Propunere pentru noul imn al R.Moldovei
Am auzit ca tov. Voronin vrea sa schimbe imnul actual al R. Moldovei (Limba noastra-i o comoara). Iata o varianta care cred ca nu ar supara pe nimeni… romani, moldoveni, rusi si alte popoare conlocuitoare.
Basarabia, pamant bulgaresc!
Text aparut in Romania Libera + Invida Planetei Moldova
La inceputul acestui an, publicam in “Romania libera” un text intitulat sugestiv si ironic “Va deveni Voronin cetatean roman?”. Textul meu de atunci era destul de critic cu discursul politicii externe a statului roman fata de Republica Moldova si, in mod special, fata de afirmatiile populiste ale presedintelui Traian Basescu, declaratii care nu erau acoperite in realitate. Va mai aduceti aminte de invitatia adresata Moldovei de a se integra in Uniunea Europeana alaturi de Romania si de promisiunea de a
deschide doua consulate suplimentare pe 1 ianuarie 2007? Daca prima afirmatie era evident populista, ieftina, cu iz electoral, iar rezolvarea “problemei aderarii R. Moldova la UE” nu depindea in mod direct de diplomatia romana, ei, bine, problema consulatelor chiar este o problema ce tine direct de administratia romana. Va reamintesc ca ultima promisiune a presedintelui Basescu, deschiderea celor doua consulate, nu este rezolvata nici azi, in luna august 2007.
Intrebarea pe care o primeam cel mai des in ianuarie 2007 era: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc.? Atunci nu aveam un raspuns la aceasta intrebare si eram foarte convins ca in cateva saptamani, luni, problema se va rezolva. Mi se parea o problema importanta, chiar majora, a diplomatiei romane. Speranta ca aceasta problema va fi solutionata destul de repede venea din convingerea ca “alianta portocalie”, intre timp dizolvata, va incerca sa speculeze pragmatic aceasta oportunitate imensa, care poate aduce mult capital politic favorabil. Astazi, dupa 8 luni, stim foarte bine ca problema ambasadelor si vizelor nu s-a rezolvat si pentru a obtine o viza romaneasca care sa-ti permita sa ajungi ca cetatean moldovean din R. Moldova in Romania trebuie sa dai o mita intre 100 si 250 euro. Fireste, oficial, viza nu costa nimic, insa diplomatia romana nu numai ca nu a deschis cele doua consulate, unul in nordul si altul in sudul Republicii, asa cum promisese, dar nici macar n-a incercat sa gaseasca solutii care sa inlesneasca procedura de eliberare a vizelor. Nu are rost sa va spun ca procedura actuala de eliberare a vizelor este catastrofala si nefunctionala, iar tratamentul solicitantilor este inuman. Va garantez ca nu vorbesc din ce am citit in ziarele de scandal, ci pe baza marturiilor a foarte multor oameni care au suportat-o si care nu mai vor niciodata sa aiba de-a face cu ambasada romana.
Vin imediat alte alegeri, iar politicienii romani isi vor aduce aminte ca “problema” Republicii Moldova, chiar si cu tovarasul Voronin in frunte, este o buna vaca de muls din punct de vedere electoral. De fapt, singurul punct de vedere de interes major pentru clasa politica romaneasca. Va veni probabil un sir intreg de promisiuni, si poate chiar si unele solutii de moment. Asteptam cu interes, caci proiectele ambitioase zonale ale politicii externe romanesti par tot mai caraghioase, mai ales cand vezi ca diplomatia romana nu este capabila sa deschida doua banale consulate in tara vecina, tara care face parte din “domeniul prioritar si strategic” al politicii noastre externe. Daca Guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de Republica Moldova, ar trebui sa inceapa nu cu “problema integrarii R. Moldova in UE”, care nu tine de noi, nici cu solutionarea conflictului transnistrean, fiindca il depaseste amploarea acestuia si nu face parte din actorii jocului deja stabilit, ci cu deschiderea celor doua consulate. Ni se va aduce imediat un argument: Guvernul roman vrea, dar nu este lasat de guvernul de la Chisinau. Eu cred ca acesta este un argument facil si foarte comod pentru diplomatia romana. Acesta este un argument fie al neputintei, fie al incompetentei, fie al lipsei a ceea ce numim vointa politica. Sa nu uitam ca “scandalul vizelor” si “coruptia unor demnitari ai ambasadei romane de la Chisinau” se inscriu perfect in linia scandalurilor diplomatice din ultima perioada. Nu cred ca e cazul sa insistam, caci e o evidenta prea mare. Indiferent cu ce avem de-a face – incompetenta sau lipsa de vointa politica –, faptul ca cele doua consulate raman in continuare doar o promisiune, iar functionarea “ghiseului” de la Chisinau este catastrofala nu fac decat sa arunce o pata neagra asupra statului si diplomatiei romane. Deocamdata, cetatenii Republicii Moldova circula spre vest cu vize ale statelor cu mai putine “pretentii”. Mai nou, Bulgaria acorda cetatenie moldovenilor, fara a avea pretentia ca acestia sa fi fost candva cetatenii lor.
Cartile copilariei
Citeam pe blogul Luciei T despre cartile copilariei si mi-am dat seama ca mi-au disparut din casa volumele cu Незнайка (ru) / Habarnam (ro) / Nestiila (md)… ufuf… mai ales cea moldoveneasca scrisa in romaneste cu litere chirilice pe care am citit-o prima, dupa care varianta ruseasca, dupa care (anul trecut) varianta romaneasca… hehe si toate mi-au disparut.
Iata un fragment din Незнайка / Habarnam invatza si care se termina ca de obicei cu un mic esec. Cine cunoaste povestea si eroii nu are nevoie de traducere.
Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007
de Bianca Burta Cernat
Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. Nascut in URSS a ajuns, in mai putin de un an, la a doua editie, interviurile luate autorului – devenit foarte rapid un rasfatat al lumii literare si al presei (nu doar culturale) – curg garla, cartea are, pana acum, mai mult de cincizeci de comentarii, cele mai multe favorabile, record cu care nu se pot lauda prea multe dintre volumele (debutantilor ori consacratilor) lansate pe piata romaneasca, si inca nu sint semne ca aplombul comentatorilor ar fi scazut. Site-ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!), ne pune la dispozitie dosarul complet al receptarii acestui best seller despre o lume moarta (da, moarta, nu doar disparuta…) si – deja de ceva timp – ingropata. Un dosar de presa de care “se sparie gandul”… In treacat fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurca perfect in postura de manager al propriei carti si al propriei imagini, dovedind ca, iata, chiar si un vajnic ex-cetatean al URSS se poate adapta de minune (si de ce nu ar face-o, din moment ce e in interesul sau?) regulilor lumii “capitaliste”, “consumiste”. Teribilul (ca sa nu zic teribilistul) Vasile Ernu, care plange convingator pe ruinele imperiului marelui Lenin – creand o foarte buna impresie artistica -, isi va fi dat seama pana la urma ca dracul capitalist nu-i chiar asa de negru si ca, invoindu-te cu el, poti vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat si inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – va asigur! – nicio intentie malitioasa. Dimpotriva! Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizarii inteligente a succesului merita, de asemenea, aplauzele noastre. Si interesantul autor (moldovean? roman? sovietic?) nu se poate plange ca aplauzele au intarziat. Cele doua premii pentru debut venite, unul dupa altul, de la Romania literara si de la Uniunea Scriitorilor din Romania au picat exact la tanc, pentru ca, altfel, simpaticul Vasile Ernu s-ar fi facut foc si para si, dupa cum marturiseste intr-un interviu, ar fi renuntat sa mai scrie in limba romana… Glumesc, evident, asa cum si Ernu glumeste in interviul cu pricina.
Nu trebuie sa-l luam intotdeauna in serios pe Vasile Ernu! Ar fi o greseala sa citim ad litteram afirmatiile lui voit paradoxale din Nascut in URSS sau de aiurea. Pus pe sotii, el urmareste sa ne provoace, se amuza probabil la gandul ca ne scandalizeaza, la gandul ca rascoleste impertinent prin depozitul nostru de prejudecati “burgheze” si de idei anticomuniste si prooccidentaliste primite de-a gata. Vrea sa ne puna pe ganduri, stiind ca enervarea produsa cititorului de niste afirmatii contrariante sfarseste prin a crea emulatie si chiar prin a seduce. Pozeaza in avocat al diavolului, intra – mucalit – in rolul anarhistului de serviciu, dar e in fond un anarhist soft, in varianta postmoderna a vremurilor noastre. Vasile Ernu joaca teatru si, ce-i drept, joaca foarte bine. Ironia e unul din punctele sale forte. Scepticismul vioi, travestit in farsa, e principala sa arma discursiva. Acest poznas autor “nascut in URSS” priveste Istoria la modul cel mai postmodern cu putinta, ca pe o comedie, ca pe un amplu spectacol de carnaval, ca pe o amuzanta butaforie, ca pe un joc, ca pe un simulacru. Caci viata publica in Uniunea Sovietica, asa cum ne-o infatiseaza Vasile Ernu, sta cu adevarat sub semnul simulacrului; un exemplu: jocurile militar-sportive organizate in scoala sovietica (a se vedea capitolul despre Arlionok & Zarnita si alte distractii – “Se organizau adevarate evenimente de masa. Practic, se simula un atac bacteriologic sau atomic, ieseam toti organizat, ne puneam mastile de gaz si ne indreptam spre un adapost construit special pentru astfel de momente…”).
I s-a reprosat autorului ca nu vrea sa povesteasca decat despre micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist, despre ravagiile produse de ideologia made in URSS: crime, suferinte, ingradiri. Vasile Ernu le trece ostentativ sub tacere, pentru ca mesajul sau (declarat cinic) este urmatorul: nu-l intereseaza “istoria mare”, caci aceasta “istorie mare”, guvernata de forte oculte, ignora la randu-i individul, il oprima, il transforma intr-o marioneta; cetateanul anonim nu face Istoria, ci e purtat de suvoiul ei, caruia nu i se poate opune, de care nu e responsabil; singurul mod in care individul poate scapa de “teroarea istoriei” ar fi, in viziunea acestui eseist, retragerea in cotidian, trairea nepretentioasa, in orizontul faptelor marunte si al bucuriilor simple, fara glorie si fara deziluzii. Sigur, o lunga discutie pe tema etica a responsabilizarii si/sau deresponsabilizarii individului in raport cu Istoria se poate deschide din acest punct, semn ca volumul provocator al lui Ernu si-a atins tinta: invita la o fecunda controversa. Eseistul-memorialist din Nascut in URSS refuza programatic/polemic evenimentele/dramele majore, evadand in construirea (ce se vrea re-construire) retrospectiva a unei lumi utopice. “Paradisul” comunist al URSS pe care il descrie – nu fara distanta ironica, repet – Vasile Ernu e de fapt “paradis” doar pentru ca se suprapune amintirilor din copilarie si adolescenta ale memorialistului. Uniunea Sovietica inseamna, pentru copilul Ernu, harta impresionanta (descoperita la ora de geografie) a unui imperiu care se invecineaza “cu cine vrea”, distractivele tabere pionieresti, filmele cu Stirlitz (echivalentul sovietic, corect ideologic al lui James Bond), minunata proza pentru copii – Buratino, Habarnam, Ariciul din ceata – aparuta ca urmare a faptului ca scriitori importanti s-au refugiat in poveste ca sa evite literatura ideologizata -, muzica rock subversiva (rockerii fiind “parte a culturii sovietice, chiar daca, in felul lor, contribuiau la dizolvarea ei ideologica. Prin simpla lor indiferenta”), prima pereche de “djinsi”, adusa de fratele mai mare inrolat in Afganistan, guma de mestecat Jvacika, povestile despre Iuri Gagarin si primele expeditii sovietice in cosmos, fabuloasa rubla, cu care un copil isi putea cumpara orice, de pilda o suta de cutii de chibrituri (“Asa, mai puteai bea in bufetul scolii 20 de pahare de cafea katlovaia sau 20 de cani de ceai. Puteai merge de 20 de ori cu metroul sau cu autobuzul prin oras. Ai fi putut cumpara trei sticle de kefir (28 de copeici sticla) si o paine in forma de baton (16 copeici) sau noua portii de inghetata Eskimo, care va asigur ca era foarte buna” si enumerarea posibilitatilor e departe de a se fi incheiat…), sarbatoarea de 1 mai, “bancul sovietic, cel mai bun banc din lume”. Din amintirile sale, Ernu face un puzzle eseistic foarte inteligent si foarte agreabil. Cartea te prinde imediat in mreje, chiar daca uneori (sau de multe ori) simti ca esti in dezacord cu afirmatiile teribile, paradoxale, avansate derutant de mucalitul eseist. Textele despre komunalka – locuinta tipic sovietica, promiscuu-tovaraseasca, unde oamenii nu au loc sa respire unul de altul, dar traiesc multumiti, impartind aproape totul… -, despre “tualetul sovietic” (ca echivalent al… madelainei lui Proust) sau despre fantasticele (pentru noi!) variante de cocteiluri alcoolice cu vodka si cu substante de la farmacie sau de la vopsitorie sunt cu adevarat pagini de literatura. De literatura absurdista as zice, daca n-as sti foarte bine ca ele sunt flash-uri dintr-o realitate cat se poate de autentica.
In disputa ideologica liberalism vs. comunism, Vasile Ernu se dovedeste, daca se poate spune asa, un bogumilist: el e convins ca societatea de consum si societatea comunista sunt fetele aceleiasi medalii, amandoua la fel de legitime, la fel de opresive (propagandistul sovietic si PR-istul capitalist semanand ca doua picaturi de apa…), asa cum bogumilii credeau ca Dumnezeu si dracul sunt frati buni… Dar, o spun inca o data, nu cred ca trebuie sa-l luam prea mult in serios pe acest interesant eseist iubitor de paradoxuri si de sofisme. Nu trebuie sa-l credem pe cuvant cand spune: “Capitalismul asta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari placeri, placerea de a avea lucruri obtinute cu greu” sau: “Si va mai rog un lucru, sa nu ma luati cu injuraturi de tipul: «Democratia fara piata libera nu functioneaza». Ba functioneaza, va spun eu si va poate confirma oricare cetatean sovietic cu constiinta impacata”. “Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atatea marfuri incat sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi.” Nu-l cred pe Vasile Ernu cand spune sus si tare ca sistemul sovietic s-a prabusit din cauza vreunei presiuni externe, ci din proprie vointa. Si cu atat mai putin atunci cand proclama: “Kremlinologii de productie americana trebuie sa accepte acest lucru: noi am oprit comunismul. Fiti atenti, folosesc verbul a fi oprit, si nu a fi terminat. Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Si oricand poate aparea o mana care sa-l porneasca din nou”. Sa fim seriosi! Cum sa mai fie posibil comunismul intr-o epoca a Internetului si a telefoniei mobile?! Si cine ar mai avea interes sa-l resuscite?!
Vasile Ernu, Nascut in URSS,
Postfata de Sorin Antohi,
Colectia “Egografii”,
Editura Polirom, Iasi, 2006, 272 p.
17 August, 2007
Comments Off on Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007
Plictis si Inspiratie
Ultimul film marca Igor Cobileanski.
Biserica Ortodoxa Rusa – intre educatie si Kremlin
(Un text aparut in Romania Libera si un clip a trupei Akvarium – Marea simfonie a caii ferate…. ce iarna)
Zilele acestea, presa romaneasca a scris enorm despre Biserica Ortodoxa Romana. Era firesc intr-un astfel de context si cu aceasta ocazie exceptionala a mortii Patriarhului. Multe texte insa au scos la iveala un element foarte important: increngatura incredibila care exista intre cei care conduc BOR si lumea politica romaneasca. Daca privim cu atentie tari precum Romania, Polonia si, mai nou, Rusia, putem observa o revenire in forta a implicarii bisericii in jocurile pe care le face statul, supranumit de ceva vreme stat laic.
Recent, in Rusia a avut loc o discutie aprinsa legata de implicarea bisericii in treburile statului. Zece academicieni, in frunte cu faimosii oameni de stiinta Jores Alferov si Vitaliy Ginzburg, ambii laureati ai Premiului Nobel pentru fizica, s-au adresat presedintelui rus cu rugamintea de a stopa “clericalizarea societatii ruse”. Imediat insa a aparut o “replica”, o contrareactie, din partea organizatiei ortodoxe Soborul popular, care l-a dat in judecata pe Vitaliy Ginzburg, principalul “vinovat” al cererii, pe motivul ca instiga “la vrajba nationala”.
Toata povestea a inceput in momentul in care s-a incercat introducerea in scoli a unei noi materii de studiu, Bazele culturii ortodoxe. Cei care au reactionat mai intai au fost membrii comisiei parlamentare pe problemele dezvoltarii regionale, care au atras atentia asupra modului in care “clericalismul patrunde si influenteaza sub diverse forme structurile statului laic”. Presedintele comisiei, V. Glazacev, a facut un raport in care condamna “implicarea activa a bisericii in treburile statului in loc sa-si vada de treburile ei”. In sustinerea lui a venit grupul de academicieni, care a condamnat si el “amestecul Bisericii in treburile statului ca fiind o incalcare a Constitutiei statului”, Constitutie ce proclama explicit principiul separarii dintre Biserica si stat. Vitaliy Ginzburg, una dintre cele mai lucide si respectabile minti ale Rusiei, a tras de nenumarate ori semnalul de alarma legat de modul in care patrunde educatia religioasa in scoala generala, dar si in universitate, si care tinde sa inlocuiasca educatia laica. De asemenea, Ginzburg, care este un ateu convins si care-si asuma aceasta postura, nu poate fi de acord cu discriminarea celorlalte religii si confesiuni, de aceea, crede el, intr-un stat laic educatia religioasa este un act privat.
Cum in Rusia exista o componenta federala si alta regionala a programului scolar, unele regiuni au reusit sa impuna Bazele culturii ortodoxe ca materie obligatorie. Cel mai important lucrul e faptul ca in acest moment Biserica Ortodoxa Rusa incearca sa impuna obligativitatea acestei materii avand o puternica sustinere politica, iar in Duma de Stat exista un adevarat “clan ortodox” din care fac parte si cativa ministri foarte influenti, unul dintre ei fiind chiar ministrul justitiei. Fireste ca atitudinea grupului de academicieni a iritat mai multe organizatii ortodoxe si nationaliste, iar Ginzburg a devenit tapul ispasitor al conflictului si e purtat prin sali de tribunal pentru interviurile acordate presei. La randul ei, Patriarhia din Moscova a consemnat ca “scrisoarea academicienilor este o campanie de propaganda care urmareste compromiterea Bisericii Ortodoxe Ruse”.
Rusia nu se afla la primul conflict intre gruparea ortodox-nationalista si o parte a intelectualitatii laice. Unul dintre cele mai rasunatoare conflicte a avut loc acum cativa ani, in legatura cu expozitia de arta contemporana de la centrul Saharov, numita sugestiv Atentie Religia! Expozitia prezenta un numar semnificativ de artisti care chestionau problema relatiei dintre religie si lumea contemporana. In noaptea de dupa vernisaj, expozitia a fost devastata intr-o maniera barbara, iar cei purtati prin tribunale nu au fost nimeni altii decat organizatorii expozitiei, nicidecum cei care au vandalizat-o. Motivul a fost acelasi: vinovatia pentru instigarea la ura. Ceea ce se observa in ultima perioada, lucrul care ingrijoreaza mult lumea intelectuala laica din Rusia, e apropierea tot mai accelerata dintre cler si puterea de la Kremlin. Pe fondul nevoii de impunere in fata electoratului, politicienii stiu ca au nevoie de biserica dominanta, iar biserica ortodoxa profita si ea, la randul ei, si incearca sa fie cat mai aproape de putere, iar aceasta apropiere schimba mult datele problemei.