Oglinda retrovizoare – Orizont, Nr. 5 / 25 mai 2007
Cristina Chevereşan
VASILE ERNU
Născut în URSS
Iaşi: Polirom, 2006
În urmă cu aproximativ o lună decideam ca pentru următorul număr al revistei să scriu despre volumul lui Vasile Ernu, proaspăt lansat cu film şi muzică la Timişoara. Între timp, autorul născut în URSS în 1971 a fost premiat pentru debutul din 2006 atât de Uniunea Scriitorilor din România cât şi de România literară. În aproximativ un an de la publicare, cartea ajunsă deja la a doua ediţie („un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice”) pare să fi făcut turul redacţiilor, cronicilor de specialitate şi librăriilor, unde şi-a întâlnit cu repeziciune cumpărătorii. Mai mult, site-ul adiacent („o extensie vizuală şi audio a cărţii”) permite accesul unei largi categorii de consumatori la ceea ce se anunţă pe varii căi a fi o istorie aparte a unei experienţe comun(ist)e.
Ce asigură impactul volumului de ‚începător’ strecurat cu succes printre consacraţii autori ai Ego-grafiilor? Înainte de toate, probabil, miza pe sinceritate a unui memorialist venit dintr-o lume simultan străină şi apropiată publicului român. Stabilit în România, Vasile Ernu traduce spaţiul natal, mitic al de-acum-dezintegratei URSS în arealul adoptiv al unui fost satelit al acesteia. Dubla apartenenţă a scriitorului îl transformă în purtător de cuvânt credibil al trecutului sovietic, redescoperit şi expus gradat. Într-o perioadă în care revizitările fostelor sisteme stârnesc încă reacţii emoţionale extreme, calea aleasă este una dragă literaturii recente: explorarea amintirilor. Modalitatea diferă însă de cea a auto-ficţiunilor la modă, rezultatul nefiind un discurs cu erou-persoană-întâi. Protagonistă este însăşi Uniunea Sovietică, nu doar aşa cum arăta la un moment dat prin ochii unui cetăţean singular, ci ca organism plin de viaţa celor ce l-au visat, adulat, suportat şi, în cele din urmă, desfiinţat.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termina povestea şi unde începea realitatea, unde se termina realitatea şi începea povestea. Noi trăiam alături de eroii noştri, alături de duşmanii noştri […] Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici”. Cartea lui Ernu este în sine un asemenea hibrid: registrul personal se întâlneşte cu reproducerea şi analiza celui oficial, candidele rememorări ale adolescenţei sunt contrabalansate de meditaţii ulterioare, mature.
Surpriza textului o poate oferi atitudinea povestitorului: departe de a plasa trupul îmbălsămat al defunctei Uniuni într-un mausoleu luxos, el îl disecă atent, cu grijă şi afecţiune reală pentru momentele ce l-au format. Dacă, din perspectivă actuală, analiza se aseamănă unei autopsii, delicatul ei obiect rămâne prezent – în amintire şi dezbatere. Volumul se concentrează mai puţin asupra lumii sovietice ca produs al unei ideologii politice divinizate şi demonizate, şi mai degrabă asupra aspectelor de cultură şi civilizaţie devenite locuri comune ale experienţei descrise. O bună parte a fenomenelor prezentate devin monedă de schimb între autorul implicat şi cititor, cel din urmă fiind pus în poziţia de a se identifica într-o serie de posturi specifice epocii.
Vasile Ernu trece în revistă realităţile cotidiene ale URSS-ului, de la cele mai prozaice (tualetul, komunalka, băuturile preferate ale creativului cetăţean sovetic) până la cele ‚artistice’ (literatura şi eroii săi, dansul, muzica, filmul, televiziunea: fiecare cu figurile reprezentative, simbolistica şi evoluţia sa). Volumul are aspectul unei colecţii de exponate uşor stranii, desuete, învăluite de o nostalgie în tonuri amărui. Scriitorul urmăreşte cronologia şi dinamica fenomenelor, alterarea puterii simbolice a marilor valori de la baza magnetismului (şi mai) marii utopii. Pornind de la exemplul personal concret, el panoramează, încadrează particularul într-un general perceput cu acurateţea detaliilor de moment şi fineţea interpretărilor post-factum.
Cartea vorbeşte despre micro-istoria compusă din obiceiuri, vise, evadări din imediat fără a evita coordonate arhicunoscute înăuntrul şi în afara imensului teritoriu. Lenin, Stalin, Hruşciov, Gorbaciov sunt surprinşi în maniera ce domină scrierea: complexă, incluzând profilul ‚oficial’, elemente de specific individual (detalii, intimităţi, anecdote) şi receptarea de masă. Vasile Ernu îşi îndeplineşte rolul de ghid prin URSS nu doar cu ochii deschişi, ci şi cu sufletul. Perspectiva este cea a insider-ului ajuns în exterior: el poate obiectiva, observa detaşat fisurile unei compoziţii de care, totuşi, nu se dezice. Perfect conştient de marile defecte ale unui sistem falimentar, rămâne devotat farmecului unui acasă atins mai puţin de politica de stat cât de cultul prieteniei, unicităţii, eroismului.
O calitate esenţială a scriiturii o constituie umorul. Concretizat în primă instanţă în forma de rezistenţă a normalităţii în faţa aberantului, bancul, el se insinuează în modalitatea de construcţie a întregului volum, a succesiunii de fraze şi paragrafe. La urma urmelor, spune Ernu, „ironia şi gluma în mod special le-am învăţat extraşcolar, însă, cu siguranţă, în şcoala sovietică”. Remarcile persiflante la adresa naivităţilor sau ipocriziilor anumitor etape şi structuri sunt uneori depăşite ca efect de comicul delirant al autenticului livrat fără comentariu. Scriitorul are intuiţia tăcerilor semnificative: ce ar mai fi de adăugat la legile sexuale ale proletariatului revoluţionar, reproduse după broşura Revoluţia şi tineretul (1924)?! Exemplu aleatoriu: „selectarea persoanei de sex opus se face pe linia clasei revoluţionare şi a oportunităţii proletare”…
Privită în ansamblu, cartea lui Vasile Ernu poate funcţiona şi ca mijloc de informare, şi ca versiune personală a istoriei colective. Spre deosebire de abordările pur emoţionale, se remarcă formaţia filosofică şi poziţionarea critică a autorului. El nu se rezumă la flashback-uri grăitoare din experienţa imediată, ci punctează devenirea şi implicaţiile unor fenomene de tipul reclamei, propagandei, disidenţei. Exacerbarea orgoliilor naţionale, fabricarea de mituri egal înălţătoare şi mistificatoare, dublul discurs al libertăţii şi interdicţiei sunt teme conturate progresiv. Se vorbeşte despre cultura şi limbajul cozii, spre exemplu, făcându-se referire nu doar la o realitate penibilă incontestabilă, ci la un fenomen social: „N-au creat ei cu toată libertatea lor şi cu toată societatea lor civilă atâta bogăţie cât am creat noi prin această instituţie socială […] Aici se făceau noi cunoştinţe, se dezvoltau idei şi opinii, se creau ori se dizolvau solidarităţi de grup. Aici am văzut puterea proletariatului şi mânia sa”.
Născut în URSS face mult mai mult decât să depene povestea sovietică a unui ex-locuitor al unei foste Uniuni statale. Inspectând trecutul recognoscibil şi îndelung disputat, cartea joacă, pe lângă rolul de document şi discurs literar de calitate, şi pe cel de avertisment. În momente de încrâncenare, o lectură sentimentală poate destinde, acţionând însă în acelaşi timp cu eficienţa unei oglinzi retrovizoare: iată ce am lăsat în urmă! Astfel, Vasile Ernu provoacă la reflecţie, la interpretare comparativă şi la decantare atentă a nuanţelor: „libertatea postcomunistă a anilor ’90 a creat mai degrabă un mare gol şi ne-a arătat că nu poţi produce cultură având doar libertatea”. Născut în URSS este un manifest deschis pentru raportarea inteligentă la trecut, un panou de atenţionare cu litere mari, ilustraţii clare şi o semnătură responsabilă.
25 May, 2007
Comments Off on Oglinda retrovizoare – Orizont, Nr. 5 / 25 mai 2007
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
(text aparut in Observator Cultural)
Recunosc, sint pentru prima data la un astfel de eveniment. Nu cred ca am mai vazut atitia scriitori gramada. Scriitori, dar mai ales poeti. Cum nu m-am prea invirtit in medii literare, eram foarte curios sa-i cunosc pe unii pe care-i stiam doar din citite. De fapt, aceasta si este menirea unor astfel de intilniri. Se dau niste fonduri (nu multi bani, ca scriitorii sint baieti fara pretentii si pot sta si cite patru in camera… а propos, mai sint hoteluri cu astfel de camere si la Cluj), se aduna lumea si au o parte oficiala, de altfel, neinteresanta, care justifica evenimentul, si una neoficiala, cea cu adevarat importanta.
Orice intilnire de acest ordin porneste de la citeva intrebari tari care vin din partea criticii. Sint intrebari care se pun cu degetul la timpla, cu fruntea putin incretita si cu o privire indreptata in gol. Ce este un scriitor? Ce mai inseamna sa fii astazi un scriitor? Ce vrea scriitorul? S-au incercat diverse raspunsuri. Nimeni nu a fost de acord cu nimeni, insa toata lumea prezenta a acceptat unanim o concluzie: viata ii este data omului o singura data pentru a-si scrie Opera si mai ales, vorba lui Venicika Erofeev, sa nu uite reteta de bautura.
Acum o sa va spun ce am inteles eu din toata aceasta mahmureala de discutii. Cum in acest moment sint pasionat de literatura si scriu un volum de Lectii de literatura pentru ochisori micuti (5-8 ani), nu stiu sa le explic alora mici ce e un scriitor, insa pot sa le explic simplu ce vor scriitorii. Ei bine, scriitorii vor doua lucruri banal de simple. Mai intii, ei vor sa intre in manuale. Nu exista exceptie. Cine crede in arta de dragul artei in secolul al XXI-lea se insala amarnic. Acesti baieti suparati, mai mult sau mai putin orgoliosi sau vanitosi, vor cu tot dinadinsul sa intre in arhive. Pentru asta sint dispusi sa faca orice. Ei vor sa fie cit mai repede cu putinta muzeificati. Din fericire, majoritatea intra in manuale abia dupa moarte, dar, slava domnului, sint destui care intra in ele si in perioada vietii. De aceea, prima masina de produs staruri literare (asta se simtea extraordinar de bine in comunism) era Crisma Muzeului Literaturii si saptaminalul Romania literara. O binecuvintare a lui Preda, o cronica buna scrisa de un critic important si… erai scriitor! Aceasta e prima lectie.
in afara de dorinta apriga de a intra in manualul de literatura, scriitorul mai vrea un lucru. El vrea sa fie citit, adica sa fie vindut. insa, atentie, nu vrea sa fie comercial! Ei, aici e mare bai. Traditional, scriitorul roman dispretuieste masele, cultura de masa si tot ce e comercial. Scriitorul roman este elitist prin excelenta. in acelasi timp este foarte invidios pe Nicoleta Luciu pentru ca apare in toate revistele glossy si la televiziune. Scriitorul roman se simte nedreptatit, iar obraznica de Luciu ii face concurenta neloiala. Daca s-ar putea sa scrie ca Herman Hesse si sa fie faimos ca Bruce Willis ar fi excelent. Dar asta nu se prea poate. Asa ca faima dupa care tinjeste se cistiga prin alte mijloace, putin mai sofisticate. insa astia mici au inceput sa inteleaga cum stau treburile cu procurarea de imagine, notorietate, faima, fie ea si derizorie. Pentru asta, ei trebuie sa renunte la mecanismul vechi de productie culturala sau, mai bine zis, sa stimulezi mecanismul vechi cu alte mecanisme mai noi. Acum nu trebuie sa te lupti sa apara o cronica a lui Manolescu in Romania literara, ci sa fii recomandat de Gheorghe, Mihaela Radulescu sau Nicoleta Luciu.
Bataia mare se duce acum pe cotidiene, reviste glossy, TV-uri etc. Se pare ca Nicoleta Luciu vinde mai tare decit Manolescu. insa va spun sincer ca Manolescu n-are nici o vina. Ideal ar fi ca Manolescu sa te laude la ziar, iar Luciu la TV. Scriitorii tineri au inteles povestea cu vindutul si asta se simte atit in atitudinea lor, cit si in ceea ce scriu si cum scriu. Si, in sfirsit, in Romania incepe sa se dezvolte literatura de consum. Este poate cel mai important moment de pe piata culturala locala, iar vinovatul cel mare este Editura Polirom. Repet – si o spun cu multa convingere – acesta este poate cel mai important moment cultural din ultima suta de ani, intrucit convingerea mea porneste de la o teza simpla: o cultura care nu are o literatura de consum nu exista. Dar asta e o discutie mai ampla si o lasam pe alta data.
La intoarcerea de la Cluj, Dan Sociu imi spune doua poante pline de haz in stilul sau inconfundabil. „Stii care e cel mai mediatizat scriitor roman?“ – ma intreaba el. „Habar n-am, cred ca Mircea Cartarescu“ – zic eu. „Cel mai mediatizat scriitor sint eu, Dan Sociu“. Si-mi explica. Zilnic intre ora 8.30 si 9.00 (cu exceptia simbetei si a duminicii) Dan Sociu merge spre biroul din Calea Victoriei al Cartii Romanesti si trece prin fata televiziunii B1TV. Cum transmisia din studio are in fundal Calea Victoriei, Dan Sociu poate fi vazut zilnic intre aceste ore cind merge la serviciu. Va dati seama: ce scriitor roman mai are o expunere zilnica la un post de televiziune? Asa ca-l puteti vedea zilnic. Mai nou, face si cu mina nu stiu cui. Atentie: joia viitoare se va opri un minut si-si va prezenta cartea. Nu-l veti auzi ce spune, dar il veti vedea. Aceasta conteaza mai mult.
A doua faza e legata de ceva scandal scriitoricesc, o intrebare care a stirnit discutii in mediul scriitoricesc al tinerilor. Cine-i cel mai „gugalit“ scriitor. Sau, mai bine spus, cine are cele mai multe afisari pe Google. S-au facut topuri. Ehe, de mult tinerilor nu prea le mai pasa daca apar in Romania literara (eu zic ca inca le mai pasa). A fi sau a nu fi inseamna a fi sau a nu fi pe Google. Topul lui DCM sau Manolescu e batut de Topul Google. Atentie. Scriitorii care au diacritice sint dezavantajati. Asta e concluzia lui Ianus, care a avut de suferit de pe urma s-ului din coada. Ce sa-i faca, nu toti au norocul sa se cheme escu.
Simbata dimineata, cind coborim din tren in Gara de Nord, ce face Sociu? Imaginati-va ca nu merge sa-si cumpere o apa minerala cum credeti, ci isi cumpara presa. Adica doar un ziar. Romania literara? Gresit. isi cumpara Evenimentul zilei. Din EvZ, de pe o poza imensa, ma privesc Sociu, Crudu si Terian. Sociu mi-a luat-o si de data asta inainte. Promit sa nu mai ratez data viitoare.
Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Iulia Popovici
Vasile Ernu a castigat doua premii de debut scriind despre omul sovietic. A vrut sa se faca lustragiu si a ajuns scriitor. S-a nascut in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, a trecut pe la Iasi si Cluj si a ramas la Bucuresti. Lucreaza la Polirom, editura care i-a publicat cartea “Nascut in URSS”. Surprinzator pentru multi, cu acest volum Vasile Ernu a castigat, la distanta de cateva zile, si Premiul de debut al revistei “Romania literara”, si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
1. Spuneai, la un moment dat, că ţi-au trebuit şase luni departe de “lumea dezlănţuită” ca să scrii “Născut în URSS”. De la ce a pornit însă această carte? E pentru tine un soi de exorcizare amestecat cu un gest de sfidare (a unei lumi culturale româneşti pentru care cei 50 de ani de comunism au fost un accident iremediabil negativ)?
DA, mi-am permis acest lux, adică acela de a nu face nimic, decît să stau şi să lucrez la cartea mea. Cartea a pornit de la o incercare de a povesti trecutul comunist arătînd elemente-cheie ale vieţii cotidiene. Vroiam să fie un soi de dicţionar al vieţii cotidiene sovietice. Ceea ce mă enervează aici, aproape mă înfurie, e incapacitatea românilor de a-şi valorifica pozitiv trecutul, fie şi un trecut dezastruos. După cum am mai spus, eu încerc să arăt că sistemul în sine nu înseamnă nimic, că orice sistem e o formă de represiune, iar ceea ce contează cu adevărat e însăşi viaţa noastră. Eu povestesc această viaţă în micile ei bucurii şi tristeţi. Culmea e că şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism am dansat, băut, jucat, cîntat etc. Niciodată nu trebuie să lăsăm sistemul să ne trăiască viaţa.
Mie îmi place să fac afirmaţii contradictorii, uneori chiar şocante, căci scopul meu este acela de a pune oamenii pe gînduri. Şi acum o să-ţi spun o chestie tare. Fie vorba între noi: cel mai consistent produs istoric (cultural, economic, politic) al Romaniei moderne este comunismul. Nu analizez valoric acest produs, eu doar îl constat. (Fireşte, e opinia mea şi rămîn dator cu nişte argumente). Ei bine, dacă asta e cel mai consistent produs atunci el trebuie analizat, înţeles şi asumat. Noi ce facem? Il negăm, îl privim ca pe un sistem de ocupaţie, nu ni-l asumăm, îl aruncăm la gunoi. Asta mi se pare o mare idioţenie. E incredibil cum noi nu sîntem în stare să revalorificăm cultural acest lucru. Producţia noastra culturală e jalnică. Acest moloz de gunoi, numit comunism, este în acelaşi timp o mină de aur dacă ştim să-l revalorificăm. Uitaţi-vă ce sa întimplat anul trecut în film. 3 regizori au produs 3 filme şi au avut un suces foarte mare în Occident, unde vrem de fapt să fim validaţi. Ce au povestit ei? Ne-au povestit crîmpeie din comunism. Au revalorificat acel trecut de o manieră exemplară. Occidentul aşteaptă de la noi diferenţă. Produsul cultural se bazează acum mult mai mul pe diferenţă decît pe repetiţie.
2. Cartea ta a fost succesiv atribuită mai multor genuri (eseu, memorialistică, proză). Tu cum o priveşti?
La începutul anului m-am văzut în toate topurile posibile şi imposibile şi figuram la toate categoriile. M-am şi minunat să mă vad la proză, eseu, jurnal etc. O singură categorie nu mă nominaliza: poezia. De unde am dedus că 1. nu sînt poet (ceea ce m-a liniştit) şi 2. că originile mele româneşti sînt îndoielnice odată ce nu scriu poezie. Aşa îmi place mie să glumesc. Eu numesc ceea ce fac ca fiind un gen eretic, adică un gen care combină mai multe stiluri. Asta te avantajeează, dar şi te dezavantajează. Dar eu îmi asum acest lucru şi îmi văd de drum. Şi oricum, eu mi-am făcut treaba, am scris o carte, acum e rîndul criticilor să-şi dea cu parerea şi să-şi bată capul.
3. Ce înseamnă pentru tine cele două premii pe care le-ai primit recent?
Recunosc ca nu m-am aşteptat să le primesc. M-am bucurat fireşte, cu toate că pentru mine premiile adevarate au fost legate mai degraba de faptul ca tirajul s-a epuizat in 7-8 luni, numărul imens de cronici care s-a scris şi faptul ca am reuşit să scot o a doua ediţie în mai puţin de un an. Ce sa spun despre premii. Ele te încurajează, dar şi te obligă. Premiul vine ca un fel de validare valorică cu toate că e o validare subiectivă. Oricum nu premiile te fac scriitor. Eu le-am primit cu multă autoironie. Dar cum im place sa citez din Ostap Bender, o să o fac şi acum, iar fraza de la finele cărţii, cînd este jefuit de grănicerii romani spune cam aşa: «Va rog fara ovatii! N-am reusit sa devin un Conte de Monte Cristo asa ca va trebui sa ma recalific si sa ma fac administrator de bloc», iar în cazul meu scriitor. Eu oricum am visat să fiu lustragiu. Poate că o să m-apuc şi de asta.
4. Ai acum, în “Suplimentul de cultură”, un schimb de epistole literare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în jurul lui Nabokov. De unde a pornit acest “exerciţiu” şi unde crezi (sau speri) că va duce?
Totul a pornit de la îndemn banal de la finele zilei: “Oare are rost să bem o bere?” Şi ambii am fost de acord ca are rost. Pe urma, a fost o discuţie copilărească: cine-i cel mai tare scriitor. În domeniul literaturii, Bogdan este un adevărat profesionist, citeşte tot şi încă ceva pe deasupra, iar eu sînt doar un amator. El a scris prima epistolă pe care a pubicat-o în Suplimentul de cultura. Practic, el a aruncat mănuşa şi eu am raspuns. După care, ne-am dat seama că poate deveni o rubrică permanenta. Vrem să continuam, caci ne-a “aprins”, ca să zic aşa. Acum trebuie să şi citesc o mulţime de cărţi pentru a mă documenta. Începe sa-mi placă. Cred că ar trebui să avem un ritm mai rapid, adică sa fie săptamînal. Care va fi rezultatul, e greu de spus, dar sînt şanse să se strîngă material de o carte. O să fii anunţată în timp util, daca aceasta se va întîmpla.
5. Ai afirmat de mai multe ori că eşti un om de stânga. Ce înseamnă, totuşi, stânga pentru tine? se pare că marxismul mai poate trăi printre noi sau e vorba de un alt fel de a înţelege această ideologie?
Opţiunile noastre ideologice (un cuvînt demult damnat) ţin de o anumită cultură, o anumită educaţie, de anumite lecturi şi oameni care te-au influenţat. Recunosc că nu rezonez deloc cu dreapta, fie ea politică, culturala sau economică. Îmi este străină, o respect şi încerc să o înţeleg. Însă treaba mea este să o chestionez, să o bun la îndoială, mai ales că acum ea este ideologia victorioasă şi dominantă. În România, din pacate, stînga a lipsit şi lipseşte cu desăvîrşire (fireşte cu cîteva excepţii). Nu există o tradiţie a gîndirii de stînga. În Romania, pînă şi comunismul a fost de dreapta. Ceauşismul a fost mai degrabă un recul interbelic. Stînga nu este comunism, nu este psd-ism, nu îmseamnă egalitarism sau mai ştiu eu ce «isme» care i se atribuie. Discursul de stînga îşi centrează mesajul pe ideea eliberării, pe diversele forme de eliberare: sociala, politica, economica, culturală. Statul modern democratic este în mare parte un produs al acestui discurs al stîngii. Liberalismul clasic care se baza pe principiul libertatea = proprietate, adică doar cel care detinea o proprietate,avea anumite drepturi, (în defavoarea celor mulţi care nu aveau nici o proprietate), a fost nevoit să-şi schimbe anumite principii, să facă concesii datorită intervenţiei în forţă a discursului de stîngă. Îmi pare rău, dar o mulţime de drepturi de care ne bucuram azi, nu ne-au fost facute cadou, ci le-am obţinut prin efort; cei puţini, care deţineau puterea şi avuţia, a trebuit să facă concesii celor mulţi care au avut ghinionul să se nască “inegali”. Dreptul la şanse egale, la echitate socială ne-a fost concesionat, nu dat, iar marele merit îl are discursul de stînga.
6. Dacă stânga înseamnă critica socială, de unde poate veni o “critică a criticii”, de pe poziţiile dreptei?
Stînga este şi critică socială. Eu cred că o critică a stîngii ar trebui să vină chiar din interiorul ei. E nevoie de o regîndire a ei, o reactualizare. Însă acest lucru deja se întîmplă.
7. Cât de “afiliat ideologic” ţi se pare că poate fi un scriitor fără a-şi limita cititorii?
E decizia fiecăruia să se afilieze cum vrea şi unde vrea pe eşicherul ideologic. Pentru mine, important e ca această “afiliere”, ataşare, să nu devină anchilozată şi sectară. Adică, important e să fii capabil de dialog cu oricine, să fii capabil să-ţi chestionezi şi să-ţi pui la îndoială propriile convingeri. Eu încerc mereu să ma autoironizez, sa-mi pun la îndoială propriile convingeri şi să încerc să-i înţeleg pe cei care au opinii diferite. Convingerea mea e că marile pericole vin şi vor veni de unde ne aşteptăm mai puţin, iar în mare parte, noi sîntem producătorii acestor pericole. Duşmanii cu adevărat periculoşi nu sînt externi, ci interni. Una dintre marile patologii ale Romaniei e faptul că mereu şi-a externalizat duşmanii. Acest lucru spune foarte multe. Dar ca sa revenim la intrebare, cred că cititorii vor o gîndire vie şi un text viu.
18 May, 2007
Comments Off on Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007
URSS-ul si extraterestrii – Money Express, 15 mai 2007
de Oana Pulpa
Literatura romana a inceput sa se vanda in ultimii ani, desi romancierii straini raman campioni. Dar, cine stie, daca va vine chef de vreun text romanesc, avem doua propuneri: cei mai premiati scriitori ai anului, Vasile Ernu si Petru Cimpoesu.
Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS“ (Polirom), incearca sa ne „imprieteneasca“ cu cetateanul sovietic si cu viata lui de zi cu zi. Cea a lui Petru Cimpoesu, „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ (Humanitas), ne propune o Romanie fabuloasa, in care convietuiesc de minune oamenii simpli, agentii secreti si extraterestrii.
1) COPILUL URSS-ULUI „Nu ma asteptam sa iau aceste premii“, spune Vasile Ernu, referindu-se la cele doua premii si o nominalizare din aceasta primavara. „Am crezut ca anumite idei incomode pe care le vehiculez in cartea mea nu corespund corectitudinii politice locale. Dar m-am inselat“, mai comenteaza el.
O radiografie a vietii cotidiene din URSS – asta incearca sa realizeze autorul care, prin intermediul memoriei afective, regaseste bancul sovietic – „cel mai bun banc din lume“ –, „pionierii-eroi“, obiceiurile, idealurile, entuziasmul.
S-a nascut si a trait pana in 1990 in tara care „nu te poate lasa indiferent“. Devenit produs al acestei tari si culturi sau homo sovieticus, cum ii place sa se autodefineasca, Vasile Ernu realizeaza un colaj perfect de amintiri pe care, spune el, le povesteste dintr-o dubla experienta: cea a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic si cea livresca.
O face cu nostalgie, dar nu cu aceea hranita de o „utopie indreptata spre trecut“, ci cu una ce il caracterizeaza pe un homo sovieticus care lucreaza cu utopii indreptate spre viitor. Si, imbinand nostalgia cu ironia, reuseste cocktailul perfect pentru o contemplare detasata. Un cocktail pe care l-a amestecat bine de la distanta pentru ca nici un tren, avion sau alt mijloc de transport nu il mai poate duce „acolo“: pentru simplul motiv ca Uniunea Sovietica nu mai exista.
INTERDICTIA CREEAZA CEA MAI MARE DEPENDENTA.
Acest mecanism „sacru“, cum numeste autorul interdictia, era in mod paradoxal acceptat de catre cetateanul sovietic, motiv pentru care orice obiect interzis devenea pentru el un obiect intim, „obiect-erou“ sau „obiect-personalitate“. Doar luand in calcul acest aspect putem intelege de ce Vasile Ernu spune, in capitolul „Prezervativul sovietic“, ca nu o sa-i ierte niciodata pe capitalisti pentru faptul ca au distrus acest mecanism „sacru“. Ca despre sex nu se prea vorbea in URSS, ca din unele filme erau eliminate secventele considerate pornografie sau ca termenul de „prezervativ“ era rostit cu voce scazuta, toate astea nu-l impiedicau pe homo sovieticus sa-si traiasca viata sexuala. Dimpotriva, interdictia, constrangerea erau suficiente pentru a produce un erotism poate mai puternic decat cel pe care l-ar fi consumat in mod direct.
Asta sa fie oare si motivul pentru care personaje precum Buratino erau transformate de imaginarul colectiv in sex machina sau simpla dezgolire a unui brat de femeie – in film – declansa „un adevarat dezmat sexual“ in mintile cetatenilor? Se pare ca da, din moment ce autorul deplange intr-un fel perioada de final a URSSului, cand aparitia starurilor sovietice care afisau – in sfarsit – un act sexual „complet si variat“ avea sa atrofieze imaginatia sexuala si nicidecum sa o imbogateasca. Dincolo de aceasta „tabuizare“ a subiectelor „neortodoxe“, aflam ca de fapt sexul ocupa un loc destul de important in viata cetatenilor sovietici, ceea ce contrazice ideea ca Vladimir Ilici, a carui sotie nu era sotie, ci „tovarasa de drum si de viata“, ar fi fost pentru homo sovieticus un model demn de urmat.
OUALE FATALE SI INIMA DE CAINE.
Cartea lui Vasile Ernu reuseste sa binedispuna, desi contine multe pasaje care iti provoaca un gust amar. Asa e capitolul „stiinta sovietica intre ouale fatale si inima de caine“, in care este radiografiata familia de proiecte stiintifice utopice care a produs adevarate transplanturi de gandire si dorinta. Cu alte cuvinte, ouale fatale si inima de caine (aluzii la modificarile genetice practicate de personajele lui Mihail Bulgakov) erau o realitate pentru stiinta sovietica. Sovieticii au jucat asadar cartea perfecta: cu riscul de a produce oua fatale si inimi de caine au transformat natura si cultura intr-o forta subordonata politic si ideologic. Dar despre toate astea, autorul considera ca cel mai bine e sa nu stii nimic sau, daca stii, sa citesti totul invers, asemenea lui Sarik (cainele transformat in om din romanul „Inima de caine“ al lui Bulgakov).
Cu toate acestea, Uniunea Sovietica pare fascinanta in cartea lui Ernu, fara ca aceasta fascinatie sa iti lase „urme si rani adanci“, asa cum le-a lasat celor care au trait in ea. URSS-ul iti pare a fi mai mult decat o tara, „un proiect utopic al modernitatii“ in care eroii, personalitatile, personajele, cuvintele si lucrurile au o semnificatie aparte.
2) INSULA CONSPIRATIILOR Ce reuseste Petru Cimpoesu – nascut in Vaslui, de profesie inginer petrolist – cu romanul „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ este, in primul rand, sa provoace halucinatii si sa manipuleze prin fictiune. Si asta de la primele pagini ale cartii, pentru care a primit Premiul pentru Proza al revistei „Observator Cultural“ si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Experimentul Armaggedon, Experimentul Atlandida, Ministerul Teritoriilor de peste Mari, Insula Roland din Pacificul de Sud – care ar fi devenit in anii ’60 ai secolului trecut proprietate a statului roman – sunt pentru Cimpoesu instrumente manipulatorii prin care isi construieste textul parodic. De fapt, intreaga actiune se desfasoara pe Insula Roland (una imaginara) pe care autorul o transforma intr-o Romanie la scara mica. Proprietate a miliardarului
Roland Hughes, insula va intra rapid in posesia romanului Roland Carlan (sa nu va mire coincidenta numelor), care reuseste sa obtina, printr-un siretlic, documentele de proprietate. Un an mai tarziu, in ’69, va fi rasplatit de catre Ceausescu cu medalia „Secera si Ciocanul“ pentru „merite deosebite in activitatea de aparare a cuceririlor revolutionare“. In Roland exista baze militare din care dispar soldati fara nici o explicatie, rolanzii fura uleiul de la transformatorul electric, de aici sunt exportati anual cateva mii de copii spre adoptii internationale, extraterestrii sunt comestibili, iar microfoanele se ascund in supozitoare.
Americanii si romanii conlucreaza linistiti la crearea metaomului, Fundatia Femeilor Trimise practica tratamente euritmice, agenti CIA, KGB sau cei ai Securitatii romanesti urmaresc acelasi scop: cucerirea lumii prin stapanirea informatiei.
Pentru a nu-si pierde cititorul in nebuloasa scriiturii, autorul ii creeaza totusi un reper stabil la care il raporteaza pe parcursul intregului roman: triunghiul familial Vic, Christina, Kiki. Sotul, ofiter in armata americana, Christina, „o provinciala pana-n maduva unghiilor“, si copilul Kiki sunt personajele care se afla peste tot si niciunde. Lucrurile se petrec oricum si fara ei, dar faptul ca devin accidental martori ai unor actiuni bizare, ca pe ici, pe colo ni se dau detalii cu privire la viata lor de familie fac ca romanul sa nu mai para atat de ambiguu.
15 May, 2007
Comments Off on URSS-ul si extraterestrii – Money Express, 15 mai 2007
NASCUT IN URSS + CD
Din aceasta saptamina editia II poate fi gasita in Librarii si contine si un CD facut in colaborare cu AUKTYON&HVOST.
Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijiul celor din trupa Auktyon. Auktyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activeaza cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sînt scrise chiar în perioada destramarii URSS-ului. Auktyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de cite ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sint citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sint traduse de Mihail Vakulovski. Vasile Ernu
Albumul meu preferat este Pasarea de la Auktyon (cel care e pe acest CD). Muzica asta mă unge pe suflet. Tristeţea mea e luminoasă. Cînd ascult muzica asta tristeţea mea e luminoasă şi am cea mai bună dispoziţie. Sviatoslav Starus (Zdob si Zdub)
Auktyon este o trupă care te ajută să mergi mai departe, nu doar care-ţi place „ca muzică”, cum există şi alte trupe rock ex-sovietice – Aquarium, Nautilus Pompilius, Kino, Mashina Vremeni, Kruiz, Chaif ş.a., o trupă care formează acel curent numit „russkii rock”, care se deosebeşte de rock-ul „tradiţional” datorită textului, care e foarte-foarte important pentru aceşti rock-eri şi pentru ascultătorii lor. Mihail Vakulovski (scriitor)
Auktyon e o altă planetă, aşa cum muzica rusească e o altă galaxie. Auktyon a început să cînte ceea ce cînta înainte de (sau cam în acelaşi timp cu) Massive Attack şi Portishead. Şi mult mai bine – ne vine să spunem azi, cînd descoperim trupa Auktyon graţie lui Vasile Ernu şi Mihail Vakulovski. Oricum mult mai patetic, mai trăit, mai pe sufletul nostru estic… Ascultînd cîntecele selectate de Vasile şi urmărind versurile traduse de Mihai, m-am gîndit inevitabil la glorii din anii ’80-’90 ale art-rock-ului românesc, precum Mircea Florian sau Sorin Chifiriuc. Şi m-am gîndit la marele Dan Aldea. Nu m-am putut împiedica să mă gîndesc că noi, cei care îi ascultam şi îi admiram atunci, nu am reuşit să „mergem cu ei” pînă la capăt, să le susţinem demersul şi să le încurajăm căutările artistice. Alde Auktyon au fost, din punctul ăsta de vedere, mai norocoşi. Iar publicul rusesc chiar îi merită. Florin Dumitrescu (textierul trupei Sarmale Reci)
Iata trupa Auktion intr-un concert de apartament alaturi de Hvost.
Iata textul piesei
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
CD – Nascut in URSS & Auktyon&Hvost
1. Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steclopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptita/Pasarea
11. Oda tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La multi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de facut?
16. Orlandina
Auktyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu
Traducerea versurilor in romaneste este facuta de Mihail Vakulovski si pot fi citite pe: www.nascutinurss.ro
Infernul nu este posibil – Gandul, 8 mai 2007
de Mihai Iovanel
“Nascut in URSS” prinde editia a doua la un an de la prima tiparire. In acest an a avut timp sa scandalizeze, sa provoace exercitii de admiratie, sa uimeasca, sa incaseze premii (le amintesc pe cele mai recente: Premiul pentru debut al “Romaniei literare” si Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), sa se transforme intr-un brand. Si, nu in ultimul rand, sa schimbe ceva in perceperea anumitor lucruri.
Cartea a aparut atunci cand trebuia sa apara. Dar nu in sensul ca a tras lozul castigator la plesneala. Nu a fost o chestiune de noroc. “Nascut in URSS” a fortat pur si simplu lumea sa ciuleasca urechile. Pentru ca avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu parea o vrajeala: Ernu scria despre comunism. Despre ce?! Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: saisprezece ani de frecat cuvinte il transformasera cu succes intr-un cliseu apatic si ireal, care-si desfacea picioarele pentru toata lumea.
In aceste conditii, ceea ce a facut Ernu a fost un lucru radical si in acelasi timp simplu sau banal. A pus cateva povesti despre viata reala din timpul comunismului. Nu a ocolit cliseele ei maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia si vorbitul in doi peri, dar nici nu redus totul la acestea. Pentru ca, in pofida ideologiei, exista de partea vietii un rest nedesirabil, care ne da concluzia si miza cartii: aceasta viata nu putea fi decat fericita, pentru ca a fost viata noastra. Singura.
Si inca ceva (iar in acest “ceva” se ascunde clou-ul): Ernu a plasat povestea acolo unde ea a inceput si a sfarsit – in URSS. In locul in care Utopia a trait si a murit, in care Utopia si-a consumat gloria si ciroza. Nascut la Odessa, in Ucraina, Ernu si-a facut documentatia la fata locului.
Daca ar fi sa rezum cartea in cateva vorbe, as folosi o propozitie a lui Alexandru George: “Infernul nu este posibil”. Desi partida e trucata, desi cartile au fost impartite prost, desi Sistemul (comunist, capitalist sau cum o mai fi el) tine toti asii in maneca, viata indivizilor concreti castiga. Intotdeauna. Prin simplul fapt ca partida a avut, totusi, loc.
8 May, 2007
Comments Off on Infernul nu este posibil – Gandul, 8 mai 2007
Liniste: aici se doarme cu spor!
Liniste: aici se doarme cu spor!
(text aparut in Observator Cultural nr 112 din 2007)
Vasile ERNU
No Pasaran! …dar de ce sa nu incercam?
Recent am participat la o discutie pe o tema care vrea sa raspunda la ce-i cu stinga, comunismul si marxismul de la noi. Am auzit aceleasi vechi teze care circula dupa ’89 si care au devenit litera de lege in discursul public dominant. Le amintesc intr-o formula sintetizata, fara o anumita ordine si ierarhie:
Proprietatea privata este sfinta. Indiferent de formele ei, ea nu poate fi pusa in discutie.
Marx (si, bineinteles, marxismul) este periculos fiindca are idei care omoara.
Piata libera este egal cu democratia. Cele doua nu pot fi gindite separat.
Marx l-a produs pe Lenin, Lenin pe Stalin, iar cei doi au produs comunismul care este egal Gulag-ul.
Comunismul romanesc este ilegitim fiind un regim de ocupatie.
Indiferent de ce ne spun statisticile, comunismul trebuie condamnat si nu analizat.
Stinga este egal comunism.
Stinga a fost invinsa definitiv si irevocabil.
S-a demonstrat: stinga nu mai are drept de apel, iar capitalismul victorios nu mai are alternativa.
Stinga nu a produs nimic viabil si functional.
Proprietatea privata produce bunastare si democratie.
Enumerarea de dogme poate fi continuata fara probleme. E normal sa avem anumite convingeri, anumite opinii la care tinem si sa incercam sa le demonstram. insa este total anormal sa enuntam in stilul dogmatic al anilor ’50: „s-a dovedit ca“; „se stie ca“; „stiinta a demonstrat“; „singura solutie este“ etc. Aceasta nu poate fi o abordare liberala, din simplul motiv ca la noi nu exista nici macar o cultura liberala, ci mai degraba un conservatorism arhaic. in discutiile cu amici care au o gindire liberala declarata si asumata, observ cu uimire ca avem o multime de idei comune. Ma intreb „de ce acest lucru?“, daca tot venim de pe filiere de gindire diferite. in acest moment tind sa cred ca din cauza faptului ca establishment-ul cultural local este dominat de o gindire conservatoare, iar aceasta gindire ne deranjeaza, indiferent de simpatii. De asemenea, cred ca o dezbatere reala in jurul acestor subiecte va fi posibila abia dupa ce vom reusi sa dizolvam acest conservatorism cultural anchilozat si sa cream o platforma in care sa coexiste mai multe grupuri de dezbatere si influenta. Nu sint convins, dar poate fi un punct de pornire.
Noua burghezie si intelighentie romana
Noua burghezie romana are citeva probleme majore. Pe de o parte, ea este in mare masura un produs al fostei nomenclaturi, iar pe de alta parte, ea se legitimeaza pe vechiul principiu: nu ma intrebati cit de legal am facut primul milion. Iar cel mai grav lucru in acest moment e faptul ca nu reuseste sa-si stabileasca propriile sale interese si sa propuna un proiect viabil pentru ea si societate. Pina acum s-a aflat practic in faza unei acumulari primitive de capital. De altfel, se observa in toate fostele tari comuniste ca cea care face exces de propovaduire a „economiei de piata“ nu este nimeni alta decit tocmai intelighentia.
Aceste excese nu fac decit sa duca la crearea unei intelighentii de factura burgheza (si in slujba acesteia) sau, mai degraba, a unei clase de lumpen-burghezie. Intelighentia – si asta se vede cu ochiul liber – a trecut, in marea ei parte, cu arme si munitii in tabara noii puteri, adica, in esenta, in slujba banului/puterii. (Exemplul oferit de „apelul intelectualilor“ in sustinerea anumitor presedinti sau a interventiei NATO in Kosovo etc. ne arata perfect cum functioneaza discursul unei „intelectualitati de buzunar“. Intelectualitatea stie bine ca in astfel de lupte nimeni nu este nevinovat, numai ca ea a ales calea discursului profitabil. Nu sintem chemati la dezbatere, ci la consemnarea unor decizii deja luate ale „celor buni“, ale lucrurilor „deja stiute“.) Problema ei nu e faptul ca lupta pentru a cistiga bani spre a trai, fapt absolut normal, ci pentru ca a transformat banii/puterea intr-o valoare superioara si un scop in sine, renuntind la menirea ei. in acest context, eu pot continua afirmatia care sustine ca discursul anticomunist romanesc actual este ilegitim spunind nu doar ca e ilegitim, ci si profitabil.
Dar, in ultima perioada, se observa o schimbare importanta: intelectualitatea a devenit inutila puterii. Burghezia, care include, fireste, si clasa politica, a inteles ca nu mai are nevoie de intelectualitate decit sub forma unui decor. Paradoxul cinic al intelighentiei din Estul Europei, inclusiv al celei de la noi, e faptul ca Partidul-stat impotriva caruia au luptat avea nevoie de ei, pe cind burghezia pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei. Partidul-stat avea nevoie de intelectual – de aceea i-a acordat un rol privilegiat – fiindca el era cel care putea produce propaganda (sau antipropaganda), precum si contribui la crearea statului modern, fie el si de factura comunista. in noul context istoric, masinaria propagandei si a dezvoltarii statului este preluata de tehnologiile mass-media si oamenii-cheie sint specialistii, tehnocratii, domenii unde intelectualul poate juca cel mult un rol marginal.
Intelighentia, intre imposibilitate critica si putere
Traditional, intelectualitatea romana nu are nici un apetit fata de gindirea de stinga. Stinga a fost si este tratata ca o „gindire de ocupatie“. Intelectualitatea romana are citeva trasaturi esentiale, trasaturi care, de altfel, se regasesc la multe tari din Europa de Est: intelectualitatea lucreaza pe un principiu corporatist de la constructia retelei pina la principiile de functionare. Intelectualitatea romana a avut nu numai rolul unei autoritati in domeniul cimpului cultural, cit, mai ales, pretentia unei autoritati morale. in Romania comunista, chiar si in perioadele de represiune maxima, cind exista un numar mare de intelectuali parveniti, societatea stia care erau „adevaratii intelectuali“. O buna parte din ei traiesc inca din aura creata in acea perioada si repusa acum pe o filiera de descendenta interbelica. insa, prin toate acestea, intelectualitatea nu a facut decit sa se puna intr-o pozitie de impostura care o delegitimeaza. Impostura consta in faptul ca, desi in viata privata avea o atitudine critica fata de regim, in viata publica accepta tacit (sau nu) privilegiile oferite de regim, fara a incerca o atitudine critica fata de acesta. in perioada postcomunista insa, ea a reusit sa-si dovedeasca de o maniera exemplara ineficienta sau, vorbind in termenii noii ideologii, ea a devenit neproductiva si neprofitabila.
Mai intii, nu a reusit sa contribuie la crearea unei opozitii functionale, a unui discurs critic eficient si a unei societati civile, totul reducindu-se la gesturi de tip „pupat piata Universitatii“ sau la insusirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. Iar in al doilea rind, odata cu venirea la putere a celor din „tabara noastra“, ineficienta s-a dovedit falimentara: a acceptat posturi de conducere in orice conditie/conditii, a renuntat total la discursul critic, a facut jocul delegitimant de sustinere a puterii de pe pozitiile unui intelectual „critic“, facind parte, in acelasi timp, din structurile ei. Puterea financiaro-politica a inteles foarte repede strategiile de pozitionare oportuna a intelighentiei si a jucat cu ea aceasta carte. Asa ca i-a oferit remunerari simbolice si financiare, fiind de fapt foarte putin interesata de adevaratele probleme ale culturii, educatiei, cercetarii etc., dovada bugetele execrabile alocate acestor domenii.
Unul din principiile tari ale establishment-ului intelectual romanesc, de factura corporatista, se regaseste in modul in care ea reuseste sa se grupeze si sa ia atitudine (sau sa taca) cind in joc sint „oamenii nostri“. Indiferent de situatie, cind „oamenii nostri“ din politica sau din lumea culturala sint in pericol, facem mobilizarea generala pentru cauza trustului Intelectualitatea romana. Iar greselile, deseori flagrante, ale „oamenilor nostri“ fie le trecem cu vederea, fie le gasim o scuza, caci supozitia „de beton“ a corporatiei intelectuale este: indiferent ce fac, ei sint de „partea cea buna“. Iar partea cea buna sintem, fireste, „noi“.
Vasile Ernu – “Nascut in URSS” (pseudo – recenzie) – www.bookblog.ro, 5 mai 2007
de Vlad Ursulean
Pe Vasile Ernu îl întâlneşti pe la concerte şi evenimente culturale mai underground, te miri de înfăţişarea lui de proletar/intelectual cu bască, îl asculţi şi îţi rămâne în minte. Îl mai întâlneşti în dilema sau românia liberă şi găseşti acelaşi stil boem de a povesti. În fine, dacă te apuci să-i citeşti şi cartea, eşti fermecat de-a binelea.
“Priviţi, minunaţi-vă, sînt cetăţean al Uniunii Sovietice.” -Vladimir Maiakovski
În djinsî, mestecând jvacikă şi fredonând Kino ori Agata Kristi porneşti periplul prin utopia sovietică. Născut în URSS e o serie de povestiri (piese de puzzle, cum le numeşte Ernu) despre viaţa în Uniunea Sovietică, fără prea mare legătură între ele. Însă fac împreună o imagine vie, colorată, cu gust şi miros, mândră şi câteodată tristă, dar în orice caz altfel şi mai mult decât am întâlnit oriunde în altă parte.
Nu se poate vorbi despre obiectivitate referitor la o carte ce reflectă vădit o experienţă personală, dar Născut în URSS nu e nici nostalgică, nici acuzatoare. Asta pentru că acceptă din start contextul politic şi social, nu îl contestă şi nu îl laudă.
“…vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi de a vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică.”
Se vorbeşte despre şcoală, despre distracţie, muzică şi sex, despre băutură şi politică, uneori despre toate la un loc. Spre deliciul cititorului, mitul băutorului sovietic este confirmat şi minuţios detaliat. “Bea totul şi încă ceva pe deasupra”: pe lângă votkă, bere sau şampanie – parfumuri, cosmetice, clei, diluant, dizolvant, pastă de dinţi, preparate şi combinate cum numai cetăţeanul sovietic îşi poate închipui.
Vasile Ernu spune din introducere că “lucrurile scrise aici sînt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu e neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrească, mediată cultural.” Asta are implicaţii şi asupra semnificaţiilor. Există un plan concret, dar şi unul intelectual, care spune: comunismul şi capitalismul sunt diferite ca formă, nu ca fond; viaţa oamenilor înseamnă mai mult decât ţara sau regimul politic în care au nimerit să trăiască.
Ar mai fi de spus că Născut în URSS e mai mult decât o carte (nu, nu e un clişeu). E o senzaţie foto/audio/video/imaginară, la care contribuie site-ul şi blogul autorului. Că tot vorbeam de muzică, recomand să ascultaţi Nautilus Pompilius în fundal, în timp ce vă cufundaţi în aventura sovietică.
5 May, 2007
Comments Off on Vasile Ernu – “Nascut in URSS” (pseudo – recenzie) – www.bookblog.ro, 5 mai 2007
1 mai muncitoresc
De 1 mai o melodie de atmosfera / Garyk Sukachev.