De ce „istoria lui Manolescu“ se măsoară înainte de a fi citită?
Incepind cu acest numar al Observatorului Culutral (463) repornesc rubrica Ceea ce ne desparte, pe care o voi tine impreuna cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu. E un sir de epistole legate de literatura.
Dragă Bogdan,
După o lungă pauză, iată că revin. Unde rămăseserăm? De fapt, nu mai contează atît de mult, căci ne aflăm în proximitatea aceloraşi obsesii.
Discutam cu un bun amic o poveste cu tîlc. Una cunoscută, dar rareori amintită. Povestea porneşte de la o observaţie simplă: literatura este singura artă cu o istorie atît de veche care nu a trecut prin schimbări radicale. Adică nu numai că un cititor de secolul XXI poate citi şi pricepe fără dificultate sensul unui Homer sau Dante, T.S. Eliot sau Brodsky, al Bibliei sau al lui Nabokov, dar şi aceşti autori s-ar putea citi între ei fără probleme. Sînt convins că şi Nabokov îl poate citi şi înţelege pe Dante, şi invers, fără impedimente majore. Homer ar putea „citi“ fără dificultate şi fără intermediari romane ca Doamna Bovary, Muntele vrăjit sau chiar Ulise. Trecînd peste elementele pur tehnice (limbă, alfabet, text scris etc.), literatura în înţelesul cel mai larg nu a suferit nici o schimbare esenţială şi radicală. Excepţie fac avangarda şi anumite curente experimentale, însă ele au fost şi vor rămîne marginale în literatură.
Ca să ne dăm seama de unele schimbări fundamentale în alte arte, putem lua două exemple la îndemînă: artele vizuale şi muzica. Ţi-l imaginezi pe Bach ascultînd muzică dodecafonică sau pe Händel ascultînd punk industrial? Nu e imposibil, dar cu siguranţă ar fi nevoie de intermediari şi explicaţii. Între Michelangelo şi Malevici, ca să continui cu exemple ceva mai uşor de imaginat, e o prăpastie de netrecut, ca să nu mai zic că o conexiune între Da Vinci şi Duchamp necesită o armată de specialişti şi cîteva instituţii. Malevici îl poate privi şi înţelege pe Michelangelo, însă invers, procesul e de neimaginat. Mă îndoiesc că Da Vinci, cu toate aptitudinile lui tehnice, ar putea percepe pisoarul lui Duchamp ca pe o operă de artă. Această „lectură inversă“ e imposibilă din cauza unor rupturi radicale, a unor „revoluţii conceptuale“. În anumite momente, în aceste domenii s-au schimbat date fundamentale, astfel încît, pentru ca un lucru să fie „citit“ şi perceput ca „operă de artă“, a trebuit să apară „specialiştii“ şi „instituţiile“ care să ne lămurească şi pe noi, profanii.
Odată cu avangarda, în mod special, opera de artă încetează să se deosebească substanţial de orice alt lucru banal. De la Benjamin la Greenberg şi Adorno, de la Derrida la Groys ştim că, după avangardă, vechile criterii nu mai rămîn în picioare, iar teoria instituţională face din galerii şi muzee formele de legitimare a obiectului cotidian devenit artă.
Cu literatura însă lucrurile nu stau la fel. Să luăm cazul apariţiei „istoriei lui Manolescu“. Nu mă refer la volumul în sine, ci la tipul de receptare. Nu este deloc întîmplătoare prima reacţie, aproape instinctuală, a scriitorilor români la apariţia „istoriei lui M.“. Pe lîngă abordarea noastră provincială, jocurile stilistice anecdotice – care au şi ele deliciul lor –, există o reacţie semnificativă. Prima reacţie a fost una „geometrică“, nu conceptuală. Adică, pe nimeni nu interesa în prima fază „ce se scrie“, ci „cît se scrie“ (şi „cine e prezent“): despre X s-au scris şase pagini, iar despre Y, opt pagini, cu două mai multe decît despre Z. Cu alte cuvinte, „scriitorul român“ vede în „istoria lui M.“ (folosesc aceste sintagme ca pe nişte etichete) nu o naraţiune care plasează un anumit scriitor într-un cîmp literar, într-o „istorie a literaturii“, ci un spaţiu de expoziţie. „Istoria lui M.“ este privită nu ca instrument de interpretare, ci ca spaţiu de legitimare. „Vitrina“ de expunere în „istoria lui M.“ îţi dă statutul de scriitor. O astfel de „istorie“, privită precum ceva ce spune nu „cum este literatura“, ci „aceasta este literatura“, e, de fapt, un „muzeu“. În artă, muzeul spune „ce este artă“ şi „ce nu este artă“. O istorie a literaturii are însă altă funcţie. E foarte simptomatică această dorinţă a scriitorilor noştri de a se vedea „exponate de muzeu“ în loc de a accepta rolul criticului care încearcă să „povestească“, să „explice“, nu să „legitimeze“.
Scriitorii ar trebui să înţeleagă că, înainte de a „ocupa spaţii“ într-o „istorie“ măsurabilă „la metru“, ar trebui mai întîi să propună şi să „ocupe“ teme şi spaţii literare. Literatura nu are nevoie de „istorie“, arhivă sau muzeu pentru a fi legitimată, fiindcă ea este propria sa istorie şi propriul său muzeu. Important: literatura a rămas singura artă care-i face contemporani pe toţi scriitorii, cititorii şi eroii săi fără a avea nevoie de intermediari. „Istoriile literare“ şi „muzeele literare“ nu spun „ce este“ şi ce „nu este“ literatură, ci „cum este ea“; ele compară, explică perioade, curente, autori. De aceea, mi se pare importantă discuţia actuală din jurul literaturii, care, din păcate, pleacă de la întrebări de tipul „unde ne este literatura mare/majoră?“ şi „unde ne sînt marile teme?“.
Cred că e un pas bun, însă făcut într-o direcţie greşită. Avem nevoie acută de întrebări – cu cît mai incomode, cu atît mai bine –, dar întrebări care să deschidă teme, nu să le închidă. Literatura este, poate, singurul domeniu artistic autosuficient, avînd totuşi nevoie acută de critici, cei care-i fac „întreţinerea corporală“. Criticul e ca peştele sanitar din acvariu: dacă nu curăţă „mizeria“, apa se „împute“ şi vizibilitatea se reduce. El trebuie să facă această muncă „ingrată“, însă absolut necesară. Criticii care mimează critica ar trebui „desfiinţaţi“ sau chemaţi la „duel“, căci nimic nu poate dăuna mai mult unei literaturi decît lipsa spiritului critic.
De fapt, eu voiam să vorbesc despre Andrei Platonov. E un „caz special“ al istoriei universale. E cineva care trebuie să devină obiect de studiu nu numai ca scriitor de geniu, ci şi ca un „caz literar“. Platonov este „cazul“ care explică perfect relaţia scriitorului cu istoria literaturii. Căci se pare că ceea ce Stalin a încercat să distrugă a dus la consolidarea unui mare autor, iar ceea ce nu a reuşit să facă Gulagul reuşeşte de minune „piaţa liberă“. Istoria produce uneori paradoxuri stranii care ar trebui să ne pună pe gînduri, însă establishment-ul nostru cultural, îndrăgostit de capitalism, acest nou viţel de aur, e frămîntat în esenţă de o singură întrebare fundamentală: de ce nu avem încă bancomate la Cucuieţii din Vale? Asta era şi întrebarea lui Stalin, la care Platonov a răspuns.
Cu prietenie,
Vasile
Top animatii 2008
Cum anul asta am inceput cu filme de animatie, continui cu ele. iata un top recomandat de unul din siteurile mele preferate (openspace.ru)… eu le-am vazut si mi-au plaut. Unele le vazusem, altele nu… le recomand.. mai sint citeva insa nu pot face rost de ele…
Lapsus / Regia – Juan Pablo Zaramella
KJFG № 5 / Regia – Alexei Alexeev
Art’s Desire / Regia – Sarah Wickliffe
Big Bug Bunny / Regia – Sacha Goedegebure
Maman je t’aime / Regia – Antoine Collet, Damien Dell’omodarme, Mickael Abensur.
Pushkin / regia – Trevor Hardy
Depresia Omului din Davos / Joseph Stiglitz
text aparut in Romania Libera Vineri, 06 Februarie 2009
De 15 ani particip la Forumul Economic Mondial de la Davos. De obicei, liderii intruniti acolo isi impartasesc optimismul despre modul in care globalizarea, tehnologia si pietele contribuie la o lume mai buna. Chiar si in timpul recesiunii din 2001, liderii reuniti la Davos credeau ca scaderea economica va fi una de scurta durata.
De data aceasta insa, in timp ce liderii economici vorbeau despre experientele lor, puteai aproape literalmente simti cum se intuneca cerul. Atmosfera a fost foarte bine ilustrata de un vorbitor, care sugera ca am inlocuit sintagma “boom si prabusire” cu “boom si armaghedon”. Consensul ce se contura era ca prognoza FMI pe 2009 – data publicitatii la inceputul intrunirii (aceasta se referea la o stagnare globala cu cea mai mica crestere din perioada postbelica) – era optimista. Singurul ton mai inaltator a fost dat de remarca unui participant care spunea ca prognozele care intrunesc consensul la Davos sunt aproape intotdeauna gresite, asa ca de aceasta data prognoza va fi de un pesimism exagerat.
La fel de remarcabila a fost si pierderea increderii in piete. Intr-o sesiune de brainstorming cu o rata mare de participare, cei din sala au fost rugati sa spuna care cred ca este principala eroare ce a dus la criza. Raspunsul majoritatii? Credinta in faptul ca pietele se autocorecteaza.
Asa-numitul “model al pietelor eficiente”, conform caruia preturile reflecta eficient si pe deplin toata informatia disponibila, si-a luat si el portia de critica. Acelasi lucru s-a intamplat si cu tintirea inflatiei: concentrarea exagerata pe inflatie a distras atentia de la problema mai importanta a stabilitatii financiare. Convingerea sefilor bancilor centrale ca este necesar si aproape suficient sa controlezi inflatia ca sa obtii crestere economica si prosperitate nu s-a bazat niciodata pe teorii economice fundamentate; acum, criza a furnizat mai multe motive de scepticism in acest sens.
In timp ce nimeni din administratiile Bush sau Obama nu a incercat sa apere capitalismul nerestrictionat pe stil american, liderii europeni au prezentat “economia sociala de piata”, forma mai blanda de capitalism cu mecanisme de protectie sociala, ca model al viitorului. Iar stabilizatorii automatici ai acestui sistem, prin care cheltuielile cresc automat pe masura ce problemele economice se intensifica, si-au tinut promisiunea de a ameliora scaderea economica.
Majoritatea liderilor financiari americani au parut prea jenati pentru a-si face aparitia. Probabil ca absenta lor i-a ajutat pe cei prezenti sa-si dea frau liber maniei. Putinii lideri ai miscarii muncitoresti, care an de an incearca din greu sa faciliteze o mai buna intelegere a intereselor lucratorilor in cadrul comunitatii economice, au fost extrem de suparati de lipsa de remuscare a comunitatii financiare. Un apel la restituirea bonusurilor din trecut a fost primit cu aplauze.
Intr-adevar, unii din exponentii lumii financiare americane au fost criticati in termeni extrem de duri pentru ca pareau sa pozeze si ei in victime. Realitatea este ca ei sunt vinovatii, nu victimele; este, asadar, cu atat mai revoltator ca pun in continuare pistolul la tampla guvernelor, cerand infuzii masive de capital si amenintand cu colapsul economic, daca revendicarile nu vor fi indeplinite. Banii se indreapta deci spre cei care au cauzat problema, nu si spre victime.
Mai rau, o mare parte din banii alocati bancilor in vederea recapitalizarii si reluarii creditarii a iesit deja din sistem sub forma de bonusuri si dividende. Faptul ca peste tot in lume companiile nu ajung la creditele de care au nevoie a contribuit la nemultumirile exprimate la Davos.
Criza ridica anumite semne de intrebare fundamentale asupra globalizarii, despre care se credea ca va ajuta la dispersarea riscurilor. In schimb insa, globalizarea a permis esecurilor americane sa se raspandeasca in jurul globului precum o boala contagioasa. Totusi, la Davos s-a manifestat ingrijorarea ca globalizarea, fie ea si imperfecta, se va diminua si ca tarile sarace vor suferi cel mai mult.
Dar regulile de joc nu au fost niciodata aceleasi pentru toata lumea. Cum ar putea tarile in curs de dezvoltare sa concureze impotriva subventiilor si garantiilor din America? Cum ar putea oricare dintre statele in dezvoltare sa apere in relatie cu cetatenii sai ideea de deschidere si mai mare in fata bancilor americane puternic subventionate? Cel putin pentru moment, liberalizarea pietelor financiare pare sa fie un subiect mort.
Inechitatea sare in ochi. Chiar daca tarile sarace ar fi dispuse sa garanteze depozitele bancare, garantiile tot ar insemna mai putin decat cele oferite de SUA. Acest fapt explica in parte strania scurgere a fondurilor dinspre statele in dezvoltare inspre SUA – adica inspre originea problemelor lumii. Mai mult, tarile in curs de dezvoltare nu dispun de resursele necesare pentru a se angaja in politicile masiv stimulative adoptate de statele avansate.
Inrautatind situatia, FMI forteaza inca majoritatea statelor care ii cer ajutorul sa ridice nivelul ratei dobanzilor si sa reduca din cheltuieli, accentuand astfel scaderea economica. si, pentru ca umilirea sa fie completa, bancile din tarile avansate, mai ales cele care primesc ajutor de la guvernele lor, par sa se retraga din activitatea de creditare din tarile in curs de dezvoltare, inclusiv prin sucursalele si filialele lor. Perspectivele majoritatii statelor in dezvoltare – inclusiv ale celor care au facut totul “cum trebuie” – sunt sumbre.
Ca si cum toate acestea nu ar fi suficiente, in momentul reuniunii de la Davos, Camera Reprezentantilor din SUA adopta o lege prin care cerea ca otelul american sa fie folosit in cheltuieli stimulative, in ciuda apelului G-20 la evitarea protectionismului ca reactie la criza.
La toata aceasta litanie putem adauga teama ca aceeia care se imprumuta (atenti la masivele deficite americane) si detinatorii de rezerve valutare in dolari (ingrijorati ca America ar putea fi tentata sa-si reduca datoria prin inflatie) ar putea reactiona prin drenarea ofertei de economii globale. La Davos, cei care aveau incredere ca SUA nu-si vor reduce intentionat datoria prin inflatie se temeau totusi ca acest lucru s-ar putea intampla neintentionat. Increderea ca mana nu foarte sigura a Rezervei Federale – a carei reputatie este afectata de esecuri majore in politica monetara – poate gestiona acumularea masiva de datorii si lichiditati este la cote reduse.
Presedintele Barack Obama pare sa ofere un impuls necesar leadershipului american dupa zilele posomorate ale lui George W. Bush; atmosfera de la Davos sugereaza insa ca optimismul si increderea s-ar putea epuiza repede. America a dus lumea in globalizare. Cu reputatia capitalismului pe stil american si a pietelor financiare in ruina, va duce America acum lumea intr-o noua era a protectionismului, asa cum a mai facut-o odata, in timpul Marii Depresii?
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
Noii partizani din Belorusia
Exista un fenomen muzical nou apărut in fosta URSS. De ceva vreme primesc semne de la diverşi amici din est despre o muzica alternativa (experimentala, sociala si critica) care se dezvoltă nu la Moscova sau Petersburg, nu la Kiev sau mai ştiu eu in ce tara Baltică, ci culmea in Belarus, la Minsk. Nu as fi crezut niciodată. Cum în fostul Imperiu acolo era tarimul partizanilor, poate ca ceva tot a mai rămas….
Cel mai faimos este Liapis Trubeţkoi după care vin Serebreanaia svadiba, Gurzuf, PortMone, Addis-Abeba, Petlea pristrastia, Kassiopea, Anonimka.
Foarte mult experiment, multa teatralitate pe scena şi foarte vii. Liapis Trubeţkoi are nişte clipuri foarte tari făcute de băieţii de la www.cosmosfilm.tv. (am ales lucruri mai putin experimentale)
Liapis Trubeţkoi / Ogonki (clipul e foarte bun si reface pe baza fotografiilor o lume disparuta. Nu are nimic cu nostalgia, tipul avind un discurs destul de critic)
Serebreanaia svadiba / Piloty (arata in concerte ca o trupa de teatru de bilci… foarte haiosi, dar fac atmosfera)
PortMone (in ceva club.. mai experimentali de felul lor)
Anonikmka / Panters (acesti bellorussian synty-punk band suna foarte straniu dar mie imi plac.. cu versuri foarte ironice si cinice)