„Erou al muncii voluntare”
Ups. Saptamîna aceasta în Dilema veche…. la rublica ” ce mai spune” … Aparut in Dilema veche, nr. 354, 25 noiembrie – 2 decembrie 2010
De cînd sînt free lancer am observat că viaţa mi s-a aglomerat cu o viteză îngrijorătoare. Dar nu poţi să te plîngi cînd anunţi sus şi tare că viitorul aparţine periferiei care trebuie să fie cît mai departe de centrul politic şi financiar.
Dacă e să tragem linie anului care pleacă, cred că a fost unul roditor. Prima mea carte a mai fost tradusă în cîteva limbi, iar printre cele mai exotice se numără o limbă cu un alfabet inimaginabil. Însă în acea limbă a scris Şota Rustaveli. Iar toastul preferat în Georgia sună aşa: „Să bem pentru fraţii mai mari ruşi, care sînt cu 1500 de ani mai mici“. Şi cînd mă gîndesc cît de aproape e Caucazul de noi şi nu ştim mai nimic despre el… Mă doare, de aceea merg pe-acolo din cînd în cînd.
Da, mi-am mai îndeplinit două vise: să hălăduiesc mai mult prin Berlin şi să revizitez după 20 de ani Crimeea, visul adolescenţei mele. Am locuit la doar cîţiva metri de vila lui Cehov. Ţi se întîmplă de cîteva ori în viaţă. Mint. Mi s-a mai îndeplinit un vis: nu doar că l-am cunoscut pe Radu Cosaşu, ci chiar a şi scris o prefaţă la noua noastră carte. Şi sînt primul om care a intrat cu laptopul în sanctuarul lui Cosaşu. A citit, am cules cuvînt cu cuvînt. Cartea cu pricina – Ceea ce ne desparte – e scrisă în tandem cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu, un bun cunoscător al literaturii universale. Recitind-o, mă bucur că a ieşit.
Între două-trei avioane, am mai organizat un festival de literatură la Chişinău şi unul la Bucureşti. Cel de la Bucureşti – pe care-l organizăm de trei ani împreună cu Oana Boca şi B.A. Stănescu – e deja un eveniment care a confirmat. Publicul merită toate nopţile nedormite. Între cîteva deconturi, am reuşit să pornesc cu cîţiva amici o revistă online de care chiar sînt mîndru. Mult efort în regim de voluntariat, dar cu rezultate neaşteptate. Unii zic că e de stînga. Eu zic că e mai mult decît de stînga, iar cînd o să apară şi pe hîrtie, o să se cheme tot CriticAtac, adică titlul publicaţiei online. Ce ar mai fi de raportat? Cred cu convingere că în curînd voi fi declarat erou al muncii voluntare. Vă rog, fără ovaţii.
Avocaţii cauzei pierdute a literaturii
Iulia Popovici / Observator Culutural / Nr. 552 din 26.11.2010
Ceea ce ne desparte e un dialog literar despre literatură – dar nu e o carte dialogată în sensul schimbului oral de informaţii şi puncte de vedere. Fiindcă cei doi autori nu sînt, în general şi în particular, nici pe departe nişte inocenţi în materie de literatură, iar întregul volum ar avea nevoie, pentru a fi pe deplin accesibil novicilor, de un complex aparat de note de subsol alcătuit din cursurile lui Nabokov, Canonul occidental al lui Harold Bloom,Suflete moarte, Ulise al lui Joyce, Maestrul şi Margareta, Cevengur,Hagi-Murad, Boris Groys şi Slavoj Zizek, din aceste rafinate motive, aşadar, nici subtitlul nu e atît de nevinovat pe cît ar putea părea. Căci există în literatura română unEpistolar faimos, cel al lui Gabriel Liiceanu, care şi el cu-prinde scrisori al căror punct de plecare sînt cărţile însele (mai exact, o carte, unde se vorbeşte despre Carte şi cărţi:Jurnalul de la Păltiniş). Nu că în Ceea ce ne desparte ar fi, vreodată, vorba despre noicieni şi „rezistenţa prin cultură“ sau că scrisorile lui Sorin Vieru, Liiceanu, Radu Bogdan etc. ar fi fost scrise întru publicare – singurul caz recent de astfel de corespondenţă e unul francez, Inamici publici, dialogul dintre scriitorului Michel Houellebecq şi filozoful Bernard-Henri Lévy.
Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu (în ordine alfabetică) îşi scriu, prin urmare, despre literatură (şi, spune Stănescu, „scrii literatură cînd scrii despre literatură“). Pornesc de la cursurile lui Nabokov, ocolindu-l strategic pe Dostoievski (pînă cînd BAS, care împărtăşeşte opinia născocitorului lui Humbert Humbert cum că Dosto e „lipsit de gust“, un scriitor de mîna a doua comparativ cu Gogol, recuperează Dublul şi Jucătorul), pentru a ajunge, trecînd prin Gogol, la Bulgakov şi mai departe, la Hagi-Murad şi Moartea lui Ivan Ilici ale lui Tolstoi, la proza lui Platonov şi la Şalamov. Citează „anxietatea influenţei“ a lui Bloom, scrisorile licenţioase ale lui Joyce către Nora şi, integral, postfaţa lui Brodski la Groapa de fundaţie (a pomenitului Platonov). Adeseori – dacă nu de cele mai multe ori – relecturile lor însoţesc complicate antreprize de editare şi reeditare (a prozei scurte a autorului Mantalei, a romanelor „minore“ ale lui Dostoievski) şi descompun în detalii de subtilitate critică magnifice cărţi căzute în desuetudinea ratingului minor (nici Cevengur, nici Povestirile din Kolîma n-au mai fost publicate de zeci de ani, sînt bijuterii de anticariat, şi nici Ulise n-a mai văzut recent luminiţa de la capătul tunelului tipografic).
Ceea ce ne desparte nu e, oricum, o carte de critică literară, chiar dacă merge de multe ori pe drumul interpretărilor de text. Literatura e supremul pretext, dar, dincolo de absolutul instinct de comentator literar al lui Stănescu, pe care Ernu îl forţează periodic, Epistolarul de la Hanul lui Manuc e aproape un roman detectivistic, plin de suspans, despre cărţi ca şi cum ar avea carne, oase şi-ar putea sîngera.
Cei doi se provoacă precum doi boxeri într-un ring ale cărui coarde sînt propriii lor autori preferaţi, parează loviturile şi-şi impun propriile teme. „Definesc“, spuneam, în mod diferit literatura – BAS caută esteticul, calitatea intrinsecă a limbii ficţionale,plăcerea cufundării în text, jocul de-a înţelesurile cuvîntului „tătar“ la Tolstoi, Ernu e preocupat de rolul social al literaturii, de funcţia ei politică, de mecanismele şi relaţiile ei cu puterea. Iar a te bate pentru plăcere se dovedeşte a fi misiunea unui avocat al cauzelor pierdute. De fapt, epistolarul acesta e un act rafinat de vampirism: pentru Vasile Ernu, scrisorile sînt un teren de exersare şi testare a ideilor propriei scriituri, literatura lui se hrăneşte din magma, din materia primă a acestor mari autori (uneori deja trecuţi prin sita unor alde Groys, Zizek şi compania) şi din sîngele vital care palpită nu atît în epistolele sale, cît în cele ale lui BAS. Nu e vorba doar despre ce cred despre literatură aceşti doi oameni, cît despre locul pe care literatura altora îl ocupă în viaţa fiecăruia. E uşor deconcertant să constaţi ce autentică poveste de dragoste poate să însemnebeletristica, cum te poţi înfuria pe ea, ca pe-o iubită adulterină, şi cum poate da ea un sens vieţii. Căci pentru Stănescu, literatura e o „afacere personală“ care dă sens traiului său de funcţionar „despre care se ştie prea puţin“: „Nu e nimic mai satisfăcător decît să lupţi împotriva ignoranţei ş…ţ, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur. ş…ţ Pentru ce altceva să lupţi într-o lume ca asta, destul de îndepărtată de cea mai bună cu putinţă?“.
Din acest skandenberg al unor oameni care iubesc sincer literatura, se scrie o hartă a recitirilor (care,apud Matei Călinescu, e adevărata lectură) foarte, foarte personale. Şi o hartă a unor călătorii – cea a doi oameni pe care „ceea ce îi desparte“ e însuşi drumul pe care merg.
Pînă la urmă, „cel mai mare autor al tuturor timpurilor“ nu există. Nabokov a ratat experienţa Bulgakov din cauză că, deşi erau contemporani, lui Bulgakov nu i s-au publicat cărţile la data scrierii lor. Cît timp Stephen James Joyce va avea ceva de spus, corespondenţa erotică a bunicului său nu va face parte din corpusul literar joycean. Literatura – cum zice Ernu – e singura artă în care toţi autorii îşi sînt contemporani – doar că nu în acelaşi timp şi nici cînd ar fi nevoie.
Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva – Radu Cosaşu
“Ceea ce ne desparte” caută un cîştigător
La Tîrgul de carte Gaudeamus prezentăm noua noastră carte. Cine ghiceşte primul ce semnifică codurile/cifrele de sub autori (de pe copertă) primeşte cadou o carte cu autografele celor doi. Poate şi o bere.
Sîmbătă, 20 noiembrie
• ora 18.00: Lansarea volumului Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu
Prezintă: Daniel Cristea-Enache, Costi Rogozanu
Locaţie: standul editurilor Polirom şi Cartea Românească
NATO IN URSS
In curind, dupa spaniola, vine si varianta italiana…. Nato in URSS….. asta e materialul lor promo…
MERGI ŞI CITEŞTE, URGENT!
Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: Liliana Moldovan pentru Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, Germania/ 12 noiembrie 2010
1.Voi începe dialogul nostru pornind de la convingerea lui Alexandru Paleologu că “lumea şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”. Consideraţi că aceste produse spirituale şi culturale care au stat la baza evoluţiei civilizaţiei şi culturii omeneşti, care au primenit sufletul şi mintea miilor de generaţii, mai au acelaşi efect ca şi în trecut?
– Omul se diferenţiază de lumea din care a ieşit, cea naturală şi biologicică, prin capacitatea de a-şi crea propriul mediu social, politic şi cultural. El şi-a creat un soi de control al naturalului prin aceste ustensile culturale. Cartea este unul din elementele cheie. Este poate cel mai constant produs cultural pe care l-a creat omul. Naraţiunea, povestea, chiar dacă a trecut de la forma orală la cea scrisă nu şi-a modificat aproape deloc structura de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii 200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nici o problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de acum 2000 de ani, iar ei sa fie cumva prezenţi în actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea să aibă un impact major în continuare asupra societăţii umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne numim oameni.
2.Intelectualitatea românească nu poate scăpa de obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti? Există vreun secret al revigorării interesului publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru lectură?
– Din punctul meu de vedere secretul se află în educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în economie: nu putem trăi doar din ce produc alţii. O ţară care nu-şi produce propriile valori şi propria cultură, ci doar importă nu e o ţară, ci e doar un teritoriu. În această perioadă nici educaţia şi nici producţia culturală nu stă foarte bine. Educaţia este chiar într-o stare catastrofală iar asta va afecta enorm de mult viaţa socială, politică şi mai ales culturală a următoarei generaţii. Educaţia, sănătatea şi cultura trebuie să fie priorităţi naţionale, trebuie să existe acces gratuit la ele şi trebuie gândite strategii la nivel de ţară. Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme de consum. În acest moment noi suntem o colonie care nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să regândim din temelii societatea în care trăim.
3.Cine deţine cel mai important rol în procesul de răspândire a cărţilor? Scriitorii? Editorii? Profesorii? Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a lecturii?
– Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului. Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate copiii sunt crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un element foarte important. Societatea şi mediul socio-politic şi cultural transmit diverse mesaje, set de valori etc. Cu toate păcatele ei însă şcoala în perioada comunistă a avut un nivel general destul de ridicat. Noi, când eram mici, voiam să ne facem cosmonauţi, medici, ingineri, fizicieni, filosofi. Acum fetele vor să devina top-modele, iar băieţii fotbalişti. Este foarte important ce-ţi doreşti în viaţă, ce vise ai.
Fireşte că în procesul de producere şi răspîndire a cărţii şi infrastructura joacă un rol crucial pentru că te ajută să ai acces la librării, biblioteci etc. La noi, în loc să se deschidă cât mai multe astfel de instituţii, ele se închid. Sunt orăşele care nu mai au librării iar bibliotecile nu au mai achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic.
Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii de promovare însă cele mai eficiente campanii de promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările europene astfel de campanii se fac anual. O campanie de acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune, radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari. Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se face se pot reface multe lucruri din infrastructura culturală. Din păcate nu există viziune şi voinţă.
4. Cum s-au derulat lucrurile în cazul dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat copilăria?
– Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele şcolii generale am citit cam toată biblioteca şcolii. După aceea m-am mutat la alta mai mare. În URSS exista un cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume. Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă convingerea că textul scris, cartea, este ceva esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe necazuri.
5. Dar în privinţa scrisului? La ce vârstă şi în ce împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă faceţi scriitor?
– Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus. Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris prima carte, după care a venit de la sine şi restul.
6. Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi munca permanentă, oricât de consecvente ar fi, nu sunt dătătoare de rod literar decât în prezenţa talentului şi a inspiraţiei. Care este raportul dintre talent şi efort creator? Câtă muncă şi cât talent ascunde un scriitor de succes?
– Uh. Proza, eseul şi genurile apropiate necesită un timp de lucru mai mare. Nu ştiu cum e la poezie că nu scriu poezie. Fie vorba între noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de plăcută. Trebuie să stai câte zece ore cu fundul pe scaun şi cu ochii în calculator şi să scrii. E o muncă foarte istovitoare. Dar pentru cine e pasionat asta nu e un impediment. Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă.
7.Cum definiţi succesul literar? Un scriitor de succes este cel care intră în graţiile criticilor literari şi se alege cu o cunună de premii? Ori succesul se măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor pozitive emise de publicul cititor?
– Odată am făcut un text pe această temă. Teza era simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de câteva mii de cititori.
8.Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite societatea la redescoperirea avantajelor lecturii, cum aţi formula-o?
– Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost: mergi şi citeşte urgent!
“Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal”
interviu cu scriitorul Vasile Ernu realizat de Florentina Ciuverca / OPINIA Studenteasca, 15 ianuarie 2007
Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.
“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”
O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?
V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.
O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?
V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.
O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?
V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.
O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?
V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.
O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…
V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-si traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.
O: Te-ai mai intoarce acolo?
V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.
“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”
O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?
V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.
O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?
V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.
“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”
O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?
V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?
V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.
„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”
O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?
V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.
O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…
V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.
“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”
O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?
V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.
„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”
O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.
“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism”
interviu cu Vasile Ernu pe www.europa.md toamna 2006
www.europa.md: De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?
Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.
Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…
www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?
Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.
Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.
www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?
Vasile Ernu: Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.
www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?
Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).
Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.
In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.
www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?
Vasile Ernu: Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.
Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.
www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?
Vasile Ernu: Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.
Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.
El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.
www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?
Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.
Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.
www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?
Vasile Ernu: Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.
www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?
Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.
www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?
Vasile Ernu: Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.
Fauna lui Andrei Gheorghe
Interviul merge în stilul inconfundabil a lui AG. MM întreabă. AG răspunde în avalanşe. La un moment mă blochez. Citesc şi mă minunez… ce o fi în capul lui Andrei? Ce faună a adunat el acolo…. “Da, sunt un om de stînga”*. Scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici
Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,
Am citit cu surprindere în interviul acordat săptămînalului 22 (Plus, nr. 306) că nu mai sînt doar „nostalgic după comunism” cum mă recomandă prietenii dumneavoastră, aprigi luptători anticomunişti postfactum, ci, mai nou, sînt pur şi simplu un „nostalgic al Imperiului sovietic”, un adevărat reprezentant al imperialismului sovietic care se opune cu dîrzenie sfintei drepte româneşti de factură libertariană pe care o propovăduiţi. „Doar nostalgic? Să se bucure că nu vrei mai mult”, ar zice bunica şi bătrînul meu rabin de la Odessa.
Bun. Să lăsăm ironia la o parte şi să trecem la fapte. Voi fi succint şi la subiect. Textul la care ne referim sună aşa: „Unii dintre tinerii hrăniţi cu neomarxism occidental au atacat Raportul Tismăneanu cu argumente ideologice, punînd în discuţie atît anticomunismul, ca atitudine morală, cît şi justeţea respingerii marxismului. Bătrîni reşapaţi ai stîngii occidentale, precum Claude Karnoouh, nostalgici ai Imperiului sovietic, precum Vasile Ernu, tineri stîngişti cu apetit de putere ori confuzi lipsiţi de idei, precum sînt puzderie de literaţi nedovediţi, de critici netalentaţi şi de jurnalişti cu afilieri interesate, şi-au dat mîna pentru a clama, împotriva stării de lucruri de azi, necesitatea de a restaura ideea comunistă”. Cu toate că afirmaţia dumneavoastră conţine un şir de neadevăruri, nu mă erijez în lider de grup şi mă voi opri strict asupra secvenţei care mă vizează. Voi explica pe limba conservatorilor, atît de dragă dumneavoastră, ca povestea să fie clară şi tranşată definitiv. Să o luăm ca în Pentateuhul biblic:
Geneza & Exodul. Nu e cazul să-mi povestesc biografia şi nici nu vreau să o fac. Însă dacă tot mi se lipesc clişee de acest tip (nostalgic după comunism şi URSS), atunci sînt nevoit să spun cîteva realităţi simple. Originile mele sînt atît de sănătoase, încît m-ar invidia şi cel mai aprig anticomunist din establishment-ul cultural românesc. Provin dintr-o familie care nu a avut în cele 3 generaţii trăite în comunism (URSS) nici un membru în Partidul Comunist. Nu numai că nu a avut nici un membru PC, dar nici măcar un membru în Komsomol/UTC. Nici bunicii, nici părinţii şi nici fraţii mei nu s-au jurat în ipostaza de matur vreunei organizaţii pe filieră de partid. De ce? Pentru că în educaţia noastră protestantă de sorginte iudaică se spune clar: a nu se face nici un jurămînt (decît un legămînt la maturitate în faţa Celui de sus, cum scrie la Scripturi… excepţie făcînd jurămîntul militar şi medical). Punct. Nu are rost să discutăm conceptul de jurămînt, însă pentru mine şi familia mea, a depune un jurămînt e o chestiune fundamentală. Nu e cazul nici să vă spun despre consecinţele neaderării la UTC/Komsomol. Din istoria familiei mele în URSS dau doar trei exemple aleatorii: tata şi-a pierdut serviciul în anii ’50 pentru convingerile sale, fratele meu a fost aruncat în războiul din Afganistan în anii ’80 şi rănit de două ori, iar sora mea, una dintre cele mai strălucite eleve ale generaţiei sale a fost respinsă de la Universitate pentru că nu era UTC-istă/Komsomolistă, cu toate că avea 10 pe linie. Dar să nu ne batem în dosare de „origini sănătoase”. Conform educaţiei primite, pentru mine a jura însemna a te lega, deci a deveni dependent de cel căruia i-ai jurat, iar oricine intra în UTC sau PC depunea un jurămînt la maturitate, aşa cum au făcut-o mai toţi, după ritual. Această masă de oameni care a depus jurăminte a fost elementul cheie al comunismului. Din acest punct de vedere, cei care încalcă jurămîntul, cum sînt mai toţi anticomuniştii postcomunişti, sînt nişte trădători: prea mulţi membri din fostul PC se declară duşmani ai acestuia sau au intrat în alte partide. Nu te joci cu jurămintele, nu schimbi stăpînii aşa uşor. Pot să continui tema, dar e prea dureroasă sau prea persiflată pe meleagurile acestea. Eu însă nu dau niciodată justificări şi nu primesc lecţii de morală de la nimeni care a depus jurăminte false. Totuşi, pot înţelege, dialoga şi accepta. Cred în reconciliere. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi făcut sau nu un astfel de jurămînt, nu mă interesează, nu judec pe nimeni. „Eu şi familia mea”, cum spune la Scripturi, nu. Nu provin nici dintr-o familie de nomenclaturişti, dar nici de dizidenţi. Nu ne-alegem părinţii, ne sînt daţi. Vin dintr-un mediu care a avut de îndurat o triplă formă de represiune: comunistă, majoritar-ortodoxă şi laică. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a tuturor comunităţilor majoritare. De ce m-aş înălbi artificial acum?
Leviticul. Sînt lucruri pe care nu le povestesc din principiu, căci nu cred că trecutul trebuie utilizat cu atîta uşurătate. Am un trecut anticomunist cum puţini din prietenii dumneavoastră se pot mîndri, dar eu îl trec sub tăcere tocmai pentru că nu cred că trebuie să ne prevalăm de el. Am făcut în adolescenţa mea ceea ce am crezut că trebuie să fac fiind ajutat şi de mediul foarte bun în care am crescut şi m-am dezvoltat. Nu am scris pînă acum nici un rînd despre acest lucru, căci mi s-ar părea nedrept faţă de mine şi principiile mele. Da, la vîrsta de 17 ani, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de 20 de oameni. Am fost eliberaţi, spre norocul nostru, în seara aceleiaşi zile, la presiunea manifestaţiilor organizate de studenţi. Eram în anul 1988, încă în plin comunism, şi a rămas ca un eveniment important al acelor vremuri. Am fost un om corect cu ideile mele de atunci, iar cum încerc să fiu corect cu modul de a înţelege azi lumea şi politicul. Văd că toţi îşi fabrică fapte de vitejie şi-şi suprainterpretează orice detaliu din biografia (anti)comunistă. Normalitatea nu este un act de eroism, nici măcar de mare curaj. Eroii mei sînt Platonov, Şalamov şi Ahmatova, şi cu aceasta cred că am spus tot. Da, cred că un intelectual trebuie să fie faţă de putere în raport de exil. Cealaltă variantă este intelectualul de curte. Nu primesc lecţii de morală de la oameni care nu au riscat şi nu riscă nimic în viaţa lor şi trăiesc din fabulaţii şi oportunităţi. Regimurile se schimbă, compromisurile, nu. Vorbesc principial, nu mă refer la dumneavoastră.
Numeri. Nici nu are rost să fac mult caz de asta. Cărţile mele, în esenţa lor, nu se ocupă de comunism, ci mai degrabă de actualitate şi de un anumit tip de reflecţie. Sînt un fan al lui Walter Benjamin şi am învăţat un lucru esenţial de la el: priveşte în trecut pentru a înţelege mai bine viitorul. Cărţile mele pun întrebări şi lucrează cu un anumit tip de memorie, care vine să ajute înţelegerea prezentului şi viitorului. Nu am pentru ce să le apăr, se apără ele singure. Despre nostalgie nici nu e cazul să mai repet veşnica mea teză: literatura fără nostalgie e moartă. Nu cred că există în lumea aceasta un om întreg la minte care să aibă nostalgii după regimuri politice şi ideologice. Nostalgia e legată de timp şi nu de spaţiu şi ideologii. Despre ce URSS vorbim? Despre ce comunism vorbim? Chiar nu mai avem voie să mergem „în acele timpuri” ale vieţii noastre? Ori nu m-aţi citit, ori nu m-aţi înţeles şi repetaţi clişee la îndemînă pe care le repetă cu obstinaţie o bună parte a celor de pe palierul conservator. Ce cred eu despre fosta mea Patrie care a dispărut în istorie nu aveţi de unde să ştiţi, căci încă nu mi-am spus părerea. Ce am spus e altceva. Ce cred eu despre comunism, nici aceasta nu am spus încă. Va veni şi timpul lor. Vorba rabinului de la Odessa: „Noi, oricum citim de la dreapta la stînga”, aşa că va suna puţin altfel decît sună mantra actuală. Mă mir că ştiţi ce încă n-am spus.
Deuteronom. În interviu, cu cîteva rînduri mai sus de paragraful cu pricina, afirmaţi că sînteţi ponegrit de unii-alţii pe model „vadimist” şi că sînteţi etichetaţi „evreu” de origine „stalinistă” pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rînd procedaţi la fel, în aceeaşi „logică vadimistă” etichetîndu-mă „nostalgic după Imperiul sovietic”. Ştiu că e la îndemînă să se procedeze aşa, dar de la dumneavoastră, totuşi, am pretenţii. Din punctul meu de vedere, procedeul folosit de dumneavoastră este mult mai grav decît dacă ar fi fost venit pe filiera „vadim”. De ce? a. Pentru că o faceţi de pe poziţia de autoritate şi putere a unui funcţionar de rang înalt al Statului Român. b. O faceţi de pe poziţia de autoritate a unei personalităţi de frunte a establishment-ului cultural românesc. c. O faceţi de pe poziţia care la noi a devenit aproape lege, a „părţii bune” care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tînăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica.
Povestea ar putea continua. Dar am promis să fiu succint. Da, sînt un om de stînga cu o profundă educaţie creştină. Cred că stînga, ca şi dreapta nu sînt boli mentale, ci moduri de reflecţie politică. Nu văd de ce a fi de dreapta este onorabil şi a fi de stînga este damnabil? Nu înţeleg, de exemplu, cum poţi să fii creştin şi să fii de dreapta, dar e loc de dialog şi discuţii. Încerc să înţeleg. Povestea cu libertarianismul creştin-ortodox chiar mă depăşeşte. Dar eu respect poziţiile oamenilor. Şi încerc să le zic pe nume aşa cum îşi zic şi ei: Horia – dreapta, Vasile – stînga şi nu Horia – fascist, Vasile – comunist sau mai ştiu eu ce bazaconii. E atît de simplu. Sper că e prima şi ultima oară cînd trebuie să apelez la biografie şi justificări de acest tip. E timpul să începem să polemizăm pe idei şi practici politice mai puţin personalizate.
Cam atît.
Acestea fiind spuse, vă salut cu respect şi vă urez succes în conducerea ICR, unde chiar faceţi o treabă bună.
al dumneavoastră,
Vasile Ernu
*Text aparut în Revista 22. Titlul: “Da, sunt un om de stînga” aparţine revistei 22… & CriticAtac
keep looking »