Primul „Pîh” sau cum am intrat în ceaţă
După Prima mea beţie, Primii mei blugi şi Prima mea dezamăgire în dragoste, Editura ART continuă seria Prima dată cu antologia Primul meu fum. Coordonat de Andra Matzal, volumul cuprinde aproape 30 de istorii personale ale unor scriitori cu vechime, dar şi ale unor autori care îşi povestesc primele fumuri în primul text.
În Primul meu fum semnează: Michele Bressan, Cheloo (Paraziţii), Livius Ciocârlie, Alex Cistelecan, Andrei Codrescu, Paul Dunca, Vasile Ernu, Şerban Foarţă, Miron Ghiu, Vera Ion, Aurora Liiceanu, Mitoş Micleuşanu, Cristian Neagoe, Philip O’Ceallaigh, Lia Perjovschi, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Adrian Schiop, Dan Sociu, Dan Stanciu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Jean Lorin Sterian, Vava Ştefănescu, Lucia T, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu.
Iata textul meu (varianta aproape finala).
Am fost un copil cu o educaţie mai deosebită pentru vremurile şi locul în care m-am născut. Sînt un produs straniu. Cum îi place să spune amicului meu Astvaţautorov, şi el un amestec ciudat, noi eram nişte jucării, despre care se ştia încă din fabricaţie ce vor deveni. În ciuda unor „disfuncţii istorice” am fost nişte „jucării” destul de reuşite totuşi, zic eu acum, privind în spate. Părinţii noştri vroiau să fim într-un fel, şcoala sovietică, ca orice şcoală, vroia să fim în altul, iar colegii mai mari de la scara blocului ne vroiau în cu totul alt fel. Părinţii mei, care aveau o educaţie protestantă severă, cu reguli clare şi riguroase mă puneau să-mi fac lecţiile la ore fixe, mergeam la biserică cu o rigurozitate de invidiat, ştiam Scripturile cum numai rabinul din colţu’ străzii le mai ştia şi studiam şi la şcoala muzicală, căci aşa se cuvine unui copil dintr-o famile de protestanţi. Şcoala sovietică avea şi ea rigorile ei. Avea ceva din etica puritană pe care o întrecea numai etica spartană şi protestantismul puritan, cu toate că în anii 80 întrase în descompunere. Acolo, în şcoala sovietică, nu prea existau timpi morţi: totul trebuia să fie bine organizat, mai ales timpul liber. Nu este nimic mai organizat în spaţiul sovietic decît timpul liber: el se derulează după reguli clare, prestabilite, totul era organizat pînă în ultimul detaliu căci era şi păcat să se piardă fără rost. Dacă recreaţia era prea mare, imediat ţi se organiza o repetiţie la corul şcolii. După ore, trebuia să participi la o mulţime de evenimente sau grupuri extraşcolare: de la cercul „Mîini dibace” sau „Tînărul kosmonaut” pînă la ajutorarea bătrînilor veterani de război sau la expediţii de cules seminţe de salcîm sau fier vechi. La „noi”, odihna trebuie să aibă un sens şi un rost, nu ca la „ei”, la capitalişti, unde din prea mult timp liber neorganizat, nesupravegheat şi din lipsă de sens, copii au început să se drogheze. Despre asta am aflat de la profesoara de educaţie politică. Nu ştiam exact ce înseamnă acest lucru, dar clar că nu era de bine. Oricum combinaţia dintre etica protestantă şi cea sovietică, care aveau multe în comun, făcea din mine un copil foarte distant faţă de cel de-al treilea grup semnificativ care se lupta pentru educaţia noastră, cel al băieţilor de cartier, pe care-i întîlneai pe la scările blocului, dar şi în pauzele dintre lecţii. Recunosc că-mi placea mult mai mult să merg la bibliotecă decît la întilnirile de iniţiere de prin WC-urile şcolii, parcuri sau curtea blocului. Dar nimic nu poate dura prea mult: interdicţiile nasc curiozităţi, iar ofertele nasc tentaţii. Începi să apreciezi şi să înţelegi atît etica protestantă cît şi pe cea sovietică abia în momentul în care începi să-i încalci principiile. Iar cu cît regulile sînt mai severe, cu atît mai mult încălcarea lor te aruncă într-o lume fără limite, cu orizonturi nemărginite.
Pentru un copil cu o educaţie atît de riguroasă, care nu a auzit înjurături aproape nicodată, iar cînd le auzea se ruşina şi îşi arunca privirea în puncte moarte, care nu a mirosit tutun şi care nu a aflat gustul alcoolului decît foarte tărziu, pentru un copil în care fiecare celulă ştia ce e bine şi ce e rău, încălcarea tabuurilor vine ca o furtună de vară. Vine brusc, neanunţată şi se dezlănţuie fără un scenariu prestabilit. Intră instantaneu în viaţa ta, îţi transformă dintr-odata viaţa într-un haos tentant, şi uneori chiar foarte plăcut, dar lasă şi urme adînci, dureroase.
Dar să povestesc despre prima experienţă mai deosebită, aceea a „marilor avînturi”, despre cum am luat cu asalt culmile stărilor iraţionale. Nimic nu este mai tentant pentru om, mai ales pentru un adolescent riguros educat, decît procesele, experienţele „marilor deconectări” de la realitate, de la micimile vieţii cotidiene, de la regulile standardizate şi pline de obsesii morale. Ce e mai tentant decît înaltul zborurilor iraţionale, visele şi emoţiile iraţionale care te duc într-o lume a fantasmelor. Nimic nu e mai atrăgător decît lumile pe care nu le poţi controla. Lipsa de control face să se dizolve tot ceea ce pînă atunci avea un sens atît de puternic pentru tine.
Povestea începe într-una din zilele studenţiei de la Cluj. Cînd vorbim de zborurile de mare altitudine, lumea studenţească începuse să se împartă aici între „tradiţionalişti” şi „modernişti”. E o veşnică dispută specifică spaţiului estic. Cum studenţii de la Cluj, ca în mai toate oraşele din România, sînt copii de ţărani sau chiar dacă au părinţi orăşeni, sînt strîns legaţi de viaţa patriarhală, atunci şi formele de deconectare sînt specifice zonei. Toţi folosesc în acest scop alcoolul, o tradiţie arhaică verificată de secole. În acest domeniu, nimic nu poate să ne surprindă: totul se desfăşoară după acelaşi ritual şi după acelaşi scenariu. Doar în perioada comunistă din lipsă de alcool au apărut anumite variaţiuni pe tema, pe piaţă luînd naştere diverse formule magice de consum care aveau un efect ceva mai diferit decît consumul clasic de alcool. Apariţia în cămine a studenţilor „ruşi”, cum li se mai ziceau studenţilor basarabeni, a contribuit şi ea la diversificarea acestor ritualuri de deconectare. Ei erau mai aplicaţi, veneau cu diverse combinaţii halucinogene şi aveau tendinţa de a bea mai organizat, mai susţinut şi mai gălăgios. Despre aceste ritualuri am mai povestit în carţile mele.
Însă „moderniştii” erau din altă specie. Erau mai puţini, e adevărat, şi ceva mai „elitişti”. Aveau alte ritualuri, alte preocupări, cel puţin la prima vedere şi alte substanţe pentru procesul de deconectare: alte substanţe, alte fumuri, alte zboruri. Nu erau la fel de gălăgioşi, nu ascultau aceeaşi muzică şi nu citeau aceleaşi cărţi. Rîdeau altfel, se întristau altfel şi raţionau altfel. Nu spun că erau mai buni sau mai răi, ci mie mi se păreau că sînt altfel, şi acest lucru mă atrăgea la ei.
În una din zile m-am cunoscut cu maeştrii „marelui pîh”, „marelui fum” care ştiau să organizeze cele mai adevărate seri de „deconectare”, de zbor în împărăţia viselor şi a sentimentelor necontrolate. Farmacistul, aşa cum l-am botezat eu, era un maestru de ceremornii al acestui ritual: el ştia să gasească ierburile necesare, să pregătească combinaţiile adecvate şi, mai ales, să creeze o atmosferă specială şi potrivită pentru o experienţă deosebită. În prima seară în care am venit la ei şi am fost acceptat în grup aveam să particip la un simplu ritual al „deconectarii” cu ajutorul „Bulibuleatorului”. Bulibuleatorul, acest magic obiect, este un aparat pe care în mod normal ştie să-l producă orice copil. Nu trebuie multă îndemanare şi cine ştie ce materiale speciale. Astfel de aparate sînt gîndite de oameni care construiesc ustensile „esenţiale” din lucruri aflate la îndemînă. Pentru cei responsabili voi dezvălui ceea ce ştie orice copil de grădiniţă: se ia o sticlă de Coca Cola (preferabil de 2l sau 1l) se face o gaura în partea de jos, la vreo 10 cm de la baza sticlei; se pune puţină apă care are ca scop răcirea fumului, iar sus se pune o hîrtie de staniol care se ia de la un pachet de ţigări, se găureşte de mai multe ori cu acul, se apasă puţin ca să capete forma unei pipe iar în acel loc se pune iarbă, sau „travkă” cum zic specialiştii dinspre est. E un fel de pipă pe bază de apă, sau un bong cum i se mai zice în argoul anglosaxon. Numele adevărat al unei astfel de instalaţii mi se pare însă mult mai corect în argoul rusesc, folosit de „studenţii Basa” de la noi, căci cînd tragi din acel aparat o gură de fum el scoate sunetul acesta: buli-buli! Seamănă cu sunetul de narghilea însă are acel i moale, pe care numai Bulibuleatorul îl scoate. Acest i moale are şi un efect special asupra a ceea ce urmează.
Aşa că, în prima seară a întîlnirii mele cu Farmacistul, marele guru al Bulibuleatorului şi al zborurilor de înaltă altitudine, a fost să mă familiarizez cu acest aparat magic, cu acest sunet şi mai ales, cu fumul pe care-l produce. Ritualul pregătirii este impresionant numai la început, căci această modalitate aproape „primitivă” de a produce instumente pentru lucruri cu pretenţii sofisticate impresionează. Cum spunea Farmacistul parafrazînd un cronicar rus: cu instrumente mici şi nefolositoare vom construi lumi mari şi fascinante. Însă după ce participi la cîteva ritualuri de acest fel, „bongul rusesc” devine o obişnuinţă, o necesitate tehnică, o ustensilă fără de care nu-ţi mai imaginezi viitorul, iar sunetual suav şi moale al acelui buli-buli devine ca un cîntec de leagăn. Buli-buli, buli-buli sticla se umle cu fum, din gura îţi ies rotocoale albastre, camera este inundată de fum iar tu te aşezi comod în fotoliu şi stai pregătit la cîrma unui aparat de zbor invizibil şi aştepţi decolarea. Prietenii încep să citească, căci un astfel de ritual trebuie însoţit de o muzică bună sau de un text comic sau metafizic.
Farmacistul citeşte din Ariciul în ceaţă:
„Era noapte, căci aşa le place aricilor să iasă la plimbare. În jur cîntau ţînţarii la viori cu o singură coardă. Luna plutea lin printre nori şi din cînd în cînd privea zîmbitor în jos.
– Mmmuuu! – se auzi mugetul vacii de dincolo de rîu. Undeva, departe, cîinii începură să latre. La auzul lor, iepurii săriră din tufiş şi începură să fugă care, încotro.
Peste rîu, ceaţa a început să se ridice. O ceaţa deasă şi albă se ridică pînă la brîul calului care păştea trist pe malul apei. Nu i se mai vedea decît capul ridicat, care dispărea cînd se apleca să mai ia o gură de iarbă. Din cauza ceţei, au început să dispară şi raţele albe care pluteau somnoroase pe apa rîului.”….
Cuvintele curg şi tu fie rîzi, fie cazi pe gînduri imaginindu-ţi ariciul pierdut în ceaţă. Buli-buli, buli-nuli şi ariciul se pierde în ceaţă: „Era atît de frumos încît se întreba din cînd în cînd: `oare nu cumva visez?`. Însă şi lătratul cîinilor, şi zumzăitul ţînţarilor, şi pleoscăitul apei îi aminteau că totul e adevărat, că nu visează. `Dacă o să le povestesc n-or să mă creadă` – se gîndi Ariciul şi privi mai atent pentru a-şi aminti mai tîrziu orice fir de iarbă, orice detaliu.” Buli-buli, Buli-buli… Motoarele se turează, tu apeşi pe acceleraţie – buli-buli, buli-buli – şi simţi cum ele sînt ambalate la maxim şi maşina de zbor ia viteză şi începe încet, încet să decoleze. Bili-buli, buli-buli şi te deprinzi de sol, de realitate şi de avînţi în înalturi unde totul capătă o altă percepţie. Buli-buli, buli-buli şi începi să iei cu asalt cerul, să striveşti norii şi să intri într-o altă dimesniune. Buli-buli, buli-buli şi priveşti de sus o lume care arată cu totul altefel de cît o ştiai, are alte dimesiuni şi alte culori, se modifică permaninet iar tu te afli într-o stare pe care o trăieşti ca pe o mare plăcere. O plăcere pe care nu o mai controlezi. Aparatul de zbor întră pe pilot automat şi tu zbori, zbori şi imaginile încep încet, încet să se întunece. Povestea Ariciului în ceaţă continuă… „Iată” – zise Ariciul – „Nimic nu se mai vede. Nu mi se mai văd nici măcar lăbuţele.” Tu tragi ultimele fumuri şi se termină şi povestea: „`Ce istorie…` se gîndi Ariciul, scuturîndu-se de apă. `Cine mă va crede?!` Şi intră din nou în ceaţă.”
(iata si povestea la care fac referinta… sau mai bine zis faimosul desen animat Ariciul in ceata a lui Yuri Norstein .. titrat)
Moscow by night sau de ce eroii ruşi nu poartă chiloţi peste iegări
text pentru situl lui Istodor uichendist.ro
Of, of…. Moscova, Moscova… cum spuneam cînd eram mic, în ceva versuri cu iz de propagandă: “Moscovă iubită, mîndră capitală – Toţi copii-ţi cîntă, cîntece de fală!”. M-am întors destul de obosit, căci Moscova a devenit un oraş mult prea mare şi acum aparţine unei anumite specii de vampiri. Cine a văzut Night watch ştie despre ce vorbesc. Amicul şi traducatorul meu în limba rusă, Oleg Panfil, zice că e mai mult decît atît: “La Moscova îţi halesc şi trupul, nu numai sîngele”. Aşa e. E un loc cu foarte multe vietăţi adunate de pe tot cuprinsul fostului Imperiu, iar de vreo 10 ani încoace, din cauză că a devenit şi o capitală petrolieră (şi “gazoasă”), adică din cauză că miroase a bani, mulţi bani, aici poţi găsi şi o faună a fiarelor “expate” vorbitoare de engleză. În miez de noapte, toate vietăţile nocturne ies la vînat. In general, se vînează între ele, dar mai sînt şi eroii de noapte care în Rusia sînt complet opuşi celor din America. Ei sînt mai degrabă antieroi. Nu au nevoie de costume colorate, sofisticate, de chiloţi peste iegări şi alte şmecherii din astea. Eroii de noapte ai Rusiei sînt nişte eroi scăpătaţi şi pot fi recunoscuţi după alte însemne decît mantia care fîlfîie în zbor sau chiloţii coloraţi pe care îi recunoaşte orice copil.
În ultima perioadă, Moscova s-a extins prea mult şi a atras o faună mult prea bogată, diversă şi imensă. Probabil, în acest moment, este cel mai mare oraş al Europei. Aici se adună toată energia unui spaţiu colosal. Rusia, în imensitatea ei, pompează la nesfîrşit energie, pozitivă şi negativă, iar Moscova absoarbe, suge şi consumă tot. Ea este mereu nesătulă şi nesatisfăcută.
Se ştie bine că Moscova nu este Rusia. E o frază devenită demult clişeu, aşa cum se ştie bine că Moscova diurnă şi cea nocturnă sînt foarte diferite. În Moscova diurnă ies la plimbare anumite fiinţe, cu anumite funcţii, care se văd şi activează în anumite spaţii, pe cînd în Moscova nocturnă se reactivează altfel de spaţii şi ies la lumina felinarelor şi stroboscoapelor cu totul altfel de specii.
Pentru mine este foarte interesant să urmăresc un oraş, să-l studiez, să-l analizez în spaţiile lui ascunse şi în sfera lui nocturnă. Oraşul e ca o pereche de pantaloni, îmi spune un bun prieten de-al meu: într-un fel arată pe din afară, şi în altul pe dinăuntru, unde are nişte buzunare. E bine de ştiut ce se ascunde în acele buzunare. „Buzunarele” oraşelor şi ţărilor sînt cele mai interesante lucruri pe care le putem afla. Cele nevăzute sînt mult mai profunde şi interesante decît cele care sar în ochi la prima vedere. Însă e bine ca într-o astfel de imensitate şi faună să ai un stalker, o călăuză care să te ajute să te orientezi şi să descoperi locuri şi oameni. Eu tocmai venisem dintr-un turneu ce inclusese Leipzig, Torino, Berlin… cînd am plecat la Moscova. Cu toate că aveam habar de Moscova, imediat mi-am dat seama că Berlinul, unul din oraşele mele preferate, este prin comparaţie un oraş-sanatoriu, unde lumea este la odihnă şi unde totul se derulează după un program bine stabilit. Iaraşi prin comparaţie, Torino şi Leipzig sînt nişte cătune de provincie drăguţe şi liniştite. Prea liniştite. În acest moment, poate doar Istanbulul să facă concurenţă imensităţii moscovite, iar la nivel de “complexe de superioritate” doar Londra poate să concureze capitala rusă. Mă refer doar la spaţiul european. Istanbulul, Londra şi Moscova încă sînt spaţii europene, după umila mea părere. (Foto: Vulturii AdMarginem – Katomin, Ernu, Sadulaev, Astvaţaturov, Avcenko)
Moscova însă suferă enorm de mult de două complexe care s-au acutizat în ultima perioadă. Primul se numeşte, aşa cum e scris şi în Apocalipsa lui Ioan, Principiul Curvei cele Mari (acolo era atribuit Babilonului). Amicul Zahar Prilepin, unul din străluciţii scriitori ai noii generaţii şi un intelectual angajat politic, îmi spune că acest lucru face din Moscova un oraş care nu-şi mai merită postura de capitală a Rusiei. „Ea este ca o curvă bătrînă care nu mai poate să ofere nimic, dar vrea mereu să fie satisfăcută, indiferent de cine şi în ce condiţii”. De aceea, crede el, şi asta a devenit una din cauzele pentru care luptă cu multă convingere, “capitala Rusiei trebuie urgent schimbată, undeva dincolo de Ural”. De fapt, cauzele mutării capitalei undeva dincolo de Ural sînt mult mai multe, însa acest principiu care guvernează Kremlinul şi capitala Rusiei face ca ea să producă o extenuare continua a Rusiei. (Foto: Ernu & Ivanov, ganditorul meu rus preferat)
Un alt complex care funcţionează aici mi-l explică editorul meu rus, una din cele mai sclipitoare minţi pecare le-am întîlnit în ultimii ani, Alexandr Ivanov, filosoful şi editorul care în ultimii 10 ani a devenit o instituţie, cel care descoperă şi impune cei mai importanţi scriitori ruşi, de la Sorokin la Prohanov, şi de la Prilepin la Elizarov, Astvaţaturov sau Ghigolaşvili. Saşa, cum îi zicem noi, susţine că aici funcţionează de ceva vreme, un principiu care începe să devină tot mai global: Principiul Jennifer Lopez (poate fi înlocuit cu orice nume la modă). Acest principiu decurge cumva din primul. Nimic nu ne mai interesează, nimic nu ne mai excită, nu ne mai mulţumeşte. “Vai, ce plictiseală, iar o să bem şampanie de 1000 de euro, icre de 200 euro… vai aur de 24 de carate nu se mai poartă…. Doar 500 de m2 are apartamentul tau? Vai rîul Moscova e aşa de mic că nu pot să-mi parchez iahtul… Cine mai e la modă la Londra sau la New York ca sa aduc mîine la cheful meu să cînte”… Ca să mai atragi pe cineva cu ceva, trebuie să mizezi pe maximum, pe supradoză. Dar asta sună cunoscut parcă si pentru noi şi mai ales pentru alte oraşe “imperialiste”. Cu alte cuvinte, cum ar spune Saşa: „A apărut o pătură socială puternică care doreşte bunăstarea occidentală, fără principiile care guvernează acea societate. Daţi-ne maybah-urile şi merţanele voastre şi băgaţi-vă în fund regulile şi legile voastre. Ne interesează doar simbolistica măreţiei capitaliste, a glamour-ului. Vrem bizantinism fără Bizanţ. De aici vine şi iubirea pentru fundul apetisant şi arcuit marca `Jennifer Lopez` asigurat obligatoriu pe minim 10 mil. usd.” (Foto: Ernu, Ivanov, Kuprianov, Katomin, Astvaţaturov intr-un restaurant armenesc)
În ciuda acestor “principii” care domină marea capitală de la răsărit, aici avem şi alte fiinţe nocturne (dar şi diurne) care produc diverse forme de viaţă alternativă. Aici intră în joc eroii mei fără „chiloţi peste iegări”, acei eroi scăpătaţi care produc un alt tip de viaţă şi care, de fapt, o salvează. (Salvarea va veni din cu totul altă parte decît ne aşteptăm, îmi place mie să profeţesc în plină noapte moscovită.) Dar pentru a da de ei trebuie să ai Calăuza care să ştie locurile şi oamenii. Eu îi am pe cei doi amici, editorii mei, care sînt bagaţi pînă peste cap în lumea undergorund-ului moscovit: Saşa Ivanov, de care vorbeam mai sus, care cunoaşte bine lumea literară, locurile mai deosebite ale acesteia, precum şi locurile unde poţi întîlni artişti, scriitori, filosofi sau pur şi simplu oameni cu care poţi sta la poveşti o noapte întreagă fără să te plictiseşti. Celălalt este colegul lui mai tînar, Mişa (Mihail) Katomin care ştie tot ce mişcă în materie de muzică, cluburi, chefuri private şi locuri pe care le ştiu foarte puţini. Totul e să rezişti la ritmul impus.
Petru mine acest gen de hălăduire prin oraşul nocturn, prin locuri pe care nu le vei găsi în nici un ghid turistic sau în revistele informative ale oraşelor, faptul că pot să întîlnesc oameni deosebiţi care nu au minţile clonate şi „upgradate” pe modelul standardizat “euro-americano-liberalo-glamour” mi se pare un mare cîştig. Îmi place să văd locuri deosebite, stranii şi oameni care mă pun pe gînduri.
Pe cine am întîlnit în această săptămînă moscovită? Voi aminti numai cîţiva „eroi nocturni”pe care chiar m-am bucurat să-i cunosc şi să stau la taclale…. Pe lîngă stalkerii mei Ivanov şi Katomin, oamenii cu care mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului, l-am reîntîlnit pe Zahar Prilepin, autorul faimosului roman „Sankya” (a luat toate premiile posibile şi a ajuns în cîţiva ani la ediţia a 7-a), scriitor cu viziuni politice pentru care se stă la puşcărie. Dar arataţi-mi un scriitor important rus care a avut viziuni politice „kuşer”. M-am întîlnit cu „noii vulturi AdMarginem” (editura lui Ivanov şi Kotomin): Andrei Astvaţaturov (petersburghez dintr-o veche familie de lingvişti, specialist în Joyce şi autorul unui volum care face valuri „Oameni în pielea goală” şi declarat scriitorul anului 2009), Gherman Sadulaev (cel care a scris „Eu sînt cecen” – roman care i-a creat multe probleme, omul care luptă pentru emanciparea „proletariatului de office”), Mihail Ghigolaşvili (mare atenţie la acest nume… un georgian care sta în Germania, scrie în rusă şi nu e mai slab decît Dostoevski, iar romanul lui, „Roata dracului”, este un mare roman), Vasiliy Avcenko (autorul romanului documentar „Volanul pe dreapta” care a venit tocmai de la Vladivostok cu nişte teorii ameţitoare). 
M-am mai cunoscut cu Eduard Limonov (in foto), unul dintre cei mai iubiţi şi urîţi scriitori din Rusia. E un scriitor de un talent rar întîlnit, care a scris cartea „Sînt eu, Edicika”, una din capodoperele literaturii ruse din ultimii 50 de ani. Însă Limonov este şi cel mai mare radical pe care-l are Rusia actuală, el fiind liderul naţional-bolşevik, aliat cu Kasparov împotriva Kremlinului, şi care a stat în puşcărie şi sub comunişti, şi sub Elţin, şi sub Putin. E riscant şi „compromiţător” să te afişezi cu el oriunde în lume, însă vă garantez că merită riscul. M-am revăzut cu Boris Kuprianov, cel care a inventat reţeua alternativă de librării „Falanster”, locul unde poţi găsi numai cărţi adevărate. 
Nu e loc pentru „marfă şi gunoi în Falanster”. M-am văzut şi am povestit şi cu unul din „tăticii underground-ului sovietic”, Artiom Troiţki (in foto), cel care a „gîndit” fenomenul rockului sovietic şi cel care a organizat primele festivaluri care au schimbat total harta muzicii sovietice. Funcţia lui în anii 1980 a fost poate mai importantă decăt a multor dizidenţi sovietici. Troiţki m-a zis o poveste care m-a impresionat foarte mult. Ascultaţi-l: „A existat un om care a făcut poate cel mai mult pentru muzica din spaţiul comunist, el era un român şi îi datorez enorm de mult. 
Numele acestui erou este Cornel Chiriac, DJ-ul de la Europa Liberă”. Da, m-am mai văzut cu Iurii Mamleev (foto: Ernu & Mamleev), scriitorul care după mine a salvat literatura rusă în anii 60, inventînd stilul „realismul metafizic” în contrapartidă la „realismul socialist” şi care a devenit idolul noii generaţii de scriitori de dupa 1990. Îi puteţi găsi cartea „Sectanţii” şi în limba română şi sper să fac un interviu cît de curînd cu el. 
Într-un miez de noapte mă trezesc la masa cu Afrika. Cine e Afrika? Oh, Afrika este numele de cod al lui Sergei Bugaev (in foto), zis şi „malcik Bananan” actorul principal din filmul ASSA (regizor Serghei Soloviov), film care în plină perestroika ne-a schimbat viaţa şi viziunea despre lume. Acum, el este artist, face de toate şi este animatorul lumii alternative din Rusia. 
E peste tot, se îmbracă straniu, umblă cu o gloată pestriţă şi are urechile la fel de clăpăuge. M-am mai văzut şi cu oameni „serioşi” precum Kogarliţki (in foto), unul dintre ultimii stîngisti instituţionalizaţi ruşi, omul care conduce Institute of Globalization and Social Movements. M-am cunoscut şi cu un om mai „practic”, din cei care fac multe şi vorbesc mai puţin. E vorba de omul care a schimbat tendinţele design-ului localuririlor din Moscova, Evgheny Mitta. 
Ultimul local făcut de el este Art Akademika (in foto), în fosta fabrică de ciocolată de lîngă Kremlin. Aici poţi bea ceva cu dichis. Mi-a făcut nişte kokteiluri ameţitor de periculoase, însă, tot aici, poţi vedea pozele atelierelor şi artiştilor din anii 60-70-80. O arhivă impresionantă. Iar pe pereţii localului, sînt lucrările unor artişti precum Kabakov, Dubasarski, Monastîrky, Kulik, Zvezdaciotov (nume grele ale artei contemporane) etc.
Cam multă lume. Obositor, mai ales că discuţiile cu ruşii sînt interminabile. Aaa.. şi eu de fapt m-am dus la un Festival de literatură, destul de important de altfel (cu bunavointa celor de la festival, a ICR si Centrului National al Cartii). Am fost cu alţi trei colegi români (Dan Lungu, Florin Lăzărescu şi Doina Ruşti.. vezi ultima foto). Un astfel de desant de scriitori români nu a mai fost demult la Moscova, de pe vremea congresului……. Din păcate cu ei m-am văzut fie la evenimentele la care trebuia să fim împreună, fie dimineaţa la cafea. Ei au vizitat probabil un alt oraş, cu alţi ochi… 
Despre erezii politice, noii politruci, vampiri, droguri, credite, hoţi, disidenţi şi partizani
Interviu aparut mai intii in rusa, cu ocazia plecarii la festivalul de la Moscova (povestesc zilele care urmeaza). Dupa citeva zile a aparut si in romana in doua ture pe HotNews / Think Outside The Box: partea 1 si partea 2. Iata interviul.
Dragă Vasile Ernu, ai venit în “noua ta Patrie” cum scrii în ultima carte (“Ultimii eretici ai Imperiului”, ed.Polirom, 2009), în 1990, din “necuprinsa ţara mea natală” cum spui în “Născut în URSS”. Care este Patria ta, cum te simţi ca fost cetăţean sovietic în pielea unui cetăţean român?
În viaţă sînt multe lucruri pe care nu le putem alege. Ele ne sînt date. Ţara în care ne naştem, limba pe care o vorbim, părinţii, etc.; sînt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… nu. Sînt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc dacă aveam de ales? Sînt cîteva locuri pe care le ador, dar sînt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sînt probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul din cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atîta experienţă, atîta tragedie şi fericire, încît uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricît de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sînt un om din sud, cu un umor klesmer (ruso-evreo-valah) şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decît tragedia. Tragedia şi sărăcia sînt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decît fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atît de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în carte.
Ce spui pare puţin cam masochist. Vrei să suferi ca să ai ce scrie?
Nu. Ceea ce vreau să spun e că trebuie să fim cu mintea mai destupată şi să scăpăm de clişee. Suferinţa, nefericirea, nu dispar niciodată, ci doar se transformă, capătă alte forme. Societatea în care trăim ştie foarte bine să ascundă această suferinţă, s-o împacheteze frumos. Pe mine mă irită povstea actuală cu eficienţa de care se tot vorbeste în noul regim: eu nu vrea să fiu eficient, nu vreau să am vilă, nu vreau să am cea mai scumpă maşină, cel mai scump catafalc ci vreua să am timp, să meditez la sensurile ascunse ale vieţii. Între mine şi noua putere dominată există o neînţelegere profundă: în timp ce ea construieşte capitalismul glorios şi luptă pentru valorile monetare, Ernu îşi permite luxul de a pune întrebări, şi încă unele foarte incomode.
Prin urmare, sînt mulţumit că am trăit în URSS şi am văzut “Gloria şi decăderea acestui Imperiu”. Cunosc marile tragedii de la prima mînă. Ştiu despre tragediile care au avut loc acolo şi încerc să le înţeleg şi să le chestionez. Prima mea carte povesteşte în mare viaţa cotidiană din Patria mea. Însă într-o zi, Patria mea a dispărut, iar orice moarte are şi ceva tragic, chiar şi cînd moare un duşman. Am ajuns la studii în România într-un context postcomunist. Veneam dintr-o familie în care se vorbea româneşte. Erau anii marilor deşteptări naţionale din zonă.
Cum ai găsit România anilor `90?
Foarte bolnavă, isterică, lipsită de capacitatea de a dialoga. Toată lumea urla şi nimeni nu asculta. Eu trecusem deja prin perestroika, fenomen care ne-a lecuit de isterie. Iniţial mi-a fost foarte greu, fiindcă eu creadeam că “România din capul meu”, învăţată din cărţi, foarte romantică, e tot una cu “România profundă”. Şi am avut o mică revelaţie: nu e suficient să ştii limba, cultura, istoria şi toate cele necesare despre o ţară ca să o pricepi. Ca să o simţi “biologic” trebuie să trăieşti cu ea, trebuie să ai o experienţă cotidiană zi de zi. Patria e ca şi o limbă, se învaţă zi de zi mai ales în copilărie. Aşa că, pentru mine România este o Patrie ca o limbă învăţată la maturitate. Dar o învăţ zi de zi şi poate e mai bine să-i fiu cetăţean, decît “patriot”. În România, ca şi în Basarabia sînt prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni.
Ai venit în România şi te-ai perindat prin Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, după ce făcuseşi un periplu prin oraşele Odessa şi Chişinău? Cum a fost acest traseu, care e locul preferat?
Da, am schimbat cîteva oraşe. Fiecare oraş e o nouă viaţă. E foarte interesant să schimbi oraşele. Mereu i-am invidiat pe amicii mei evrei pentru uşurinţa cu care schimbau locul. Dar e bine să o poţi face din propria dorinţă, nu din cauza unor presiuni externe violente. Însă mare atenţie: să nu confundăm schimbarea de care vorbesc eu cu mecanismul instaurat în ultimii 20 de ani de schimbare de oraş-job. A schimba oraşul nu înseamnă a schimba jobul şi biroul. Toate oraşele-birou sînt la fel. Asta e o formă de mimare a schimbarii şi de fapt, oamenii nu schimbă nimic. Schimbă poate o fişă în cartea de muncă. La fel e şi cu nebunia turismului. A dispărut spiritul explorator care a fost înlocuit cu spiritul turistului. Turismul e ca faimoasele conserve sovietice “Micul dejun al turistului”, adică, toate-s la fel şi fără nici un gust. Mergem să vedem ceea ce deja ştim, după trasee prestabilite. Urăsc aceste ritualuri….
În România e foarte interesant fiindcă se simt foarte bine faliile unor culturi şi influenţe diferite. Iaşul molcom-meditativ, cu aerul său moldo-slav. Clujul, cel mai conservator oraş al României, cu români veniţi foarte tîrziu în oraş, care se luptă să-şi aproprieze spaţiul şi istoria oraşului şi cu o comunitate încă importantă de maghiari, vechi citadini. Foarte interesant cum se simte asta, la fiecare pas. Trebuie doar să ai ochi să vezi şi urechi să asculţi. Bucureştiul… Am descoperit un Bucureşti pe care-l iubesc exact pentru ceea ce este el urît. Este cea mai orientală capitală europeană. Această combinaţie îl face irezistibil…. Nu trebuie să ne temem de Orient, şi nu trebuie să idealizăm prea mult elementul occidental. Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale. Batălia între Orient şi Occident, conflictul celor două mari culturi nu ţine de religie, cultură în sensul ei larg sau concurenţă pentru valori monetare, ci este o bătălie între două modalităţi total diferite de a gestiona timpul. În Bucureşti se simte perfect acest lucru. E o poveste foarte lungă la care lucrez acum…. Mie îmi place Estul Europei tocmai pentru că ştie să lucreze cu aceste două forme de gesionare a timpului, cel de tip oriental şi cel de tip occidental. E fascinantă povestea asta cu timpul… Chişinaul de exemplu e un spaţiu extraordinar tocmai pentru acumularea experienţei “periferiei de Imperiu”. Din pacăte, acum e un proces de distrugere a acestei comori. Asta se întîmplă şi în Caucaz, şi în fostele republici asiatice. E o temă care mă preocupă.
Prima ta carte, “Născut în URSS ”s-a bucurat de foarte multă atenţie, comentarii peste comentarii, premii şi traduceri. Am înţeles că e la a 3-a ediţie, deci a fost un debut de succes. Crezi că “Ultimii eretici ai Imperiului” va avea acelaşi succes?
Succesul e o chestiune relativă. Vine şi pleacă înainte de a-ţi da seama că s-a întîmplat. Ideal e bine să nu te prinzi de asta, să-l tratezi ca şi cum el nu ar exista. În definitiv, scriitorii se bat pe cîteva mii de cititori. Am suficientă autoironie ca să mă protejez de aerele vedetismului. Fireşte că e plăcut să vezi că volumul este comentat şi se citeşte din moment ce se scoate cîte un tiraj pe an şi se traduce în mai multe limbi. Reuşita unui volum ţine de foarte multe necunoscute. Cînd scriam prima carte, nici măcar apropiaţii nu mă luau în serios. Renunţi la job şi stai să scrii e o chestie “neserioasă”, mai ales dacă nu mai ai 20 de ani, ci 35.
Eu am lucrat cîţiva ani buni în industria cărţii şi de felul meu fac analize riguroase fenomenelor culturale. Îmi place să analizez, să construiesc teorii şi să dau explicaţii mai generale. Mă miră foarte mult credinţa aproape oarbă în tehnologiile de PR&marketing&management. Tot mai multă lume este convinsă că banii şi tehnologiile de comunicare şi vînzare rezolvă tot. Eu zic că în domeniul cultural ele rezolvă atît de puţin, încît se poate renunţa la ele în forma lor actuală. Din punctul meu de vedere, aceste tehnologii sînt total neinteresante şi vetuste. Le dedic două capitole în noua mea carte. Mai ales că arta şi cultura sînt în esenţa lor produse anti-piaţă, sau hai să zicem ca şi Groys, ele sînt în avangarda economiei. De aceea, cultura nu prea functionează după mecanismele pieţei aşa cum scrie în manualele lui Kotler.
Că ai adus vorba de PR, tu faci în cîteva capitole o critică dură la adresa industriei de PR&marketing&management. Afirmi că ei sînt noii politruci, noii propagandişti. Nu te temi că o să-i superi?
Corect. Da, această clasă socială reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi “poesis ”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni, pe cînd eu pledez pentru deconectare. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Însă să fiu înţeles corect: eu nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. Nu. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Moise, de exemplu, a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron care era un vorbitor excelent.
Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului care să nu fie un produs al societăţii ci a unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. Adică ceea ce trăim, modelul social impus e o inginerie socială de laborator. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi devin eroii societăţii. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali.
Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.
Ai început să fii tradus, deci ai pentru ce să te bucuri.
Of… traducerile sînt o nouă “fata Morgana” a literaturii române. Să fim traduşi şi să luăm Nobelul sînt marile obsesii ale literaturii române, care, după mine, sînt în esenţa lor nişte ţinte false. Cu Nobelul am “rezolvat parţial” prin “românca” Herta Muller. Iată pe scurt părerea mea. Traducerea este un aspect interesant şi important, însă secundar în cîmpul literaturii. Traducerea cărţii/cărţilor unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă este în primul rînd o problemă de marketing ceea ce presupune un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoare estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează. Nu e nimic rău aici, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Noi sîntem însă maeştrii în a alerga pe piste greşite. Să fim atenţi să nu cădem într-o capcană crezînd că traducrea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals. Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducrea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. ICR-ul însă face o treabă bună în acest sens, are proiecte bune pe traducere. Face ceea ce trebuie să facă. Însă problema literaturii române şi a pieţei noastre literare se află în altă parte.
Pe mine mă interesează foarte mult cititorul român, fiindcă scriu româneşte. Mă interesează şi spaţiul din R.Molodva fiindcă şi ei sînt cititori, în marea parte, de literatură română, se framîntă cu aceleaşi probleme, facem parte din acelaşi spaţiu cultural. A propos, e o piaţă foarte importantă, total neglijată de noi. Şi mă mai interesază spaţiul rus. Fac parte cumva din el, ţin legatura cu el, încerc să scriu şi să activez şi acolo. Vreau să fiu un scriitor care activează pe cele 3 pieţe culturale. Celelalte zone sînt secundare şi cu importanţă mai degrabă simbolică pentru mine. Ca să devii un scriitor important pe pieţele occidentale e nevoie de mult mai mult decît să scrii bine, dar asta e o poveste lungă. Un erou de-al meu are o întreagă teorie pe tema asta şi zice: pentru a avea o literatură mare, cu impact semnificativ, trebuie mai întîi să ai o armată puternică. Armele de azi sînt însă mult mai complicate şi mai sofisticate.
Deci acesta e crezul tău: scrii pentru oamenii din zona din care vii şi pe temele cu care ei se confruntă. E corect ce spun?
Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcat, e şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.
Unii afirmă că în cărţile tale, manifeşti o nostalgie faţă de URSS, faţă de comunism. Cum o explici?
De povestea asta m-am săturat. Dar ştiu că unii critici, precum D.C.Mihăilescu, mă dau de exemplu ori de cite ori au ocazia de “scriitor nostalgic”. Simona Sora, o fată foarte isteaţă la care ţin, în recenzia primei cărţi vorbeşte de un risc pe care abordarea mea l-ar implica, că e o “carte periculoasă”, că nostalgia este periculoasă etc. Iniţial, fiind încă un baiat timid, fără experienţă în domeniu, încercam să mă apăr. Nu voiam să fiu “bau-baul” şi să distrug visele criticului din “minunata lume nouă”. Acum sînt mult mai relaxat cu această poveste. Da, sînt al naibii de nostalgic, dar nu vă temeţi, nu sug sînge de clone şi minţi clonate capitaliste… sau, mă rog, nu foarte des… Cine decide ce e bine şi ce e rău? De ce se pune inderdicţie la nostalgie? Chiar ne-am tîmpit cu toţii?
Ideologia dominantă actuală interzice astfel de sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis un tip de sentimente umane, capitaliştii, altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material. “Madleine-a” mea este un amărît de closet sovietic …şi care e problema?
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de memorie, de sens şi nu de ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie. Jos labele de pe visul meu! Nu e de vînzare… uh.. gata ca m-am înfierbîntat şi se trezeşte vampirul din mine…nu-mi tremură buza de sus?
Dacă tot ai amintit de vampiri, în “Ultimii eretici ai Imperiului” vii cu o teorie interesantă despre vampiri, spui că noi am fi o specie de vampiri şi că există o bătălie între “vampiri” şi “ceilalţi”, că “Dracula ” ar fi una din cele mai bune cărţi despre zona nostră geografică…
Nu mai vorbi că-mi faci poftă… Eu mă joc cu o altă formă de cartografiere culturală şi alte tipologii decît cele utlizate acum. E foarte interest cum un tip ca Stoker care nu a călcat niciodată pe aici descrie lumea de aici stînd şi citind enciclopedii şi cărţi englezeşti. E una din cele mai exacte descrieri a ceea ce e aici, fiindcă el lucreză cu nişte topologii britanice şi nu e influenţat de experienţa directă, nu are emoţii. Ador această abordare british. Pentru mine, romanul “Dracula” este una din cele mai bune cărţi despre anumite tipuri de cultură şi conflictele acestora. E una din cele mai bune carţi despre relaţia noastă cu Europa occidentală. Ce e foarte interesant în această poveste?
Discutam cu Saşa Ivanov, editorul meu pe această temă. El are o întreagă teorie. Mai întii aflăm că noi, cei de aici, de la periferia “civilizaţiei”, aflaţi la margine de imperii, sîntem pentru “ei” un soi de “Nosferatu”, adică “Ne-Morţi”. Sîntem nişte fiinţe prinse între două lumi, “nici una, nici alta” cum spune un bun amic şi erou în cartea mea. Al doilea lucru important este legat de modul în care este prezentată drama occidentală de necunoaştere a sinelui. Aici are loc un soi de “conflict al civilizaţiilor” între centru şi periferie, conştiinţa victoriană clasică şi periferia “necivilizată”, numită simbolic Transilvania. Conflictul întîlnirii cu acei “străini”, “alţii”, duce la o cunoaştere de sine, veşnica obsesie europeană, dar şi la apariţia unei mari fobii, aceea de pierdere a identităţii. Teama de “vampir”, de “Dracula”, nu e o teamă de “celălalt” diferit faţă de “noi”, ci o teamă că vampirul te va muşca, acest act ducînd la pierderea identităţii tale. Vei deveni şi tu altceva, vei deveni un vampir şi vei trăi prins între două lumi. Şi aici apare o luptă între vampiri şi oamenii “normali”, între “imperiu” şi “periferie”. Ei vor să ne lecuiască sau să ne omoare, noi vrem să le sugem sîngele. “Civilizaţii” dezvoltă o întreagă tehnologie şi instituţii de verificare a vampirilor, de “lecuire” şi de omorîre, instituţii care funcţionează şi azi. Problema pe care o ridic eu este următoarea: acceptăm să ne pierdem identitatea, să fim “lecuiţi”, să fim vînaţi şi omorîţi, sau le sugem sîngele? Parcă aş merge pe ultima variantă… Ar trebui poate să scriu despre “O zi din viaţa ultimului Vampir” cum au vrut să-mi scoată dinţii în vamă, cum mi-au dat cu usturoi şi cu tămîie în aeroport, cum m-au pus să vadă daca mă reflect în oglindă la ambasadă… Dar Vampir Vampirovici are şi el tehnicile lui de trucaj şi o face pe omul “civilizat” pînă ajunge la prima jugulară… haha
Frumoasă pledoarie pentru nostalgie şi vampiri. Uite, Costi Rogozanu afirma că “Născut în URSS”, prima ta carte, “pare acum doar o jucărioară”, faţă de “Ultimii eretici ai Imperiului” şi că “aici îţi asumi riscuri” şi vrei “să zgudui ideile primite de-a gata”. Cartea ta se vrea un manifest al unei noi generaţii?
Au trecut vremurile manifestelor, profeţiilor, revoluţiilor şi a “nebunilor”. Mi-ar fi plăcut să scriu un Manifest sau o carte care să zguduie puţin ideile “betonate” şi adevărurile primite de-a gata. Acum, din păcate (sau din fericire), trăim vremuri în care marile probleme, marile teme nu mai pot fi atacate direct şi frontal fiindcă tipul de relaţii a societăţii în care trăim are o capacitate incredibilă de a deturna sensul şi a transforma critica în propriul său interes sau într-o banală marfă. Eu nu sînt destul de “nebun” pentru a radicaliza suficient de mult discursul, iar societatea românească, aşa cum o cunosc eu, nu acceptă ereticii şi personajele incomode. Ea le exilează, face “reject”…Pînă şi oamenii foarte deştepţi sau foarte tineri care ar trebui să fie mai deschişi la idei noi şi “riscante” reacţionează după tiparul: “Ernu, eşti băiat deştept, spui lucruri interesante, însă pîna aici….” Şi ţi se trasează zona pînă unde ţi se acceptă să mergi. E ca omul care nu ştie să înnoate: tu încerci să-l bagi în apă şi cînd îi ajunge apa la genunchi urla “pîna aici”. Există foarte multă teamă, foarte puţină tradiţie a reflecţiei şi dezbaterilor, multa ignoranţă, frustrare etc. Curajul gîndirii libere nu e punctul nostru tare. Cultura română se află în perioada adolescentină în care e mulţumită să vehiculeze doar clişee. De aceea e foarte greu să produci o anumită dezbatere în societatea românească fiindcă ea este fie impasibilă şi te exclude prin ignoranţă, fie te exclude prin formule de tipul “hai sictir”. Societatea şi mediul intelectual românesc sînt sensibile numai cînd se folosesc nume concrete, dar atunci se cade foarte repede într-o dicuţie de mahala. Bătăliile personalizate fac carieră aici. Însa în cartea mea, eroii principali sînt ideile.
Acum cred că vin nişte vremuri ceva mai interesante decît debandada din ultimii 20 de ani. În societatea în care trăim se configurează alte nevoi, teme, grupuri. Un rol tot mai semnificativ îl vor avea grupurile marginale, cei care sînt departe de centrele de putere. Eu le zic partizani.
Ce înţelegi tu prin partizani şi care este lupta lor? Cine sînt, cu cine luptă şi pentru ce?
Eu pornesc de la cîteva teze foarte simple. Comunismul şi capitalismul nu sînt perioade istorice lipsite de legătură sau excepţionale. Pentru mine, ele sînt un tot: ambele sînt forme politice care lucrează cu diverse mecanisme de represiune. Sînt ca un vas communicant. Toţi urîm comunismul însă nu văd de ce aş fi îndrăgostit de capitalism: unul foloseşte represiunea politică, altul pe cea economică şi te toacă mărunt de nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Nu văd de ce ar trebui să separ comunismul şi sa-l transform într-un “rău fundamental”? Eu cred că toate crimele, indiferent de regim, au aceeaşi semnificaţie. Ce ne facem cu crimele capitalismului din secolele XVIII-XIX? De ce nu analizăm ce s-a întîmplat în faza capitalismului incipient? Nu a fost cu nimic mai breaz decît comunismul. Sînt zone geografice în care au disparut nu specii de bizoni, ci populaţii întregi. Deci s-ar putea că aceste forme de violenţa să fie un fenomen ceva mai complex ce ţine de formele de modernizare. Eu mă întreb şi pun întrebări. Eu vreau să înţeleg. Chiar nu vedem nici o legătură între stalinism şi colonialism? Lucrurile se leagă foarte bine. Ambele regimuri sînt la fel de criminale doar că ghinionul e că comunismul a avut loc mai recent, memoria fiind deci mai proaspătă şi în ţări mai puţin sofisticate precum Rusia şi România. Încercarea de a da un caracter “teologico-politic” şi a vorbi de comunism ca de un “rău metafizic” are ca scop nu cunoaşterea acelei perioade, ci altceva. Rolul acestui truc constă în legitimarea ideologiei dominante actuale şi instituirea ei ca unic adevăr. Ni se sugerează “benevol forţat” că e singura formă de organizare adevarată, fără alternativă, care trebuie să fie model pentru toate popoarele lumii…. Dacă critici actuala ideologie dominantă vin politrucii şi zic…: “a, ăstă-i nebun, vrea stalinism”. E un truc ieftin. Drepturile pe care le avem azi nu ne-au fost oferite de Putere ci au fost cîştigate cu multă trudă, multă luptă, mult curaj şi mult sînge. Ele pot fi foarte uşor pierdute.
Revenind la întrebare: cum e cu partizanii azi, sînteţi retraşi în munţi?
Da, în munţii şi codrii spaţiului virtual, tremurăm cu tastatura în mînă. Glumesc. Ei bine, acum vin partizanii, vampirii şi alte “vietăţi”. Cu adevărat totalitară e doar politica, cultura care decretează că nu mai are alternativă. Ni se spune o mantră pe care trebuie să o repetăm continuu: proprietate privată, care nu-i aşa, e sfîntă, piaţă liberă care, fireşte, cum ne spun noii politruci, este egal cu democraţia…amin… Aşadar, noi trebuie ca în acest context de monopol total să ne punem problema cum să rezistăm şi cum să luptăm, care sînt formele de luptă şi apărare civilă. Adica, cum îmi apăr libertatea? Şi aici vin partizanii mei… grupurile marginale. Pornind de la bătrînul Schmitt, cu care dealtfel nu sînt pe aceeaşi lungime de undă neapărat, spun că prima condiţie necesară a “stării de partizan” nu este să fii conectat la sistem, ci deconectat. Acum, toată lumea vrea să fie cît mai conectată la regim prin joburi bune, funcţii, credite etc. Eu susţin că a venit vremea deconectării. Trebuie să fim cît mai departe de centrele şi formele dominante de puterea politică, financiară, socială şi culturală. Partizanii nu au grade, uniforme, epoleţi. Ei nu se subordonează superiorilor. Puterea nu-i poate controla fiindcă nu are conexiuni directe cu ei, nu-i cunoaşte, ei însă se recunosc între ei şi ştiu cine este “duşmanul”. Cu ”trupele regulate” ale duşmanului, ei duc lupte “iregulate”.
Aceşti marginali au o funcţie foarte importantă într-o societate dominată de un anumit tip de cultură şi politică. Ei sînt ca proorocii: singurii care mai înţeleg şi disting istoria, “spriritul vremii”. Şi sînt singurii care mai păstrează sensul ideii de libertate care a fost deturnat şi resemnificat. Oamenii de azi cred că a-ţi lua un credit înseamnă libertate.
Şi cine sînt cu adevărat duşmanii care ne dau bătăi de cap?
Eu zic că trebuie să avem curaj să luptăm împotriva tuturor formelor de represiune, mai ales cele prezente, nu doar împotriva celor care nu mai există. Nu leninii şi stalinii prezintă un pericol real pentru noi, căci ei s-au privatizat demult. E foarte interesant că marea bătălie care se anunţă nu e împotriva “stalinilor comunişti” şi nici măcar împotriva “stalinilor capitalişti”, cei privatizaţi care deţin averi şi puteri fabuloase. În ultima perioadă a avut loc o mutaţie masivă care odată cu criza economică a devenit foarte vizibilă. A apărut un nou mutant pe filiera celor două grupări, un soi de amestec perfect între stat şi privat. A apărut o elită birocratică mondială foarte puternică care face parte şi din stat şi din privat şi pe care nu avem mecanisme să o controlăm, nu avem arme cu care să luptam şi de care să ne apărăm. Marea luptă politică din următoarea perioadă o vom duce cu această elită birocratică, cum ar zice un bun amic, cu acest colosal CAP de SRL-uri. Şi noi trebuie să răspundem la nişte întrebări: cum vom rezista în faţa ei, cum o vom controla, cum vom lupta împotriva ei, cum ne vom proteja libertatea în faţa ei? Asta va fi cea mai mare provocare politică a următorilor 50 de ani. În acest moment, noi nu sîntem pregătiţi să luptăm. Mergem ca vitele la tăiere. Vezi ce se întîmplă: sistemul financiar a colapsat şi noi, în loc să reacţionam, să cerem o schimbare radicală a sistemului, să venim cu proiecte, noi, nu, noi nu vrem decît să se repare bancomatul…
Aşa, acum ajungem la una din problemele incitante ridicate în cartea ta. Am văzut că mulţi comentează această temă a ta legată de creditele bancare. Trăim vremuri în care creditul a devenit o parte a vieţii. Tu ce i-ai spune unui tînăr care vrea sa-şi ia o casă, o maşină? Îi zici: “frate nu-ţi lua credit că îţi pierzi libertatea?” El o să te injure şi o să spună că e mai liber cu credit decît fără credit….
Eu nu dau sfaturi, eu nu scot soluţii magice. Cartea mea nu e un reţetar. Eu incerc să arăt cititorului riscurile la care se supune, modul în care îşi poate pierde libertatea, care sînt noile forme de represiune şi că de multe ori, pericolele vin din cu totul altă parte decat ne aşteptăm. Eu vreau ca cititorul meu să-şi pună întrebări. Că-şi ia sau nu credit, asta nu mă priveşte. Eu sînt un scriitor care ştie bine care este rostul literaturii. Eu nu vin să dau nici sfaturi, nici soluţii. Eu vin să pun nişte întrebări esenţiale pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Viaţa e foarte scurtă şi e păcat să murim proşti.
Noi avem impresia că acest credit e o poveste nouă, ce ţine de modernitate şi economia capitalistă. Fals. E o poveste pe care o găsiţi şi în primele cărţi ale Bibliei, dar şi în Grecia antică. Despre ea a scris şi una din cele mai lucide minţi ale omenirii, Aristotel. Biserica şi-a bătut mult capul cu această problemă. Eu sînt un laic, însă sînt foarte curios să văd cum e tratat acest subiect de zona religioasă. E şi un spaţiu mai sensibil si de acea am construit o poveste cu un călugăr care tratează acest subiect.
Modul în care pun eu problema loveşte atît în esenţa structurilor financiare, în clasa ideologică dominantă care predică noul canon economic, cît şi în poziţia bisericii creştine indiferent de confesiune. Problema cu creditele este foarte interesantă şi ştii de ce? Creditul este o bogăţie inversată, pe minus, astfel că dacă un bogat “intră cu greu în împărăţia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o şansă. Bogatul, cu greu, dar poate renunţa la bogăţia sa, cel cu credite nu, fiindca are o bogaţie pe minus, care nu-i aparţine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bătaie foarte lungă. Stalin sau Ceauşescu nici în visele lor cele mai bune nu şi-u imaginat un mecanism de control atît de perfect.
Practic, sistemul finaciar modern bazat pe credit ne aruncă înapoi în istorie. E o nouă formă de sclavagism. Dar e mult mai soft, cu lanţuri de aur. E ceea ce eu numesc “Glamour GULAG”. Trebuie să ne imaginăm că următoarea generaţie de oameni se vor naşte cu datorii, adică total dependenţi şi legaţi de sistem. Ei nu vor avea dreptul să aleagă, căci pentru ei au ales deja părinţii, iar pentru părinţi au ales deja alţii, ei doar au semnat. Cînd ai un credit, şi cu cît e mai mare cu atît aceasta increngătură e mai vizibilă, nu mai judeci la fel, nu mai acţionezi la fel. Orice decizie banală va trece prin prisma valorii creditului. În momentul în care ai un credit fiecare frază rostită, fiecare cuvînt scris, ficare gest va fi măsurat şi analizat de 10 ori înainte de a-l face. A propos, aş putea “apăsa puţin pe acceleraţie”. Creditul are o legătură directă pînă şi cu sexul. E o formă perversă de castrare în toate sensurile.
E sumbru ce spui. Şi ce facem? Renunţăm la credite, luptăm cu băncile? Crezi că o carte ca a ta poate schimba ceva?
Nu, cărţile nu schimbă lumea. Şi asta o ştim de foarte mult timp. Cărţile ne pot ajuta să schimbăm lumea. Eu provoc cu un scop bine definit, vreau să virusez mecanismele de clonare a gîndirii. Cînd totul a fost cucerit, cînd bătălia a fost pierdută, cînd duşmanul e peste tot, întrebarea care rămîne e “noi ce facem?”. Dacă înţelegem şi reflectăm la ce se întîmplă în jurul nostru, atunci trebuie să decidem ce facem. Colaborăm, ne supunem sau ne revoltăm? Dacă alegem una din variante: cum o facem?…. În acest, moment eu nu am soluţii fermecate, însă sînt totuşi un optimist. Eu cred cu convingere că trebuie să reinventăm utopii. Omenirea fără utopie este moartă. Moartea utopiei face să dispară viitorul, iar cînd viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie să reînveţe să viseze pentru a nu-şi pierde prezentul. Numai maşinile nu au vise. Utopiile au adus şi multă suferinţă, însă de ea nu scăpăm nicioadată.
Ideologia actuală propovăduieşte “moartea utopiei”. Ne este interzis să visăm, să ieşim din rînd, fiindcă mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv şi tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise, de nişte vise mai speciale.
Revin le o altă temă majoră din “Ultimii eretici ai Imperiului” care am văzut că a deranjat sau scandalizat pe mulţi. E o temă pe care o anunţi în prima carte şi o dezvolţi în cea de-a doua: între cele două regimuri, communismul şi capitalismul, nu există o deosebire esenţială ci doar de “limbaj”. Vii cu o ingenioasă interpretare şi scrii un text, ca replică la Soljeniţin, numit “O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”.
Eu nu sînt fanul nici-unui regim politic. Cu ele sîntem într-un raport de luptă, de control reciproc. Nu-mi fac iluzii. În politică nu există “ai noştri”. Faţă de Puterea politică eu sînt într-un permanent exil. Da, pentru mine, comunismul şi capitalismul sînt două regimuri cu forme diferite de represiune: unul are mecanisme de represiune politice, altul ecenomice.
Avem o carte foarte importantă apărută în comunism, într-o revistă comunistă după ce comuniştii condamnaseră stalinismul la congresul XX: “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” a lui Soljeniţin. Bun. Atunci începe să se construiască cea mai puternică grilă de interpretare a comunismului. Nucleul dur. Perfect. Eu spun: e timpul să găsim şi o altă grilă de interpretare, să încercăm să chestionăm regimul şi altfel. De ce nu? Eu nu ascult de nici-un Comitet Central, de pe nici o axă politică. Eu nu sînt de partea nimănui. Eu am ceva bănuieli că sînt şi alte zone interesante, grupuri interesante care au avut un efect teribil în anumite zone şi încerc să abordez altfel problema. Atunci apelez la doi autori preferaţi, Ilf şi Petrov. Dar nu-i citesc în cheie comică, ci într-una politică. Construiesc un capitol, la care ţin mult, “O zi din viaţa lui Ostap Inrahimovici Bender”, eroul celor două romane faimoase ale lui Ilf si Petrov. Grila este împrumutată de la un filosof la care ţin mult, Borys Groys, şi care mi-a povestit-o acum cîţiva ani cînd a fost aici. Pe mine mă interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reuşit să se sustragă fie şi parţial din maşinăria puterii comuniste. Mă interesa felul în care anumite grupări puteau să găsească mecanisme de rezistenţă fără să intre în cîrdăşie cu puterea.
Comunismul, ca şi statele religioase, se construieşte pe limbă/limbaj, pe cînd capitalismul pe cifre, adică pe economic. Sînt două limbaje diferite. De aceea, comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima şi delegitima, de aceea intelectualul îşi mai păstrează aura în comunism (indiferent dacă e pozitivă sau negativă), pe cînd în capitalism devine un banal producător de mărfuri. Încerc să demonstrez acetst lucru în acest capitol. Cei care au ştiut sa fenteze regimul au fost speculanţii şi “sectanţii”, nicidecum disidenţii. Cum? Asta povestesc pe larg în carte.
Acum însă dacă trăim într-o lume metrică, unde limba nu are decît o funcţie comercială, trebuie să găsim alte mecanisme de luptă şi rezistenţă. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului şi-a pierdut puterea, a apărut un soi de inflaţie a sensului. Acum, ca actualul regim să se dizolve, trebuie ca “limba” lui să-şi piardă sensul. De exemplu, inflaţia cifrelor, adică a banilor pot să-i pună viaţa în pericol.
De ce e atît de importantă această distincţie? De ce e atît de important acest speculant-bişniţar? Nimeni nu a mai vorbit de el pînă acum şi acum vii tu şi am impresia că-l faci erou. Greşesc?
Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu dizidenţii. Fireşte că există o doză de romantism aici, eu nu scriu texte ştiintifice, ci literatură. Eu lucrez cu sensurile, nu cu adevăruri în sens ştiinţific.
Atenţie însă. Eu arăt rolul lor subversiv în comunism, dar spun şi că astăzi Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.
În comunism, furtul era un gest riscant politic, nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care, cu puţin noroc, şi cu o armată de jurişti, devine „legal”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul român de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.
O să se cam supere mulţi pe tine că vii şi distrugi mitul disidenţilor. Afirmi undeva că “nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au învins şi luat puterea noii orînduiri după căderea comunismului, ci neînfricaţii fii ai locotenentului Schmidt”. Nu te temi de mîna lungă a anticomuniştilor de serviciu de la noi?
Teama nu este un ingredient bun pentru reflecţie. Eu am un mare respect pentru dizidenţi, am o admiraţie deosebită pentru mulţi din ei, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Cîţiva dintre ei sînt modele pentru mine. Din păcate, în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regîndit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie e de învăţat. Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe cînd noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decît sub formă de marfă şi decor. Mi se pare că se află într-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vînd detergenţi, alţii maşini, iar alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.
Disidenţii sînt una din cele mai interesante grupări din vechiul regim. Dar alături de ele sînt şi alte grupări importante: hoţi, „sectanţi“, grupuri culturale etc. Comunsimul poate fi citit şi prin grila psihiatrilor, cum o face Ion Vianu, a vînzătorului de cafea, cum o face domnul Florescu. Eu spun că nu trebuie să existe un monopol al interpretării şi mai ales, spun răspicat că o mare parte a grilelor de interpretare trebuie schimbate. Ele trebuie schimbate nu din cauză că sensurile evenimentelor, faptele s-au modificat sau că noi am fi evoluat etc. În istorie totul a rămas la locul lui, sensurile au rămas aceleaşi, faptele aceleaşi, doar grilele de interpretare s-au modificat. De cînd e lumea şi pămîntul, omul se confruntă cu aceleaşi probleme: se naşte, iubeşte şi urăşte, se luptă, învinge şi pierde, construieşte şi dărîmă, face copii, case, oraşe, instituţii, dă viaţă şi omoară, ajunge în cimitire şi arhive. Noi, în ultima perioadă, am inventat această maşinărie modernă care produce iluzia permanentă a noului. In fiecare an schimbam PC-ul, telefonul şi reţeaua de net şi credem că lumea se schimbă. În esenţă nu se schimbă nimic: trecerea de la 386 la Pentium, sau de la iPhone la cine ştie ce altă tehnologie nu înseamnă o schimbare de esenţă, ci de grad. Nici măcar trecerea de la scrisoarea clasică la SMS nu e o schimbare de esenţă. Schimbări esenţiale de paradigmă, de gîndire, au fost foarte puţine. Apariţia unor mari religii, a unor curente politice noi, unele revoluţii…
Ok,…. Atunci de ce trebuie să schimbăm grilele de interpretare din cînd în cînd?
Fiindcă ele sînt construite în anumite momente de grupuri de putere care nu sînt chiar atît de nevinovate pe cît par la prima vedere. De exemplu grila-pattern actuală de interpretare a comunismului nu este deloc nevinovată. Este grila “vechiului duşman” şi a învingătorului. Dacă privim la genealogia ei îi vom vedea interesele. Ea apare într-o anumită perioadă şi într-o anumită zonă cu scopuri bine definite, cu obiective anunţate. Asta nu înseamnă că ea nu deţine şi adevăruri, doar că “realitatea istorică” impusă de ea s-ar putea să nu aibă nimic cu realitatea istorică (să zicem, obiectivă), ci să impună nişte himere, o falsă percepţie din care au de cîştigat cei care o impun. Continuînd în ritmul acesta s-ar putea că următoarea generaţie care vine după noi să creadă că în această zonă au existat nişte fiinţe care scoteau foc pe nări, mîncau la mic dejun carne de “burghezi” şi beau sînge de “aristocraţi”. Grilele acestea “nevinovate” e bine să mai fie explodate din cînd în cînd…. E mai igienic pentru minţile noastre. Intelectualii sînt o specie de şamani interesanţi, periculoşi, dar şi necesari. Ei produc viruşi, dar şi antidotul lor. Aşa că pot produce nişte “joint-uri” intelectuale că o să vezi fie monstruleţi, fie Cetatea Soarelui.
Aşa, bine că mi-ai amintit de droguri… cum e cu ele? Am văzut că le dedici un spaţiu separat.
Trebuie să bifăm capitolul droguri? Neapărat? Imediat o să vrei să discutăm şi despre argumentele inexistenţei lui Ceauşescu, că tot am zis că “Ceauşescu nu a existat” şi mulţi mi-au zis că nu e adevarat, că ei l-au văzut. Nu tot ce vezi e adevărat. Şi a propos, e una din temele mele preferate, chiar pot demonstra că el nu a existat…
De ce nu?Îl reinventăm şi pe Ceauşescu cu un drog mai puternic.
Good point… Da, Ceauşescu este un produs metaforic al culturii şi politicii româneşti, aşa că se împacă bine cu substanţele halucinogene… Cu drogurile o să fiu scurt, căci e un capitol la care mai trebuie să lucrez. Observaţiile mele în ce priveşte drogurile pornesc de la o obsesie mai veche legată de modul în care un anumit tip de societate construieşte un anumit tip de formă de “deconectare”, de “rezistenţă”. Spuneam în prima carte că “a construi comunsimul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”. Am văzut că multă lume mă citează doar cînd are nevoie de reţete de cocktail. E haios, însă problema alcoolului pe mine mă interesează doar ca analiză societală şi politică. În noua carte, dedic cîteva capitole relaţiei dintre alcool şi societatea de tip comunist şi vorbesc şi despre droguri. Concluzia la care ajung, care nu e una finală, e următoarea: cu cît societatea este mai artificală, cu atît tehnicile şi substanţele de deconectare sînt mai artificiale. (Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs natural: cultura de exemplu este un produs artificial). Societăţilor tradiţionale le corespunde alcoolul. Socieţilor comuniste şi capitalismului clasic le corespund şi lor alcoolul, dar susţinut cu anumite ingrediente mai artificiale, fiindcă sînt societăţi ceva mai artificiale decît cele clasice. Capitalismului de tip financiar, care are la dispoziţie şi o tehnologie tot mai sofisticată, îi corespund drogurile ca metodă şi formă de deconectare. Vorbim de o practică la scară mare, nu de grupuri marginale. De ce se modifică aceaste forme de consum? Nu din cauză că se schimbă fiinţa umană, că evoluează, că apar mutaţii etc, ci din cauză că modul de viaţă şi munca pe care o prestează omul intră în contradicţie cu timpul, cu modul lui de utilizare. Alcoolul are nevoie de timp pentru a fi consumat iar organismul de timp pentru a fi reabilitat. În societăţile mai vechi drogurile le consumau numai comunităţile marginale şi în zona religioasă, deci zone tot mai artificale. Ritualul alcoolului şi capacitatea lui de ameţire necesită un timp prea mare, care poate fi folosit la uzină dar nu pe Wall Street. Este de neimaginat să fii mare băutor şi să joci la bursă. Munca actuală, aceea imaterială de care ne mîndrim, presupune viteză, lipsă de timp, dinamism excesiv. Nimeni nu mai are timp să stea 3 ore pe zi “să-şi umfle nara” într-un birt şi dimineaţa să se dreagă încă o oră. Drogurile însă sînt forme de deconectare de mare viteză şi te repui în formă cu alte substanţe la fel de repede. E adevărat că te şi consumă repede. Dar societatea are piese de schimb. La tineri, care chiar dacă nu au un job, consumul e legat exact de aceeaşi problemă a raportului timp-activitate: ei au altă muzică, alt ritm, alte jocuri decît tinerii din vechiul regim. Nu poţi să asculţi house, să te distrezi cu ultimele realizări în materie de jocuri şi să consumi alcool. Aici eşti deja în spaţiul drogului. Toată cultura “depresiei” şi mecanismele farmaceutice de tip Prozac sînt profund legate de aceste mecanisme.
Şi aşa de final, la ce lucrezi acum?
Proiectele mele se împart în două categorii: cărţile pe care vreua să le scriu şi proiecte teoretico-practice. Din categoria teoretico-practice ar fi mai multe… Cu cîţiva prieteni vrem să pornim cît de curînd o platformă online dedicată dezbaterilor pe teme considerate de noi importante. Vom aduna lume vie, vampiri, partizani, toate vietăţile de la periferie, indiferent dacă e fiinţă nocturnă sau diurnă. Mai lucrez la organizarea Festivalului Internaţional de Literatură împreună cu Oana Boca şi Bogdan Stănescu (www.filb.ro) şi în primăvară, la organizarea Zilelor Literaturii Române la Chişinău. La Moscova mai sînt prins într-un mare proiect cultural. Îl ajut pe Cosmin Manolescu să pună pe picioare bursele de residenţe artistice. Sînt proiecte la care ţin şi le fac din plăcere. Sînt bolnav de un anumit sindrom creştino-iluminist: cred în binele colectiv şi în “luminarea maselor”. În ce priveşte cărţile la care lucrez e mai complicat. Nu ştii nicodată ce va ieşi. Lucrez la o carte despre viitor, depre reînvaţarea de a visa şi de a crede în utopii, depre cum trebuie să rupem limitele. Mai am în lucru cîteva cărti, dar despre care nu vreau să vorbesc. O să aflaţi dacă vor apărea.
Scriitori români la Moscova
danarus4(dupa ceva chin si truda am reusit sa organizam acest proiect… meritul mare il are ICR si Centrul National al Cartii – Catrinel Plesu, Dana Bleoca si amicii de la AdMarginem – Sasa Ivanov si Falanster – Boris Kuprianov.. sper ca in fiecare an sa pot/putem organiza ceva similar la Moscova + un Zdob si Zdub si Garik Sukachiov / Dimineata pe racoare in varianta RU)
Scriitorii Vasile Ernu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu şi Doina Ruşti vor participa la festivalul de literatură Moscow International Open Book Festival, desfăşurat în perioada 11-14 iunie 2010. Evenimentul Scriitorii români la Moscova este organizat în cadrul festivalului de Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii, în colaborare cu Central House of Artists.
Promovată susţinut, în ultimii ani, la târgurile şi festivalurile de literatură din Europa Occidentală, literatura română va fi acum reprezentată, după o absenţă îndelungată, şi la Moscova, în Rusia – una dintre cele mai mari pieţe de carte şi ţara unora dintre cei mai importanţi scriitori ai lumii. Prezenţi la amplul festival literar moscovit alături de peste 60 de scriitori veniţi din 20 de ţări, invitaţii din România vor avea un rol central, participând la mesele rotunde Criza identităţii istorice sau războiul memoriei: trecut şi prezent în Europa de Est, Nepoţii lui Dracula la Moscova, Literatura pentru copii din România şi Rusia din perioada comunistă şi postcomunistă. Scriitorii români vor avea, de asemenea, întîlniri cu scriitori, editori şi ziarişti din Rusia.
Detalii despre programul scriitorilor români:
• 11 iunie, 18.00 / Cortul Aluşta – Masă rotundă: Criza identiţăţii istorice sau războiul memoriei: trecut şi prezent în Europa de Est. Care mai este relaţia dintre Rusia şi fostele ţări din blocul estic, cum mai sînt percepuţi astăzi ruşii de către români, polonezi, cehi, sîrbi, unguri etc. Invitaţi speciali: Vasile Ernu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Doina Ruşti (România), Irina Anstanasievici (Serbia), Vratislav Doubek (Cehia), Boris Dubin (Rusia), Dorota Masłowska (Polonia), Larisa Savelieva (Rusia).
• 12 iunie, 16.30 / Cortul Aluşta – Nepoţii lui Dracula la Moscova: pentru prima dată după căderea comunismului avem invitaţi speciali un grup de scriitori români:Vasile Ernu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Doina Ruşti. Se va citi în română şi rusă din operele celor prezenţi (traducător Oleg Panfil). Literatura română este cunoscută în Rusia prin intermediari. Ce se întîmplă în literatura română contemporană? Care este actualitatea literaturii române pentru spaţiul rus şi în ce măsură e bine ca ea să fie cunoscută direct. Moderator: Alexandr Ivanov (filosof, directorul editurii Ad Marginem, editorul lui Mircea Cărtărescu şi Vasile Ernu în Rusia).
• 14 iunie 17.30 / Cortul Bahcisarai – Masă rotundă: Literatura pentru copii din România şi Rusia din perioada comunistă şi postcomunistă. Invitaţi: Vasile Ernu şi Doina Ruşti (alături de alţi colegi din Rusia).
Locul desfăşurării: Central House of Artists – Krîmski val nr.10
Contact media: Serviciul Presă al ICR, 031 7100 622, biroul.presa@icr.ro
Noul val de scriitori basarabeni
ADI LEICA / Impact
Recent apărut la Polirom, volumul „Ultimii eretici ai imperiului”, este o a doua editare a unei cărţi marca Vasile Ernu, apariţie care nu poate să nu deranjeze sau să irite conştiinţa socială cel puţin a cititorului român.
Parte din primul val de studenţi basarabeni dincoace de Prut, Ernu aduce o doză sănătoasă de socialism şi o critică necesară la adresa tarelor politicii şi societăţii dirijate de pe cheiurile Dâmboviţei.
Deşi scriitor român, origi-nea cultural sovietică este pregnantă pe tot parcursul cărţii. Şi vorbim despre acea Uniune Sovietică unde numărul de apariţii editoriale pe cap de locuitor era superior celui din România cufundată în ceauşism, acel teritoriu unde capătul ţării înseamnă Vladivostok, iar nu Carei (URSS-ul din care în anii ’80 ne puteam aproviziona cu lucruri imposibil de imaginat că lipseau din aceeaşi Românie: cărţi editate în româneşte la Chişinău, fructe exotice sau haine interzise de Securitate).
Iată că locul fundaş al ţării în orice asociere voluntară sau impusă de naţiuni are o istorie mai veche decât ne-ar conveni să ştim: condescendenţa a stârnit în rândul oficialilor sovietici excesul de zel cu care cetăţenii unui stat fost aliat al fasciştilor dădea peste cap statisticile de aderare la nou-înfiinţatele partide comuniste, cu un procentaj de ~ 700%, mult peste media oricărui alt stat din lagărul socialist.
Frenezia idolatră cu care intelec- tualitatea şi oficialităţile de talie medie aderă fanatic la cultura politică dominantă a vremii justifică astfel atât epocile fanariotă şi paşoptistă, cât şi generarea unui Ceauşescu – expozant al absurdului carpato-danubiano-pontic. Ca avanpost al civilizaţiei latino-occidentale în spaţiul slav tindem să externa-lizăm şi să delegăm responsabilităţi, culpe, efecte, propria memorie, însă aceasta până când, faţă în faţă cu un popor care îşi asumă istoria, suntem nevoiţi a recunoaşte că pe Ceauşescu l-am produs organic şi ne-a aparţinut. E una din lecţiile pe care ne-o dau intelectualii români abandonaţi de Ţară dincolo de Prut.
Altă dezamăgire de sine înşine e constatarea că pe de o parte intelectualitatea este se poate opune regimului, însă cade în capcana asumării şi comunicării în acelaşi limbaj cu regimul, iar pe de altă parte penitenţa este asumată castei pe care o constituie intelighenţia şi prin urmare îi e asociat un grad superior celei îndurate de victimele fără nume din rândurile ţără-nimii.
Nu prin exerciţii de imaginaţie, ci prin discurs socio-politic, ajungem să considerăm comunismul superior fascismului (tot socialism, dar păgân şi naţional) prin prezumţia de internaţionalism şi ritualuri creştine. Dacă în fascism alteritatea (etnică, socială) care nu satisface este extirpată, în comunism ne-aderentului i se dă o şansă la reeducare, chit că această „oportunitate” înseamnă gulag. Iar cum Siberia e soră cu rusul, lagăre de convertire prin muncă (iar nu de exterminare) precum Kolîma, aflată la zile bune de mers pe jos faţă de cea mai apropiată aşezare umană, dau prilejul firii umane de a se manifesta în grad ultim, exemplu fiind posibilitatea de evadare în 3, cifră sadică, al treilea îndeplinind cu necesitate funcţia de hrană pentru ceilalţi 2 „norocoşi” care în final pot scăpa cu viaţă.
Pe când în capitalism moneda este un produs necesar al economiei, în comunism aceasta devine un efect controlat strict de politic, fără legătură cu economicul, astfel „valuta” devine tentaţia diabolică prin excelenţă, inutilă totodată în afara ariei capitaliste.
Fie într-unul, fie în celălalt tip de regim, oamenii se demonstrează capabili de a urma şi a munci pentru un principiu, un crez abstract: idealul socialismului echitabil, sau al creditului şi dobânzii care preiau monopolul energiei vitale prin instituţia bancară.
Punctul în care cele 2 piramide se inversează este cel al opoziţiei individuale faţă de autoritate. Autoritatea supremă (preşedintele ales democratic) este perfect criticabilă într-o democraţie de tip capitalist, iar managerul este cel care preia locul de mic dictator inatacabil, pe când în totalitarismul comunist autoritatea supremă este intangibilă, hârjoneala fiind rezervată gradelor inferioare şi populaţiei.
Însă despre acestea şi despre încă mai multe şi mai literaturizate concepte, în eseul epistolar al talenta-tului Vasile.