“In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor” – Realitatea romaneasca, 27 iunie 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Ivana Vlad
A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.
– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?
– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.
– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?
– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.
– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?
– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.
– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?
– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu
27 June, 2007
Comments Off on “In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor” – Realitatea romaneasca, 27 iunie 2007
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
(Text aparut in Romania Libera, Joi, 21 Iunie 2007. Iar pentru a nu va tine in politichii triste va pun o faimoasa trupa cu iz odessit Amsterdam Klezmer Band. Piesa 2 este specifica mahalalelor din Odessa)
Recent scriam un text pe care-l publicam aici si il numeam sugestiv “Exista, oare, Ucraina?”. si sustineam ca Ucraina exista asemenea oricarui alt stat produs dupa destramarea URSS-ului. El este chiar un vecin impunator, dar care are foarte multe probleme. Acest tanar stat se confrunta in mod radical cu propria identitate, o identitate rupta in doua. Aici totul este juma-juma. Jumatate din cetateni vorbesc limba rusa, jumatate, limba ucraineana, jumatate voteaza politica “orange” care este tot mai confuza, jumatate voteaza o politica “albastra” care devine tot mai pragmatica. Iar Maidanul din centrul Kievului este impartit de fiecare data de doua grupari, una pro-Iuscenko, alta pro-Ianukovici. Insa, in ciuda acestui fapt, Ucraina reuseste de o maniera consecventa, pragmatica si mai putin spectaculoasa, sa ne creeze probleme. Probleme pe care, surpriza, diplomatia noastra nu numai ca nu le-a prevazut, ci a fost cea care a aflat aproape ultima. Pe langa Insula serpilor, marea problema cu care ne confruntam de ceva vreme este faimosul Canal Bastroe.
Contextul este urmatorul. In 1997, in mare graba, la presiuni externe si pe fondul dorintei Romaniei de a intra in NATO, era semnat la Neptun tratatul romano-ucrainean de catre presedintii Emil Constantinescu si Leonid Kucima, dar o multime de probleme comune ramaneau nesolutionate. Punerea in aplicare a proiectului de constructie a canalului a inceput in mai 2004 si viza constructia unui canal de 162 de km, de la bratul Bastroe din Delta secundara a bratului Chilia si pana la portul Reni. Primul tronson era inaugurat deja in august 2004. Intr-un tarziu a reactionat si diplomatia noastra, amenintand cu procese, incercand sa arate incalcarile flagrante ale vecinilor nostri. In ciuda prieteniei “orange” ale celor doi presedinti actuali, in ciuda amenintarilor unor institutii occidentale importante, Ucraina si-a vazut de canal. Rezultatul “mecanismelor si procedurilor derulate” de catre diplomatia noastra a fost infim.
Pana in acest moment, adancimea canalului este de 5 metri, insa Guvernul de la Kiev si-au propus ca aceasta sa fie de 8,5 metri, fata de 7 metri, cat au canalele Dunare-Marea Neagra si Sulina. Recent MAE al Romaniei a anuntat ca “informatia conform careia canalul ucrainean Dunare-Marea Neagra ar fi fost in mod oficial redeschis navigatiei in data de 8 mai 2007 nu este confirmata inca oficial. Potrivit Ministerului Transporturilor de la Kiev, navigatia a fost reluata, in regim experimental, pe data de 27 aprilie 2007”. Mai nou aflam din presa ruseasca ca Rusia este interesata direct in proiectul Bastroe, iar cele doua parti par dispuse sa colaboreze, lucru care va schimba mult datele problemei. Nici acest lucru nu l-am prevazut.
Ce-ar fi de conchis cu privire la politica noastra spre Est. Unu: este incredibil sa vezi cum politica externa romaneasca isi continua inertia fata de tarile din Est inca in stilul politicii externe ceausiste. De mult ar fi trebuit sa constientizam faptul ca Rusia nu mai este URSS, ca Ucraina este un stat nou cu propriile interese, diferite de cele ale Rusiei si, indiferent de ce culoare va fi la putere, caracterul interesului sau nu se schimba fundamental. Iar fata de Republica Moldova, oricat de multa istorie si limba comuna am avea, trebuie sa ne raportam ca fata de un stat independent, chiar daca problemele lui sunt complicate si dificile. Doi: politica fata de aceste tari nu se mai poate duce de o maniera abstracta si din postura unei “mobilizari generale” fata de “dusmanul”, “problema” prestabilita inca din secolele trecute. Trei: cred ca si cu aceste tari trebuie sa lucram punctual, intr-o continua negociere a intereselor si cu proiecte bine definite, chiar daca aceasta necesita mai mult efort si creativitate. Patru: prezenta (sau mai bine spus lipsa) noastra pe piata tarilor vecine in proiectele politice si economice din zona etc. arata si inaltimea diplomatiei noastre. Cinci, dar nu in ultimul rand: reactia intarziata si maniera slaba in care am reactionat la cazul “Canalul Bastroe”, precum si solutiile gasite arata lipsa expertilor (sau mobilizarea lor, daca ei exista) pe politica externa din zona Estului. Felul in care se incearca luari de pozitii in diverse chestiuni si care se reduc doar la nivel de discurs populist ne arata lipsa unei strategii pe aceasta zona. Dupa parerea mea, cele mai mari probleme din perioada postaderare la UE si NATO cu care se va confrunta politica externa romaneasca vor veni din aceasta regiune. Cum le vom rezolva depinde foarte mult de noi.
Odă pietonilor şi bicicliştilor
(Dupa ce am citit Elogiu lui Siegfried a domnului Liiceanu recunosc ca nu m/am abtinut si am scris un text care a aparut in Observator Cultural nr 118.
Aici se gaseste textul dlui Liiceanu
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde )
Odă pietonilor şi bicicliştilor
Lui Siegfried din partea unui pieton
De pe bicicleta mea Minsk, de o vârstă cu cravata mea de pionier, merg pe străzile Bucureştiului şi mă uit cu oarecare ironie şi compasiune înspre Maybach-urile, BMW-eurile şi Volvo-urile indiferent cui aparţin ele. Nu am nimic cu maşinile, nici cu automobiliştii, fie că scriu cărţi, fie că vând valută la colţ de stradă. Dar daţi-mi voie, totuşi, să fiu solidar cu pietonii şi bicicliştii. Stimaţi automobilişti vă rog să nu uitaţi că „mersul pe jos face piciorul frumos”. Iar acum o să vă repovestesc (remake) cea mai duioasă odă dedicată PIETONULUI, marca ILF & PETROV.
Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta¬bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven¬tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro¬tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât ori¬unde.
În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de mem¬bri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci poliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
În general, prestigiul pietonilor s a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
Iată-l făcând „autostopul” de la Bucureşti la Vama Veche, pe şoseaua dobrogeană, într o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorga¬nizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul de weekend, plecat de tânăr în vacanţă şi care, ajuns sub porţile Bucureştiului, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n o să apuce să-l reţină.
Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n ar fi băgat de seamă că e într adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: “Visul şoferului”.
În aşa hal a decăzut pietonul!
Numai în micile oraşe de provincie (pe cale de dispariţie) pietonul (şi biciclistul) mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
Fraţilor, e timpul să reabilităm demnitatea Pietonului şi Biciclistului! Şi nu uitaţi: maşina nu este un lux ci un mijloc de locomoţie care poate dăuna grav sănătăţii.
Tehnica Shashki / Dame
Tehnica Shashki / Dame
In cartea mea am vorbit de citeva tehnici de consum a alcoolului. Iata o tehnica de care am uitat: tehnica Dame (Shashki cum zic rusii).
E vorba de jocul de Dame care in loc de piese se folosesc pahare mici umplute cu vodka (cele albe) si cu vinars (cele negre). 12 piese pe de o parte si 12 pe cealalta parte. Se juca pe principiul jocului clasic. Cel care cistiga o piesa consuma continutul. Cistiga cine consuma, fireste, toate piesele/pahar ale adversarului.
Iata o mostra din filmul Fitil.
Rog sa nu incercati acasa si nici la munca!
Viata ca o prada – Ziarul de duminica, 1 iunie 2007
de Daniel Cristea Enache
Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum Nascut in URSS de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006, Premiul Romaniei literare si Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut) ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au insemnat, in primul rand, o uriasa decomprimare postsocialista, cu un predominant discurs anti-.
Chiar si acum, se vorbeste si se scrie despre comunismul autohton cu multa patima si partinire, acuzatorii inflexibili si aparatorii nostalgici disputandu-si prada (propriul trecut) fara un minim efort de obiectivare.
Problema esentiala pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne-am trait viata in comunism ca niste jalnice larve, ca niste prizonieri cu toate atributele si reflexele captivitatii? Sau am putut fi totusi senini – nu numai lasi, ci si curajosi, nu doar deprimati, ci si fericiti in cadrul vechiului Sistem? Iar daca rememoram episoade frumoase, fragmente existentiale pline de lumina, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgandu-i franturi de bucurie personala?
Nascut la Odesa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala, regasindu-se in schimb fara probleme de constiinta in “necuprinsa tara mea natala”, Uniunea Sovietica.
Printre cei 262.400.000 de cetateni ai “bastionului pacii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza, de cate ori are ocazia, pe politicienii, istoricii si creatorii de istorie din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.
Opiniile autorului despre disidentii estici sunt absolut consternante. Iar activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: “politruci”. In fine, intre televiziunea de stat din URSS si mass-media occidentale, comertul socialist si cel capitalist, exista o subterana trasatura de unire. Diferenta e de accent, de nuanta: unii vand ideologie, altii vand marfuri. Propaganda si intr-o parte, si in cealalta. Mai ramanea de adaugat ca milioanelor de victime ale lagarului socialist (morti, torturati, deportati, deznationalizati, deposedati de avere, trimisi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, incheiat la toti nasturii, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Nu va grabiti totusi sa-l puneti la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex si totodata mai subtil decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie si o morala de homo sovieticus, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Asa-numitul homucus, cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca, sufera cumplit cand Gorbaciov introduce prohibitia bauturilor alcoolice, merge la “tualetul public” si se descarca alaturi de alti tovarasi, sta in apartamente comune si isi cunoaste la perfectie vecinii, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov, asteptand ziua in care mareata lui Uniune va zdrobi si ultima reduta, impunandu-si modelul dincolo de Atlantic.
Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt “altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’- plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare, ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
1 June, 2007
Comments Off on Viata ca o prada – Ziarul de duminica, 1 iunie 2007