Dictionarul moldo-roman sau googleste moldoveneste

text publicat pe HotNews.ro + un feragment din ultimul concert Zdob si Zdup de la Moscova… se pare ca si rusii invata moldoveneste

Nu cu mult timp in urma, sustineam intr-un text al meu ideea ca proiectul politico-cultural de moldovenizare a R. Moldova, al domnului Voronin, chiar daca teoretic este posibil – caci istoria a cunoscut proiecte mult mai sofisticate si mai ample – in realitate nu are sorti de izbinda. Moldovenizarea, crearea unei identitati distincte de cea romana, in termenii pusi de presedintele Voronin, nu poate avea loc din cel putin trei motive.

Mai intii, Voronin nu dispune de timpul necesar pentru realizarea unui astfel de proiect. In al doilea rind, Moldova se afla intr-un context politic si cultural care nu-i permite realizarea unui astfel de proiect, Rusia si Romania jucind un rol esential. In al treilea rind, elita intelectuala din Moldova il boicoteaza, iar fara ea proiectul e mort din fasa.

Mai nou, presedintele Voronin vine cu o declaratie cel putin stranie, care sustine ca limba rusa este limba oficiala in R. Moldova. Aceasta afirmatie vine in contradictie cu art. 13 din Constitutia Moldovei, potrivit careia limba de stat a R. Moldova este limba moldoveneasca, in baza grafiei latine. Dar pentru un partid „internationalist” cu traditie in „respectarea” Constitutiei si care se pregateste de alegeri e de inteles.

Si totusi, citiva – sa le zicem cu stringere de inima – intelectuali si-au luat in serios munca si s-au pus in slujba presedintelui.

Acum un an am primit de la unul din prietenii mei care studiaza in SUA un cadou. Desfac plicul si scot o carte rosie, cu litere aurii pe coperta: Dictionar moldovenesc – romanesc, autor Vasile Stati. Auzisem de el, iar acum il am si sta frumos in biblioteca, la sectiunea „umor”. Prima reactie pe care o ai cind vezi cartea, si asta am verificat in timp si e o reactie aproape standard, e un soi de uimire urmata de un hohot de ris. Cartea are un real succes tocmai prin absurdul situatiei pe care-l creeaza. Este cartea cea mai rasfoita de catre amicii care vin la mine, caci toata lumea este curioasa sa vada ce „minunatii” contine.

Volumul porneste cu o teza foarte clara, ca sa inteleaga toata lumea: “Discriminarea lingvonimului limba moldoveneasca urmareste deznationalizarea moldovenilor, prefacerea lor in toalpa (turma) romaneasca, care miine-poimine ar vota orice, inclusiv inglobarea ocinei stramosesti – a Moldovei in componenta unei noi Romanii Mari. Acesta este telul final, «eminamente politic», al campaniei romanesti de anihilare a limbii moldovenesti”.

Iar mai departe domnul Stati vine cu argumente cu pretentii academice si “nepolitizate” de felul urmator: “Reproducem doar citeva mostre de antimoldovenism expansionist-nationalist romanesc. Dictionarul general al limbii romane (1987) de V. Breban afirma fara vreo remuscare: Moldoveneasca «dans popular romanesc». Si punctum. Adaugitorii politici ai «editiei revazute» a Dictionarului universal al lui L. Saineanu adauga: «Moldovan – 1. Roman (originar din Moldova); 2. (prin specializare) nume ce-si dau romanii din Republica Moldova; basarabean»… Am retinut asigurarea dlui M. Geoana ca «declaratii care nu fac bine ambelor parti» nu se vor mai pronunta. La nivel politic. Studiul nostru nu este un document politic. De aceea ne permitem sa amintim diferitilor adaugitori falsificatori, nationalisti-expansionisti ca fonetistii, etnopsihologii, fizionomistii moldoveni, francezi, germani, austrieci, unguri, ucraineni, rusi, pornind de la etinomul «rom», de la un numar impunator de cuvinte romani (tiganesti) in DEX, de la tenul smolitel al traitorilor ditnre Carpatii Meridionali si Dunare, au mai mult decit suficiente motive pentru a tiraja: Roman – 1. Rom (originar din Valahia); 2. spec. Nume ce-si dau romii din Vlahia; vlah”(p.9).”

Am incheiat lungul citat si sustin ca prefata lui Stati ne dovedeste ca dictionarul este in primul rind un produs ideologic si politic si nicidecum academic si trebuie tratat ca atare, iar umorul e cel mai bun critic al unor astfel de produse ideologice.

Iar ca sa fiu in spiritul volumului pomenit, voi incheia cu motoul aceluiasi dictionar, citat din Coresi: „Frati rumani, cetiti si nu judecati necitind inainte” si rideti cu pofta.

Da, si mai nou am descoperit ca Google.com are si varianta moldoveneasca cu terminatia .md. Daca esti sortit sa ai IP de Moldova, chiar daca tastezi google.com esti directionat tot la google.md. Dar cum gigantul Google e sensibil la bani, a acceptat sa colaboreze pana si cu Partidul Comunist chinez pentru a pune diverse restrictionari, nu ne mai mira. Nu stiu daca au facut o intelegere si cu Partidul Comunist din Moldova, care e mult mai sarac, dar interesat. Nu de alta, dar te poate duce la vreun DEX al limbii romane on-line.

Generatia fara granite – Chestiilivresti.blogspot.com, 20 martie 2008

Auzisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti…

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Cap sau pajura

Text aparut pe HotNews.ro

Unul dintre cele mai vechi si cele mai simple jocuri de noroc se cheama „Cap sau pajura?”. Pentru acest joc este nevoie de o simpla moneda: partenerii de joc pariaza pe una din fetele monedei si aceasta este aruncata in sus. Cistiga cel care a ghicit fata cu care a cazut moneda. Jocul „Cap sau pajura?” este foarte iubit in Rusia si se joaca pina in zilele noastre, iar sintagma a devenit larg raspindita si semnifica, la fel ca la noi, o situatie de alegere problematica.

Ultimele alegeri din Rusia l-au pus pe cetateanul rus intr-o situatie simpla si convenabila: sa aleaga ceva prestabilit. Toata lumea, de la Vladica la opinca, a fost de acord ca decizia lui Putin este o alegere buna pentru „viitorul Rusiei”. Jocul alegerilor nu mai este un joc de „Cap sau pajura”, fiindca rezultatul este unul anuntat din timp.

Si totusi, rezultatul, chiar daca pare a avea un consens national, ridica o mare problema. Intrebarea pe care si-o pune pina si ultimul „mujic” rus este: cine este „Capul” si de ce „pajura” are doua capete? Mutantul heraldic, acel vultur cu doua capete de pe stema si moneda Rusiei, devine pentru prima data o realitate politica. De ce aceasta situatie ridica mari probleme si a pus pe jar toate mintile lucide ale Rusiei si nu numai? Din punctul meu de vedere sint cel putin trei motive.

Mai intii, situatia actuala intra in contradictie cu traditia politicii ruse. Toata lumea, dar absolut toata lumea, stie ca la Kremlin exista UN SINGUR OM, un singur stapin. Ce inseamna „a pleca de la Kremlin?” A pleca de la Kremlin inseamna fie a pleca „cu picioarele inainte”, adica intr-un cosciug, fie a pleca printr-o lovitura de stat.

Aceasta este o realitate confirmata si de perioada tarista si de perioada sovietica. Mai exista un element cheie in traditia politicii ruse (dar nu e un caz singular in lume): cel care vine la putere se defineste prin opozitie fata de precedentul sau. Putin este anti-Eltin, Eltin este anti-Gorbaciov, Gorbaciov este anti-Brejnev si urmasii lui, Brejnev este anti-Hrusciov, Hrusciov este anti-Stalin, Stalin este anti-Trotki si toata garda veche din jurul lui Lenin (caci Lenin trebuia mumificat), iar Lenin a lichidat intregul regim tarist de pina la el.

Firul duce mai departe in adincul istoriei ruse cu exemple ilustre precum Petru cel Mare, Alexandru I, etc. Este o realitate istorica cinica si greu de pus la indoiala, oricita bunavointa ai avea. In acest sens, cum sustin mai multi analisti rusi, tocmai aceasta concentrare excesiva a puterii in miinile unui singure persoane, a unui singur pol, face aproape imposibila existenta opozitiei in Rusia.

A exista opozitie presupune existenta a cel putin doua partide care se schimba din cind in cind la putere. Acest lucru este imposibil intr-o tara in care purtatorul de ideologie nu este puterea, ci tarul/presedintele, iar puterea este atribuita conducatorului. Puterea se subordoneaza „liniei trasate de conducator”. Democratia, multipartitismul, a devenit in folclorul rus noul nume al haosului si anarhiei. De aceea, Kremlinul a inventat un nou concept: democratie suverana.

In al doilea rind, marea problema a transformarii „pajurii bicefalice” in realitate politica vine din insusi modul de functionare a masinariei politice de la Kremlin. Mecanismul politic este construit in asa fel incit puterea sa fie concentrata intr-un singur pol. Oricita bunavointa ar veni din partea viitorului prim-ministru si al presedintelui Rusiei de a imparti puterea, acest lucru este aproape imposibil.

In Constitutia Rusiei si in modul in care functioneaza pirghiile puterii, lucrurile sint criptate in asa fel incit nucleul puterii sa fie la Kremlin. Putin trebuie sa-si puna portretul lui Medvedev in cabinet, iar Medvedev trebuie sa-l cheme la raport pe Putin. Iar cei doi nu sint singuri, au in spate o intreaga armata cu propriile interese, chiar daca pare aceeasi echipa.

Si in al treilea rind, apare o mare problema legata de popor si birocratie. Omul simplu trebuie sa stie clar cind se aseaza la masa in cinstea cui bea sau pe cine injura. Pe vremea lui Stalin stia in cinstea cui bea, iar pe vreme lui Gorbaciov stia pe cine injura.

Acum nu poate sa bea in cinstea lui Putin si sa-l injure pe Medvedev, caci este un nonsens, iar aceasta situatie s-ar putea sa creeze multa confuzie in mintea si asa tulbure a cetateanului de rind. In ce priveste birocratia, lucrurile se complica si mai mult, caci pentru ea „inchinarea la doi stapini” este de neimaginat.

Tematoare si supusa cum o stim, nomenclatura rusa stie de frica centrului si raspunde la comenzi exacte. Ultimul birocrat rus din fundul guberniei siberiene este legat cu un fir invizibil de centru, iar acum s-a trezit ca trebuie sa tina cont de doua comenzi simultane. Acum, el trebuie sa se teama si sa asculte si de Kremlin si de Casa Alba (cladirea guvernului).

Aceasta e prea mult. In acest caz, fie va mima executarea ordinelor, pina se „limpezesc apele” la centru, fie va incerca sa joace la doua capete. In ambele cazuri exista riscul blocarii masinariei birocratice si asa destul de greoaie.

Situatia actuala a politicii ruse este un joc cu mai multe necunoscute, nu este doar „Cap sau pajura?”, ci seamana mai degraba cu traditionala ruleta ruseasca.

Copilaria – Jurnalul National – Scriitorul de la pagina 3, 13/03/2008

Un comentariu pe lângă subiect la romanul autobiografic “Născut în URSS”, de Vasile Ernu, mi-a dovedit în ce măsură globalizarea e şi o chestiune de revanşă. Unii globalizează afectiv, căutând vinovaţi pentru toate neîmplinirile vieţii lor. Globalizează cauze. Nu-s puţini cei care nu mai citesc mari romancieri ruşi, fiindcă sunt ruşi. Vasile Ernu îşi povesteşte ironic, dar cu o ironie subţire învăluită în melancolie, copilăria la Odesa, din perspectiva minorului dăruit să se bucure de tot ce i se întâmplă. Criticul, care m-a stârnit să-l citesc pe Ernu, îi reproşa autorului că elogia astfel comunismul.

Criticii literari pot să pară deştepţi, doar pentru că se raportează la teme cardinale. O astfel de temă cardinală, care pare a motiva un vizavi ostil la tot ce vine din Rusia, e comunismul. Or, copilăria n-are nicăieri o dominantă ideologică. E un univers cu legi proprii. Când eram mic, mă duceam la groapa de gunoi a uzinelor Progresul, unde se aruncau şpanul şi resturile metalice de la prelucrări, înnebunit de geometria acestora. La decupajul unei rondele, dintr-o bucată de tablă, ce ajunge la gunoi e tot un cerc. Pe mine, copil, mă fascinau perfecţiunile matematice ale deşeurilor. Îmi făcusem acasă o colecţie de şpanuri, care mă hipnotizau atât prin magnificenţa spiralei, cât şi prin albastrul magnetic al metalului decălit. Ar fi trebuit oare să am alte bucurii, fiindcă gunoiul acela era comunist? Copilăria e o viaţă în sine, în care nu încap decât ca un ecou frământările ideologice ale părinţilor. Mi-am trăit vârsta de până la 10 ani într-un glob de cristal.

Lucrurile care-l bucurau sau îl întristau şi pe Vasile Ernu în Rusia nu existau prin comparaţie cu altele. Existau, pur şi simplu. Nu ţin minte să mă fi simţit vreodată flămând, lihnit de foame şi speriat de ideea că n-o să am ce mânca mai multe zile, tocmai pentru că lipsurile erau însăşi realitatea, unica realitate atunci accesibilă mie. Invitat odată în casa unui armator grec bogat, al cărui fiu îmi era coleg de bancă, n-am apreciat nici una din bucatele care mi-au fost servite, cu îmbierea că aveam parte de un răsfăţ culinar. Nu ştiam ce mâncam, nu ştiam  dacă-mi plăceau bunătăţile grecilor. Nu aveam termen de comparaţie. Pentru mine, la vârsta aceea, mâncarea cea mai bună erau supa de roşii a mamei şi chiticii prăjiţi.

Chiticii, pe care-i scoteam cu o plasă mică şi zdrenţuită din bălţile rămase după construcţia unui dig, mă duceau într-un soi de transă. Peştele pe care i-l aduceam mamei nu era peşte comunist. Ca să fii nemulţumit de existenţa ta de copil trebuie să ai unităţi de măsură. Eram fericit, fiindcă eram sărac cu duhul, dar bogat în trăiri. Niciodată nu m-am bucurat de un dar aşa cum m-am bucurat primind nişte jucării traforate de un văr mai mare cu vreo zece ani ca mine. Atunci am realizat perfecţiunea. Mai bine zis, atunci am simţit că perfecţiunea există. Comunismul nu a zdruncinat nici una din convingerile pozitive acumulate în copilărie. Nici măcar nu le-a întinat. Mi le-a sacralizat.

Cum cinta ukrainenii primavara

Daca tot a venit primavara iata una din cele mai iubite trupe din Ukraina si hitul lor Primavara. Trupa Vopli Vidoplyasova este un soi de Zdob si Zdub, care valorifica la greu folclorul slav.

http://www.tarabacucarti.ro/blog/

Un interviu dat celor de la taraba cu carti + Garik Sukachiov, ceva de primavara, daca tot e martie..

Cum s-a născut Vasile Ernu, scriitorul?
Probabil din dragoste de literatură sau poate dintr-o simplă întîmplare. Scriitorul şi-a pierdut aura demult aşa că această titulatură nu mai fascinează cum fascina acum mulţi ani în urmă. Scriitorul a început să fie şi el un meseriaş pe lîngă mulţi alţii. Nu ştiu dacă trebuie să deplîngem acest lucru, însă e o realitate.

In sufletul tău eşti moldovean sau roman? Unde sunt rădăcinile tale – locul căruia ii spui acasă si de care ti se face dor?
Identităţile naţionale sînt nişte construcţii culturale şi nu un dat natural. De aceea dispreţuiesc ideologia de dreapta şi toate fascismele care se raportează la identităţi ca la ceva “natural”; sînt distant faţă de politicile şi drepturile “naturale” sau date “de dumnezeu”. Nu-mi place sa mi se măsoare maxilarul, să mi se taie nu ştiu ce, să mi se calculeze nu ştiu ce structură genetică pentru a mi se defini identitatea. Eu cred că omul este prin excelenţă o fiinţă culturală, iar identităţile pe care vehiculează sînt de asemenea produse culturale. Romanii nu cresc ca perele în copac. Sincer să fiu, îmi plac mult mai mult identităţile impure, amestecate, identităţile de periferie, greu de încadrat într-un şablon. Parţial, şi eu corespund unei astfel de identităţi de margine şi de ruptură, nu însă cît aş fi vrut. În ce priveşte dorul, sau nostalgia dacă e cazul, este legat mult mai mult de timp decît de spaţiu. Acasă este un loc în timp, în care te poţi întîlni cu cei dragi, cu cei cu care poţi povesti, iar acest timp e tot mai greu de găsit şi realizat.

De la ce a pornit “Nascut in URSS”?
Cartea a pornit de la o dorinţă de a povesti despre experienţa sovietică pe care am avut-o timp de 20 de ani. Cei mai frumoşi ani ai mei, i-am trăit în URSS despre care aş putea scrie la nesfîrşit. Acolo a fost perioada copilăriei şi adolescenţei, acolo am avut cele mai semnificative experienţe. URSS a fost ţara mea care peste noapte a dispărut şi astfel am devenit un soi de Dépaysé . Aşa că am vrut să povestesc această viaţă şi mai ales experienţa care este specifică unei “lumi dispărute”, singură în felul ei. Fireşte că e o experienţă subiectivă.

Unii critici sunt de parere ca “Nascut in URSS” este o apologie a comunismului. Cum raspunzi la asta?

Aceşti “unii” din fericire sînt mult mai puţini decît cei care au fost ceva mai înţelegători cu ceea ce am scris eu. Eu nu pot să fiu un apologet a ceva ce nu mai există. Eu spun doar că „ceea ce nu mai există” trebuie reanalizat şi revalorificat, căci numai aşa „ceea ce nu mai există” va dispărea cu adevărat. Sună paradoxal, ca în poveştile talmudice, dar eu cred în asta. Culmea e că cei mai buni apologeţi ai comunismului sînt anticomuniştii postcomunişti, fiindcă ei îl legitimează postum, pe de o parte, şi îi extind puterea în actualitate. Astfel ca apologeti nu sînt cei care încearcă să explice ce s-a întîmplat în comunism, cei care sunt mai nuanţaţi şi care încearcă să nu diabolizeze acel sistem, aşa cum o fac eu. Şi ceea ce mi se pare cel mai cinic e că îl transformă într-o marfă profitabilă de o manieră laşă, adică mimează riscul şi lupta. Eu încerc să fac cu totul altceva. Eu mai degrabă ironizez noua ordine politică folosind hoitul comunismului. Tehnica mea este foarte simplă: eu privesc prezentul din trecut şi le ironizez pe ambele, le chestionez pe ambele.

Te declari un indragostit de literatura. In ce măsura este “Născut în URSS” o creatie literara si in ce masura un instrument de cunoastere a unei culturi?

Imi place literatura, însă nu sînt eu în măsură să-mi analizez cartea şi să o plasez într-un anumit loc în grila literară. Asta e treaba criticilor şi a cititorilor. Să nu luam pîinea de la gură criticilor, iar ei au scris destul de multe despre carte aşa că poate fi citit ce au zis şi unii şi alţii. Am văzut că m-au plasat mai la toate genurilor literare; deci e un soi de literatură ce fac. În rest, cred că orice literatură este şi un instrument de cunoaştere, de autocunoaştere.

Cum crezi ca a afectat “Nascut in URSS” cititorul roman?

“Cititorul roman” e o eticheta vagă. Habar n-am cum a reacţionat marea parte a celor care mi-au citit cartea. Relaţia dintre cititor şi text este o experienţă individuală şi fiecare are un mod personal de a se raporta la text, o sensibilitate personală, un mod individual de a înţelege. Lectura nu este o experienţă de grup, nu există lectură “la colectiv”, ci doar una personală. Fireşte că anumite reacţii la aceeaşi carte se regăsesc la cititori diferiţi, însă în esenţă, fiecare are o experienţă personală.

Cata ironie si cat adevar se regasesc in aceasta carte?
Să înţeleg că ironia nu are treabă cu adevărul? Din cîte ştiu eu, nici literatura nu are treabă cu adevărul. Mîşkin e adevărat sau nu? Ce ar zice „adevărata” Anna Karenina dacă ar întîlni-o pe „falsa” Anna Karenina a lui Tolstoi? Eu pariez întotdeauna pe „falşii” eroi din carte. Literatura, din fericire, nu are treabă cu adevărul, ci cu altceva. Literatura lucrează cu sensul, care e ceva mai isteţ şi mai interesant decît adevărul. Dar asta e o poveste mai complicată.

De ce o lansare a unei carti in limba romana la Moscova si nu mai degraba in Republica Moldova?

Cred că este o neînţelegere. La Moscova mi-am lansat varianta rusă a cărţii. Cum aş fi putut să-mi lansez varianta romana a cărţii într-o ţară în care nici nu se ştie unde se află România? În ce priveşte varianta romană am lansat-o şi la Cluj, şi la Iaşi, dar şi la Chişinău.

Ti s-a reprosat ca nu vrei sa povestesti decat micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist. Cum raspunzi acestor reprosuri?

Of, of. Am spus ca eu nu lucrez cu factualitatea istorică, cu adevărurile şi cu judecţile de valoare. Cartea mea nu se ocupă de asta. Însă nicăieri în cartea mea nu este ascunsă suferinţa, ba din contra, e spus negru pe alb: sistemul comunist este un sistem represiv. Însă eu sînt niţel mai obraznic şi spun ceva mai mult: indiferent în ce sistem trăim, sensurile vieţii, plăcerile ei, bucuriile, compromisurile etc. nu se schimbă ci rămîn aceleaşi. Adică, indiferent dacă trăim în capitalism sau comunism, noi sîntem aceiaşi; noi iubim, urîm, greşim, tradăm etc. Culmea e că şi cu suferinţa e la fel: indiferent în ce sistem trăim ea se distribuie destul de uniform, totul e să avem ochii deschişi, să o vedem şi să reacţionăm. Din păcate noi nu facem asta.

Cat de aproape e Romania de azi fata de Romania comunista? S-au adoptat valorile capitalismului atat de usor?

Romania de azi este făcută din multe lucruri, iar cel mai consistent lucru al ei este Romania de ieri. Romania de azi este o continuitate a Romaniei de ieri, de aceea trebuie să încercăm să vedem ce ni s-a întîmplat şi ce ni se întîmplă.

Site-ul este o completare a cartii sau un instrument de promovare?

Site-ul meu este şi una şi alta. L-am gîndit ca pe o extensie vizuală şi audio a cărţii în care am pus o adevărată arhivă a lumii sovietice: imagini din viaţa cotidiană, melodii, video etc. Însă, automat, a devenit şi un mijloc de promovare, atîta timp cit cei care intra, afla şi despre cartea tipărită.

in umbra urss. impresii – Spranceana.blogspot.com, 4 martie 2008

Vasile Ernu „Născut în URSS” Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:
– Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev… Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

– Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc… Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:
1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)
2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

– Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:
„Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) – o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.
„A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.
Societatea civilă sovietică:
– kuhnea – bucătăria
– oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

The „Last Sunday”

Cintecul care a facut ravagii in perioada stalinista…

The „Last Sunday” — erroneously called „THAT Last Sunday” — was composed by the Polish composer Jerzy Petersburski in 1936. It is a nostalgic tango with lyrics by Zenon Friedwald describing the final meeting of former lovers who are parting. The Polish title was: “To Ostatnia Niedziela” (“The Last Sunday”). The song was extremely popular and was performed by numerous artists (the best known performance by the pre-war Polish singer Mieczysław Fogg). Along the way, it first gained the nick-name of “Suicide Tango” due to its sad lyric (although, the real „suicie song” in the night restaurants of Warsaw — where the shoot in the brow at 12 at night was not an unusual happening – was in 1930s another sad „Sunday”: the „Gloomy Sunday” (in Polish: „Smutna niedziela”) by a Hungarian composer Rezső Seress.
Soon, it became an international hit; in the US sung by Billie Holiday.
But Polish „Last Sunday” also had a terribly sad fate. During World War II In the concentrations camps it was often played while Jewish prisoners were led to the gas chambers and ovens, to be executed.
During World War II its Russian version was prepared by Iosif Alveg and performed by Leonid Utyosov under the title of “Weary Sun” (Russian: “Utomlyennoye Solntse”). After World War II, the song remained largely successful and appeared in a number of films, including Yuriy Norshteyn’s 1979 “Tale of Tales” (considered by many international critics to be the greatest animated film ever made), the award-winning Krzysztof Kieślowski’s “White” (1994) and Nikita Mikhalkov’s “Burnt by the Sun” of the same year. The Russian title of the song also became the name-sake for the latter film and — as the result – for even more educated and worldly Russians, nowadays, it is considered as the „Russian national song”!

Recording: Alexandr Cfasman Orkestr, Russian vocal refrain by Pavel Mihailov – Utomlennoe Solnce (J.Petersburski), Noginskij Zawod 1932

-
1 March, 2008
Niciun comentariu