Comunismul sunt eu – Evenimentul zilei , 21 Iulie 2006
Sorin Adam Matei
Amintirea cea mai vie din cei sapte ani pe care i-am petrecut in Bucuresti, intre 1985-1992, este a unui copac care crescuse prin gardul unei frumoase case din cartierul Cotroceni.
Radacinile sale ridicasera dalele de beton din curte, umflase zidul ca burta unei gravide si trunchiul sau inghitise flamand dantela de fier forjat.
Comunismul a avut aceeasi putere neomeneasca de a creste in sufletele oamenilor. A devenit, prin forta sau prin pura obisnuinta, parte din ei. Omul nascut in comunism are anumite reflexe.
Cand face o greseala, nu spune adevarul. Daca gaseste chiar si un carnetel de adrese pe strada, il ia acasa ca pe o prada nesperata. Se baga in fata la coada. Daca se cearta, striga cel mai tare; cel cu “guitul” mai mare are intotdeauna dreptate.
Comunismul din noi poate fi insa dat afara. Leacul nu consta totusi in acatistele oficiate de cei care au devenit anticomunisti dupa ‘89. Mai ales de cei care au tacut pe vremea celui caruia le era frica sa ii spuna numele intreg si, ca Necuratului, ii gasisera porecla de imbunare Ceasca.
Solutia este acceptarea faptului ca unele lucruri au devenit parte din tine si ca nu poti iesi de sub mrejele lor decat recunoscandu-le forta pe fata si cu o anumita tandrete.
Scriitorul Vasile Ernu, nascut in Moldova Sovietica in 1971, ne ofera retetarul unui astfel de tratament de izgonire a demonilor. Se intituleaza “Nascut in URSS”.
Volumul aduna amintiri din lagarul socialist, din anii ‘70 si ‘80. Povesti care spun un lucru simplu: Daca vreau sa ma despart de comunism, trebuie sa il cunosc, ca sa stiu ce arunc si ce pastrez. Desi Vasile Ernu nu are nimic sa isi reproseze, era prea prunc in anii aceia, el e necrutator cu amintirile, chiar si cand sunt nostalgice.
Volumul culmineaza cu o lista, de genul celor pe care le gasesti pe internet. O lista care ne aduce aminte de un lucru elementar: “comunismul sunt eu”.
Lista se numeste “Cum stii ca te-ai nascut in URSS”. Inlocuiti URSS cu comunismul lui Ceausescu, si sper ca, citind-o, veti simti si dv. acelasi sentiment de usurare pe care si eu, ca multi altii, l-am simtit, indiferent unde ne aflam acum si ce facem. Spicuiesc, pe scurt, cele mai savuroase 10 puncte:
1. Cuvantul prezervativ ti se pare in continuare nepoliticos.
2. Campaniile de strangere a maculaturii aveau si ele farmecul lor: reuseai sa furi o carte care merita salvata.
3. Poti imita vocea traducerii sincron a filmelor video din anii ‘80.
4. La defilarile de 1 Mai iti luai ceva ascutit ca sa poti sparge baloanele colegilor.
5. N-ai vazut kiwi sau avocado pe viu, iar cand le-ai vazut, ai fost dezamagit.
6. Te infiorezi cand treci pe langa rafturile kilometrice de bauturi alcoolice.
7. Doua sute de sortimente de salam iti depasesc imaginatia.
8. Aparatul video este culmea tehnicii.
9. Boney M e cea mai mare formatie de muzica americana si ABBA, europeana.
10. N-ai uitat ca pentru a stinge televizorul trebuie sa te dai jos din pat.
21 July, 2006
Comments Off on Comunismul sunt eu – Evenimentul zilei , 21 Iulie 2006
Pielea URSS-ului din pădure – Academia Caţavencu nr 28, 19-26 Iulie 2006
Ştefan Agopian
În Observator Cultural nr. 71, Ovidiu Ţichindeleanu publică o cronică favorabilă la cartea Născut în URSS a lui Vasile Ernu. Ideea lui Ţichindeleanu, extrasă din cartea lui Ernu, pe care îşi susţine demonstraţia, e următoarea: “Ţineţi-va bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care au râs şi care au dansat!”. Nimeni n-a negat aşa ceva, dar una e să exişti, să râzi şi să desenezi într-un lagăr (chiar socialist fiind el) şi alta e să o faci în lumea liberă. Cum Vasile Ernu susţine că din cauza presiunilor economice omul occidental nu poate fi fericit, probabil că-mi va râde în nas. Păcat că nu poate s-o facă din URSS. Poate merge însă în Coreea de Nord, măcar pentru o săptămână, şi atunci râsul său va fi mai convingător. Vrând să-i veştejească pe anticomuniştii români (mă număr şi eu printre ei), Ovidiu Ţinchideleanu îşi bate pumnii ăi zice în sîc-sîc: “Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decât românii la cultură şi consum…”. Aici cred că are dreptate. Din cîte ştiu, milioane de români, atrasi de mirajul comunismului sovietic, au cerut să plece definitiv în URSS. Motivul e simplu: acolo era adevărata cultură şi mâncare din belşug: Din păcate, autorităţile comuniste române, geloase pe realizările URSS-ului, nu le+au permis românilor să fie fericiţi. Îşi motivau refuzul astfel: aveţi răbdare, că în curând va fi ca la ei. Habar n-am unde a învăţat Ovidiu Ţichindeleanu româneşte, dar dupa cum se exprimă (“Pelevin a fost primul să sesizeze”), pare să fi studiat româna la fără frecvenţă.
19 July, 2006
Comments Off on Pielea URSS-ului din pădure – Academia Caţavencu nr 28, 19-26 Iulie 2006
Nostalgia e la modă – Gândul, Joi 13 Iulie 2006
Cristina Modreanu
Dacă aş fi profesor de istorie recentă, aş adăuga de urgenţă la bibliografia obligatorie site-ul www.nascutinurss.ro. Ce poate fi mai interesant pentru un copil crescut în era audiovizualului decât să-i poată vedea cu ochii lui pe cei care au făcut istoria acestei părţi de lume, pe aceia ale căror date de naştere şi de moarte trebuie să le memoreze, împreună cu fiecare dată importantă la care au luat o decizie sau alta? Să poţi ataşa o imagine, o voce, o atitudine figurii abstracte ce se conturează numai din cuvintele profesorului poate să te ajute enorm. Nu întâmplător, site-ul respectiv, o „extensie audiovizuală” a cărţii Născut în URSS de Vasile Ernu, apărută la editura Polirom, are în medie 100 de accesări zilnice, nu puţini dintre cei care navighează pe internet descărcând cântecele din epocă sau micile spoturi video în care îi poţi vedea pe Lenin, Stalin, Hruşciov, Gorbaciov ş.a. sau poţi identifica elemente ale stilului de viaţă şi atmosfera epocii. Pe site există şi fotografii ale obiectelor utilizate în epocă – majoritatea, expresie a unui kitsch înduioşător –, precum şi afişe, instantanee, medalii emise de regimul sovietic, portrete ale eroilor vremii şi discursuri ale conducătorilor.
O călătorie printre toate aceste simboluri echivalează cu o întoarcere în timp, iar tentaţia acestei întoarceri este din ce în ce mai prezentă la oameni foarte tineri, dintre care unii nici nu se născuseră pe atunci. Poate să nu fie o întâmplare faptul că ei se interesează de acele vremuri, iar aceia dintre ei care se exprimă artistic îşi fac un scop din arheologia culturală a timpului care a lăsat atâtea urme în noi toţi. Mecanismul pare acelaşi când e vorba de reinterpretarea modei unei epoci sau de remixarea unor hituri celebre, după noi standarde muzicale. E o nevoie firească aceea de a-ţi cunoaşte şi repune în valoare trecutul apropiat. Iar când e vorba de un trecut cu o asemenea încărcătură, care se întinde, tentacular, în cele mai neaşteptate aspecte ale prezentului pe care îl trăim – de la politică până la viaţa de zi cu zi –, e cu atât mai important ca această arheologie să fie operată cu responsabilitate.
Dacă cetăţenii germani au depăşit deja climaxul „ostalgiei”, fenomen extrem de răspândit în fostul RDG în anii ’90 – exprimat pe deplin în multipremiatul film Goodbye Lenin! –, în fosta URSS, precum şi în ţările- satelit, cum erau numite pe atunci, acest „curent” este abia la început. Câţiva tineri scriitori se află în curs de sondare a efectelor propagandei şi cenzurii asupra culturii produse în epocă, o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă Contemporană a strâns tablouri executate la comanda regimului, pe câteva site-uri poţi descărca cântecele epocii, iar atmosfera ei a fost reconstituită cu succes pe scenă de un singur regizor, Alexandru Tocilescu. Dar trecutul recent nu este încă nici bine exploatat comercial – abia dacă găseşti câteva tricouri cu secera şi ciocanul sau cu faţa lui Ceauşescu prin mici magazine „cu iniţiativă” – şi nici repus în dezbatere serios, pentru o corectă reaşezare a elementelor lui. Ceea ce dă adesea apă la moară adepţilor devizei „era mai bine înainte”. Chiar dacă această „modă a nostalgiei” poate părea un moft, e totuşi sigur că, atâta timp cât nu vom reuşi să clarificăm trecutul, e foarte greu să punem bazele unui prezent consistent.
13 July, 2006
Comments Off on Nostalgia e la modă – Gândul, Joi 13 Iulie 2006
Un rahat bine lustruit + Trimişi la Banal – Academia Caţavencu nr.27, 12-18 Iulie 2006
Ştefan Agopian
1. Un rahat bine lustruit
Vasile Ernu e basarabean si s-a nascut in 1971 la Odessa. In 1990 a primit o bursa de la statul roman si a absolvit filozofia la Iasi. Recent a publicat o carte plina de nostalgii dupa vechiul URSS, tara in care si-a petrecut copilaria si adolescenta. Nostalgia e atat de puternica, incat, spune el, “din cand in cand mai vreau sa iau un bilet spre URSS…” . Din cauza ca nu poate sa ia acest bilet, a rezolvat problema evocand viata de zi de zi a cetateanului sovietic obisnuit, acel cetatean made in URSS. Un cetatean fericit, care, zice autorul, chiar daca suferea o oarecare represiune politica, scapase de represiunea economica, acea represiune care il sufoca pe cetateanul din lumea libera. Nu se intelege prea clar de ce, daca a scapat de represiunea economica, cetateanul sovietic statea totusi la coada cand se baga cate ceva. In 1983 am vazut la Moscova o coada de cativa kilometri. Se bagasera tenisi cehesti. Ernu nu isi bate prea mult capul cu aceasta problema; la coada, zice el, cetateanul sovietic se socializa. Spre deosebire de occidental, care, fiindca nu statea la coada, se aliena. Ce poate sa faca dragostea dintr-un om! Locuitul in comun, cate patru-cinci familii intr-un apartament, avea acelasi rol, socializare. Ea se producea fie in bucataria comuna, fie stand la coada pentru a ocupa un loc la closet. In schimb, occidentalul, care are bucataria si baia numai ale lui, moare de plictiseala. Statul sovietic nu putea produce cam tot ce-si doreau cetatenii, de exemplu blugi, dar a gasit repede o rezolvare a problemei. A atacat Afganistanul, tara unde se gaseau blugi, si fiecare soldat putea aduce cu el, cand venea in permisie, cati blugi putea cara. Asa s-a pricopsit si Ernu cu o pereche de blugi adusi de fratele sau. Autorul este, printre altele, foarte mandru de scriitorii sovietici. Orice cetatean sovietic stia pe dinafara fragmente din Ilf si Petrov, de exemplu. Din pacate, autorul uita sa ne spuna cum i-a rasplatit statul sovietic pe acesti doi scriitori intr-adevar geniali. Pe Ilf l-a impuscat in 1938, iar pe Petrov l-a trimis in linia intai si in 1942 a disparut. Tot asa, uita sa ne spuna ca Erofeev, din care citeaza masiv despre cum beau rusii, n-a putut niciodata sa-si publice ceva in URSS. Dar astea sunt chichite de om care n-a inghitit niciodata comunismul.
2. Trimisi la Banal
Nu de mult, controversatul autor al volumui Nascut in URSS, Vasile Ernu, i-a acordat un interviu lui Ovidiu Simonca pentru revista Observator Cultural. Printre altele, autorul nascut in URSS afirma: “Pentru mine, comunismul romanesc este cel mai neinteresant dintre toate tipurile de comunism (…) Comunismul din Romania a fost banal.” Pentru un om care este mandru ca s-a nascut in adevarata patrie a comunismului, afirmatia aceasta este perfect intemeiata. Comunistii romani s-au straduit cat au putut sa-i imite pe cei sovietici, dar n-au reusit, de exmplu, sa omoare, precum sovieticii, milioane de tarani infometandu-i. Am avut si noi lagare si puscarii, dar in comparatie cu cele din URSS ale noastre erau floare la ureche. Unde mai pui ca in 1964 toti detinutii politici s-au intors pe la casele lor. Am interzis si noi scriitori, dar n-am reusit sa-i impingem la sinucidere pe cei mai buni dintre ei. I-am indoctrinat pe copii, dar n-am reusit sa-i convingem sa-si toarne parintii cand ascundeau mancarea pentru a nu o preda autoritatilor. Am avut si noi savanti sarlatani, dar nici unul n-a avut anvergura unui Miciurin sau Lîşenko. Vasile Ernu are dreptate: comunismul romanesc a fost de o banalitate infricosatoare.
12 July, 2006
Comments Off on Un rahat bine lustruit + Trimişi la Banal – Academia Caţavencu nr.27, 12-18 Iulie 2006
Scriitorul saptamanii: Comunismul cu bune si rele – Evenimentul Zilei 9 iulie 2006
Elena Vladareanu
VASILE ERNU. S-a nascut in URSS, dar din ‘90 traieste in Romania.
Nu e nostalgic, nici furios. Ia comunismul cu partile lui bune si rele.
In “Nascut in URSS”, cartea sa recent aparuta la Editura Polirom, Vasile Ernu incearca sa faca o monografie a Rusiei sovietice: URSS in locuintele comune si in bautura, in filme si dans, in “tualete” si sexualitate. Uneori, teoretic, de cele mai multe ori savuros, Vasile Ernu risca sa fie luat mult prea in serios, cand el de fapt este hiperironic.
“Comunismul a fost sistemul in care m-am nascut si in care am trait, spune el. Problema mea nu e sistemul, ci modul in care ne gestionam viata in interiorul lui. E o minciuna crancena, pe care marea parte a intelectualilor romani ne-o vand astazi, aia cu “sistemul e de vina”.
Nu, noi suntem de vina si important e cum ne gestionam viata. Culmea, a existat viata si in comunism. Majoritatea intelectualilor de pe aici repeta cu lejeritate aceleasi compromisuri pe care le neaga si nu si le asuma. Tara cu cei mai multi comunisti a devenit, peste noapte, tara cu cei mai multi anticomunisti”, spune Ernu.
A ajuns in Romania cand comunismul tocmai se stinsese. Dupa mai bine de 15 ani, poate spune: “Cunosc bine Romania. Incerc sa-mi pastrez insa privirea si gandirea omului din afara acestui spatiu. E un mare avantaj”. Tocmai de aceea, poate spune ca in Romania se gandeste in clisee atunci cand vine vorba de comunism.
“Totul e in alb si negru, nu e loc pentru nuante”, afirma Ernu. Pentru el, cel mai mare avantaj al faptului de a fi trait in comunism este dobandirea “unui anumit fel de a gandi si de a fi care vine din cultura ruso-sovietica.
Exista o anumita grandoare si nemarginire a simturilor si gandirii, un fel de lipsa a limitei care poate da maretie, dar care poate crea si mari probleme. Exista un fel de decomplexare care te pune de multe ori intr-un raport de superioritate. A mai fost importanta si educatia simultana in doua limbi si doua culturi (ruso-sovietica si romana)”.
9 July, 2006
Comments Off on Scriitorul saptamanii: Comunismul cu bune si rele – Evenimentul Zilei 9 iulie 2006
Născut în URSS, trăiesc în România – Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006
Ovidiu Ţichindeleanu
Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul „taberei victorioase“ a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de „libertate“ postcomunistă, şi felul în care majoritatea reacţiilor de pînă în prezent urmează acelaşi format, ţinînd întîi să se dezică de „comunism“ înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sînt dealtfel indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează cîmpul cultural românesc actual.
Semnificativ, revista Idea artă+societate, scena iniţială a autorului, abundă însă de contribuţii critice în direcţii similare, şi invit cititorii care nu se mulţumesc cu practica obişnuită a consumului întrebărilor prin ridicarea lor să examineze colecţia revistei.
Un act real de anamneză
Cîteva remarci preliminare: în pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii: umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o „faţă umană comunismului“, şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.
Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale, care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi-vă bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care-au rîs şi au dansat! Iar a asuma acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice: proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu“, o lume a întunericului, a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru, un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale. Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism“, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anti-comunismul dogmatic, cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului, preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.
Textul lui Vasile Ernu are aşadar valenţe anti-ideologice, nu avem de a face cu un capriciu pur estetic, o simplă manevră oportunistă ori o chestiune provincială – pentru că Născut în URSS nu este o curiozitate exotică „moldovenească“, ci este scris în primul rînd pentru spaţiul cultural românesc. Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decît românii la cultură şi consum, iar asta ar trebui să dea de gîndit încercărilor de compensare a sentimentelor locale de inferioritate faţă de Occident prin ironii superioare adresate actualei „rude sărace“ de mai la Est. Valoarea textului nu provine însă din exotismul său, căci tezele vehiculate îi privesc direct pe participanţii la dialog în spaţiul cultural românesc.
Cultura oficială şi cultura independentă
Anume, în primul rînd, textul prilejuieşte un exerciţiu comparativ inedit pentru scena culturală centrală românească: între comunism şi capitalism din perspectiva primului. Încă şi mai neauzit, Născut în URSSîndrăzneşte să vorbească chiar de o înrudire a celor două sisteme. Departe de a sugera că ar fi totuna, textul face însă foarte palpabile diferenţele şi mijloceşte cititorului de azi o experienţă radical diferită a cotidianului: o întreagă altă lume e posibilă! Similaritatea în cauză ţine pur şi simplu de caracteristici ale puterii: Ernu scrie despre sistemul dominant al trecutului şi se raportează la sistemul dominant al prezentului. „Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sînt două feţe ale aceleiaşi monezi. Ambele sînt forme de represiune şi de control.“
Comun celor două sisteme este aşadar coagularea dincolo de control a puterii, de o parte, şi exerciţiul de rezistenţă al individului, de cealaltă. Ernu nu e atît de nostalgic pe cît pare: se grăbeşte, de fapt, să ia nici partea comunismului, nici a capitalismului. „Taberele“ antagonistice nu se constituie între cele două puteri suprastructurale, ci între formele puterii şi practicile de rezistenţă ale oamenilor comuni. Autorul nu se grăbeşte în nici un moment să vorbească din perspectiva puterii, ci rămîne la firul ierbii, păstrînd discursul său în adecvare cu propria condiţie. Iar propria condiţie nu e cea a unei individualităţi abstracte, ci a comunităţii şi experienţelor comune a „cetăţenilor URSS“.
Puterile par să fi avut atitudini similare faţă de oamenii comuni, ba chiar şi un limbaj comun: “Jocul era simplu. Ce eliberam noi se chema ocupaţie pentru ţările occidentale, iar ce elibera SUA, era ocupaţie pentru noi. Mă rog, vorbeam limbi diferite, sau mai degrabă aceeaşi limbă, dar înţelegeam fiecare ce doream, în funcţie de interes.” De-a lungul cărţii întîlnim referinţe constante la diferenţele ireconciliabile dintre limbajul puterii şi un vocabular cu totul paralel celui oficial: „fraze înaripate“, limbajul cozilor, bancuri, coduri vestimentare, dar şi cărţi, filme, muzică etc. De o parte, avem cultura oficială a puterii, de cealaltă, practici ale solidarităţii şi rezistenţei, crearea unor culturi independente – o adevărată diviziune de clasă, comună dealtfel celor două puteri mondiale.
Ernu strecoară aici o teză scandaloasă: “Dizidentul este primul produs al colaborării dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. (…) Dizidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme şi care a fost întreţinut de ambele părţi.” Cu siguranţă dă de gîndit, dacă e să observăm cîţi dizidenţi anticomunişti sînt astăzi apologeţi ai ideologemelor actualei puteri mondiale. În timp ce dizidenţii se raportau la limbajul puterii, fiind astfel parte a culturii oficiale, culturile independente produceau direct diferenţe şi valori contestatare: “[Rockerii] nu aveau probleme în mod direct cu limbajul oficial, cu puterea comunistă, aşa cum o făceau dizidenţii, ci cu puterea şi prostia sistemului dincolo de ideologia concretă. Ei au reuşit să arate mult mai eficient probleme majore ale ţării (…) decît o trimitere directă la limba de lemn a ideologiei comuniste sau anticomuniste.” Astfel de idei se alătură unor teze formulate şi popularizate de Noam Chomsky: Războiul Rece a funcţionat mai degrabă ca o colaborare între cele două mari puteri globale pentru a stoarce buzunarele popoarelor lor şi pentru a construi uriaşele maşini militare necesare extorcării lumii a treia, împărţită în felii de influenţă.
Bogăţia culturii independente era evidentă sub comunismul sovietic – un mod de raportare rezistentă ce pare să se fi pierdut astăzi, într-o altă provincie a altui sistem dominant mondial.
Fiori de groază sensibilităţilor necondiţionat-anticomuniste
O altă concluzie ce se desprinde din parcurgerea experienţelor fericite ale cetăţeanului URSS este că viaţa sub comunismul sovietic a avut „părţile sale bune“. Nu totul a fost un eşec, aşa cum se înţelege din formula-şablon „falimentul comunismului“ în care pare să se fi înţepenit cultura estică postcomunistă. Ba chiar, anamneza îi dă autorului speranţe de viitor ce provoacă probabil fiori de groază sensibilităţilor necondiţionat-anticomuniste: Ernu insistă că, departe de a se fi terminat, comunismul pur şi simplu „s-a oprit“! Încredere în marşul istoric al dialecticii? Încotro, azi? La latitudinea fiecărui cititor să abordeze problema.
Aş ţine să exprim aici şi cîteva critici, aşezate mai degrabă în continuarea capătului de pod deschis de Născut în URSS. În primul rînd, referitor la documentare. Textul se complace pe alocuri într-un discurs implicit, de forma „ ştim noi despre ce e vorba“ – care e mult prea comun tocmai anti-comunismului dogmatic de pe piaţa culturală românească. Să fie, de aceea, poate destinat tocmai anticomuniştilor?
Situl web (www.nascutinurss.ro) balansează lucrurile, şi constituie într-adevăr o premieră pe piaţa românească: o completare substanţială, o arhivă de inteligenţă, nu doar o imagine a cărţii. În spiritul transparenţei, pentru cititorii curioşi, aş vrea să menţionez însă două influenţe majore ale cărţii, pe lîngă omniprezenţii Ilf şi Petrov şi Bulgakov: Viktor Pelevin şi Benedikt Erofeev – ambii, autori ai unor opere pe cît de influente, pe atît de ignorate de industria culturală românească, mult prea preocupată să internalizeze fantasmele sale eurocentrice ca să mai sesizeze scena culturală din – horribile dictu – Rusia. Pe lîngă reproblematizarea cultului eroilor sovietici (Gagarin în Omon-Ra, 1991, ori Ciapaev în 1996), Pelevin a fost primul să sesizeze, în influenta sa Generaţia P(1999), recuperarea politrucilor, a intelectualilor şi artiştilor în industria de marketing şi mass-media comercială, capturarea lor de către sistemul capitalist şi chiar reşaparea lor în noi modele de succes. Dixit Vasile Ernu: „atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu vroiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», „«stilul advertising», politrucii prin excelenţă, au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă şi societate. Am văzut-o şi pe asta.“
„În comunism motorul mişcării a fost băutura“
Cît priveşte Benedikt Erofeev, fabuloasa Moscova-Petuşki a fost scrisă în toamna lui 1969, cînd autorul trăise practic în tren, ca muncitor necalificat ce punea cablu de telefon de lungul şi latul Uniunii Sovietice, şi a fost publicată în samizdat, circulînd din mînă în mînă pînă să ajungă la faima actuală. Cartea a fost recuperată apoi de amîndouă puterile mondiale: dacă sovieticii sub Gorbaciov au reabilitat-o în anii 1980 ca pamflet împotriva alcoolismului, Moscova-Petuşki a fost introdusă în literatura nord-americană ca parabolă a nebuniei ce caracteriza sistemul sovietic. Dincolo de determinaţiile ideologiilor dominante ale zilei, Erofeev descrie însă universul halucinant al unui tren care merge de la sine, ai cărui pasageri turmentaţi şi chiar controlori, pe cît sînt de rafinaţi în domeniile lor de cunoaştere, pe atît sînt de lipsiţi de control asupra propriului destin; trenul şi alcoolul sînt mediile romanului, instanţele superioare care simbolizează ubicuitatea şi întipărirea materială a ideologiei. Zice Ernu: „A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă. Dacă în capitalism reclama e motorul economiei de piaţă, în comunism fireşte că motorul mişcării a fost băutura.“
În fine, o ultimă critică priveşte concentrarea autorului pe ceea ce am putea numi industria de amuzament comunistă şi o anumită fraternitate pur masculină. Un efect colateral al acestor tendinţe este retractarea valenţelor anti-ideologice ale textului, din potenţiale revendicări cu greutate, într-un subtext implicit, la limita autosuficienţei. Ceea ce înseamnă doar că e un început care invită la continuare, atît pentru autor cît şi pentru cititori. Aşadar, încă un efort!
6 July, 2006
Comments Off on Născut în URSS, trăiesc în România – Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006