lumea. În România, când ştii multă lume, e uşor să te poziţionezi, fiincă totul e pe bază de relaţii, cunoştinţe. Şi atunci am făcut o mişcare bruscă, pentru că aveam un prieten şi el avea o teorie pe care eu o susţin – am şi experimentat-o pe propria-mi piele – că, o dată la 6-7 ani, este bine să-ţi schimbi locul. Să o iei de la zero.

Stau să calculez de când eşti tu în Bucureşti.

Stai, că am ajuns abia la Cluj! La Cluj am luat-o de la zero, am stat opt ani şi ceva. La Iaşi venisem cu o gentuţă cu hainele şi cu pasta de dinţi, iar la Cluj, după şase ani, am ajuns la fel. Nu ştiam nici drumul de la gară la Universitate, m-am dus şi am dat la master acolo. Am rămas mulţi ani.

Care era planul tău când ai început facultatea, de exemplu?

Nu aveam un plan propriu-zis, mă interesa foarte mult să studiez. Eram destul de romantic, n-aveam vreun plan programat. La Cluj am început să mă aşez mai bine, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă plasez pe zone foarte marginale. Mie îmi place marginalitatea. Am lucrat numai în zone alternative. Întâi am făcut cu nişte prieteni maghiari un centru de artă contemporană într-o sinagogă veche, a trebuit să caut fonduri, pe urmă am lucrat într-o editură mică, Idea…

Mică, dar foarte respectată.

Foarte respectată, da. Am făcut la Cluj prima revistă de filosofie alternativă, se numea Philosophy&Stuff, era în 1998, am stat acolo până în 2006. Atunci am decis să-mi schimb radical şi oraşul, şi stilul de viaţă – am decis să scriu o carte. N-am lucrat o perioadă, doar am scris.

Erai destul de aşezat în povestea cu Clujul, atunci te-am cunoscut eu…

Eram mai aşezat în sensul că eram aşezat într-un proiect solid, într-un proiect care avea o imagine foarte bună, era cunoscut şi afară, deja participam la multe evenimente din occident…

Nu-mi aduc aminte să fi citit ceva rău despre editura asta, ceea ce e rar… După care, îţi dai demisia, îţi iei pasta de dinţi…

Mi-am dat demisia, mi-am luat pasta de dinţi şi ciorăpeii şi am venit la Bucureşti. În Bucureşti, altă nebunie…

Erai fără ocupaţie, cum se spunea pe vremea comuniştilor…

Fără nicio ocupaţie. Şi în perioada în care n-am avut nicio ocupaţie am scris prima mea carte, Născut în URSS, care mai târziu a devenit mult premiată, mult tradusă, mult discutată ş.a.m.d. A fost şi ea un fel de risc, fiindcă am fost printre primii care au abordat dintr-o perspectivă foarte diferită spaţiul românesc.

E o carte care a realizat performanţa unică de a avea o postfaţă scrisă foarte critic faţă de carte. Eu nu am mai văzut asta, ca postfaţatorul să se distanţeze de cartea pe care o postfaţează.

La noi, oamenii nu îşi asumă riscuri, asta e…

Putea să refuze.

Putea să refuze, iar eu, fiindcă am principii foarte severe, am zis că o public, fiindcă i‑am cerut-o, omul şi-a asumat asta, era OK.

Practic, te califica drept criptocomunist, nici măcar cripto…

Mă făcea nostalgic, imperialist sovietic, de toate…

Eşti comunist, tovarăşe Ernu?

Nu sunt atât de radical şi nu-mi asum riscuri atât de mari, încă. Sunt un om de stânga, cum am declarat, dar depinde ce înţelegem prin „comunist”. Cel puţin în comunismul în formula lui realistă, nu cred nici într-un caz. Nu-mi plac regimurile totalitare.

Prin România literară, site-ul pe care l-ai făcut, Critic Atac, era calificat drept site de extremă stângă.

Din păcate, din fericire, nu este deloc de extremă! Este un site, pentru gustul meu, prea căldicel, dar cu timpul îl mai înfierbântăm. Lucrurile trebuie să fie fierbinţi, altfel, cum scrie la Scripturi, „fiindcă nu eşti nici rece, nici în clocot, te voi arunca din gură”. Deci pentru a fi păstrat într-o poziţie favorabilă, trebuie să fii puţin mai radical. Aşa că mi-am asumat această postură de marginal. Evident că după asta am lucrat şi la Editura Polirom, dar după câţiva ani mi-am dat demisia şi am rămas, de ani buni, un soi de freelancer. Şi m-am angajat în acest nou proiect la care ţin foarte mult şi care este – cel puţin când l-am pornit, era – destul de incomod. Ştii cum e, dacă la un moment dat eşti etichetat comunist, şansele tale la viaţă – la viaţă de bunăstare, la posturi, bani, joburi – devin tot mai subţiri. Dar e un risc pe care ţi-l asumi şi mergi mai departe.

Când ai scris Născut în URSS, ţi-ai dat demisia, din ce ai trăit?

Eu am o mică slăbiciune – am şi calităţi, dar am şi o slăbiciune: respect Codul Penal. N-am spart bănci, n-am furat, cu toate că e o formă de a trăi destul de rezonabilă. Vezi că, la noi, oamenii care fură cel mai mult sunt oamenii cei mai respectaţi din societate? N-am cerşit, cu toate că şi cerşitul e o formă economică respectabilă. Am trăit puţin din scris, puţin din diverse proiecte culturale, colaborări, am făcut tot felul de festivaluri… Sunt destul de activ, îmi place să fiu activ. Îmi place să produc lucruri care rămân, lucruri care nu sunt pe piaţa culturală din România. Iar acum, acest ultim proiect, este proiectul căruia îmi dedic cel mai mult timp. E o platformă online, o revistă online care se publică zilnic, are şi proiecte de tip conferinţe, şcoli educative ş.a.m.d.

De ce ai ales o zonă neliterară?

Până şi ceea ce fac eu, literatura mea, este la limită între proză şi eseu, o combinaţie destul de greu întâlnită la noi.

Dar Ultimii eretici ai Imperiului e roman.

Da, e roman, dar în care eroii principali sunt ideile, aşa că… mulţi m-au plasat mai degrabă alături de Radu Cosaşu, de zona asta. Deci de ce nu spre zona literară? Pentru că, la noi, literatura e încă văzută într-o formulă foarte estetică. Estetismul domină şi e un soi de literatură care pe mine nu mă atrage foarte mult.

Noi suntem şi cam vaccinaţi contra literaturii cu tendinţe, ştii?

Da, literatura socială e foarte puţină, poate din cauza comunismului, dar şi din multe alte cauze. Oricum, zona literară nu mă motivează atât de mult, nu mă excită la nivel de gândire, nu mă atrage. O respect, dar mai de la distanţă. Îmi plac mult mai mult zona socială, câmpul ideilor, un anumit tip de activism. Sigur, la noi „activism” încă are o conotaţie negativă, dar cu timpul îl vom reface, să sune bine.

Când ai terminat Născut în URSS, bănuiai cum o să mişte lucrurile?

N-am avut niciodată ambiţii de scriitor. Cel puţin, până atunci, nu mai scrisesem decât mici eseuri. Când am scris cartea, a fost mai degrabă pentru mine şi câţiva prieteni. Dar Poliromul a acceptat-o din prima, culmea că după ce am lucrat la Polirom mi-am dat seama că modul în care am apărut eu a fost o excepţie, am dat cartea şi în trei luni a apărut pe piaţă.

Cred că orice editor cu minte la cap ţi-ar fi scos-o imediat.

Cred că ţine şi de noroc. Dacă intra în toată maşinăria şi trebuia să o citească mai întâi un redactor… Eu am avut noroc că au citit-o direct Lupescu şi Lucian Teodorovici, lor le-a plăcut foarte mult, le dădusem câteva capitole care şi mie mi se păreau mai bune, deci… A apărut foarte repede şi nu m-am aşteptat că o să devină şi bestseller, şi foarte premiată, şi că o să se scrie atâta despre ea. S-au scris enorm de multe recenzii.

Enorm de multe. Şi a făcut şi o foarte bună carieră internaţională – aici o mişcare de geniu mi s-a părut că ai vândut-o întâi în est. Ai plecat cu ea la Moscova.

E şi unul dintre lucrurile pe care în ultima perioadă le dezvolt tot mai mult. Mă implic pe trei spaţii: românesc, rusesc şi din Republica Moldova, care sunt…

Axa Moscova – Bucureşti –

Chişinău. Da. Îţi spun şi de ce: în primul rând, fiindcă îmi sunt mult mai apropiate, le cunosc mai bine. Nici nu pot să vorbesc despre o experienţă cu spaţiul occidental, nu o am atât de mare. În plus, spaţiul din est e foarte interesant. Până la urmă, e viaţa noastră.

M-am gândit că Născut în URSS a mers foarte bine în fostele republici sovietice pentru că era, până la urmă, o experienţă comună pentru tot spaţiul ăsta – cum era poezia? „Ca un strugure de poamă/ Stai pe harta Uniunii” –, dar a mers foarte bine şi în vest.

Da, recunosc că ea nu a fost gândită pentru est, cu toate că în est au apărut primele traduceri. A fost gândită ca şi cum aş povesti viaţa unui necunoscător, unui occidental sau unui copil care acum se naşte. E ca şi cum m-aş adresa copilului meu, care acum s‑a născut şi n-o să mai aibă experienţele respective, nu o să mai înţeleagă ce e aia să bei un brifcor şi să mănânci o eugenie. Dar nu partea de exotism mă interesează, cât un anumit tip de înţelegere a trecutului, în perspectiva de a înţelege prezentul. La mine totul e legat de prezent. Nu mă interesează să povestesc trecutul doar aşa, să zic cum mi-am luat eu blugi sau ce făceam noi la şcoală – dar e important să ştii lucrurile astea ca să înţelegi viaţa cotidiană, politicul, modul nostru de a trăi, atunci şi acum. Totul se leagă.

Deci pe undeva cartea asta a fost un risc neasumat, fiindcă nu ţi-ai dat seama că e dinamită în stare pură…

Neasumat, recunosc. Primele semnale au venit atunci când au început să o citească nişte redactori, prieteni de-ai mei. Ţin minte că Oana Grunwald s-a speriat! Mi-a spus „Vasile, cum o să apară chestia asta în România, ce o să zică…” Şi mi-am dat seama din reacţia ei că e ceva acolo, dar nu m-am gândit la potenţialul de risc – pentru mine, riscurile sunt chestiuni mult mai serioase – ci la o anumită capacitate de conflict. Avea o doză de conflict pe mai multe paliere, lucru care s-a dovedit mai târziu.

Sunt unii care te urăsc în continuare, pentru cartea asta.

Foarte bine! Ura şi dragostea sunt totuşi gemene, ştii?

Ai lucrat o vreme la Polirom, unde iar aveai o poziţie foarte stabilă, şi ai plecat pentru a lansa site-ul Critic Atac. Nu era un risc foarte mare, în vremuri de criză?

Sincer, eu mă tem de stabilitate – de stabilitate în sensul unei îmburgheziri solide. De asta mă tem să îmi iau nişte joburi care m-ar poziţiona – mă tem de un anumit gen de răspundere. Deocamdată prefer varianta de risc, deşi riscul nu e atât de mare – pentru mine, riscurile mari sunt cele în care îţi pui în pericol viaţa. Bătrânul evreu de la Odessa, rabinul meu, mi-a dat un sfat foarte important. Mi-a spus că e bine să mănânci mai puţin, ca să poţi să bei cu conştiinţa împăcată. Fiindcă tendinţa după 2000, mai ales, şi mai ales în generaţia noastră, este să fii atras de joburi bune. A apărut un nou tip de ideologie, de tip de a te poziţiona în societate şi de a acţiona. De aici şi un anume lichelism, clientelism, o formă de comoditate, faptul că spunem lucrurile între noi dar în realitate nu le spunem tare şi mai ales nu le şi facem. Pentru mine, a spune, a gândi şi a face trebuie să fie un întreg, altfel nu mai pot dormi noaptea şi nu mai pot bea cu conştiinţa împăcată. E foarte important. Un pahar băut cu conştiinţa neîmpăcată e foarte greu.

Cum s-a născut ideea site-ului Critic Atac?

Era un proiect mai vechi de-al meu, dar abia acum trei ani am decis să adun oamenii în jurul acestei poveşti şi sunt doi ani de când i-am dat drumul. Am pornit fără niciun ban, pe banii noştri.

În principiu, să faci un site, dacă nu sunt plătiţi contributorii, nu costă mult.

Nu, dar cineva care să facă munca asta zilnic cum o fac eu, trebuie să îşi găsească şi mici resurse de trai – plus că între timp site-ul s-a dezvoltat şi trebuie plătiţi traducătorii, cel puţin, deja a devenit o maşinărie. Şi atunci evident că începi să lucrezi la căutarea de fonduri, la a convinge oamenii că e bine să existe şi astfel de specii mai stranii în societate… E ca în acvariu, dacă nu sunt cei care mănâncă gunoiul de acolo…

Eşti peştişorul sanitar!

E o muncă foarte grea să fii peştişorul sanitar, pentru că e o muncă de tot rahatul pentru peştişorii ăia care stau la televiziune şi arată frumos.

Te-ai întors din nou la punctul zero. Nu ai o sursă constantă de venit… cum te descurci de data asta?

E adevărat că nu am un venit stabil. Şi nu mai am 20 de ani, deja am trecut de 40, este un risc pe care trebuie să mi‑l asum. Problema este că în Ultimii eretici… spun, programatic, nişte lucruri. Enunţ anumite principii, la care ţin. Şi foarte mulţi prieteni care s-au aranjat binişor se miră de ce scrupule îmi fac în legătură cu sursa banilor pe care îi iau. Nu iau bani de oriunde, nu iau bani de la anumite categorii de oameni – sunt foarte scrupulos la chestia asta.

Eşti bun de candidat.

Nu! Funcţia mea socială este alta. Vreau să fiu un turnesol datorită căruia candidaţii să se vadă – vreau să spun că regii sunt goi. Trebuie să fie nişte oameni care să arate, care să pună reflectorul spre regi, să se vadă că sunt goi. Misiunea mea în societate mi-am asumat-o ca fiind asta. Că, dacă voiam, demult… acum ai fi venit la biroul meu, secretara te ţinea în hol, probabil că trebuia să te programezi cu o lună înainte… În schimb, câtă libertate am! Libertatea e un lucru la care ţin foarte mult, dar e destul de scump.

Voi n-aveţi publicitate, nu?

Nu! Nu!

Şi atunci?

Există o fundaţie germană, care ne-a sprijinit. Banii pentru revoluţii întotdeauna vin din Germania.

De la Lenin încoace, da…

Dar în continuare mă gândesc la proiecte de dezvoltare, probabil voi mai veni cu ceva. În plus, mă interesează, evident, ca în următoarea perioadă să scot şi cărţile pe care le am în cap şi la care lucrez.

Tocmai ai publicat un volum de interviuri…

Da, e un volum de interviuri cu intelectuali ruşi, care se cheamă Intelighenţia rusească. E un proiect care a apărut mai degrabă întâmplător. Am petrecut o perioadă călătorind mult în Rusia şi, cum întâlnesc oameni diverşi, mi s-a părut foarte interesant modul în care gândesc, modul în care reflectează asupra lucrurilor, modul în care tratează lucrurile, cum se comportă ei în toată nebunia asta post-sovietică. Am început cu câteva interviuri şi pe urmă m-am gândit că aş putea face o carte, care cred că ar putea interesa şi spaţiul românesc, pentru că ştim foarte puţine despre est, sau ştim doar prin intermediul presei occidentale, care în general nu prea înţelege lucrurile. Cunoscând toată lumea bună din Moscova şi din Petersburg, am zis să o fac. A ieşit o carte cu vreo 22 de interviuri, cu intelectuali din diverse domenii – din domeniul filmului, al muzicii, politicului, pe partea socială. Cartea e tradusă de Vladimir Bulat şi temele sunt foarte diverse. Vedem toată nebunia care s-a întâmplat în perioada comunistă şi postcomunistă, cum a funcţionat societatea, problemele lor… Să ne uităm la noi nu numai cu ochii dinspre vest! Dinspre est, ai o cu totul altă perspectivă. Sunt o grămadă de lucruri la care semănăm enorm de mult şi noi nu ne dăm seama. Nu ştiu de ce, românii cred că sunt vecini cu Londra şi New Yorkul. În realitate, suntem vecini cu Kievul şi cu Moscova. Şi cu Istanbulul, evident. Dar trebuie ştiut şi conştientizat, fiindcă lucrul ăsta nu trebuie privit ca un handicap. Trebuie să îl privim ca pe o chestiune dată. Până şi marile noastre probleme pot fi un mare atu pentru noi, dacă ştim cum să le folosim. Mai ales acum, când e trendul ăsta – toţi ne plângem cât de necivilizaţi suntem, cât de… E bullshit! Sunt lucruri foarte interesante.

Suntem cam necivilizaţi, recunoaşte!

Dar tocmai asta e interesant! Necivilitatea noastră e unul dintre marile noastre atuuri.

Ce-ţi mai face romanul? Ai avut o bursă la Sarajevo…

Merg doar în zone din astea, după cum vezi, n-am fost la Paris, Londra sau…

Cred că nici n-ai aplicat pentru o bursă la Paris.

Nu, Parisul mă plictiseşte. Dar Sarajevo e foarte interesant, îţi dai seama când ajungi acolo de ce acolo a fost împuşcat Franz Ferdinand şi nu în altă parte. De ce a început acolo Primul Război Mondial. Am început să lucrez la un roman documentar, care sper să apară la anul.

Ai fost foarte misterios. Ai spus că e vorba de un eveniment care a schimbat faţa istoriei, care…

Da.

Sunt foarte curioasă care este evenimentul.

Aşteaptă cartea, nu mai ai răbdare?

În ce stadiu e?

Aş mai avea nevoie de vreo două luni în care să nu mai fac altceva, sau să fac foarte puţin altceva. Dar anul ăsta a trebuit să lucrez la lucruri mai puţin creative, iar la literatură îţi trebuie foarte mult timp. Timp care, la mine, e fragmentat, e discontinuu. Dar între timp am scos cartea de interviuri şi acum am gata o carte de eseuri.

Cum se cheamă?

Încă nu ştiu, probabil că se va chema Sunt om de stânga. Dar nu ştiu.

Îţi pun o întrebare, mi se pare cea mai tâmpită dintre întrebările care se pun la interviurile de angajare. Sună aşa: unde te vezi peste zece ani?

A început să-mi placă Bucureştiul. S-ar putea să rămân în Bucureşti, cu toate că teoria mea e că, din când în când, trebuie să mai pleci.

O dată la şapte ani, nu?

Da, şi au trecut deja şase ani, se apropie ceasul. Mă uit în zare, ca animalele care au devenit domestice şi din când în când mai vor să zboare. Cum sunt curcile sau găinile. Cândva au fost sălbatice şi puteau zbura. Şi când trec cocorii, ele se uită şi parcă şi-ar lua avânt. Aşa stau şi eu şi mă uit, parcă-parcă aş sări din loc, dar mai las să curgă timpul. Peste zece ani aş vrea să rămân la fel de marginal, sper să nu am mulţi bani, mă tem de asta, şi sper să nu găsesc un job bun.

Nici măcar nu pot să-ţi doresc să ţi se împlinească!

Din fericire, trebuie un efort foarte mic pentru asta. Îmi place. Pentru a-mi atinge visul, nu-mi trebuie foarte mult efort.

În 2009 publică la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului care apare în anul 2012 la Editura Hacca din Italia și e în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia. În 2010 publică (Editura Polirom) împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. În 2012 publică (Editura Cartier) volumul Intelighenţia rusă azi. Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier 2008.