Claude Karnoouh despre dosarul sau de Securitate
povestea amicului CLAUDE KARNOOUH preluata din revista Cultura
„Profunda e ura care starpeste frumusetea din inimile abjecte” (Ernst Jünger, Pe falezele de marmura)
Tocmai am terminat de parcurs dosarul care mi-a fost facut de Securitatea romana intre 1973 si 1984. Ma simt, acum, dezgustat de a fi descoperit turnatoria unor buni colegi, care nu numai ca reproduceau prompt conversatiile noastre private, dar dadeau un raport complet asupra faptelor, opiniilor, gandurilor mele, ca si cum ar fi trebuit sa-si justifice josnicia facandu-ma pe mine oaia neagra, inamicul poporului roman sau, last but not least, un antropolog de doi bani vandut bozgorilor! Am ajuns sa ma intreb, citind toate celea, daca chiar e vorba de mine acolo, de mine, Claude Karnoouh, nascut la 25 martie 1940, la Paris, in Franta…
Chiar daca s-au scurs mai bine de un sfert de secol de la „faptele” raportate, simt o puternica impresie de stranietate, de extraneitate, de alienare vulgara citind aceste pagini in care viata mea sta rezumata si interpretata de altii – le citesc cu ochiul spionului: sa descopar acolo o parte din „coletul” interceptat – prin atatea delatiuni, raporturi de filaj si conversatii telefonice –, sa ma intorc pe firul unei existente care, zice-se, ar fi fost a mea. Or, scrisorile pe care le trimiteam sotiei mele de atunci sau celui mai bun prieten, notele din carnetele mele din acele timpuri spun cu totul altceva…
Fiecare intalnire, fiecare conversatie, cel putin acelea raportate de „buni” informatori, de „buni” patrioti, „Maria”, „Magda”, „Sonia”, „Cornelia”, „Balint”, „Adam”, „Jean”, „Gigi”, „Pierre”, „Coca”, „Dimitri”, „Rohianu” etc. au fost luate in serios, chiar daca de multe ori, intuind „spionita” din jurul meu, nu faceam decat sa practic o retorica a dialogului si a provocarii, incercand sa evit capcanele si sa inteleg ce e cu adevarat in capul interlocutorului meu – daca se intampla sa aiba unul pe umeri.
Caci bine a scris Nietzsche: „viata nu e decat punerea in scena a vietii” – iar noi toti jucam un rol, ar fi adaugat Pirandello. Insa canaliile (vorbesc de informatorii-delatori) nu puteau imagina nici macar o secunda preliminariile ludice care anima o conversatie, o fac mai vie, mai alunecoasa, mai ascunsa de buna seama, atat le erau de precise lasitatea si spaima ca nu-si fac datoria fata de stapan. Si pentru ce macar? In anii 1970-1980, insemna sa te agiti pentru nimic, fiindca timpul gulagului romanesc trecuse de mult…
Multi altii s-au abtinut insa de la magarii delationiste, fie evitandu-le cu abilitate, fie, refuzandu-le ferm. Mi-am dat perfect seama de asta, din absenta raporturilor lor. Dar cate prostii, cate absurditati n-am citit despre mine si, dincolo de toate, ce sentiment straniu de distanta fata de mine insumi am vazandu-ma intr-o oglinda care ma restituie deformat, pe mine, „obiectivul” – cum eram numit in raport, sau, cu alte nume de cod date mie, „Carol”, „Cucu”, „Doctorandul”… Daca Securitatea n-ar fi fost o institutie de contra-spionaj a statului roman, as fi crezut ca particip la un marunt joc de cercetasi.
Toti acesti domni si doamne, cam cincizeci de indivizi, pe care, in parte, i-am ghicit sub numele de cod reconstituind circumstantele si discutiile purtate, sunt activi, si azi, in domeniile lor de specialitate. Unii sau unele au obtinut, dupa pseudo-revolutia din ’89, importante functii in cultura, altii au plecat din tara pentru a-si exersa talentele peste hotare, in special in SUA, altii s-au intors ad patres (sa-i ierte Dumnezeu dac-o putea!).
Gasesc in aceste pagini, pe care le-am citit nu cu adevarat dezgustat – fiind deja imunizat pe frontul multelor analize pe care le-am dedicat postcomunismului romanesc – dar cu un amuzament combinat cu un profund dispret retroactiv fata de aceste fiinte, gasesc in aceste pagini, asadar, toata mizeria umana, toata josnicia, cu atat mai grave cu cat, macar in ceea ce priveste stagiul meu la Bucuresti, au fost comise numai de intelectuali; o dovada in plus ca eruditia, stiinta, priceperea, capacitatea de a citi si de a interpreta texte, de a le clasifica, de a le comenta nu se intalnesc intotdeauna cu rigoarea etica. Nu e mai putin adevarat ca, in afara unui prestigiu local, mare parte dintre acesti intelectuali erau niste semidocti dand din coate la periferiile lumii savante; dar asta nu conteaza, erau totusi niste indivizi care aveau un rol, oricat de modest, in desenul culturii romanesti.
Cat despre informatorii rurali, in special cei din Maramures, e alta ciorba. Pe de o parte, eu stiam ca prietenul meu, preotul Antal din Breb, era obligat sa faca raportul intalnirilor noastre – fiindca imi facea el insusi rezumatul, inainte de a-l trimite colonelului de la Securitate care raspundea de mine (parintele Antal mi-a spus chiar si cum il chema: colonelul Bob de la Sighet (1)), si raspundea cu atata ardoare, incat voia sa stie si cat lapte am supt de la mama.
Parintele Antal nu era insa catusi de putin tantalau, ci un spirit alert, deosebit de placut in conversatie, si i-a adus pe loc aminte acestui imbecil de colonel ca, fiind eu protestant (si cam necredincios, in fapt) nu ma duceam la spovedanie, iar daca mi-ar fi trecut prin cap sa ma descarc de pacate, numai la Domnul m-as fi spovedit. Printre alti datatori de raport, am mai ghicit o domnisoara invatatoare, un baiat de la tara care facea chipurile studii universitare prin corespondenta (fara frecventa, fara speranta, cum se zicea), un fel de activist local al partidului, avand in sarcina casele de cultura din judet, si, in fine, o taranca grasa si frumoasa la care se pare ca poposea sus-zisul colonel sa-si petreaca serile, in aburi de palinca (zice-se ca mai faceau si altele, pana tarziu dupa miezul noptii).
In fine, din toata aceasta cloaca singurul caz care ma intristeaza cu adevarat este cel al unui tanar poet-filosof, care pretindea ca-mi e prieten, dar care, pentru a promova profesional, s-a oferit informator voluntar! Sic transit gloria mundi!
Cam atat despre turnatori si informatori. Mai exista insa – si asta da masura imbecilitatii fara margini a politicii statului comunist roman la finele anilor 70 si in anii 80 – raporturile de sinteza al ofiterilor de Securitate. Se vede in ele cum isi fabricau acesti birocrati dusmanii, nu dusmanii de clasa, fiindca eu eram marxist, desigur nu unul ortodox, dar totusi marxist, ci asa-zisii dusmani ai statului national. Acesti cretini de joasa speta, sub pretextul ca as fi tinut la Budapesta nu stiu ce conferinte pe teme de antropologie a Europei centrale si de est, si ca as fi facut nu stiu ce comparatii intre obiceiuri si ritualuri ale popoarelor din areal (comparatii clasice in orice analiza antropologica), au facut din mine cat ai zice peste un agent al ungurilor (2). Ce sa faca saracii, isi aparau si ei cu dintii si cu ghearele locsorul de munca, intru apararea patriei, catand sa-si justifice salariile grasane si avantajele in natura asigurate celei mai privilegiate caste a regimului!
In afara ca nu pricepeau un bob din nimic, sintezele pe care le coceau erau in fapt niste fabulatiuni demne de taica Ubu („asadar se petrece in Polonia, deci nicaieri”!), de Kafka (in ce priveste birocratia) sau de Caragiale (ca spete de umor involuntar). Dar cea mai uimitoare dintre caracterizarile personalitatii mele, cea mai iesita din comun definitie data mie vreodata este aceea asezata in finalul unei note scrise de ofiterul meu din Bucuresti, prin care, credea el, proba o cunoastere precisa a felului meu de gandi: „Claude Karnoouh este un om dificil, are opinii tendentioase la adresa Romaniei. A citit mult despre Romania, cunoaste foarte bine limba romana (…) de origine evreiasca, are conceptii semite puternice, adept al extremismului semit…[sic et re sic!!!]”
O eticheta in termeni nazisti. In definitiv, ceea ce reiese dintr-o asemenea afirmatie gravisima este ca marele pericol al prezentei mele in Romania „socialista” venea din faptul ca ii ramasesem fidel lui Karl Marx, el insusi protestant si adept al „extremismului semit”, laicizat in conceptul luptei de clasa. Cu toate acestea, in cotloanele rasismului sau siderant, securistul nu se inselase. Romania anilor 80 abandonase de mult marxismul si materialismul dialectic in schimbul unei dictaturi hipernationaliste, practicand o economie socialista spre profitul unei oligarhii care nu voia, se-ntelege, sa-si piarda avantajele. Si nu le-a pierdut, dovada felul in care lovitura de stat deghizata in Revolutie, cu concursul armatei, i-a asigurat in continuare privilegiile politice si economice.
Ies cateodata din condeiul functionarilor obtuzi ai politiei coincidente surprinzatoare, evident si involuntare. Unii ar vedea in ele, sunt sigur, nimic altceva decat dovada ca Dumnezeu exista! O jumatate de zi mi-a luat sa descopar minunile din dosarul meu. L-am inchis, l-am inapoiat fermecatoarei persoane care supraveghea sala de lectura si am declinat politicos propunerea de a obtine si o fotocopie a lui. Dupa ce am semnat actele de comitere a lecturii, am parasit CNSAS-ul dorindu-mi sa nu mai calc niciodata pe acolo. Viata e scurta si, la varsta mea, pare si mai scurta, de ce sa mi-o ocup cu mizerii care intuneca ochiul si mintea…
Dar, culmea ironiei, unele calatorii zic eu interesante, aventuri si peripetii intamplate mie in Romania anilor 1973-1984 au ramas totalmente necunoscute serviciilor de Securitate, petrecandu-se in afara Bucurestiului sau a Maramuresului, adica in afara circumscriptiilor administrative unde se presupunea ca domiciliez si, deci, dincolo de raza de acoperire a delatorilor in exercitiu. Trebuie reamintit si ca, in anii 70-80 ai secolului trecut, serviciile de Securitate erau la nivelul tuturor celorlalte organizatii si institutii romanesti: descompuse, confuze, disfunctionale, imprastiate, fara creier si, last but not least, profund corupte. Iar aceasta foarte omeneasca stare de lucruri lasa destul loc de manevra libertatii individuale. Constiinta acestor realitati (id est: libertati) tin sa spun ca nu mi-a lipsit.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Daca citeste acest material, sa stie ca-i mai dau alte doua palme: pentru imbecilitate absoluta.
(2) Acest calificativ m-a insotit in primii ani de postcomunism, asa incat ma intreb daca nu cumva, la inceputul anilor 90, pe cand predam la Universitatea Babes-Bolyai, anumiti intelectuali din Cluj nu fusesera instruiti special de SRI sa raporteze…
Oleg Iankovski / Nostalgia
A murit unul din actorii mei preferati: Oleg Iankovski. Pantru cine nu-si mai aminteste sau nu stie cumva cine este Iankovski (daca asa ceva e posibil), postez faimosul fragment din Nostalgia lui Tarkovsky interpretat de Oleg Iankovski.
prep
un filmulet misto care face promo la un roman bun: Prep de Curtis Sittenfeld… cum zice reclama “un De veghe in lanul de secara… la feminin”….
Basarabia la Eurovision Moscova
Brodsky despre raiul lui Platonov
(Din ciclul CEEA CE NE DESPARTE aparut in Observator Cultural, Nr. 472 din 30.04.2009)
Dragă Bogdan,
În ce-l priveşte pe Grossman, sînt de partea ta. Însă e foarte greu să judeci. Am o vagă impresie că în „opera“ lui Stalin pînă şi suferinţa e controlată şi gestionată într-un mod aparte. Cum zic ruşii: „nu le este dată tuturor“.
Te-am citit cu atenţie şi cred că direcţia ta de chestionare a distopiei ruse este corectă. Şi dacă tot sînt un „maestru“ al deturnărilor, o să mă folosesc şi de data asta de „slăbiciunea“ ta. Mi-ai amintit de Mandelştam. Zilele trecute, am dat peste un filmuleţ în care Brodsky recita din Mandelştam şi Ahmatova. Brodsky nu recită, face un soi de incantaţii. Printre versuri, mai spunea una-alta. Una dintre tezele lui suna cam aşa: după Revoluţia din Octombrie, mai toţi scriitorii ruşi şi-au pierdut capul, mai puţin două femei, Ana Ahmatova şi Nadejda Mandelştam. Pe lîngă aceste două scriitoare, a mai fost un scriitor care nu şi-a „pierdut capul“. E vorba de Platonov. Mi-am reamintit textul lui Brodsky despre Platonov, pe care-l descoperisem, întîmplător, acum cîteva luni, şi m-am gîndit că ar fi bine să ţi-l prezint. Textul este scris în 1973, ca postfaţă la romanul Fundaţia, apărut la o editură occidentală. În discuţia noastră, acest text mi se pare foarte util. Iată o traducere a amicului meu Vladimir Bulat, un bun cunoscător al lui Brodsky şi Platonov.
Posfaţă la Fundaţia lui Platonov (de Iosif Brodsky)
„Ideea Raiului este o finalitate logică, în sensul că mai departe de-atît gîndirea nu poate merge; deoarece dincolo de Rai nu se mai află nimic, dincolo de acesta nu se întîmplă nimic. Aşa stînd lucrurile, putem afirma că Raiul e o fundătură, altfel spus – o ultimă viziune a spaţiului, sfîrşitul datului, vîrful piscului, dincolo de care nu mai e de făcut nici un pas, poate doar spre Cronos, în raport cu care se şi formulează noţiunea de viaţă veşnică. Aceleaşi lucruri le-am putea susţine şi despre Iad.
Existenţa în fundătură nu e limitată nicicum şi, dacă e să admitem că, acolo, ea dictează conştiinţa şi dă naştere unei psihologii particulare, atunci e necesar să acceptăm că psihologia asta e exprimată prin limbă. Trebuie să remarcăm, din capul locului, că prima jertfă în discuţiile despre Utopii – dezirabile sau atinse – devine gramatica, deoarece limba, rămînînd codaşă în goana gîndirii, se sufocă în modul conjunctiv şi începe să ţintească spre categorii şi construcţii atemporale; drept urmare, pînă şi de sub infinitivele simple solul începe să lunece şi în jurul lor se adună norii convenţionalismului.
Astfel este, în opinia mea, limbajul prozei lui Andrei Platonov, despre care se poate afirma că împinge limba rusă într-o fundătură semantică sau – mai exact spus – dezvăluie însăşi finitudinea limbajului filozofiei. Dacă o astfel de afirmaţie este fie şi pe jumătate adevărată, atunci e suficient deja ca să-l numim pe Platonov unul dintre scriitorii de seamă ai vremurilor noastre, întrucît prezenţa absurdului în gramatică nu mărturiseşte despre o tragedie privată, ci despre una a întregii omeniri.
În timpurile noastre, s-a încetăţenit să analizezi opera unui scriitor prin prisma contextului, iar Platonov se dovedeşte a fi fost un exemplu foarte bun pentru o astfel de întreprindere, dacă el nu ar fi tranşat problema limbii de aşa manieră, ca ea să depăşească cu mult cadrele acelei utopii (construirea socialismului în Rusia), al cărei martor şi cronicar ni se arată în Fundaţia. Fundaţia este o operă deosebit de sumbră, iar cititorul ei închide cartea într-o stare deosebit de deprimată. Şi dacă în acea clipă s-ar putea transforma imediat energia psihică în una fizică, primul lucru care ar trebui făcut ar fi abolirea lumii existente şi proclamarea urgentă a uneia noi.
Asta nu înseamnă nicidecum că Platonov era inamicul acestei utopii, al acestui regim, al colectivizării etc. Singurul lucru ce poate fi pronunţat la modul serios, în cadrul contextului social, este că scriitorul scria în limbajul acestei utopii, pe limba epocii în care trăia; dar nici o altă formă a existenţei nu determină conştiinţa, aşa cum o poate face limba. Doar că, în comparaţie cu majoritatea contemporanilor săi Babel, Pilneak, Oleşa, Zamiatin, Bulgakov, Zoşenko, care erau captivii gurmanderiei stilistice, căci îşi jucau fiecare propriul joc (ceea ce e, în fond, o formă de escapism), el, Platonov, s-a lăsat de bunăvoie prins în mrejele lingvistice ale epocii în care a văzut nişte abisuri pe care, odată atinse, nu le-a mai putut părăsi pentru a glisa pe suprafaţa literaturii, cu ale sale preţiozităţi şi împletituri stilistice etc.
Desigur, dacă ne-am concentra pe genealogia stilului platonovian, am ajunge să invocăm oralitatea populară cu ale sale „împletituri de slove“, pe Leskov, cu tendinţa lui spre povestit, dar şi pe Dostoievski, cu birocratismul său sufocant. Totuşi, în cazul lui Platonov nu e vorba de o continuitate a tradiţiei literare, ci de o dependenţă a scriitorului de însăşi esenţa sintetică (mai precis, ne-analitică) a limbii ruse, esenţă ce a condiţionat – pe seama unor aluzii fonetice, cel mai adesea – apariţia unor noţiuni, fără semantică în realitate. Chiar dacă Platonov s-ar folosi de cele mai elementare mijloace, iar atunci „mesajul“ său ar fi unul viabil, şi voi explica de ce. Dar arma lui cea mai eficientă a fost inversiunea; a scris într-un limbaj esenţialmente inversat, mai clar spus, Platonov a plasat semnul egalităţii între noţiunile limbă şi inversiune – versiunea a început să joace un rol tot mai comun. În acest sens, singurul „vecin“ real, din punct de vedere lingvistic, ar putea fi Nikolai Zaboloţky, din perioada în care a scris Stolbţy.
Dacă Dostoievski, pentru stihurile căpitanului Lebiadkin despre păianjen, poate fi considerat primul scriitor al absurdului, atunci cu acelaşi succes, pentru scena cu ursul-aruncător-de-ciocan din Fundaţia, Platonov trebuie perceput drept primul suprarealist serios. Susţin că primul, şi fac abstracţie de Kafka – deoarece suprarealismul nu este o categorie estetică, închipuită de noi, de regulă ca o percepţie individuală a lumii, ci, mai degrabă, ca un produs al insanităţii filozofice, un rezultat al psihologiei impasului. Platonov nu a fost un individualist, dimpotrivă, conştiinţa sa e determinată de mulţime şi de caracterul absolut impersonal al contingentului. De aici, suprarealismul său impersonal, folcloric şi, pînă la un punct, comparabil cu mitologia antică (de oriunde); iar pe aceasta din urmă o putem încadra în forma clasică a suprarealismului. De aici putem deduce că nu indivizii egocentrici, cărora însuşi Dumnezeu, pe lîngă tradiţia literară, le asigură criza conştiinţei, ci reprezentanţii masei tradiţional impersonale sînt, la Platonov, expresia filozofiei absurdului, şi tocmai de aceea filozofia lui devine cu atît mai convingătoare, dar şi frisonantă prin dimensiunile sale. În comparaţie cu Joyce, Kafka sau, să zicem Beckett, care povestesc despre firescul propriilor alter ego-uri, Platonov vorbeşte despre naţiune, devenită oarecum o jertfă a propriei limbi, mai exact spus, Platonov vorbeşte despre limbaj, capabil să dea naştere unei lumi fictive, robit fiind de gramatica acestei limbi.
Consider că, din aceste motive, Platonov este intraductibil, şi asta tocmai datorită limbajului său, care nu se supune traducerii. Totuşi, e de salutat orice tentativă de a reproduce acest limbaj, care compromite timpul, spaţiul, viaţa însăşi, dar şi moartea, dar nu pe motive «culturale», ci pentru că, la urma urmelor, e chiar limba pe care o vorbim.“