Citeva amintiri despre liubovi

Sint rugat sa-mi dau cu parerea despre iubire pentru Suplimentul de Cultura de la Iasi… iata trei povesti de dagoste care m-au marcat cindva..

Cum iubirea pasiune este un construct destul de tirziu, sau cel putin asa ne­au invatat la scoala, mimam si noi acest sentiment dupa diverse modele culturale si istorii care ne impresioneaza. Pe mine personal m­au fascinat citeva povesti de dragoste ale inceputului de secol XX din URSS. Anii ’20 ai acelui secol au fost anii pe care i­am simpatizat imens. Eroii mei ai acelor ani, cu toate ca erau ocupati cu rezolvarea marilor probleme ale omenirii, aveau timp si de unele lucruri marunte, personale, precum dragostea.
Da, Vladimir Ilici, acel „maret conducator“ care a propus lichidarea familiei, caci e un rest burghez, si care avea numai „tovarase de drum“, nu sotie si amanta, a iubit. {i a iubit sincer. Iness Armand a fost slabiciunea vietii lui. Toate mutarile pe care le facea Lenin, pina si in perioada de emigratie, le facea tinind cont de locul in care se afla Iness. Cu toate ca, ideologic, a incercat mereu sa ni se arate ca un conducator care este dincolo de problemele „marunte“ ale vietii, noi stiam in sinea noastra ca el este „cel mai uman dintre oameni“ si ca a plins la moartea Inessei Armand. Ea a fost muza revolutionarului de meserie. Acest lucru ne­a impresionat. Daca si Lenin a iubit, mi­am zis eu in sinea mea, atunci cu dragostea nu e de glumit.
A urmat o alta poveste care m­a impresionat. O poveste mai spectaculoasa, mai hollywoodiana, dar cu iz rusesc, totusi. ~n URSS exista un nume care a devenit un simbol al frumusetii, al feminitatii, al elegantei, dar si al tragediei. Acest simbol este Isadora Duncan. Ea a fost pentru noi Femeia. Dansatoarea venita dintr­o alta lume s­a amorezat de Serghei Esenin, cel care stia sa scrie ca nimeni altul despre dragoste. Povestea ne­a fascinat. Acest cuplu a facut furori de la Moscova si pina la New York. ~n SUA, Duncan l­a prezentat pe Esenin ca pe un al doilea Puskin al Rusiei. Dragostea lor a ramas in memoria noastra poate si pentru finalul tragic al celor doua personaje. Esenin se sinucide, iar peste un an Duncan moare strangulata cu propria esarfa (pe care o cunosteam atit de bine din imagini), care i s­a agatat de ceva in timp ce mergea cu masina decapotabila. Dupa ce a cunoscut­o pe Isadora Duncan, Esenin nu prea a mai dat navala nici la femei, nici la votca.
Un alt poet, liderul generatiei sale, cel care impresiona si intriga prin tot ceea ce facea, ne­a surprins pe toti cu incredibila lui aventura de dragoste. Despre aventura de dragoste a lui Vladimir Maiakovski, toata Moscova a vuit ani de zile. Maiakovski s­a indragostit nebuneste de Lilia Brik. Lilia Brik era o femeie cunoscuta in mediile literare moscovite, nu atit prin talentul sau literar, cit prin stilul aventuros de viata. Era casatorita cu Osip Brik, asa ca toti trei s­au mutat sa locuiasca impreuna: Lilia, Valodea si Osip. Triunghiul magic putea fi vazut peste tot. Mult mai tirziu, Lilia i se destainuia lui Andrei Voznesenski: „Mie imi placea sa fac dragoste cu Osip si de aceea eram nevoita sa­l inchid pe Valodea in bucatarie. Valodea suferea enorm, urla si plingea… Dar nu­i nimic, suferinta il ajuta pe Valodea! Daca ai sti ce poezii scria dupa aceea!“. Se spune ca asa a scris Maiakovski faimosul poem Norul cu pantaloni care i­a fost dedicat Liliei Brik. Iar despre Lilia Brik se spune ca l­a impiedicat de citeva ori pe Maiakovski sa se sinucida, iar cind el s­a sinucis, ea nu era in tara.
Aceste povesti nu le vedeam la televizor si nici nu le citeam in reviste glossy – era folclorul nostru urban.”

Luciditatea ironica a unui ‘nascut in URSS’

Un text care m-a surprins placut. Nu m-am asteptat sa fiu aparat de un academician, istoric, dintr-o generatie care in Romania e declarata ca anticomunista. Acest text ma scuteste sa raspund gastii bascaliosilor care, vorba lui Buratino “au niste ginduri mici, mici, mici..”

Dosarele Istoriei, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3

Luciditatea ironică a unui ‘născut în URSS’
acad. Florin Constantiniu

Ce fel de nostalgii?

Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu”, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit” (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice”. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic” (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice” ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur”. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri”. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul” lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste”, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană” trebuia să tracteze „vagonul rus” şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară” şi cea a „revoluţiei permanente”, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist”, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi”, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.

Fractură şi continuitate

Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?” (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici”, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară” (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur” al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii” zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii” (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile” — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare”, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie” (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.

Artistul Ciprian Muresan

Va propun 2 lucrari ale tinarului artist clujean Ciprian Muresan: Miners & Romanian Blood.

Urmariti-l… din pacate expune mai mult afara decit in tara.
v.e.

cind se stinge lumina / when the lights go out

Thomas Ciulei a produs un nou film. Regia apartine tinarului regizor basarabean Igor Cobileanski (il stiti din clipurile cu Zdob si Zdub).

Poate fi vazut aici:

Mi-am experimentat si eu vocea la melodia “Avem o tara second-hand”… v.e.

Fragment interviu www.metropotam.ro

(textul integral poate fi gasit si la sectiunea presa de pe pagina principala… sint atasate si reactiile)

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool, inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ’80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual. Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

JURNAL – Odessa, Chisinau, Moscova, Iasi, Cluj, Bucuresti

Născut în URSS – Citeva reflectii despre o anumita memorie a comunismului – Dilema Veche nr.134, 18-24 august 2006

Mirel BĂNICĂ

Printre cei ce îşi dispută ceea ce denumim generic „memoria comunismului“ a mai apărut un jucător ce propune o nouă abordare: Vasile Ernu şi a sa carte intitulată simplu Născut în URSS, Editura Polirom, 2006. Împărţită între tăcerea dureroasă a Memorialului de la Sighet, analiza ludică şi fără pretenţii a cărţilor „roz“ ale comunismului sau abuzurile de memorie asociate deschiderii progresive a arhivelor Securităţii, memoria comunismului este o memorie în „bucăţi“, caleidoscopică. În fostele societăţii est-europene, fiecare individ aparţinea, la rîndul său, unei multitudini de grupuri. Disocierea funcţională a propriei experienţe personale a comunismului împiedică accesul la o memorie unificată a acestuia – aşa cum s-a încercat o vreme pe la începutul anilor ’90, cînd serialul Memorialul durerii şi cărţile ce relatau experienţe concentraţionare, erau „locomotivele“ memoriale ale trecutului comunist. Individul îşi „bricolează“ propria sa viziune asupra trecutului şi prin intermediul grupului din care provine. Întîmplarea face să cunosc bine grupurile de studenţi basarabeni din care provine autorul, cei cu care am împărţit o perioadă din viaţa mea bucuriile şi privaţiunile asociate vieţii de student de la începutul schimbătorilor ani ’90. Născuţi la periferia imperiului, conştienţi de statutul subaltern printre popoarele din „marea familie“ care alcătuiau URSS, străini într-o ţară căreia îi vorbeau limba, dar despre care învăţaseră ani de-a rîndul că reprezintă răul absolut la adresa existenţei Moldovei pruto-nistrene, „basarabenii“ au fost nevoiţi să-şi construiască în grabă o memorie socială fictivă, al cărei punct de rezistenţă îl reprezintă tocmai acel homo sovieticus atît de des pomenit în cuprinsul cărţii, dar niciodată definit cu exactitate. Relicvariul memorial, stropit din belşug cu vodca marca „Nostalghia“, pe care îl reprezintă cartea lui Vasile Ernu, este un exemplu în acest sens.
Istoricul francez Pierre Nora dedică un capitol consistent noţiunii de generaţie în monumentala trilogie pe care a coordonat-o, Les Lieux de Mémoire, lucrare ce a consacrat diferenţierea noţiunii de memorie de cea istorie. Pentru Nora, memoria asociată unei generaţii nu ţine doar de psihologia individuală. Locurile, în care acesta se condensează, se exprimă cel mai pregnant, sînt tocmai locurile comune, centrele de participare colectivă, ce permit imediate apropieri personale între indivizi. Cartea lui Vasile Ernu este şi o carte generaţională, iar autorul nu ascunde acest lucru. Obsesia „tualetului“, ca loc de „intimitate colectivă“ (sic!), a „komunalkăi“ sau a defilărilor de 1 mai verifică afirmaţia de mai sus. Pentru cei de dincolo de Prut, pionierii şi uteciştii din România lui Ceauşescu, condensatoarele de nostalgie sînt internatele, căminele studenţeşti, practica agricolă sau taberele gratuite de la Costineşti. Nici „noul val“ al tinerilor romancieri nu este străin de ele. Oare de ce? Mai pot oare tinerii de astăzi să înţeleagă acest lucru? Teribila „ruptură generaţională“, pe care o trăim în ultima vreme, îşi are rădăcinile şi în tendinţa unora de a imortaliza trecutul pentru a memorializa mai bine prezentul, după cum spune Pierre Nora. Iar „memorializarea“ trecutului se produce uneori cu riscul de a irita pe cei din jur (a se vedea şi unele comentarii inflamate la adresa acestei cărţi, chiar la limita decenţei). Nu a fost încă inventată o metodă universal acceptată care să-i mulţumească pe toţi cei care sînt preocupaţi de memoria comunismului.

Într-un articol publicat în anii ’30, un preot ortodox român, proaspăt întors din America de Sud, debordînd de idei şi impresii de voiaj, propunea pe un ton cît se poate de serios construirea, pe malul Nistrului, a unei statui uriaşe, care să-l reprezinte pe Christos cu braţele întinse. Scopul: stoparea invaziei bolşevice şi individualizarea României ca „ţară a crucii“. Nu întîmplător am reamintit această veche propunere: de-a lungul timpului s-a creat şi consolidat, între România şi spaţiul slav de la Est, o cortină a necunoaşterii, dispreţului şi complexelor de tot felul, alimentată generos de „bovarismul geocultural“ al românilor şi ambiţia imperială a Moscovei. Prinsă între cele două cîmpuri de forţă, Moldova şi locuitorii săi au fost obligaţi să se „înţeleagă“ cu cele două părţi pentru a supravieţui. Din acest punct de vedere, eu percep cartea lui Vasile Ernu şi ca pe o poartă deschisă pentru înţelegerea fostului spaţiu sovieto-rusesc, cu care ne-am învecinat atîta vreme, dar care ne-a rămas (cvasi)necunoscut. Autorul are toate calităţile passeur-ului (călătorului) dintre două lumi (vede detalii cu care cei rămaşi acasă s-au obişnuit sau le-au uitat) şi defectele sale (tendinţa pronunţată de a înfrumuseţa excesiv o realitate mult mai crudă). Vasile Ernu ne ajută, stîngaci şi involuntar, să acceptăm şi să înţelegem mai bine dimensiunea „slavă“ a sufletului românesc, cea îndelung refulată, imposibil de explicitat, dar atît de evidentă în ochii străinilor ce ajung să ne cunoască mai bine.

Întrebări şi nedumeriri de simplu cititor: tonul detaşat, pe alocuri ironic al autorului, este real sau fabricat în vederea „marketizării“ cărţii? Să nu uităm, ne-am născut în comunism, dar ne vindem cartea (se pare că bine) totuşi în capitalism! „Scînteia utopică“ a lui Lenin, des menţionată şi deschis regretată în carte, chiar merită păstrată? Dacă într-un viitor, imposibil de precizat, ea va aprinde un alt foc revoluţionar, putem face abstracţie de victimele pe care obligatoriu le va produce? Vasile Ernu este un veritabil „leninist“ sau a virat pur şi în Che-Guevara fashion, socialism de tricou ce începe să-şi facă simţită prezenţa şi la noi? Povestea celui de-al doilea război mondial, descrisă în carte, seamănă cu cea prezentată în manualele şcolare sovietice. În acest caz, România a fost o ţară agresoare? – exerciţiile memoriale duc indubitabil la conflicte de interpretare. Memoria colectivă, ceea ce se transmite peste timp, este o reconstrucţie a trecutului prin adaptarea faptelor trecutului la cerinţele prezentului (Maurice Halbwachs). Dacă ar trebui să-l credem pe marele sociolog francez, procesul de „adaptare“ la cerinţele prezentului nu duce, în cazul acestei cărţi şi a altora asemănătoare, la inevitabile, fatale conflicte cu cei care percep altfel, dureros şi revendicativ, comunismul?

Publicul din România trebuie să se obişnuiască, odată cu trecerea timpului, cu ideea că dreptul de a vorbi despre trecutul comunist nu aparţine doar celor ce au suferit în gulaguri şi închisori, istoricilor profesionişti sau pasionaţilor de arhive, el aparţine şi celor ca Vasile Ernu, cei ce au făcut din nostalgie o „formă benignă a memoriei“, după cum scrie profesorul Sorin Antohi în relaxat-detaşata postfaţă a volumului. El doar a deschis un drum în această direcţie. Nu trebuie să li se ceară acestora nici un stil literar perfect, nici ambiţii veritative exagerate, plasate sub semnul „fidelităţii epistemologice“ a amintirii cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în comunism (Paul Ricœur). Dar acest exerciţiu intelectual nu trebuie să iasă prea mult din matricea istorică, tentaţia de a înlocui exerciţiul memorial cu istoria propriu-zisă fiind extrem de mare, iar rezultatele pe termen lung, imprevizibile. Violenţa fondatoare a comunismului şi puterea sa traumatică nu pot fi (încă) trecute prea uşor cu vederea, cel puţin în acele ţări care l-au cunoscut în mod direct şi nu doar prin intermediul cărţilor, filmelor, saiturilor Internet şi tricourilor inscripţionate cu stea roşie.

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi

Interviu – Vasile Ernu  /- Metropotam, 15 August 2006, 

Vasile Ernu este nascut in 1971 in URSS. A publicat recent una dintre cele mai controversate carti din ultimii ani – Nascut in URSS (Am fost si noi la lansarea ei din Club A). Este pentru prima oara in Romania cand o carte are un site propriu www.nascutinurss.ro, care este o extensie audio-vizuala a textului. In curind pe piata va iesi un nou produs sub forma unui CD, care este un proiect comun al scriitorului Vasile Ernu si al cunoscutului artist rus (compositor, interpret, actor si regizor) Garyk Sukachiov.
Faptul ca este o carte controversa se vede in reactiile diferite pe care le-a generat. Unii au fost entuziasmati, altii au criticat-o. Din ultima categorie face parte si Marius Chivu, care spunea in interviul pe care i l-am luat ca “E misto ca avem reclame cu Ceausescu si ca Vasile Ernu scoate o carte in care are nostalgia statului la coada si cere momente de reculegere pentru Lenin. Din pacate, nu acesta a fost adevaratul comunism. Daca Ernu si-ar citi cartea in fata bunicului meu care a trecut pe la canal si care si-a pierdut tot pamintul si animalele la colectiv, s-ar alege cu o lopata peste fata.”
Vasile Ernu a replicat intr-un comentariu ca Marius Chivu nu a inteles unde bate cartea “Nascut in URSS”. Asa ca am fost curiosi sa aflam ce crede Vasile Ernu si cum vede el lucrurile. Din aceasta “disputa” a iesit un interviu interesant.

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ‘80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o  strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada  si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine  sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism  si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual.  Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

Vorbeati de experienta culturala si de cea personala. Cum se influenteaza una pe alta in discutia despre URSS?

Da, in prefata spun ca eu povestesc cu acest dublu etalon: experienta directa si cea mediata cultural (lecturi, filme, educatie etc). E foarte greu sa faci distinctie intre ele. caci sint practic un tot, un intreg. Vrem sau nu vrem, experientele noastre cotidiene sint mediate cultural si tot asa, experientele culturale devin personale. Eu incerc sa arat anumite crimpeie din acel homo sovieticus, din acea cultura sovietica care s-a construit in URSS. Incerc sa fiu autoreflexiv si ironic/autoironic fata de acea lume, dar si fata de noua lume.
E interesant faptul ca in ciuda represiunii puternice care a existat in URSS, aceasta tara a produs o cultura semnificativa, rupta destul de radical de cea Occidentala. Ea a produs literatura, filme, diverse arte, un mod de viata, o importanta dezvoltare tehnico-stiintifica etc. Si  mai interesant e faptul ca toate acestea s-au produs intr-un interval de timp foarte scurt.
Adica saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa. Sint convins ca de acum incolo se va scrie mult pe spatiului sovietic. Si e posibil ca pentru Rusia istoria secolului XX, adica perioada comunista sa devina perioada ei de glorie. Secolul XX a fost intr-un fel secolul sovieticilor.

In carte spuneati ca a disparut entuziasmul de a crede in idealuri. In ce idealuri credea omul sovietic?

Multi oameni au crezut sincer in idealurile Revolutiei din Octombrie: o lume fara clase, o lume egala, mai buna, o lume in care toti sa aiba sanse egale, o lume fara asupritori si asupriti. Unii si-au dat viata pentru aceste idealuri.
Sa nu uitam ca lumea liberalismului clasic era destul de diferita fata de lumea actuala. Noi nu ne dam seama ce rol imens a jucat lumea comunista in schimbarea la fata a politicii capitaliste. In stilul cartii as putea spune putin cinic: suferinta noastra a contribuit semnificativ la fericirea lor.
Drepturile cistigate de clasa muncitoare si clasele neprivilegiate s-au facut la presiunea miscarilor de stinga. Nu a venit nimeni sa zica: baieti nu vreti sa aveti dreptul la vot?; baieti nu vreti sa lucrati numai 8 ore? n-ar fi bine sa lasam si femeile sa voteze? Oare cum s-au schimbat toate astea? Sa nu uitam ca liberalismul/capitalismul clasic nu avea multe in comun cu ceea ce numim democratie. Sa nu uitam ca nu prea erau de acord cu votul universal si ca din punct de vededere legal cetateanul cu drept de vot era cel care avea proprietate.
Adica proprietatea te facea om, iti dadea statut juridic, iar cei cu proprietate erau tare putini. Prin urmare, marea parte a populatiei era nedreptatita si lipsita de protectie. Ei bine, idealurile s-au nascut din dorinta de a lichida aceste nedreptati. Din pacate/sau din fericire a iesit un rateu toata povestea, dar care indirect a contribuit la schimbarea intregii gindiri si politici liberale. Aceste lucruri nu trebuie uitate.

Daca peste noapte s-ar reface URSS-ul, exact la fel, unde ati trai, acolo sau intr-o tara occidentala?

Ca sa-l parafrazez pe Nabokov cind a fost intrebat daca Anna Karenina a existat in realitate, as spune simplu: “aceasta nu este o intrebare culturala”.
Eu nu cred ca ceva se poate reface asa cum a fost. Spun ca comunismul s-a oprit si nu a murit. Iar asta e o problema mai complexa.  Tot ce spun spun in esenta in carte e atit: nu conteaza in ce sistem traiesti, ci cum iti gestionezi viata in raport cu el. Adica noi sintem pusi sa rezolvam niste probleme, sa luam niste decizii, sa facem niste alegeri.
Si spun foarte clar in cartea mea: noi facem aceleasi compromisuri indiferent de sistemul in care traim. Caci indiferent de sistem compromisul are acelas amalgam de ratiuni: dorinta de putere, lasitatea, carierismul si viata mai calduta, frica, servilismul, indiferenta. Eu incerc sa le explic cititorilor ca datoria noastra, indiferent de sistemul in care traim, e sa chestionam, sa incomodam sistemul si sa nu ne inregimentam.
Subordonindu-te sistemului nu faci decit sa-i fortifici partea tare, totalitara, iar chestionind sistemul nu faci decit sa-i intaresti zona lui slaba, democratica (ca sa folosesc un termen placut noii orinduiri). Deci baietii care aplauda noul regim nu se deosebesc la nivel de sens cu nimic fata de cei care au aplaudat (sau tacut) in vechiul regim. Cum spuneam: stapinii se schimba, slugile ramin aceleasi.

Nostalgia dvs se refera la URSS propriu-zis sau la copilaria petrecuta acolo?

Care nostalgie? Asta cu nostalgia face parte din acele forme de deturnare de sens. Iata ce scrie un cititor atent al cartii mele, pe care nu-l cunosc dar zice bine, Marin Pruteanu:
“Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dansului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.
Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.”
Are perfecta dreptate si o spune mai bine decit mine.

Marius Chivu zicea ca tinerii dau un alt sens trecutului, fara sa-l cunoasca. Cum comentati acest lucru?

Marius Chivu e tinar sau batrin? Daca e tinar, conform tezei lui, inseamna ca habar nu are de trecut, iar daca e batrin ar fi bine sa tina o lectie despre sensul trecutului, ca sa invete si tinerii astia ceva. Eu nu cred in aceasta impartire, tinar si batrin. Marius ar trebui sa stie ca batrinetea sau tineretea nu au de-a face doar cu virsta biologica… Oamenii se deosebesc semnificativ, se diferentiaza prin capacitatea lor de a gindi.
Iar daca tot vrem sa aratam ce ii deosebeste pe cei mai tineri fata de cei mai batrini (biologic) in problema intelegerii comunismului, eu as zice ca tocmai cei mai tineri sint capabili sa priveasca mai lucid. De ce? Pentru ca pe de o parte nu au coparticipat la crearea acestui sistem.
Acest sistem nu a fost facut de bubulii lui Pavel Corut sau extraterestri, ci de oamenii concreti din aceasta tara. Toti am contribuit intr-o forma sau alta la dezvoltarea acestui sistem: unii au construit din convingere, altii din lasitate, marea parte pentru carierism, altii prin indiferenta. Stiti cine a contribuit cel mai mult la constructia sistemului communist? Cei care au tacut si acestia sint majoritatea, iar  astazi o fac pe anticomunistii si aplauda noile ideologii fara discernamint.
Tinerii nu au fost pusi in situatia asta. Ei nu au avut sansa (nesansa) parintilor lor, de a fi pusi in situatia de a face compromisuri si de a participa la acel sistem. Iar pe de alta parte nu au avut de suferit de pe urma lui, deci nu au resentimente legate de acea perioada si asta le da un mare avantaj. Ei pot vedea lucrurile mai detasat si lucid. Asta nu inseamna neaparat ca sint mai buni decit parintii lor, ci doar ca nu au avut sansa sa-si verifice verticalitatea in acel context.
Vor vedea cit de verticali sint in noul sistem, caci in esenta sint pusi in fata acelorasi dileme, insa mult mai sofisticate si mai viu colorate… niste aparente inselatoare. Vad ca tendinta e aceiasi: “sa i-o sugem Marelui Licurici” ca sa-l citez pe presedintele tarii care a dat formula. Ne place sa aplaudam chiar si cind nimeni nu ne-o cere.
Asa ca eu nu mi-as face mari probleme pentru capacitatile tinerilor de a intelege trecutul, cit pentru capacitatea lor de a aprecia corect prezentul si de a construi viitorul. Ma tem ca tinerii vor face aceleasi compromisuri in noul sistem, asa cum parintii lor au facut in vechiul sistem.
Prea gindim conform job description-ului trasat de sefii sau protejatii nostri. Trebuie sa faca omul o cariera…nu? Citi au curajul sa spuna public si franc ceea ce gindesc? Foarte putini, caci strategic e bine sa-ti gestionezi opiniile si sa le emiti asa incit sa dea bine la CV. Gindirea a devenit un soi de marfa, asa ca gindim in functie de ce are nevoie piata si ce cer inaltii diriguitori culturnici.

Ce i-ati spune bunicului lui Marius sau oricui a suferit din cauza regimului comunist?

Eu nu-mi schimb disursul la nivel de sens fata de nici un interlocutor indiferent de virsta, pozitie sau importanta. Eu pot schimba numai nuanta discursului pentru a incerca sa inlesnesc comunicarea. Mesajul meu este acelasi pentru oricine este interesat de acest subiect si e dispus sa dialogheze.
Nu cred ca suferinta este cheia de intelegere a comunismului. Insa cred ca oamenii care au suferit au un orizont al intelegerii mult mai mare si mai semnificativ, de aceea am un mare respect pentru ei. Insa suferinta nu schimba datele problemei, asa ca discutia ramane valabila. Ce a fost comunismul? Care este sensul sau? Ce semnificatie a avut el pentru tara noastra si locuitorii sai? Etc. E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi.

Spuneati in comentariu ca Marius Chivu nu a inteles exact unde bate cartea dvs. Unde bate, care e de fapt miza ei?

Un critic cu care inca nu am reusit sa fac cunostinta – Mihai Iovanel – cred ca a aratat destul de bine directia de sens spre care bate cartea:
“Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(i) “lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam”
(ii) “Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj.
Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sint forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient. ” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu.”
E o directie de interpretare in care ma regasesc….

Polemică Alex Leo Şerban – Alex. Cistelecan (hedonişti-consumişti vs. spectrul ciorii vopsite) – Dilema Veche & Observator cultural, august 2006

1. “Hedonişti-consumişti”, anarhişti şi artişti / Alex Leo SERBAN

Dilema Veche nr.133, 11-17 august 2006

Un cititor reproşează revistei (sau re: vistei) Re: publik „oferta hedonisto-consumistă“ (în numărul dublu, „de vară“, cu „SUPEEER!!!“ pe copertă); re: dacţia răspunde: „ne place cum sună, aşa că ne proclamăm hedonisto-consumişti“…
Poate că mă înşel, dar cred că este prima dată că o publicaţie „glossy“ – chit că „glossy-alternativă“! – îşi asumă, fără piruete şi fără regrete, statutul de vitrină a civilizaţiei de consum. O civilizaţie atacată atît dinspre dreapta posacă şi puritană, cît şi dinspre stînga (posacă şi puritană). Ceea ce ar trebui să fie un paradox, dar nu este. Căci există un discurs vehement anticonsumist – ipostaziat, la noi, în special de publicaţia (f. „blindată“ din p.d.v. intelectual) IDEA şi de extensiile sale internetice de tip „indymedia“ – care, atunci cînd avansează argumente, avansează aceleaşi argumente. Ceea ce caracterizează „oferta stîngist-puritană“ nu este numai setul (limitat şi deja-răsuflat) al argumentelor; este refuzul de a se angaja într-o discuţie. Refuzul altor argumente. Autosuficienţa.
Paradoxul este altul. Acela că, pentru a „se vinde“, anticonsumismul recurge la aceleaşi strategii de marketing ca şi capitalismul. Stînga îşi pune ţoalele de firmă şi iese la agăţat clienţi. Ce altceva a fost campania de promovare – inclusiv în Re: publik, unde se face reclamă la carte prin publicarea site-ului! – a cărţii lui Vasile Ernu Născut în URSS?! Amicul Ernu (altminteri simpatic, vioi şi cu şapcă sovietică) critică cultura consumului, dar o face exact cu aceleaşi mijloace. O dă pe „show“. E „entertaining“, ca să facă rating (= vînzări). OK, am auzit şi noi de „deturnări“, l-am citit şi noi pe Debord… Ne dăm seama cam ce înseamnă un „cal troian“. Dar. Dar „găselniţa“ este mult prea cinică pentru a nu trezi suspiciuni – măcar de „inadecvare metodologică“. Pentru că cinismul capitalist este „în firea lucrurilor“ – funcţionează pe principiul: what you see is what you get (ce vezi, aia şi ai). În schimb, cinismul „anticapitalist“ e o trişerie: fiind „cinism“, este (deja) capitalist; fiind „anti“, este cam schizoid; fiind schizoid, e cam varză, frate!… Stînga umblă cu cioara vopsită – acesta fiind singurul mod în care venerabila fantomă istorică mai poate scoate capul în lume. Toţi altermondialiştii, toţi ecologiştii, toţi Chomsky-ii şi toţi Bové-ii sînt, de fapt, nişte produse derivate ale capitalismului. Dacă, mîine, capitalismul ar da faliment, oamenii aceştia ar rămîne şomeri.

Money makes the world go round, cînta Liza Minnelli în Cabaret. Ştiu, nu e o referinţă pentru stîngiştii puri şi duri – deşi romanul inspirator (Good-bye to Berlin) era scris de un autor (Christopher Isherwood) care cochetase cu comunismul… În ce mă priveşte, între atîtea dileme, am şi o cvasi-certitudine: nu doar că banul face lumea să se-nvîrtească – deci nu numai Capitalul-ca-titirez –, ci şi faptul că el, Banul, (poate) stinge conflicte! Nu budismul, nu creştinismul, nu predicile politic-corecte şi nici parlamentările soft-politicienilor europeni pot aduce pacea pe lume… Nu: singurul care ar putea-o face este Banul. Comerţul. Capitalismul. Cînd faci afaceri cu altul, nu-i dai o bombă în cap. Cînd baţi palma pe bani, nu-ţi dă mîna să-l iei la bătaie. Numiţi-l „idealism“, dacă vreţi; eu îl numesc pragmatism. Sau, mă rog, „pragmatism idealist“. Sună, oricum, mai bine ca „anticapitalism capitalist“… l Re: publik vine, în numărul dublu amintit, cu una din cele mai „frivole“ şi mai cinic-vesele „oferte hedonisto-consumiste“ pentru sezonul de vară: două pagini de imagini cu „jucării de prost gusto“! Este vorba de jucăriile – cocomîrle multicolore „transgenice“ ciudate rău – găsibile în pungile de pufuleţi Gusto made in China. Aţi citit bine: în China! Ţara în care comunismul are faţă umană, adică – virgulă – consumistă. Sau capitalismul are faţă de cîine, care latră la comunism?… Whatever; jucăria favorită a re: dacţiei Re: publik este „un gogoloi galben cu faţă de cîine şi mecanism clămpănitor, care zvîcneşte cînd ţi-e lumea mai dragă“. Oricum, faptul că poate să zvîcnească este un semn bun: înseamnă că nu mai are laţ…

Pe www.cinemagia.ro, acest comentariu al unui user la filmul lui Oliver Stone dedicat lui Fidel Castro, Comandante: „Încerc să evit termenul propagandă, dar este prea greu. De ce Stone, după ce l-a criticat în Scarface, acu’ îl linge-n cur? De ce, dacă e aşa frumos în Cuba, toţi vor să plece în SUA, acea ţară urîtă? De ce toată lumea spune că în Cuba au loc un număr uriaş de încălcări ale drepturilor omului? De ce e economia la pămînt? Şi, în loc să-l întrebi dacă a văzut Gladiatorul, mai bine l-ai întreba toate astea, dle Stone. Iar Castro, marele comunist, poartă Nike. Just do it, Fidel! (Parc-aş fi văzut un episod din MTV Cribs!)“
Apropo de artişti şi stîngişti: toţi, dar absolut toţi, cei care au avut de-a face cu „lady Vanessa Redgrave“ la TIFF povestesc – în aceeaşi Re: publik – experienţele neplăcute avute cu această mare doamnă a scenei & ecranului… De unde se vede că interesul pentru „marile cauze ale omenirii“ eclipsează, cînd nu anulează de-a dreptul, interesul pentru semenii imediaţi. Probabil că „doamna Vanessa“ – cum ar spune acel ziarist de la Ziua – are o inimă prea mare pentru oamenii „mici“ pe care-i întîlneşte; she thinks big – transindividual & global.(a.l.ş.)

2. Spectrul ciorii vopsite / Alex. CISTELECAN

Observator Cultural nr. 77, 17-23 august 2006

Daca n-a prea functionat ca ideologie politica realizata, comunismul se pare ca functioneaza insa perfect ca spectru ireductibil si amenintare perpetua. Cit timp era in viata, deviatiile de stinga sau de dreapta ii puneau mereu in pericol unitatea teoretica. ascoate din sertar spectrul comunist si porneste-te pe trasul alarmei. Decreteaza urgent un moment de reculegere, o tacere generala in care numai glasul tau grav sa rezoneze. De-acum, tot ce-ti mai trebuie e doar o secretara competenta.
Spectrul comunismului naste oameni de cultura.

Alex. Leo Serban rapune monstrul

Urmind traseul pe care se plimba sprinten, deja de ceva vreme, prin institutiile de cultura romanesti, fantoma odioasa i-a facut saptamina trecuta o vizita lui Alex. Leo Serban. Zbuciumata relatare a intilnirii, publicata in revista Dilema veche, nr. 133, reda, din fericire, toate momentele tensionate ale acestei confruntari ideatico-spectrale exceptionale. in cele din urma, cunoscutul filmolog se pare ca a reusit sa rapuna monstrul si, privindu-l pentru o ultima clipa in ochi, a apucat sa citeasca in ei tot ceea ce noi vrem sa stim despre stinga dar n-am avut inca sansa sa fim vizitati de stim-noi-cine.

Pe scurt, stinga intelectuala este o „varza, frate“. Cum asa? Pur si simplu: doar aparent stingistii sint foarte blindati intelectual, caci, in realitate, ei agita acelasi si acelasi set de argumente „limitat si deja-rasuflat“. Ceea ce deja e o surpriza. Carevasazica, de la Marx pina la Zizek, aceleasi dume. Taca-taca. Adorno, Benjamin, Althusser, Foucault, Agamben, Badiou – ce plictiseala, cita lipsa de originalitate, cita opacitate fata de speculativ. Pe cind dincolo, in tabara capitalistilor, ce mai teorii, ce mai argumente! Si ce lista de nume! Ce pacat ca tocmai un pragmatist ca Rorty a emis urmatorul argument blindat teoretic, adresat filozofilor (francezi in special): baieti, lasati-o mai incet, nu vedeti ca numaram?, formulind astfel ceea ce se numeste „superioritatea democratiei asupra filozofiei“ sau inutilitatea filozofiei pentru democratie. E un argument forte, bita chiar, nu-ncape nici o indoiala.
Mai mult decit atit, stingistii refuza, doamnelor si domnilor, discutia. Nu vor nicicum sa se angajeze in dialog.

Trebuie ca e vorba insa de un lapsus explicabil, caci, prins in viltoarea luptei cu monstrul socialist, Alex. Leo Serban uita de discutiile pe care chiar domnia-sa le-a avut cu Ovidiu Tichindeleanu si Bogdan Ghiu, discutii in cursul carora cel ramas fara munitie argumentativa a fost nimeni altul decit domnia-sa, reprezentantul marelui capital. Intr-un mod la fel de explicabil, criticul de film uita ca, in general, aceia care, in cultura romana, initiaza discutii de idei si produc argumente teoretice in opozitie la grupurile conservatoare dominante sint tot niste intelectuali de formatie stingista, mai mult sau mai putin radicala. Si ca, daca e sa identificam un refuz al dialogului, acesta vine – sub formele variate ale atacului la persoana, ale agitarii stindardului anticomunist sau, in cel mai bun caz, ale unei taceri superioare – tocmai din tabara dreptei.

Dar, afirma autorul, mai e o problema cu stinga contemporana: desi se opune capitalului si consumismului aferent, „anti-consumismul recurge la aceleasi strategii de marketing ca si capitalismul“. Asta-i intr-adevar culmea! Oare n-ar fi mai firesc si mai onest ca, atunci cind vor sa-si difuzeze ideile, stingistii sa inhame caii la caruta si sa bata sat dupa sat, casa dupa casa? Evident ca nu, caci s-ar alarma organizatiile pentru protectia animalelor. Dar atunci, de ce nu s-ar aplica aici teoria deturnarii mijloacelor capitaliste in scopuri stingiste? Nu merge, pentru ca Alex. Leo Serban l-a citit deja pe Guy Dйbord: domnia-sa stie ca situationismul si orice practica de acest fel e un fel de cinism; iar daca e cinism, e deja capitalist! Atingem aici, in caz ca nu ne dam seama, o problema realmente groasa pentru stinga: s-ar spune ca e condamnata la moralitate. De cum isi sufleca minecile si renunta la scrupule, devine capitalism si, ca atare, se auto-saboteaza. „Stinga umbla cu cioara vopsita“ – concluzioneaza autorul.

Globalizare economica, universalizare democratica

Ceea ce trebuie inteles astfel: problema nu e cioara vopsita, ci faptul ca stinga umbla. Atita vreme cit stinga sta, ii putem acorda presupozitia de nevinovatie. Dar de cum se pune in miscare, trece la actiune, se trezeste cu o cioara capitalista in geanta. Curata aporie! Cu alte cuvinte, stingii nu-i este specific decit eleatismul. in schimb, tot ceea ce tine de actiune e de resortul capitalismului: revolutia, cum s-ar zice, e numai a capitalului. Cit priveste opozantii acestuia, ei sint cu totii – afirma criticul de film – niste produse derivate ale capitalismului. Aici, trebuie sa o spunem, nu incape nici o indoiala: dupa cum tot niste derivate ale feudalismului au fost si burghezii, sau niste derivate ale sclavagismului au fost nobilii medievali: istoria merge prin derivare, nu e nimic rau in asta. Sau ar trebui sa ne asteptam la crearea unei clase politice ex nihilo?

Mai mult decit atit, argumentul conform caruia stinga se prevaleaza de mijloace capitaliste in actiunea sa anti-capitalista poate fi, si el, intors in directia opusa: dimpotriva, capitalismul e cel care e nevoit sa accepte, unul cite unul, principii politice initial de stinga, cum ar fi: votul universal, nediscriminarea femeilor, toleranta pentru homosexuali, imigranti si alti marginali. Pe scurt, capitalismul e cel care a fost constrins, de-a lungul timpului, sa indulceasca principiul sau – globalizarea economica – printr-o universalizare democratica, si aceasta evolutie constituie chiar ceea ce numim, de obicei, victoria istorica a democratiei. Chiar si in cazul, citat de catre autor, al altermondialistilor, protestul lor nu vizeaza globalizarea pur si simplu, ci faptul ca aceasta globalizare economica se realizeaza fara o universalizare simultana a principiilor democratice, ca reprezinta, asadar, o globalizare in care periferiile capitalului sint integrate ca periferii, sint incluse ca excluse. Ca si acum, toate aceste principii democratice, provenind din partea stinga a politicii, nu s-au putut impune decit prin presiune si violenta si, ca si acum, ele au fost privite initial ca o amenintare. Nu am putea oare extrage de aici un principiu universal valabil pentru democratie: anume ca, in cazul ei, cea mai buna aparare e atacul, ca, altfel spus, critica institutiilor democratice e cea mai sigura metoda de a intari democratia; si ca, dimpotriva, apararea cu orice pret a organizarii momentane este cea mai sigura cale de a osifica si rigidiza democratia, transformind-o in totalitarism?

Urechi intotdeauna ciulite in directia corecta

In ce-l priveste pe Alex. Leo Serban, domnia-sa considera ca nu aceste ideologii politice pot lega oamenii intre ei, nu aceste principii abstracte pot unii natiunile, ci banul. „Banul stinge conflicte!“. Asta, s-avem pardon, e chiar asa! Sa ne gindim doar cum s-ar fi derulat evenimentele din Orientul Mijlociu daca stingistii ar fi fost cei care s-ar fi trezit ca au nevoie de petrolul irakian: doamne fereste, probabil ca, in lipsa lor de scrupule, ar fi ocupat tara, si-ar fi insusit rezervele de petrol si, pe deasupra, ar mai fi si declarat lumii intregi ca realizeaza o actiune de eliberare! Dupa care, in culmea nesimtirii, ar fi prezentat nota de plata aceluiasi popor irakian. Pe cind, in realitate, americanii au venit in numele banului, au discutat afaceri cu autoritatile locale, au batut palma si, cu aceasta ocazie, daca tot erau in zona, au si instaurat, fara sa se laude, pacea si democratia in lumea araba. „Cind faci afaceri cu altul, nu-i dai o bomba in cap. Cind bati palma, nu-ti da mina sa-l iei la bataie“, astfel formuleaza criticul de film codul bunelor maniere monetare. Si totusi, specialistii americani ai succesului in afaceri demonstreaza ca si mai bine e ca, mai intii, sa-i dai celuilalt o bomba in cap si numai dupa aceea sa bati palma cu el, ca sa fii sigur ca a inteles. Aici, inca o data, trebuie sa ne miram de fidelitatea nestirbita a intelectualului roman fata de tatucul american.

Poate tocmai in acest context ar merita agitata amenintarea comunista, atragind astfel atentia asupra acestui spectru al vechiului servilism filo-sovietic. Cind, in momentul razboiului din Irak, opinia publica din toata lumea a protestat, inclusiv marile biserici, inclusiv o mare parte a poporului american, cel mai sigur bastion al americanismului a ramas societatea civila romana. insa si mai paradoxal e faptul ca intelectualul roman, in elogiul sau neconditionat adus eliberatorului transatlantic, a uitat, de fapt, sa conspecteze ultima bibliografie propusa la Washington: caci schimbarea recenta in discursul politic american consta tocmai in asumarea deschisa a criticilor ce i s-au adus: da, sintem un imperiu, da, avem de gind sa facem curatenie pe planeta, da, sintem mai presus de acordurile internationale. Ceea ce nu va intirzia sa produca schimbari extraordinare in raporturile internationale, dar, deocamdata, n-a ajuns la urechile – de altfel intotdeauna ciulite in directia corecta – ale proamericanilor nostri de serviciu.

Puritanism fara ferestre

In fine, merita spuse citeva cuvinte despre pledoaria criticului de film pentru un curent hedonisto-consumist si despre presupusa rezistenta a stingii la el. Hell no! in ce ma priveste, sint pentru societatea de consum pina-n maduva oaselor. Dac-as sti ca pot oricind sa-mi procur de la Abc-ul din colt o punga de iarba si-un revolver – ca tot aud mai nou cuvintul „cultura“ – as fi cel mai fericit contribuabil. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Problema cu societatea de consum e, tocmai, ca nu-i destul societate de consum. in ce priveste hedonismul, subscriu oricind la un libre usage du corps, la o practica a placerilor neconstrinsa de nici o ideologie. Se-ntimpla insa ca realitatea o ia exact in directia inversa: renuntam la marile interdictii morale si ne trezim coplesiti de o puzderie de mici interdictii fiziologice: nu fumat, nu baut, nu sex, in schimb: jogging, jogging, jogging (probabil varianta capitalista la „invatati, invatati, invatati“). Asa se-ntimpla ca actuala pledoarie pentru un hedonism fara frontiere se concretizeaza intr-un puritanism fara ferestre. Societate de consum a dietelor. in aproape oricare epoca am privi inapoi, am descoperi o societate in care consumul – care e, intotdeauna, unul in principal de sine – era mult mai deschis. in comparatie cu ele, hedonismul nostru e doar un slogan publicitar, un fel de tactica а la Halagian: trece mingea, omul ramine; marfa circula, omul prezinta pasaportul.

Si, in fond, ceea ce e valabil pentru retorica hedonista este la fel de valabil pentru capitalismul actual in genere: a spune ca stinga ameninta proprietatea privata, drepturile elementare ale omului, piata publica, dreptul la initiativa si tot restul retoricii contemporane, e infinit de naiv. Dimpotriva, cel care le ameninta este capitalismul insusi: de la un punct incoace, democratia si regulile ei elementare devin pentru capital o scara ce poate fi aruncata, ba mai mult chiar, o piedica in calea autoreproducerii sale. Si astfel, incet incet, libertatile efective dispar una cite una, in timp ce aparatorii societatii civile suna neobositi trompeta anticomunista, blocind astfel spatiul dezbaterii politice veritabile si lasind economicul sa-si urmeze orbeste mersul nestingherit. La lotta continua.

Luciditatea ironică a unui „născut în URSS“ – „Dosarele Istoriei“, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3

acad. Florin Constantiniu

Ce fel de nostalgii ?

Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu“, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit“ (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste“, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice“. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic“ (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice“ ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur“. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri“. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul“ lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste“, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană“ trebuia să tracteze „vagonul rus“ şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară“ şi cea a „revoluţiei permanente“, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist“, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi“, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care  îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.

Fractură şi continuitate

Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?“ (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici“, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară“ (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur“ al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii“ zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii“ (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile“ — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare“, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie“ (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…

Cautare