Hop şi eu în VIP
Primesc VIP magazin (Decembrie 2009, Nr. 68) si ma trezesc in Top Cultura. Constantin CHEIANU e de vina.
Vasile Ernu, Lenin, Isus Cristos şi Mikey Mouse
După ce a uimit şi scandalizat lumea literară şi publicul cititor din România, dar şi din alte ţări, cu volumul său de debut „Născut în URSS” (apărut în 2006), pămînteanul nostru Vasile Ernu revine în forţă în librării cu o altă carte care pare să o întreacă pe prima şi ca impact public, şi ca scandal. „Ultimii eretici ai Imperiului” este o apariţie editorială cu idei şocante, în care autorul pune un fel de semn de egalitate între comunism şi capitalism, între politruk-ul din epoca sovietică şi PR managerul din economia de piaţă. Chiar coperta cărţii pe care apare o sculptură cu Lenin şi Isus Cristos ducîndu-l de mînă pe Mickey Mouse este evocatoare în acest sens. Deşi apărută de două luni, cartea a înregistrat o adevărată avalanşă de ecouri în presă şi pe forumurile din Internet, cele mai multe dintre ele foarte supărate.
Timp de cîteva săptămîni Vasile Ernu a susţinut cu succes un turneu de lansare a cărţii prin diferite oraşe româneşti, dintre care nu a lipsit nici Chişinăul, spaţioasa „Librărie din Centru” a editurii Cartier dovedindu-se neîncăpătoare pentru publicul numeros care a venit. Mulţi au fost atraşi şi de numele unuia dintre cei care trebuiau să vorbească despre carte – Marc Tkaciuk – şi care nu a mai venit pînă la urmă.
„În container” la „ODEON”
La sfîrşitul lunii noiembrie Teatrul „Odeon” de la Bucureşti a găzduit premiera spectacolului „În container” după piesa lui Constantin Cheianu. Lucrarea evocă problematica migraţiei ilegale a moldovenilor în Occident şi se bazează în totalitate pe fapte reale. După ce a fost montată, în 2007, la Chişinău în regia autorului, iar în luna octombrie a acestui an a avut o premieră absolută în România, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi (regia Radu Ghilaş), piesa „În container” a ajuns, iată, la cea de-a treia montare în versiunea tînărului regizor Cristian Ban.
Spectacolul de la Odeon, care în 2010 va fi prezentat şi la Chişinău, are mai multe puncte de atracţie dintre care nu trebuie omisă regia modernă, performanţele actoriceşti remarcabile şi nu în ultimul rînd accentul basarabean, impregnat de rusisme, cu care îşi rostesc replicile actorii bucureşteni.
A fost creata Asociaţia Naţionala a Uniunilor de Creaţie
Dacă ne-am tot plîns atîţia ani de scindare şi lipsă de solidaritate în breasla oamenilor de cultură din Moldova, în sfîrşit am asistat la un act de coeziune şi unificare a eforturilor. A fost creată Asociaţia Naţională a Uniunilor de Creaţie (ANUC) care reuneşte şase uniuni de creaţie (Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Teatrală, Uniunea Cineaştilor şi Uniunea Jurnaliştilor) şi care îşi propune ca obiectiv schimbarea atitudinii statului faţă de cultură.
Oamenii de creaţie s-au reunit pentru a susţine tot ce este performanţă şi valoare în artele de la noi şi pentru a nu mai admite proiecte anticulturale gen „Caravela Culturii”.
La 12 decembrie ANUC va organiza un amplu Congres al oamenilor de cultură din întreaga Moldovă, care îşi propune să impună o altă viziune asupra rolului culturii în societatea moldavă.
Ce zice Groys si Derrida despre Turcu si Eurovizion
De citeva zile blogosfera din MD s-a incins. Blogerii si o buna parte a societatii din Moldova se impart in Pro si Anti Pavel Turcu. Toti scriu despre Pavlusa Turcu cu al sau hit Eurovizion… Povestea o puteti gasi la cei doi sustinatori infocati dar rationali precum Ion Grosu si Viorel Mardare. Problema (din puncttul meu de vedere) nu e legata nici de strategiile de promovare, PR, calitatea muzicala a hitului, sensul “profund” al versurilor sau dreptul de a participa sau nu a lui Turcu la Eurovizion etc. Cu alte cuvinte problema nu e Pavel Turcu ci intrebarea care apare in urma acestei mici isterii. Mie mi se pare ca “problema Turcu”, “mica isterie in jurul lui Turcu” practic readuce in dicutie o tema veche: mai exista cultură de masa şi cultură elitistă sau cultură “joasă” (low culture) şi “înaltă” (high) este o simplă iluzie. Si: care este instanta care decide ce este cultura si ce nu este cultura. Acum citiva ani am scris o prefata la cartea Despre nou, a unuia din filosofii/esteticienii mei preferati Borys Groys. Aceasta este tema textului si a obsesiilor lui Groys (si partial si obsesiile mele). Sper sa ne ajute sa pricepem cite ceva din ce ni se intimpla.
Despre nou sau cum să intrăm în manualele de istorie
Prin teoria noului Boris Groys¤ ne oferă un fel de interpretare globală a artei prin care ne propune strategii ce sînt valabile nu numai pentru artă, ci şi pentru întregul cîmp cultural. Lumea lui Groys este împărţită în “arhiva culturală” şi “lumea profană” care cuprinde tot ceea ce nu pătrunde în lumea arhivelor, în arhiva culturală. Însă între cele două lumi nu este trasat un hotar bine determinat, ci unul în continuă mişcare. Din cînd în cînd, ceea ce ţine de arhivă devine profan, iar ceea ce ţine de spaţiul profan tinde permanent să pătrundă în spaţiul arhivei. Astfel, arta are nevoie fără încetare de “revalorizarea valorii”.
Însă important şi central în ceea ce ne spune Groys nu este conceptul de nou, ci acela de arhivă. Deseori arhiva, muzeul şi scriitura sînt înţelese ca elemente ce reprezintă trecutul. Dar Groys nu este interesat de trecut, ci de viitor, iar realitatea nu e ceea ce se află deja în muzeu, ci în afara lui. Pentru el arhiva nu este o formă de reprezentare a trecutului, ci o maşină de produs viitorul. Arhiva are un mecanism care ne informează şi ne îndreaptă privirea către ceea ce se constituie în lumea reală ca nou. Acest mecanism va funcţiona atîta timp cît se vor păstra arhivele. Maşinăria civilizaţiei tehnice în care noi trăim înlocuieşte memoria reală cu o memorie maşinală, iar funcţia centrală a arhivei este aceea de a ne elibera de memorie. Arhiva este un soi de simulacru tehnic care ne eliberează de memorie orientîndu-ne atenţia către “actualitatea viitorului”. Orice autor face un troc elementar între profan şi cultural, el schimbă existenţa sa profană pentru un loc în arhiva culturală. În acest sens, Kabakov avea dreptate cînd afirma că “lucrările mele sînt mai reale decît mine pentru că ele se vor salva”.
Spre deosebire de Žižek şi Baudrillard, care susţin că orice formă de gîndire a vremurilor noastre aparţine sferei divertismentului (entertainment), Boris Groys afirmă că nu există divertisment, iar împărţirea culturii în cultură de masă şi cultură elitistă, cultură “joasă” (low culture) şi “înaltă” (high) este o simplă iluzie. Conform poziţiei lui Groys, întreaga cultură funcţionează după aceleaşi reguli, ea este individualizată şi comercializată. Întreaga cultură se bazează pe proiecte individuale în interiorul cărora se petrece un joc complicat. Autorii acestor proiecte schimbă şi fac negoţ între ei. Cultura este un soi de “comercializare a gustului”, iar arta este o formă de “avangardă a economiei”. În esenţă, actorii culturali creează nişte teritorii marcate fiindcă ei înşişi sînt nişte mărci. Noi ne petrecem viaţa printre mărci precum “Derrida”, “Madonna”, “Duchamp”, “McDonald”, “Mercedes” etc.
Noul lui Malevici şi Duchamp sau de ce avem nevoie de muzeu
Artiştii centrali pentru întreg demersul teoretic al lui Boris Groys sînt Malevici şi Duchamp. Groys susţine că întreaga teorie a suprematismului construită de Malevici pentru a-şi explica metodologia este de prisos. Pătratul negru nu este decît reprezentarea unei figuri geometrice, a unui lucru profan, sub forma unei picturi, a unei opere. Opera de artă a lui Malevici nu este lucrarea în sine, opera lui este modul prin care el “revalorizează valoarea”. El reuşeşte să aducă un obiect geometric profan în spaţiul culturii. Malevici, autorul unei pure metafizici, încearcă să extragă structura formală a oricărui tablou posibil, dincolo de determinările lui istorice, şi trimite la forma exemplară, respectiv la o structură generală a unui stil artistic al viitorului. Pătratul negru este un soi de “tablou al tabloului însuşi”. După cum susţine autorul, lipsa de obiectualitate a lucrărilor lui Malevici nu este atît o renunţare la un mod de reprezentare a corporalităţii acestei lumi, cît un refuz total la tradiţia existentă şi mai ales la reconstrucţia unei lumi noi.
Spre deosebire de Malevici, Duchamp are un demers la prima vedere diametral opus. Pentru Groys, Duchamp este “artistul – curator al artei proaste”. O dată cu Duchamp, artistul îşi atribuie tot mai mult funcţia de curator al expoziţiei. Ready-made-ul este unul din elementele cheie în a înţelege atît conceptul de nou, cît şi punctul de cotitură din care începe arta contemporană. Estetica ready-made-ului duchampian ne arată că strategia inovatoare este universală, iar fiecare demers inovator are la bază scopul de a “ajunge la propriul său ţel artistic specific”. Iar finalitatea şi sensul oricărei opere este aceea de a fi expusă sau vîndută.
O dată cu Duchamp, “opera de artă încetează să se deosebească substanţial sau calitativ de orice alt lucru“ (Despre nou, […]). Criteriile vechi nu mai rămîn în picioare. Deosebirea dintre artă şi nonartă nu este decît un rezultat al deciziei libere. Pentru ca ceva să devină artă trebuie să pătrundă în arhivă. După avangardă, care are drept rezultat dizolvarea oricărui criteriu valoric tradiţional, probabil singurul loc în care putem spune “Aceasta este artă” e muzeul. De aceea estetica ready-made-ului presupune explicit nevoia de o anumită formă de instituţionalizare şi arhivare. În acest sens, neînţelegerea dintre Groys şi Derrida este una de principiu. Dacă Derrida susţine că unul şi acelaşi semn sau lucru se pot “contopi” de ambele părţi ale graniţei valorice, ceea ce face să fie pus în chestiune însuşi temeiul graniţei, pentru Groys această “contopire” nu dizolvă graniţa, ci îl întăreşte. Dacă noi am putea face distincţia în viaţa de zi cu zi între obiectele din muzeu şi cele din afara muzeului nu am mai avea nevoie de muzeu. Graniţa dintre spaţiul muzeului şi cel nonmuzeal începe să fie cu adevărat necesar în momentul în care noi am intrat în faza în care nu mai putem distinge între artă şi nonartă.
Groys încearcă în acelaşi timp să se distanţeze şi de modul foucauldian de a gîndi arhiva. Foucault considera că în arhivă e posibil să intre ceva ce poate fi virtual corect gramatical în cadrul unei limbi date, indiferent dacă acest ceva a fost sau nu rostit de facto, adică a fost sau nu fixat sub forma unui text; cu alte cuvinte, la el arhiva este ceva în primul rînd de ordinul unui cod cultural, cu existenta lui reală, dar ca atare pur abstractă, virtuală, şi care îşi face simţită prezenţa doar indirect, ca un sistem de constringeri şi o serie de reguli de inteligibilitate a expresiilor/discursurilor. Dacă pentru Foucault arhiva este suma expresiilor posibile ale unei epoci, pentru Groys arhiva are de a face numai cu expresii deja fixate într-un mediu/limbaj dat. El susţine că dacă o anumită expresie a fost posibilă în cadrul uni epoci, dar nu a fost fixată de un mediu/limbaj dat ea nu poate avea nimic de a face cu arhiva.
Despre falsificatorii de pisoare
Unele dintre cele mai dese exemple date în textele sale recente de către Groys sînt lucrările lui Fischli şi Weiss, doi artişti elveţieni care, după spusele autorului, au făcut un pas important în arta contemporană de după Duchamp. Cei doi artişti au creat şi expus cîteva ready-made-uri false, fictive (de exemplu, au expus cîteva cutii de lapte). Singurul mod de a distinge dacă acele obiecte sînt adevărate sau false e să le ridici, să le iei în mînă, fiindcă ele sînt confecţionate din materiale foarte uşoare. Ele sînt un soi de metafore ale unor obiecte reale care nu pot fi distinse vizual. Dacă mergi în atelierul artiştilor aceste obiecte pot fi atinse, ţinute în mînă însă o dată ajunse în muzeu lucrurile se schimbă. Publicul care intră să le vadă nu mai are posibilitatea să le atingă. Ca rezultat, privind aceste ready-made-uri false eşti pus în imposibilitatea de a clarifica ce fel de obiecte sînt ele ca atare. Nu poţi să ştii dacă acea cutie de lapte este reală sau falsă. Pentru prima oară muzeul face imposibilă această clarificare pentru că o interzice.
În această situaţie se află majoritatea domeniilor artei contemporane. Acasă, în spaţiul intim, putem să citim un text scris de Kabakov, să privim ore întregi materialul care ne interesează, însă în muzeu aceste lucruri sînt imposibil de realizat din lipsă de timp. Pentru întîia oară, muzeul face textul necitibil şi filmul imposibil de văzut. În acest caz muzeul nu ne deschide o posibilitate a contemplării, ci o blochează, iar datorită acestui blocaj muzeul, asemenea literaturii, creează posibilitatea semnificării. Altfel spus, pentru a deveni semn obiectul trebuie să-şi părăsească corporalitatea.
De ce susţine Groys că acesta este un alt pas important în desfăşurarea istoriei artei? Pentru că atunci cînd pisoarul lui Duchamp şi multe alte ready-made-uri au fost puse în spaţiul muzeului s-a considerat că arta a fost eliberată de semnificaţie. Pisoarul nu mai înseamnă nimic altceva şi se semnifică pe sine însuşi. Emanciparea de orice conţinut, de orice formă de narativitate, de contextul cultural nu s-a produs din simplul motiv că acel obiect se autosemnifică. Adică pisoarul poate fi luat şi dus în wc-ul pentru care a fost făcut iniţial. Această posibilitate este blocată de către demersul celor doi artişti elveţieni datorită faptului că nu putem şti dacă aceste obiecte sînt adevărate sau false, dacă putem să le utilizăm sau nu. Ei reuşesc să extirpe acea semnificaţie, acea autosemnificaţie specifică ready-made-ului clasic. Iar extirparea acestei forme de semnificaţie revelează acea structură a contemplaţiei care a scăpat teoriilor clasice postduchampiene.
Despre epoca ateismului artistic sau cum vom ieşi din manualele de istorie
La una din conferinţele sale, Boris Groys relatează cu ironia şi cinismul său caracteristic următoarea poveste: istoria artei este istoria unei tabuizări continue şi seamănă mult cu istoria religiei. După cum ştim cu toţii, religia se termină o dată cu ateismul. Sîntem foarte aproape de epoca ateismului artistic, însă nu am ajuns încă în acest stadiu. Astăzi arta se află în stadiul protestantismului tîrziu. În momentul în care se va intra în faza ateismului artistic arta se va dizolva de la sine. Aşa cum bisericile s-au dărîmat, s-au muzeificat şi au devenit obiective turistice, tot aşa şi muzeele şi instituţiile artistice vor dispărea şi se vor transforma în altceva. Probabil, spune Groys, ele se vor transforma într-o scenă pentru un nou tip de teatralitate. Deja toate aceste vernisaje, instalaţii, presa şi acest dute-vino continuu al artiştilor seamănă mai degrabă cu o stagiune teatrală decît cu un muzeu. Zi de zi, tot mai mult, muzeul se transformă într-o scenă pe care se joacă o piesă ce se cheamă “istoria artei”. O dată cu aceasta începe procesul de ateizare a sistemului artistic.
Dacă ne întrebăm ce se va pierde? Groys ne spune că se pierde ceea ce se pierde în orice formă de ateizare: actualitatea, cotidianitatea. Noi putem să ne arătăm pe noi înşine şi viaţa noastră de zi cu zi numai atunci cînd în spatele nostru se află o mare tradiţie şi o mare arhivă în care mai putem scrie o pagină care cuprinde propria noastră contemporaneitate. Dacă ar dispărea toate aceste arhive s-ar crea o mişcare inversă: din muzeu în actualitate. Datorită faptului că noi, modernii (tîrzii), nu avem un background muzeistic şi o arhivă a tradiţiei bine fixate, noi nu avem posibilitatea să articulăm viaţa noastră cotidiană în raport cu alte epoci. Ceea ce facem noi este tocmai opusul: articulăm alte epoci în raport cu contemporaneitatea noastră. O dată ce cultura a început să aparţină poporului, a început să i se prezinte “Cleopatra” sau momente precum cel în care Brutus îl omoară pe Cesar. Datorită faptului că poporul nu cunoştea aceste persoane şi evenimente el era interesat şi curios să afle de ele. Însă nimeni nu a îndrăznit să le arate pisoarul lui Duchamp pentru că acest obiect este prea bine cunoscut de ei. De pisoar este interesat însă muzeul. Muzeul este un soi de privire a lui Brutus, Cesar şi Cleopatra asupra vremurilor noastre. Ei sînt curioşi de pisoar căci la vremea lor n-au avut aşa ceva. Însă în momentul în care muzeul va dispărea va începe o epocă a tautologiei. Astăzi Cleopatra, mîine Cleopatra, poimîne Cleopatra ş.a.m. d. O astfel de situaţie e deja binecunoscută.
¤ Boris Groys
Născut în Berlinul de Est în 1947, Boris Groys a studiat filosofia şi matematica la Universitatea din Leningrad în perioada 1965-71. Din 1971 lucrează la diverse instituţii din Leningrad şi Moscova printre care amintim Universitatea din Moscova şi Institutul de lingvistică. În 1981 Groys emigrează în Republica Federală Germană.
Boris Groys a predat în SUA în universităţi precum Universitatea din Pennsylvania, Philadelphia şi Universitatea din California, Los Angeles. În 1992 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Münster, Germania. Din 1994, Boris Groys devine profesor de Filosofie şi teorie media la Academia de Design din Karlsruhe, Germania, iar în 2001 devine rector al Academiei de Arte din Viena. În prezent este profesor la Academia de Design din Karlsruhe.
Bibliografie selectivă:
Gesamtkunstwerk Stalin [Stalin – opera de artă totală], München 1988; Dnevnik filosofa [Jurnalul filosofului], Paris 1989; Die Kunst des Fliehens [Arta fugilor] (în colaborare cu Ilya Kabakov), München 1991; Zeitgenössische Kunst aus Moskau – Von der Neo-Avantgarde zum Post-Stalinismus [Artă contemporană la Moscova – de la neoavangardă la poststalinism], München 1991; Über das Neue. Versuch einer Kulturökonomie [Despre nou. Către o economie a culturii], München, 1992; Utopia i obmen [Utopie şi schimb], Moscova 1993; Fluchtpunkt Moskau [Punctul de fugă Moscova] (Ed.), Stuttgart 1994; Die Erfindung Russlands [Inventarea Rusiei], München 1995; Die Kunst der Installation [Arta instalaţiei] (în colaborare cu Ilja Kabakov), München 1996; Kierkegaard. Schriften [Kierkegaard. Scrieri] (Ed.), München 1996; Logik der Sammlung [Logica colecţionării], München 1997; Kunst-Kommentare [Comentarea artei], Viena 1997; Unter Verdacht. Eine Phänomenologie der Medien [Sub semnul întrebării. O fenomenologie a mediilor], München, 2000.
Cele mai frumoase carti si Go home, read a book
Sint un mare fan al designului de carte. Acum multi ani am organizat citeva expozitii (impreuna cu Oana Gruenwald si Serban Mestecaneanu) SuperBooks: Cele mai frumoase carti din Elvetia, Germania, Marea Britanie, Cehia si Romania. Asociatia AER inca organiza acel faimos concurs: Cele mai frumoase carti ale anului in Romania. Din pacate proiectul a tinut doar citiva ani.
In tarile occidentale, cu mare traditie in editarea de carte, la fiecare final de an se fac topuri peste topuri. Unele din ele sint facute la ureche insa sint si multe facute de profesionisti si oameni pasionati de bookdesign. In domeniul designului pe linga subiectivismul estetic mai exista si un numar de criterii exacte si severe care nu pot fi trucate.
Iata citeva dintre aceste topuri.
Asta e foarte bun pe anul 2009. E mai pe gustul meu.
Acesta e un sit excelent in domeniu si propune un top al anilor OO.
Un excelent bloger roman, Madrizen, propune un Top 10 romanesc pe 2009. E un top subiectiv, fara pretentii insa cinstit. Astept astfel de topuri romanesti de la designeri si specialisti.
Un important critic literar rus, Lev Danilkin, propune Topul rusesc (cu care eu sint deacord doar partial).
Iata si propunerile NYTimes pe 2009.
Daca sintem la acest capitol recomand si blogul unui bun amic si cred eu si unul dintre cei mai buni designeri de reviste de la noi: Raymond Bobar. El arata pas cu pas cum se face o revista…..
Si ca sa vedeti cum face reclama la “lectura” New Zealand Book Council: Go home, read a book. (Produced by Colenso BBDO. Animated by Andersen M Studio). Sint multe tari in care se fac anual campanii de lectura… Sint proiecte ale statului. La noi statul vad ca taie din bugetul alocat culturii asa ca astfel de campanii sint facute de niste copii “nebuni” care organizeaza Lecturi urbane. Trebuie sa-i sustinem…..
The Temptation of St. Tony
Un film ce trebuie vazut neaparat. Veiko Ounpuu este un regizor estonian ce a regizat si Sügisball… care a luat ceva premii la vremea lui. Luceraza intr-o maniera minimalista, cu obsesii “tipic” estice: obsesia trecutului, sentimentul descompunerii si a lipsei unui orizont de sens…
Aici un interviu cu regizorul Veiko Ounpuu
Anul 2010
pe HotNews mi-am dat cu parerea (alaturi de amicul Costi Rogozanu) despre anul 2010. E un pronostic subiectiv si destul de general……
Sint un tip optimist, insa cred ca anul 2010 va fi unul din cei mai grei ani din perioada postcomunist?. Nu e vorba ca vom muri de foame si nici macar criza nu ne va aduce cele mai multe necazuri. Asa cum il prevad eu, anul 2010 (in continuarea acestui an) ne va demonstra ca pentru Romania nu mai exista niciun orizont de sens politic. Romania in acest moment nu are nici un proiect politic, social si cultural. Anul 2010 va fi un soi de statia terminus pentru acest gen de politic? (si care se va intinde pe citiva ani). Dar poate asta ne va pune in fata unui nou inceput. România nu se mai indreapta nicaieri, de acea vor trebui regindite noi proiecte politice, sociale, culturale.
1. Alegerile din 2009 si instalarea noului guvern ne arata ca toata ura si fobia, toata aceasta batalie crincena intre 2 grupari s-a terminat cu o „schimbare” esentiala: venirea acelorasi la putere. Un cartel (PSD&com) a fost invins de o clona a acestuia (PDL&com) cu aceleasi metode si arme. Cartelul „partidul-puterii” va repune in functiune masinaria administrativ-birocratica si va schimba de la ministru la portar redistribuind resursele administrative pe criterii strict clientelare si in interesul „partidului-cartel” aflat la putere.
2. Statul Roman cartelizat, care functioneaza pe modelul clientelar are in continuare acelasi rol, care va deveni tot mai accentuat in urmatoarea perioada: este „paznicul de nopate” care trebuie sa protejeze averea acumulata in ultimii ani de o minoritate in fata unei majoritati (in plina crestere) fara acces la resurse elementare si la o minima protectie. Ritmul accelerat cu care se distrug, de exemplu, mecansimele de acces a unei populatii sarace majoritare la educatie si la sanatate pare sa ne arunce inapoi cu vreo 50 de ani. O astfel de catastrofa (in vreme de pace) nu am mai trait din anii ‘40-50 a secoluilui trecut. Efectele vor fi dezastruoase si vom incepe sa le simtim si mai ales sa le constientizam odata cu anul 2010.
3. Reformele anun?ate de presedinte sint moarte din fasa fiindca nu are nici sustinerea politica necesara, dar nici vointa sau puterea reala de a le produce. Au fost doar mesaje populiste preelectoarale. Mi-e greu sa cred ca un guvern (Boc IV) care deja si-a demonstrat limitele in precedenta guvernare (Boc III), de data asta fiind intr-o combinatie mult mai fragila, va putea sa produca un proiect coerent si sa ofere solutii „de criza” viabile. Singurul lucru pozitiv e ca in anul 2010 va exista la „ghiseul România” un guvern Boc IV care va r?spunde cel putin formal, spre deosebire de 2009, an in care nu a fost mai nimeni la „ghiseu”.
4. Mogulii/oliharhii au dovedit a cita oara ca sint „dincolo” de sfera politic? vizibil?. Ei nu sint apolitici, ci transpolitici. Ei vor fi mai mereu cu Puterea si la Putere. Un conflict real dintre Oligarhi si Putere nu poate avea loc fiindca ei, banii lor, mai degraba, sint singele Puterii actuale care curge prin toate venele ei. Discursul antimoguli a fost doar unul tehnic, propagandistic care a avut un scop pur electoral. „Mogulii rai” pot deveni peste noapte „buni” dincolo de ecranele televizoarelor, cind interesul Puterii o cere. in anul 2010 va avea loc o renegociere si repozitionare a acestora. 2010 e si anul in care Puterea incepe sa plateasca facturile mogulilor pentru cheltuielile electorale. Nicio factura nu va ramine neplatita, iar platnicii sintem noi.
5. Revolte/demonstratii. Anul 2009 a fost un an in care manipularea si propaganda au atins cote ingrijoratoare si au afectat toate zonele politice si sociale. Orice spirit critic, revolta sau demonstratie au fost anul acesta manipulate si transformate in arme propagandistice. Astfel, in 2009, orice forma de manifestare critica a fost decredibilizata. In acest sens, in anul 2010 este aproape imposibil ca o anumita revolta sau critica sa aiba? un sens sau un efect real.
6. Establishmentul intelectual romanesc s-a deligitimat definitiv in ultimii ani renuntind nu doar la spiritul critic fata de Putere, cit mai ales devenid partizanii Puterii, majoritatea fiind in acelasi timp parte a Puterii. incepind cu anul 2010 establishmentul intelectual practic va fi oficializat cu inalta distinctie „Intelectuali de curte”. Li se vor da remuneratiile financiare si posturile cuvenite. Probabil presedintele va infiinta o noua comisie prezidentiala care sa rescrie „istoria adevarata”. Din 2010 ea va lucra cu norma intreaga pentru noua-veche putere producind texte de protectie a ei fata de „dusmanii democratiei”. Singura speranta poate aparea din zona inteletualilor mai putin vizibili sau a celor tineri care activeaza si scriu pe diverse bloguri. Acolo nu exista inca monopol.
« go back