Autorul lunii mai la Libris
„În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
– Vasile Ernu într-un minunat interviu pe care te invităm să-l citești pe Blogul Libris: ╭┈➤ https://bit.ly/3EMfaX8
Vasile Ernu este autorul lunii mai pe libris.ro, iar raftul dedicat te așteaptă cu 20% reducere la toate titlurile autorului și cărți cu autograf, în număr limitat.
Răsfoiește și comandă ╭┈➤ https://bit.ly/3EMQCgy
Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
01-05-2025 / Nr. 1253 Adrian JICU / Observator cultural
Vasile ERNU, Generația canibală, Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, Iași, 2024, 560 p.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu continuă investigarea transformărilor din societatea românească postdecembristă, mutînd accentul de pe problematica marginalilor pe relația dintre tinerii din anii ’90 și cei de astăzi, relație care îi permite numeroase observații de substanță privind mutațiile produse într-un interval aparent scurt, dar extrem de intens, în care s-au petrecut metamorfoze spectaculoase și dureroase. Interval în care lumea veche (așezată și predictibilă) a murit, fiind înlocuită cu o lume nouă, dominată de afaceriști capabili să se adapteze rapid, o lume în care educația și munca s-au demonetizat, cedînd locul speculei și îmbogățirii prin orice mijloace.
Volumul este, de fapt, radiografia prăbușirii unei orînduiri socio-economice, o radiografie bazată pe o documentare solidă, la firul ierbii, fiindcă Vasile Ernu face muncă de teren, conștient că pulsul unei societăți îl dau piețele, gările, cîrciumile, și nu cifrele seci. El refuză adevărurile prefabricate și se desparte, asumat, de percepția elitist-arogantă asupra realității, optînd pentru o interpretare proprie, nemediată. E, pînă la urmă, o chestiune de metodă, care asigură cărții credibilitate: „Cînd revin într-o localitate după mulți ani, ca să pricep cum funcționează lucrurile pe acolo, mă uit mai întîi nu la «istoria locului», ci mai degrabă la «transformările materiei». Mă interesează mai întîi un soi de «istorie a materiei» care poartă mult mai bine amprenta schimbărilor și transformărilor unei localități într-o epocă dată“. Acest interes este trecut prin filtrul lui dubito ergo sum: „Eu sînt un european devotat metodei îndoielii: cel care pune totul la îndoială pentru a putea gîndi rațional și sistemic“. Prin extensie, metoda se aplică și colectivităților mai mari, permițîndu-i să vorbească nu doar despre destine individuale, ci și despre dinamica relațiilor politice internaționale.
Cartea analizează, la rece, „descompunerea Estului“, pe care Vasile Ernu o consideră „o mină de aur pentru Turcia, iar mai tîrziu pentru întregul Occident. Cadavrul însîngerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piață, resurse materiale și mai ales umane imense. Mult sînge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurînd și aparent îmbătrînit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“. Descompunere care a afectat din plin atît România, cît și Basarabia, manifestîndu-se pe multiple paliere. Proces prin care vechile instituții și-au pierdut autoritatea, cedînd locul unora noi. Simptomatice pentru democrația postdecembristă – spune Ernu – au fost nonstopurile (cu dozatoarele TEC), crîșmele (cu votca Săniuța) și căminele (cu bairamurile aferente). Lumea ca spectacol și lumea ca iluzie, iată reperele. Numai așa a fost posibil Caritasul, cea mai cunoscută dintre ingineriile financiare postdecembriste, care au distrus viețile a milioane de români. Un alt palier pe care s-au manifestat aceste schimbări agresive au fost oamenii, Ernu considerînd că relevanți pentru Estul sălbatic au fost vameșii, portarii, șomerii, contrabandiștii și șoferii. Dar, dincolo de categoriile socioprofesionale, esențiali rămîn prietenii, care l-au salvat, nu o dată, de la pierzanie. Și, nu în ultimul rînd, obiectele, care, odinioară, aveau o viață a lor: reșoul din BCA, hainele de la ajutoare (cu miros de mort), bagajele, nesul frecat sau coșurile tricolore din Cluj, semn al patriotismului funariot.
Dintr-un alt unghi, Generația canibală ridică o serie de întrebări dureroase privind responsabilitatea pe care o avem față de generațiile care vin, pe care, sugerează Vasile Ernu, le-am sacrificat egoist, dintr-un amestec de teamă și oportunism. În primul rînd teama de sărăcie, care ne-a făcut să proiectăm asupra lor neputințele noastre și să-i modelăm nu în funcție de nevoile lor, ci în funcție de nevoile noastre. Ceea ce i-a făcut vulnerabili, fiindcă nevoile lor erau altele decît ceea ce le-au oferit părinții. O nepotrivire totală care a dus la o ruptură previzibilă. De aceea, finalul cărții este apăsător, insistînd asupra vinovăției generației canibale: „Știți ce s-a întîmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viața visînd la o lume mai bună care e de fapt o himeră. Și ei știu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decît ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai tîrziu, să fiți siguri. Și noi știm că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în față pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întîmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reușită. Nu, e o mare înfrîngere, fiindcă ne-am sacrificat viitorul“.
Spre deosebire de alții, Ernu nu ezită să spună lucrurilor pe nume, atingînd teme inconfortabile, cum este vinovăția. Ba mai mult, el consideră asta o datorie a oricărui intelectual onest, fiindcă singura șansă de a învinge răul este de a-l înfrunta, nu de a ne preface că nu există. Din acest motiv, Generația canibală e o carte curajoasă și necesară: „Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, cum să renunțăm la ură și revanșă și cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca ceilalți ce vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început“.
Generația canibală este, în egală măsură, un elogiu adus femeii. Studentelor din cămin, care găteau dumnezeiește, drămăluind cu pricepere puținele provizii ale băieților, studentelor care făceau respirabil aerul îmbîcsit din camerele mirosind a sudoare și tutun prost, studentelor care se dichiseau pentru întîlniri sau învățau pe rupte pentru examene. Care, de fapt, făceau ordine în haos, dînd sens existenței unor masculi în devenire. Mamelor care au știut să reziste crizelor care au urmat disponibilizărilor și inflației. Mamelor care și-au păstrat capul pe umeri atunci cînd soții lor au căzut în patima alcoolului, incapabili să accepte ce se întîmpla și să găsească soluții pentru a-și întreține familiile. Bunicilor care și-au crescut frumos copiii și nepoții, în spiritul unor valori tari ca solidaritatea și sentimentul apartenenței la grup, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască mai ușor. Într-un cuvînt, un elogiu femeii-zeitate, protectoarea tribului.
Sînt evocate, în paginile cărții, numeroase figuri feminine, adevărate tovarășe de drum, grație cărora autorul a răzbit în viață. Sînt întîlniri admirabile, plasate sub semnul destinului, fiindcă au contribuit, într-un fel sau altul, la ceea ce Ernu a devenit. De la Simona, tătăroaica din căminul P7, la eroinele necunoscute care au supraviețuit dezastrului economic de după dizolvarea URSS, un lung șir de femei exemplare populează volumul, confirmînd un matriarhat de facto, o extraordinară capacitate de rezistență a femeilor în fața tuturor vicisitudinilor: „Povesteam eu cu prietena asta a mea, Pippi Șosețica Lungă, care la maturitate s-a făcut o fată de o frumusețe rară, amintind de un mesteacăn toamna. Noi doi am trecut prin multe situații asemănătoare – am lunecat, dar nu atît de grav încît să nu nimerim centrul Bucureștiului. Ne aminteam nostalgici primul drum cu autobuzul de la sat spre școală. Toată munca asta imensă – cu aventuri teribile. – Ai mai porni de la capăt, întreb. – Fără nici o îndoială, Vasika, aș lua-o de la capăt… “.
S-a discutat prea puțin despre umorul lui Vasile Ernu. Un umor făcut, nu unul născut. Un umor cerebral, nu unul sentimental. Umor de basarabean deprins greu cu bășcălia dîmbovițeană, contrariat multă vreme de glumele „romicilor“, substanțial diferite de rîsul sovietic, grav, incompatibil cu miștocăreala balcanică. Un umor convertit de Ernu în instrument pentru a descrie situații și a caracteriza oameni. El se împletește cu observația morală, probînd capacitatea autorului de a se raporta, cu suficientă detașare, la situațiile descrise. Încetineala ardelenilor, spre exemplu, este tratată cu bonomie de basarabean, conștient de propriile defecte: „ – Cuuuuum săăăăă-ți spun, doooooomnul meeeeeeeu? Eu între timp am luat cafeaua, m-am uitat la ceas, am scos o carte. M-am prins că va dura prea mult: puteți să-mi arătați doar direcția. Cu mîna dacă se poate și fără cuvinte. Sînt prea multe vocale pentru mini. Eu eram obișnuit cu iiiiiii-urile moldovenești, nu cu acele ooooooooooouuuuuuuuaaaaaaaaa ardelenești. Oooooo-urile lor mă omoară: mori cu zile. Prea multe. Moldovenii folosesc vocalele ca pe un nai sau un fluier: multe și scurte. Huiuiuiuiu – vocalele lor te trimit direct la beci sau la horă. Cele scurte sînt vesele, cele multe și lungi sînt de jale. Ardelenii au vocalele precum fagotul și buciumul. Și cînd rîd e de jale: vocalele lor sînt leneș-tăcute. Trebuie să bei multă palincă să le poți rezista. Ajung la facultate înainte să-și termine fraza dooooomnul“. Sau importanța pachetelor de acasă, care capătă proporții hiperbolice, fiind tratată în același registru umoristic: „Regimurile cad, se schimbă. Imperiile se năruie – bagajul nu se pierde“.
Transcrise într-un limbaj simplu, direct, analizele și observațiile lui Vasile Ernu capătă farmecul taifasului. Citind o asemenea carte, ai senzația că stai de vorbă cu un prieten vechi, că poți bea o bere cu el sau poți aprinde oricînd o țigară, ceea ce face ca lectura să meargă ușor și să placă. Rețeta este cea a povestașilor și vine dintr-o dublă sursă: educația (de acasă și din școală) și experiențele trăite la intersecția a două culturi, care l-au influențat deopotrivă, învățîndu-l să scrie accesibil și atractiv, ferindu-se de rigorile și prețiozitățile unui limbaj academic inhibant.
Amestec de studiu antropologic, reportaj și proză de idei, Generația canibală este o carte despre fiecare dintre noi. Despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit, dar mai ales despre ceea ce ni se poate întîmpla dacă nu vom ști să învățăm din lecțiile trecutului.
VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
Cațavencii / Cristian Teodorescu miercuri, 7 mai 2025,
Cu Vasile Ernu, pornind de la cartea lui de amintiri Generația canibală la România în care trăim, cu toate ale ei, la războiul lui Putin și la pacea lui Trump. Cu constatări amare sau amărui despre anii ’90.
Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să duci Generația canibală în turneu?
Vasile Ernu: Ca rockerii de pe vremuri. Mi-am propus să merg în 30 de localități. De la orașele mari la cele mici și chiar foarte mici. În ultimii ani nu am mai mers cu lansări pentru că a fost pandemie și după aceea am avut alte ocupații. Acum am zis să fac un turneu mare, mai ales că eu umblu mult prin țară. Anual fac mii de kilometri prin această țară prin diverse locuri. Am un proiect de viață început acum aproape zece ani prin care-mi propun ca în fiecare an să stau minimum o lună în alt oraș, orășel, sat. În zone foarte diferite. Anul trecut am stat la Reșița – am studiat zona postindustrială. Anul acesta stau la Dărăbani în zona Botoșani. Am mai stat pe la Vaslui, Telciu, Bîrlad, Cahul, Filiași. Am un șir lung. Este felul meu de a cunoaște actualitatea, oamenii, locurile. Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim. Ea se schimbă imens și noi, mai ales cei ce stăm în orașele mari, nu mai pricepem ce se întîmplă la bază. Trăim în false imagini și bule. Meseria mea de scriitor și puțin jurnalist nu-mi permite să stau în ignoranță. Terenul mă ajută.
La rîndul ei, cartea are ca zone de acțiune mai multe locuri: ai Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și ceva zonă rurală. E normal să merg să prezint cartea. Plus că publicul se schimbă. Observ că apare un public nou foarte diferit de generația noastră. Trebuie să ne cunoaștem pe viu. Mai ales că există un interes imens pentru anii ’90. Cred că sîntem la o distanță rezonabilă, încît să putem vorbi ceva mai deschis.
C.T.: Adolescenții basarabeni din anii ’90 au sărit de 40 de ani, s-or fi așezat la casele lor. Le mai vine dor de ducă?
V.E.: Noi, cei veniți în toamna lui ’90, am fost prima generație de studenți care am luat trenul nu spre Est – Moscova sau Siberia –, ci spre Vest. Încă aveam pașaport sovietic. Cumva veneam să ne regăsim patria care ne aștepta cu multe surprize. Practic, am descoperit o țară foarte diferită de ce ne imaginam și o epocă ’90 pe care eu o numesc „westernul Estului“. Aceste două subiecte sînt cumva nucleul dur al cărții: cum vede un copil din imperiu care, chiar dacă se crede român, are o altă cultură socială „noua sa patrie“ și cum trece prin epoca de tranziție. Practic, chestionez epoca ’90 și încerc să o povestesc: ce s-a întîmplat acolo și cum s-a întîmplat. Pentru că eu cred că ce avem azi are rădăcinile acolo. Și mai cred că în acea epocă am trăit printre cele mai mari transformări sociale, politice și economice văzute de modernitate într-un timp atît de scurt și intens. Ce au trăit alții în 200 de ani noi am concentrat în 15 ani. A fost o experiență colosală.
În anii ’90, noi am venit cu miile: studenți și elevi. Unii s-au întors, alții au plecat mai departe și unii am rămas, precum eu. Lumea, între timp, s-a schimbat imens, însă atunci au fost puse bazele noilor transformări. În anii ’90, „basa“ erau văzuți nu foarte bine chiar dacă exista povestea cu „frații“. Între timp, lucrurile s-au normalizat și chiar trecem printr-o perioadă în care imaginea noastră aici e destul de bună, chiar foarte bună. Asta se datorează relațiilor culturale, muzicii, vinului, plăcintelor, muncitorilor care vin. Dar mai ales familiilor mixte – în mod special femeilor: ele mereu au fost baza și salvarea noastră. E un subiect pe care-l studiez.
C.T.: Ce visau nouăzeciștii tăi atunci, la început de drum?
V.E.: În piața centrală la Chișinău, cînd ne-au petrecut la „studii în patrie“, ne-au ținut un discurs patriotic înflăcărat: mergeți în patrie, învățați și reveniți să refacem Basarabia care să devină mica Elveție. Ăsta era noul mit. Noi eram convinși – și în Basarabia, dar și în România – că în doi-trei ani vom deveni „o țară ca afară“: trebuia doar să punem mărfurile pe rafturile magazinelor. Visam că vom avea libertate, democrație, prosperitate, echitate și că vom trăi ca în rai. Și, firește, că cei buni vor fi sus și cei răi jos. În cîțiva ani, aceste visuri aveau să fie strivite de o realitate cinică și violentă. Una din marile mele mize ale cărții e să regîndesc o nouă grilă de interpretare a anilor ’90. Adică epoca ’90 nu înseamnă doar libertate și democrație cu „Jos comunismul!“: a fost și asta, indiscutabil. Anii ’90 înseamnă și multă umilință, inflație, șomaj, disponibilizări, sărăcie de cu totul alt ordin, consum, violență și neputință multă. Libertatea politică venită peste noi a adus și o eliberare totală: inflația ne-a eliberat de tot ce acumulaserăm, iar disponibilizarea ne-a eliberat de accesul la muncă pentru a ne hrăni copiii.
Pe mine mă interesează să văd reprezentate toate structurile sociale, nu doar obsesiile intelectualilor de pe Calea Victoriei, gen GDS. Obsesiile lor sînt deseori nesemnificative în raport cu alte probleme ale grupurilor largi. Cum au trăit anii ’90, de exemplu, muncitorii de pe marile platforme sau țăranii? În același timp, e adevărat că eu vorbesc cumva din interiorul mediului studențesc de atunci. Dar sînt unul care se plimbă și vede multe. Locuiesc în multe și diverse grupuri, în orașe diferite. Văd toate aceste transformări și le povestesc și constat că nu disidenții cîștigă bătălia ci bișnițarii: va învinge cel ce își va sfîșia și mînca aproapele. De aici și metafora cu canibalismul.
C.T.: Ce s-a schimbat în bine de atunci și pînă acum?
V.E.: Ar fi o nedreptate să zicem că nu s-au schimbat lucruri în bine. Eu sînt tare critic, că asta e meseria, dar spun: țara noastră e cu totul alta și multe lucruri bune s-au întîmplat. Am atins un nivel de libertate important, am acumulat o practică socială și politică importante. Țara are multe zone de prosperitate cu un grad de bunăstare care deja nu mai permite acea stare de sărăcie cruntă, chiar dacă inegalitățile sînt crîncene pe alocuri. De exemplu, în ultima perioadă eu observ că am atins o zonă de confort și, mai ales, siguranță. Eu merg zi și noapte prin cele mai dubioase locuri, fără să-mi treacă prin cap că mi se poate întîmpla ceva rău, violent. Copilul meu umblă prin București de la 12 ani singur. Prietenii mei din țări dezvoltate nu-și imaginează să-și lase copiii singuri pe stradă la ei. Siguranța e ceva imens de prețios. Ca să dau doar un exemplu foarte important.
C.T.: Dar în rău?
V.E.: S-a pierdut mult. Și asta va fi o temă imensă de analiză în următoarea perioadă. De unde crezi că vine tot revanșismul acesta politic actual? S-a adunat multă nedreptate, inechitate, inegalitate – prea mulți au pierdut mult și prea puțini au cîștigat prea mult. Eu, trecînd dincolo de partea economică și industrială, spun că am pierdut imens de mult la capitolul resurse umane. Și nu doar prin migrațiune, cît mai ales prin niște cicluri de pregătire a oamenilor. Una e să fii inginer, să ai școli de meserii, și alta e să fii căpșunar, cu tot respectul pentru orice muncă. Adică am devenit prea ușor o țară care am început să exportăm bușteni în loc de mobilă și resurse umane necalificate în loc de unele calificate. Ce însemnă asta? Înseamnă a ține oamenii în sărăcie, dependență, subdezvoltare și a nu le pune la dispoziție ascensoare sociale prin care să iasă din sărăcie și să se dezvolte. Ca un copil crescut la țară, mă doare faptul că azi, din mediul rural care mereu a fost baza țării, mai ajung la studii superioare un maximum 2%. De ce? Pentru că am distrus niște mecanisme și altele nu am pus în loc.
C.T.: Ce zic cititorii tăi despre războiul lui Putin?
V.E.: Cititorii sînt foarte diverși. Mai toți se tem de război – nu se tem de război doar privilegiații care știu că nu vor ajunge niciodată în prima linie. Prima linie e pentru cei săraci și fără proprietate. Așa a fost mereu și așa va fi mereu. Și de aceea marea parte sînt împotriva războiului și vor pace cu orice preț. Oamenii votează, după cum se vede, partida păcii, nu a războiului. Aici e una dintre cheile noii tendințe politice. Nu sînt iubiți de popor cei pro-război.
C.T.: Despre pacea lui Trump ce părere au?
V.E.: Păi, deocamdată nu o vedem. Doar elita de la noi, stil SNSPA, cu rectorul de acolo, vrea să-l propună pe Trump la premiul Nobel pentru pace – în avans. Halucinant. Dar există o speranță că ceva se va mișca și că poate anumite interese vor duce la negociere pentru pace. Pacea acum devine cel mai valoros lucru. Cum se va înfăptui nimeni nu știe. Dar e cerută și se va ajunge la ea doar prin negocieri.
Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
Cațavencii / Cristian Teodorescu vineri, 9 mai 2025, 12:00 –
Cum de am ajuns aici?! Asta e întrebarea cea mare pe care și-o pune Vasile Ernu în cea de-a doua carte despre soarta generației sale. Dacă în Sălbaticii copii dingo era vorba despre adolescența sovietică a lui și a congenerilor săi români din Basarabia, în nou apăruta Generația canibală a venit rîndul descoperirii României și a Occidentului.
Cu un an înainte de prăbușirea URSS-ului, cînd gubernia în care au copilărit își redescoperă identitatea, pînă să-și proclame independența, busola acestor adolescenți arată Vestul. Mai întîi către România, unde se duc la facultate, apoi spre Occidentul tot mai îndepărtat. Băieți și fete își fac bagajele și iau trenul care duce dincolo de Prut. Așa începe aventura. O aventură care ține pînă azi. O reușită pentru unii, un eșec pentru alții – fiecare cu povestea lui în această expediție în spațiu și în propria sa conștiință.
Cînd basarabenii ajunși la Iași urmează să fie repartizați prin cămine studențești, o funcționară din administrație exclamă „Au venit rușii!“, își amintește Ernu, lovit și azi în sensibilitate de categorisirea femeii. Că nu erau ruși, asta știau sigur adolescenții veniți să studieze în țară. Dar cum erau, de fapt? La întrebarea asta, Ernu se tot întoarce, iritat că basarabenii sînt priviți otova de mulți dintre frații din țară. Fuseseră toți cetățeni sovietici, dar în rest o sumedenie de diferențe între ei. Un adolescent basarabean plecat de la țară vorbea rusește cu accent, ceea ce putea fi un handicap cînd se vedea printre ruși. Dacă venea la Chișinău de la țară sau din vreun orășel de provincie, tînărul basarabean trebuia să-i ajungă din urmă pe colegii lui „moldoveni“ născuți, crescuți în Capitală, care citiseră mai multe cărți decît el și știau mai multe decît el.
Care era totuși avantajul basarabeanului venit din rural, față de cei din urban? Uriașa lui capacitate de a munci și de a remonta handicapurile de tot felul în competiția cu urbanii. Handicapuri care însă nu erau catastrofale ca mai tîrziu pentru copiii de țărani și de muncitori din Basarabia. Venit în România, Ernu constată că și aici funcționează aceleași handicapuri care se tot măresc pînă la a deveni de netrecut pentru copiii de la țară sau din medii proletare. Însă în condițiile nenorocite ale crizei din anii ’90, cînd la oraș încep „disponibilizările“ – șomajul adică –, viața în urban devine mai greu de înfruntat decît sărăcia de la țară. Atunci, își amintește Ernu, femeile făceau față mai bine decît bărbații nenorocirilor de tot felul pe care le aducea șomajul. Copiii aveau cel mai mult de suferit de pe urma disponibilizărilor – făceau foamea și mîncau bătaie de la tatăl care se apucase de băut, ca să uite de umilință.
Pentru adolescenții basarabeni veniți la studii la „real“ sau la „uman“, viața la cămin era o plasă de siguranță de care nu se grăbeau să se despartă, fiindcă după aceea nu-i aștepta nimic bun. În anii crizei, în competiția dintre toți studenții din România și din Basarabia, cei ce terminau facultăți tehnice, inginerii, se descurcau mai bine decît cei de la facultățile umaniste, își amintește absolventul de Filosofie Vasile Ernu care acum, la 50 de ani, visează să colinde toată România cu trenul. Nostalgie, crede el, după trenurile studenției sale din cea de-a doua patrie, Trenul Foamei, care l-a dus prima oară la Timișoara, și Sîrma, care ajungea la București, cu vagoanele lor altfel decît cele sovietice și în care sărăcia și mizeria erau altfel decît cele din prima sa patrie.
Generația canibală, această a doua carte de amintiri a lui Vasile Ernu, e cea mai acută și mai demnă de ținut minte cronică româno-română a insuportabililor ani ’90.
Vasile Ernu, Generația canibală, Editura Polirom, 2024.
Unii citesc atent – Emilia Chebac
Unii citesc atent – Emilia Chebac
Citesc acum ,,Generația canibală” #vasileernu Editura Polirom Un scriitor care mă duce cu gândul la Panait Istrati #iloveistrati Intr-o viitoare postare am să vă spun de ce. Ieri mi-am cumpărat ultimul jurnal a lui Vasile Ernu. Scrie fain și are exercițiul analizei. Îi iese admirabil. O face de pe poziția moderatului, o categorie pe cale de dispariție, nu de pe poziția intelectualului care deține adevărul absolut.
Am terminat săptămâna trecută ,,Generația canibală” ultima carte scrisă de Vasile Ernu.
De ce mi-a placut:
• scriitorul are gena prieteniei. Așa ceva am mai întâlnit doar la Panait Istrati #iloveistrati. După ce închizi cartea îți vine să-ți suni toți prietenii din copilărie.
• este o analiză excelentă a perioadei de tranziție scrisă de pe o poziție centrală (oameni moderați au cam dispărut) atrăgând atenția asupra efectelor devastatoare pe care aceasta le-a avut asupra oamenilor.
• respectă femeia. ,,Dacă societatea noastră canibală din anii ’90 nu s-a năruit și nu s-a distrus o datorăm mamelor, soțiilor, surorilor, prietenilor noastre. Femeia este eroul tranziției care s-a sacrificat. Cu ce pierderi? Asta e deja altă poveste.”
Acum citesc în paralel ,,Jurnalul la sfârșitul lumii” și ,,Centrul nu se mai sustine” (scrisă în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu).
Inspirată de ce am citit în cărțile lui V.E. mi-am scos din bibliotecă povestirile lui Isaak Babel (carte despre care spune că, la un moment dat, o știa pe de rost) și ,,Donul liniștit”. De citit la vară când noutățile de pe piața editorială vor lua o pauză.
Întrebare pentru Vasile Ernu (pentru că muzica e un personaj în G.C.) cu ce muzică ai asocia ,,Donul liniștit”?
Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
- Libris.ro a / Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu
- Născut în 1971 în URSS, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind aproape imposibil să nu-l asociem în mod direct și inevitabil cu romanul său, „Născut în URSS”, un bestseller încă de la prima apariție, care și-a depășit această titulatură, devenind, după aproape douăzeci de ani, ceea ce se numește un longseller. Volumul a deschis un fel de „cutie a Pandorei” nostalgică, transformându-se într-o „carte-manifest a unei identități în răspăr”, așa cum o descrie Paul Cernat pe coperta patru. În 2006 primește Premiul pentru debut al României literare și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se de numeroase traduceri – rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, polonează și georgiană.
La Editura Polirom au apărut următoarele cărți: „Ultimii eretici ai Imperiului” (2009), „Ceea ce ne desparte” (în colab., 2010), „Sectanţii” (2015, 2017, 2020), „Bandiţii” (2016, 2017, 2021); „Izgoniţii” (2019, 2022), „Sălbaticii copii dingo” (2021, 2022) și „Generaţia canibală” (2024).
Cu ocazia reeditării romanului său de debut, „Născut în URSS”, publicat pentru prima dată la Editura Polirom în 2006 și ajuns în 2025 la cea de-a șasea ediție și a apariției la aceeași editură a celei mai recente cărți, „Generația canibală”, o docu-ficțiune despre începutul anilor ’90 în România și Republica Moldova, l-am invitat pe Vasile Ernu să povestim despre ritualuri de scris și citit, despre generațiile trecute și prezente, despre importanța memoriei – cum o păstrăm și cum o purtăm ca pe-o oglindă de-a lungul unei ape, dar și despre scriitorii ruși care l-au format ca autor, despre mirosuri, mâncăruri și obiceiuri specific basarabene și nu numai.
Ioana Zenaida Rotariu: În același timp în care citeam Născut în URSS, reeditarea de anul acesta, apărută la Editura Polirom, mai aveam pe noptieră o carte pentru un club de lectură, Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi, publicată în colecția Anansi, cu o traducere de Petru Diamandi. În vremea când lucra la Demonii ritualul de scris al lui Dostoievski arăta cam așa – „În toamna anului 1872, Feodor se trezea în fiecare zi la ora două la prânz, se spăla pe față, se pieptăna și se așeza la masa de scris îmbrăcat într-o haină veche. Își răsucea o țigară și o fuma pe îndelete, bea două cești de cafea fierbinte sau un ceai cât mai tare. Samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor. Cel mai mult scria noaptea târziu, după ce Anna și copiii se băgau în pat – adesea lucra până la șapte dimineața.” În interviurile pe care le-ați acordat am descoperit că faceți duș după fiecare pagină scrisă și că atunci când vă așezați la masa de lucru, ușa camerei în care vă aflați trebuie să fie închisă. Ce alte tabieturi inedite mai are scriitorul Vasile Ernu? Aveți un drink, cum spun cei foarte tineri, care e neapărat să vă însoțească? Scrieți noaptea?
Vasile Ernu: Da, în perioada în care lucrez efectiv la scriere – căci există şi perioada de documentare care e altceva – am nişte tabieturi care-mi produc un confort psihic. Mai întâi: lucrez după un program bine stabilit cu minimum zece ore de muncă pe zi. În aceste ore nu am nimic deschis precum telefon sau reţele, care au devenit ustensile cam nocive. Caut să fiu singur – preferabil în alt loc decât acasă. Prefer zona urbană – sunt mai productiv în urban decât în natură. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Adică bănuiesc. Am nevoie de mult ceai: negru. Am nevoie de ceva pe cap: am douăzeci de tiubiteici orientale. Mă ajută să mă concentrez. Şi ţin uşa închisă la cameră chiar dacă sunt singur în casă. Uneori îmi pun la îndemână câteva cărţi clasice pe care le admir şi mai citesc din ele. Folosesc imagini legate de zona sau tema la care scriu. Mă ajută. Dacă ies serile în care scriu, prefer să ies cu oameni din alt domeniu, să nu discut despre domeniul meu: prefer muncitori, ţărani, sudori, constructori – orice, dar nu intelectuali. Ultimii te termină cu prostii şi discuţii inutile. Glumesc, dar cam aşa funcţionează.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte, Generația canibală, apărută în 2024 la Editura Polirom, surprinde începutul anilor ’90, căderea comunismului în blocul estic și intrarea într-o nouă lume, marcată de o libertate nelimitată și infinite mărfuri, privilegii care nu rămân lipsite de pericole – șomaj, inflație, dezindustrializare. În acest punct de creștere a tentațiilor și de schimbare a ritualurilor se naște noua generație – generația canibală despre care spuneți astfel – „Generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e peiorativ. E un alt tip de sensibilitate.” Povesteați și cum elevii cu care ați stat de vorbă nu înțelegeau cum e să trăiești fără bani – doar cu pachet, troc sau schimb de produse -, așadar, pentru tinerii din ziua de azi, generația acelor ani poate părea o generație dispărută și singura lor sensibilitate este asociată cu suprasaturația, cu imediatul, cu cerințele urgente și îndeplinirea acestora în decurs de câteva zile, dacă nu chiar ore. O generație care nu poate susține lipsa, golul, neajunsul, dar, până la urmă, nu de aici se nasc poveștile? Cum le explicăm asta?
Vasile Ernu: E normal să nu înțeleagă anumite lucruri aşa cum nici noi nu înțelegeam lumea bunicilor şi părinţilor noștri din epocile anilor ’30, ’40, ’50. Şi această neînțelegere vine din faptul că s-a schimbat total baza materială, economică şi politică. Există anumite continuități, dar sunt epoci care au multe discontinuități şi nu înțelegeam. Eu, copil născut şi trăit sub Brejnev – epoca cea mai stabilă a secolului XX – îmi era foarte greu să înţeleg epoca stalinistă. Aparent același regim, dar nu e chiar aceeași lume. Epoca stalinistă şi cea brejnevistă sunt epoci foarte diferite, chiar dacă regimul pare că e acelaşi. Şi între noi şi părinţi existau aceleași conflicte generaționale. Povestesc asta în cartea adolescenţei – Sălbaticii copii dingo.
La baza acestei neînțelegeri stă materia economică, socială şi politică din care e compusă fiecare epocă şi spiritul ei. Ea poate fi depășită parțial prin discuție, cunoaștere, înțelegere. Una dintre mizele acestor două cărți – Sălbaticii copii dingo şi Generația canibală – e acest dialog al cunoașterii şi înțelegerii. Eu încerc să explic prin povești două epoci. Pentru cei mai tineri, pentru cei ce nu cunosc, dar şi pentru generația noastră cu scopul de a reflecta pentru că nici noi nu pricepem bine ce s-a întâmplat cu noi. Munca de explorare, cunoaştere şi înţelegere e o muncă constantă, care porneşte de la nevoia de a depăşi necunoaşterea şi are la bază interogaţia. E bine să ştim să punem întrebările corecte – să lucrăm metodic prin îndoială şi întrebare.
Pentru mine această muncă de cunoaștere, de înțelegere şi dialog intergeneraţional este fundamentală.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-o discuție la RFI cu Mihaela Dedeoglu, la emisiunea Zebra ați făcut o distincție foarte interesantă în legătură cu generațiile dinainte și cele actuale – înainte oamenii se întâlneau să bea pentru a se deconecta, în vreme ce acum acest pretext este folosit în încercarea oamenilor de a se conecta. Am devenit atât de insensibili și deconectați de propriul sine, de realitate și de ceilalți încât pare că trăim o nevroză a replay-ului – actualitatea ne oferă posibilități, noi trebuie să răspundem, prietenii ne cheamă, noi trebuie să ne ducem, ceilalți participă, noi nu putem rămâne în urmă. Într-una dintre scrisorile adresate lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în cartea Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, publicată la Editura Trei, spuneți foarte frumos că, în timp, oamenii alături de care poți să taci devin foarte importanți – „E așa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să și tăcem, nu e neapărat să ne vorbim. […] Textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere.” E dificil să tăcem astăzi? Avem senzația că tăcerea înseamnă deconectare, dispariția de pe rețelele sociale și ștergerea din memoria celorlalți?
Vasile Ernu: Tipul de deconectare se schimbă foarte tare şi rapid din cauza tipului de muncă şi consum al timpului. Alcoolul, specific generațiilor industriale şi rurale, presupune o deconectare care durează în timp. Alcoolul e o deconectare prin socializare căci e de lungă durată. Pentru a te deconecta prin alcool e nevoie de timp. Timpul, munca clasică permit asta. Structura socială permite asta – oamenii au timp de mese lungi şi băute cu timp lung de 3-5 ore pe zi.
Perioada postindustrială schimbă viteza pentru că se schimbă munca: culmea oamenii muncesc mai mult, dar altfel. Deconectarea nu mai ţine de socializare ci de individualizare. E nevoie de rupere imediată şi de revenire imediată căci tipul şi munca postindustrială nu permite asta. De aici şi nebunia cu consumul în masă de substanțe – te deconectezi instantaneu, dar ai și soluții de revenire imediată. Totul e individual, nu colectiv sau comunitar, pentru că drogurile nu sunt pentru socializare. Chiar şi consumul de alcool s-a schimbat: toate chefurile de azi pe bază de alcool sunt pe shot-uri: mici şi intens – rupere rapidă. Înainte nu cunoşteam așa ceva. Existau prostii de amestecuri de vodkă cu bere, dar erau din cauza sărăciei. Acum shoturile sunt scumpe şi au efect rapid. Mimează efectul de drog cu tentă de socializare. E o clonă a vechii lumi în context nou de rupere instantă.
Încă o chestiune: crâșmele au început să se închidă mult mai devreme. De ce? Din două motive: viaţa a devenit mult prea scumpă. Noi eram mult mai săraci, dar ne permiteam să stăm cu săptămânile în crâşme – de neimaginat azi. Atunci viața era ieftină chiar şi în sărăcie. Azi totul e mult prea scump până şi pentru cei care lucrează mult şi au venituri decente. Asta în primul rând. În al doilea rând, studenții au început să muncească, ceea ce înainte era de neconceput. Studenția era ruptă de muncă. Munceai ocazional, doar vara, dar nu în timpul anului. Studenția era o epocă a educație prin cunoaștere și învăţare, nu prin muncă. Asta ne permitea să stăm nopţi la rând în cârciumi, iar ele deveneau a doua noastră facultate, uneori chiar mai importantă pentru că se discuta mult. Azi mai toţi studenții lucrează şi ultima bere e la ora zece în cursul săptămânii. E firesc, a doua zi sunt la birou. Asta a schimbat total ritmul de viaţă, consum şi relaționare. E bine, e rău? Judecăm şi tranşăm. Cert este că e diferit.
Cât privește tăcerea? Trăim într-o epocă bazată total pe comunicare. Comunicarea a devenit un job suplimentar căci dacă nu comunicăm ieşim din circuitul existențial: nu mai existăm. Chiar și în acest vacarm şi luptă pentru a exista prin comunicare, a tăcea face parte tot din actul de comunicare. Mai mult, uneori tăcerea devine un act de curaj şi chiar libertate, și chiar o formă de rezistență. E tare utilă ca practică subversivă şi de regăsire.
Ioana Zenaida Rotariu: Cărțile dumneavoastră mă fac să mă gândesc, inevitabil, și la scrierile lui Gheorghi Gospodinov, mai ales la romanul lui, Fizica tristeții, apărut în colecția Anansi, în traducerea Cătălinei Puiu, o superbă pledoarie pentru trecut și nostalgie, pentru obiectele de altădată și relația oamenilor cu acestea. Dumneavoastră amintiți de primii djinsî și prima geacă de blugi, de jvacika – guma de mestecat Made in URSS, de Habarnam și Buratino, în timp ce Gospodinov își amintește de casetofoane, mașini de scris, videocasete, VCR și telegrame, iar despre tamagotchi-uri are chiar câteva paragrafe – „Cinema pentru săraci. Ca tamagotchi-ul pentru săraci din bancul ăla vechi. Tamagotchi, dacă cineva își mai amintește, erau acele gadgeturi asemănătoare pagerelor (oare trebuie să explic și ce e un pager?), cu care ai grijă de animăluțul tău electronic, îi dai să mănânce la o anumită oră, îi dai apă, te joci cu el când începe să plângă. Iar când te plictisești, îl abandonezi zile întregi până moare de foame. Unde au dispărut toate tamagotchi-urile alea? La pagerele vechi. Omul nu realizează câtă moarte poate produce.” Și aici nu pot să nu citez și continuarea – „Să termin mai întâi bancul. Deoarece tamagotchi costa și el bani, a apărut tamagotchi pentru săraci. Și știți ce era? Un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Fix așa. Poate nu vi se pare haios, dar țin să adun și aceste mărunțișuri, toate lucrurile care au dispărut deja, nu mai sunt, sunt moarte. Știu că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă. Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.” Cum priviți ceea ce afirmă Gospodinov? Ce înseamnă trecutul pentru dumneavoastră?
Vasile Ernu: Culmea e că eu am fost primul editor al lui Gospodinov la Editura Cartier, graţie lui Gheorghe Erizanu şi cel care l-a adus înpreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi Oana Boca în România la festivalul nostru de pe vremuri. Adică ştiu ce face.
Ambii suntem pasionați de munca cu memoria – lucrăm pe paliere destul de asemănătoare chiar dacă avem obsesiile noastre. Pe mine mă atrage partea socială. E pasionant să încerci să vezi cum funcţionează memoria, cum selectează, ce păstrează şi să încerci să explici de ce e important să o menții în diversele ei forme. Ce păstrăm şi cum păstrăm. Poate principala mea muncă este legată de un soi de „politica a memoriei”, mai ales că eu sunt obsedat de cei fără putere, cei care de obicei nu au dreptul la memorie. Şi memoria e o chestiune de putere – cine şi cum decide ce rămâne. De exemplu, cei săraci nu prea au voie la memorie. Vezi cimitirele ţăranilor – sunt precum iarba: la două, trei generaţii le putrezesc crucile, iar în memoria colectivă rămân cei are au avut bani de piatră pentru mormânt.
Apoi sunt insectele şi animalele. Eu am scris multe povești despre animale sau insecte, dar pe zona de dresaj şi devenire. Până şi titlul cărţii, Sălbaticii copii dingo poartă cu sine acest joc al devenirii sociale. Ce e un câine dingo? Ce e un câine? Un câine e un fost animal sălbatic, un lup domesticit. Ce eu câine dingo? Un câine lup domesticit şi resălbăticit dar care nu mai e lup sau câine ci un soi de corcitură: nici domestic şi nici sălbatic. Am multe povești despre dresatul purecilor, papagalilor, ciorilor etc. Da, se poate dresa un purice şi din asta se pot învăța enorm de multe. Astea erau gadgeturile noastre. O lume fascinantă.
Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de casete îmi amintesc un fragment din Generația canibală despre viața din „microsocietatea studențească”, așa cum o numiți, în care, una din camerele de cămin fusese transformată în cinema non-stop. În timp ce faptele cotidiene se derulau, „un video conectat la un televizor Alfa produs în Chișinău învârtea casetele VHS fără să se oprească. Lumea se mai schimba, dar el mergea continuu.” Apoi capitolul se încheie cu o imagine superbă, chiar și pentru mine care nu am trăit neapărat acele momente, dar sunt sigură că putem spune că devin nostalgică prin contaminare – „Ne beam nesurile privind cum se depărtează acel Alfa Romeo din ale cărui difuzoare se auzea urlând Holograf: «Banii vorbesc, banii vorbesc / Unii te ridică, alții te lovesc. / Banii nu tac, banii se fac, Totul e în mâna lor, / Banii vorbeeeesc.»” Tot dumneavoastră spuneți într-un interviu „Am trăit vremuri tragice și glorioase.” Ce vremuri trăim astăzi? Și, mai ales, cum ne vom aminti oare de ele? Va mai fi loc de nostalgie și „melancolie într-o lume în descompunere”?
Vasile Ernu: Ai ales bine pasajele pentru a mă face curios până şi pe mine. Sunt tare pasionat de a găsi noile instituţii ale vremurilor despre care scriu: de la non-stopul de la colţul blocului la consignaţii şi săli video. Aşa cum mă pasionează să pot povesti o epocă prin culoare, miros, sunet: ce haine îmbrăcam, ce muzică ascultam, ce consumăm etc.
Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi.
Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc.
Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul. Acum este invers: depresii, lipsă de speranţă – tinerii sunt mult mai aplicaţi şi pragmatici – lipsă de romantism de şcoală veche. Emotivitatea se traduce astăzi altfel. Viaţa nu se mai trăieşte în triburi, ci într-un soi de individualism pe grupuri mici căci societatea e spartă. Emotivitatea este mai intimă şi mai mediată tehnologic: eu numesc asta – noua sensibilitate. Ea e mult mai interiorizată decât la noi şi e puţin vizibilă – e această faţă poker a generaţiei tinere. Ea e foarte diferită, dar foarte interesantă pentru mine. Eu o studiez de ceva ani şi sper la anul să scot o carte pe acest subiect: Părinţi şi copii în vremuri depresive.
Ioana Zenaida Rotariu: În 2018, cu prilejul lansării cărții Bandiții afirmați așa – „Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți. Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele.” Extrapolând din ficțiune în viața reală, cine e Vasile Ernu? Băiatul bun sau băiatul rău?
Vasile Ernu: Sunt ambele ca în Faust (Goethe):
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”
În viaţă e deseori pe invers – să dorești binele şi să faci rău. E o luptă continuă. Structural sunt modest pentru că sunt prea inteligent şi obsedat prin educaţie de a face bine. Dar demonii ies din noi când lumea nu se așteaptă. Şi nici noi. Toată viaţa încercăm să-i îmblânzim: totul e să nu-i lăsăm să ne posede precum Demonii lui Dostoievski. Am o serie de poveşti cu Demoni şi Sfinţi – sunt despre aceleași persoane care pot fi şi una şi alta. Aşa suntem noi oamenii. Cu toate că vrem să credem că binele învinge. În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Aveți un erou negativ de care sunteți atașat? Sau o carte pe care o (re)citiți tocmai pentru acest personaj?
Vasile Ernu: Eu sunt estic pur sânge şi eroii negativi deseori ne sunt mai dragi căci ne solidarizăm cu suferința lor, cu faptul că ei nu mai au nimic din dragostea celor din jur. E un tip de compasiune foarte stranie: ne plac păcătoșii nu pentru că ne plac actele lor, ci pentru că ei rămân singuri – probabil nici Dumnezeu nu-i mai iubeşte. Păcătoșii au nevoie de iubirea noastră. De asta nu prea mă pasionează sfinţii – mi se par aroganţi. Sacrificiul lui Hristos e pentru păcătoși nu pentru sfinţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Se spune foarte frumos că basarabenii „merg în ospeție” și tare ne-ar fi drag să mergem și noi alături de ei, cum fac și personajele autorului turc Burhan Sönmez – recent ați și publicat un interviu cu el -, în unul dintre romanele sale, Istanbul Istanbul. Stând de mai multă vreme într-o închisoare subterană, fără hrană sau apă, cei patru protagoniști își imaginează cum iau parte la tot felul de ospețe și desfătări culinare descrise de unchiul Küheylan. Acesta așază imaginar pe masa prietenilor raki, pește, legume de la aprozar, ceai și alte delicatese, stârnindu-le imaginația și păcălindu-le foamea. Aveți chiar și un interviu, acordat Florinei Pîrjol despre mâncare, despre simpatiile dumneavoastră mediteraneene și balcanice din zona culinară, despre mirosurile de toamnă din Bugeac, pe care le regăsim în „Mică trilogie a marginalilor”, o memorie a mirosurilor prezentă și în alte cărți pe care le-ați scris, cum ar fi Sectanții sau Bandiții, despre borșurile și tocanele pe care le preferați oricăror feluri de mâncare, dar și despre cel mai important element care însoțește mesele din Basarabia – povestea, atmosfera care se creează în jurul mesei, bucuria de a fi alături de ceilalți și de a împărți, dincolo de protocol sau etichetă, plăcerea de a chefui împreună. Vă invit să ne luați alături de dumneavoastră în acest exercițiu de imaginație și să ne povestiți cum petrec basarabenii Paștele? Când începe această sărbătoare și când se termină?
Vasile Ernu: Eu vin dintr-o comunitate protestantă cu filiere iudaice. Dar am trăit în mediul ortodox dominant. Cum scriu aceste rânduri în Vinerea Mare – să vorbesc altfel de Paşte.
Primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie a fost ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere. Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și cu retorica, mai rar vezi așa ceva. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte. Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând te impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane ducând steaguri în timp ce cântă, şi cântă, şi cântă. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori. Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit. În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moartea pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând! Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Ioana Zenaida Rotariu: Acum doi ani am fost în tabără la Sângeorz-Băi alături de Moni Stănilă și Sandu Vakulovski. La un moment dat, Moni ne-a spus că Sandu s-a gruzit, iar noi ne-am crucit :)) glumesc, pentru că nu înțelegeam. Moni ne-a explicat că a te gruzi înseamnă nu neapărat a te supăra, cât mai mult a te întrista și așa traduceți și dumneavoastră acest termen – „gruzul e un soi de tristețe foarte stranie.” Detaliați un pic aici, cum se gruzește de fapt un basarabean? Gruzul e un fel de frate al spleen-ului?
Vasile Ernu: Noi nu prea ştiam în adolescență de depresie – încă nu era un concept popular. Era mai degrabă ceva exclusivist, medical, pentru profesioniști. Asta nu însemna că ea nu exista – ci că nu era o cultură a depresiei la nivel discursiv.
Generaţia mea era marcată de două străi specifice: pofig şi gruz. Primul era o chestiune de atitudine, un fel de miserupism. Era un fel de revoltă pasivă despre care povestesc multe în Sălbaticii copii dingo. O revoltă faţă de regim şi generaţia mai mare prin miserupism definit ca o formă de indiferenţă şi sabotare. Noi ne revoltam prin neprezenţă, prin indiferenţă. Era o strategie al naibii de eficientă şi iritantă pentru putere şi cei mari. Noi nu mai respectam nici măcar ritualurile puterii, boicotam codurile sociale. În loc să stăm drepţi noi ne trânteam pe asfalt – adoram locurile sumbre, beciurile, subsolurile şi uniforma o degradam – o purtam pe invers.
Gruz – este o stare psihică apropiată de depresie dar una moale: e un amestec de tristeţe, melancolie care nu are o cauză clară şi o țintă clară. E ceva nedefinit. E cumva dincolo de cauzalităţile sociale care se rezolvau prin pofig. Gruz-ul ţinea mai mult de existenţial, de sens, de rost în viaţă.
Spleen se apropie de descrierea acestei stări. Păcat că româna nu are acești termeni exacți pentru diversele stări, căci ele sunt universale, cred. Daa, gruz sună bine: în traducere înseamnă – încărcătură, iar verbul gruziti – a încărca. În argou era foarte ofertant.
Ioana Zenaida Rotariu: „O carte citită te trimite la alte cărți”, lucru care s-a întâmplat și în cazul acestui interviu. Cărțile dumneavoastră m-au făcut să găsesc legături cu alte cărți și mărturisesc că mi-a plăcut ideea aceasta, pe care am furat-o tot dintr-un interviu pe care l-ați acordat în trecut. Ca încheiere aș vrea să propunem o rubrică nouă – „un interviu cu un autor te trimite la alte cărți”, așadar, recomandați-ne câteva titluri spre care să ne îndreptăm atenția în perioada următoare, mai ales că se apropie și Târgul de carte Bookfest, care va alea loc la București, în perioada 28 mai – 1 iunie.
Vasile Ernu: Of, e greu să recomanzi. Urmăresc foarte atent ce scot în materie de poezie şi proză cei foarte tineri: sunt curios de noua lor sensibilitate şi la problematicile pe care le aduc în discuție. Dar acum sunt într-o fază în care recitesc câteva romane clasice. Recitesc ultimul roman al lui Tolstoi – Învierea, Demonii lui Dostoievski, Franzen – Crossroads. Din mai multe nevoi – personale, dar şi legate de ce studiez acum. În rest, multă literatură română contemporană – probabil trecem prin cea mai bună perioadă a literaturii noastre scrisă vreodată.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
De la cititori #readingfunclub
Au găsit și un loc potrivit cărții – mai ales că sunt în Gara de nord spre Suceava
—
Citită parțial în perioada recentă de anxietate politică, “Generația canibală” a lui Vasile Ernu nu a fost o lectură ușoară. Poate pentru că romanul îmi aduce aminte prea mult de tranziția postcomunistă, prin care eu însămi am trecut, visând alături de mulți alții laptele și mierea vestului, dar gustând din plin amarul și fierea capitalismului.
Democrația vine la pachet cu o serie de lecții dure și repercusiuni nefaste: șomajul masiv, închiderea fabricilor și uzinelor, privatizarea diverselor sectoare. Oamenii debusolați socio-politico-economic, aleg cu ușurință blugi de la turci, coca-cola și casete vhs, păcălindu-se că sunt și ei o parte din occident și libertate. Se produce un decalaj tsunami între idealurile tinereții și realitatea dură a societății românești postdecembriste, discrepanță care și astăzi încă se mai resimte.
Mi-a plăcut stilul scriitorului, lucid, cu un umor fin dar peste măsură de profund, intim și metodic. Ernu reflectă asupra unei perioade de mari transformări istorice atât din România și Basarabia, interval redat cu sinceritate și acuratețe. Povestea șocantă și plină de tristețe a Svetlanei Mihaela Tănasă mă va bântui o bună bucată de timp de acum încolo…
“În general, elita numită democratică a României a fost profund antidemocratică și prădătoare, indiferentă la nevoile și interesele pululației.”
“Eram foarte convinși că ceea ce ne lipsește sunt banii și mărfurile pe rafturi. Cum suferiserăm mult în timpul regimului anterior, eram convinși că odată cu libertatea a venit și binecuvântarea ca un răspuns, ca o răsplată la suferința noastră. Eram de o naivitate condamnată la distrugere.”
“Durerea cea mare pe care e tot mai greu s-o ascundem-tranziția-a avut prea mulți perdanți și prea puțini victorioși. Victorioșii puțini au luat tot-perdanții mulți au rămas cu răni, nemulțumiți, umiliți și cu o dorință de revanșă teribilă.”
O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
Victor Teișanu – Revista Hyperion nr.6, 2025
După ce închei lectura celor aproape 600 de pagini, cât înseamnă Generaţia canibală semnată de Vasile Ernu (Iaşi: Ed. Polirom, 2024), te întrebi mai întâi ce-ai citit de fapt? Un roman social, secvenţe de jurnal comentate, analiza sociologică a agitaţilor ani 90, evocări, ori pur şi simplu prezentarea epocii tranziţiei din unghiul de vedere al unui martor şi totodată participant angajat în noianul evenimentelor, mereu tentat să mixeze datele memoriei cu imaginarul învolburat al scriitorului din el? Răspunsul, oricum am încerca altfel, trebuie să conţină toate componentele de mai sus şi poate multe altele. Pentru că Generaţia canibală e în primul rând un fragment de istorie vie, cu toate ale ei, încă obsesivă şi neelucidată: istoria epopeicului deceniu de după căderea regimului comunist în Estul european văzută prin prisma subiectivă, dar sinceră, a unui tânăr venit din Basarabia, cu o sensibilitate complexă, puternic amprentată de spirit slav, evident mai ales în momentul impactării spaţiului geografic de dincoace de Prut. O sensibilitate înclinată să perceapă lucrurile preponderent sub aspectul lor tragic. Am completa însă că nici mentalul mioritic n-a fost vreodată mai puţin fatalist. Vasile Ernu devine astfel un prodigios cronicar de istorie recentă. Naraţiunea sa, în egală măsură literară şi jurnalistică, se transformă până la urmă şi într-un fel de bildungsroman, ilustrând evoluţia personajului-povestitor de la începuturile candide şi visătoare către ipostaza insului matur, capabil nu doar să navigheze printre meandrele realităţii, ci şi să separe adevărul istoric de aparenţe. Parcursul cronologic al faptelor devine astfel o fascinantă călătorie iniţiatică, la capătul căreia eroul, dacă nu se consideră purificat, în sens aristotelic, va dobândi măcar un cu totul alt mod de a percepe realitatea. Şi anume, va privi datele acestei realităţi cu circumspecţie, într-o cheie sceptică, pentru că viziunea idealizată a anilor 90 s-a dovedit a fi, în cazul său, care vorbeşte de fapt în numele întregii sale generaţii, o imensă deziluzie.
Cartea lui Vasile Ernu se referă, concret, la radicala schimbare de paradigmă politică, socială, economică, religioasă şi culturală din Basarabia şi România, petrecută în ultimul deceniu al veacului 20, schimbare ce a bulversat total şi dramatic această zonă estică a Europei. Deşi tăvălugul demolator privea întreaga societate, Ernu priveşte evenimentele mai ales din perspectiva celor tineri, ca principali agenţi ai schimbării şi, în prezent, după opinia sa, victime ale dezastrului general. Aici, fireşte, analiza autorului pare din capul locului pornită să demonstreze că anii respectivi au dislocat nu doar un regim politic, ci şi confortul unei lumi, (e drept, săracă şi izolată, dar oarecum stabilă şi predictibilă în felul ei), provocând suferinţă şi haos. Epoca la care se referă memorialistul, însemnând disoluţia statului şi a instituţiilor şi instaurând arbitrariul, corupţia şi puterea banului, e sinonimă conform acestei interpretări, cu „Epoca Western a Estului: epoca noastră canibală“ (p. 20). Şi nu e vorba doar de canibalizarea relaţiilor dintre oameni, ci, mai grav, de canibalizarea propriilor iluzii referitoare la un viitor mai bun. Se trăia cu fascinaţia Vestului, cel plin de ispite, încât la o nuntă, undeva într-un sat, comesenii lasă baltă veselia şi bucatele tradiţionale spre a urmări noul episod din serialul Twin Peaks. Ierarhiile de orice fel au fost abolite. În Basarabia un actor cu bun renume cedează presiunii psihologice şi devine cerşetor, iar profesorii, pauperizaţi, fac negoţ cu mărunţişuri la colţ de stradă spre a-şi hrăni familia. Suntem în etapa în care, pentru a supravieţui, contează mai mult protecţia găştilor mafiote decât instituţiile statului. La basarabeni funcţionau temuta krâşa cu executorii ei, vestiţii rakeţi. Imaginea unei lumi care se dezintegrează, înlocuind valoarea şi meritul cu diplome cumpărate şi CV-uri măsluite, pare un laitmotiv în naraţiunile lui Vasile Ernu. El este genul de analist care priveşte doar jumătatea goală a paharului, dar altfel extrem de meticulos şi aducând, din punctul lui de vedere, argumente imbatabile. De aici şi tabloul atât de sumbru al unei Românii (şi Basarabii) definitiv debusolate şi navigând în derivă spre nicăieri. Între atâtea pagini memorabile se numără şi cele care descriu călătoria cu trenul de la Galaţi spre Târgu Bujor. În vagoanele insalubre şi dezolante lumea fuma şi bea, toţi „erau beţi, dar încă fericiţi şi plini de speranţă“, neştiind că se aflau deja „în epoca tranziţiei spre nicăieri“ (p. 466). Însuşi trenul acela hârbuit „avea speranţa că merge încă undeva“. Dar „speranţa se va pierde ceva mai târziu“ (p. 406), ne avertizează profetic autorul. Asemenea avertismente sunt strecurate de nenumărate ori, căzând ca nişte lovituri de trăsnet în mijlocul petrecerilor fără sfârşit ale tranziţiei şi inducând mereu ideea că asistăm la o farsă tragică a istoriei, la un fel de „canibalizare veselă“ (p. 420). Şi cine sunt canibalii? Dincoace de Prut sunt tinerii, proaspăt ieşiţi din comunism şi trăindu-şi paroxistic libertatea, ca într-un carnaval, iar din Basarabia, „prima generaţie care mergea cu trenul nu spre Siberia, ci spre Vest“ (p. 46). Dar dincolo de veselia naivă a celor tineri, ne spune Vasile Ernu, se înfiripa însă, treptat, degringolada. Locuitorii Estului făceau cunoştinţă cu vocabule noi, al căror conţinut otrăvit avea să-i împingă puţin câte puţin pe culmile disperării: privatizare, inflaţie, speculă, bursă, disponibilizare, faliment etc. Motiv pentru autor ca procesul de occidentalizare să fie cercetat şi descris mai ales în ipostaza sa distructivă şi în culori macabre: „Descompunerea Estului a fost o mină de aur (…) pentru întregul Occident. Cadavrul însângerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piaţă, resurse materiale şi mai ales umane imense. Mult sânge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurând şi aparent îmbătrânit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“ (p. 378). Conform opiniei autorului schimbările sunt de faţadă, ascunzând în ele, prin falsitate şi cruzime, indicibile drame omeneşti. Devine relevant exemplul cafenelei Skazka din Cahul, altădată local unde părinţii îşi aduceau copiii pentru destindere, acum redenumită Escobar, cu un bolid de lux la intrare şi inaccesibilă muritorilor de rând. Iar concluzia autorului e răspicată: „Asta e lumea pe care aţi construit-o. Restul e gargară“ (p. 455). Altfel spus, trecutul a fost mai bun decât prezentul. Şi totuşi, către final, comparând cele două feţe ale timpului, analistul încearcă să împace contrariile şi să impună echidistant opinia unui alt personaj emblematic al anilor 90, jurnalistul A. G.: „Nu mi-a plăcut cum eram, dar nici ce-am devenit nu-mi place“ (p. 544). Spre deosebire de Vasile Ernu, alţi comentatori ai tranziţiei către o societate liberală văd însă jumătatea plină a paharului. Adică bunăstare mai multă, avânt în economie şi infrastructură şi mai ales şanse mari de succes pentru iniţiativa privată. Vilele devin astăzi o banalitate în orice sat, iar staţiunile de lux de la noi şi din ţări exotice sunt mereu copleşite de români. Cum ar veni, adevărul e situat undeva la mijloc: au dreptate şi optimiştii şi scepticii, pentru că succesul şi eşecul funcţionează fără întrerupere în istorie. Important e ca procentul celor eşuaţi să fie cât mai mic. Lui Ernu, privind spre trecut, inclusiv sărăcia i se pare o virtute, fiindcă „e mult mai uşor să suporţi egalitatea în sărăcie decât inegalitatea în bogăţie“ (p. 391), aforism amendat în altă parte cu adaosul că, totuşi, inegalitatea nu e preferabilă nici în sărăcie. Ne aflăm deci într-o dilemă fără soluţie, deoarece în socialism, conform definiţiei lui Proudhon despre proprietate, „averea era legată de ideea de hoţie“ (p. 520), în niciun caz ca rezultat al muncii. Căci „din muncă se puteau face doar bătături şi hemoroizi“, ne asigură iarăşi aforistic autorul. Deci: mai bine sărac lipit pământului, dar curat. Însă indiferent de cauze, exemplele de vieţi eşuate în spaţiul amăgitor al anilor 90 sunt numeroase în cartea lui Vasile Ernu şi contribuie din plin la impresia că autorul a întreprins, adunând mii de probe, un veritabil rechizitoriu al tumultuoşilor ani 90, atât în România, cât şi în Basarabia.
Cum remarcam la început, Generaţia canibală, în dimensiunea sa caleidoscopică, are şi o substanţială componentă sociologică. Ernu studiază atent medii şi etape istorice, formulând constatări adesea originale despre locuri, vremuri şi oameni. Călător experimentat, el încearcă definiţii şi sinteze, uneori discutabile, dar totdeauna interesante prin metodologia şi inventivitatea raţionamentelor. E preocupat de diferenţele dintre urban şi rural, în trecut şi astăzi, care ţin de mentalitate, educaţie şi condiţii materiale, dar şi de zonele geografice, capabile să potenţeze calităţi şi defecte. Avem adevărate studii şi statistici despre viaţa studenţească în anii tranziţiei, la Iaşi şi la Cluj, cu forfota şi promiscuitatea căminelor, intrate şi acestea în era libertăţii neîngrădite, dar şi a luptei acerbe pentru supravieţuire. Deplasările dinspre Chişinău spre Iaşi, cu munţi de bagaje alimentare şi vestimentare, ca şi organizarea „tribală“ din căminele studenţeşti sunt consemnate în pagini incandescente, de maximă calitate literară. La fel ca secvenţele privitoare la Căminul 16 din campusul „Hasdeu“, socotit „Templul studenţilor de la Cluj“, în fapt „un simbol al haosului total“ (p. 319). Perioada ieşeană pune deja în discuţie diferenţele dintre tinerii de pe cele două maluri ale Prutului, basarabenii trebuind să facă eforturi multiple spre a se integra în noul topos socio-cultural. Concluzia analistului Ernu privind acest subiect, având în faţă şi exemplul vestitului Sergiu (Serghei) Malagamba, este că reuşita adaptării cere doar atât: „să fii tu însuţi!“, indiferent de context. Doar astfel basarabeanul Malagamba s-a impus, generând în divertismentul dâmboviţean şi o nouă stare de spirit, malagambismul, „cel mai important curent al tinerilor moderni din România, adus de la Chişinău, nu de la Paris (…) Asta înseamnă integrare“, conchide ferm autorul (p. 360). Şi numai aşa pot fi contracarate diferenţele cumulate de basarabeni după nefastul an 1812. Între altele Ernu este convins că băşcălia, savurată dincoace de Prut, este respinsă de basarabeni, ca nefăcând parte dintre faţetele legitime ale umorului. Tot aşa cum manelele, cu izul lor balcanic, s-au impus greu la Chişinău, unde părea de nezdruncinat specificul „şansonului“ rusesc. Analistul crede sincer că schimbările n-au însemnat progres pentru Basarabia, ci ruralizare. Cum n-au fost benefice, sugerează Vasile Ernu, nici pentru România unde, din raţiuni globaliste, se pierde puţin câte puţin, dar sigur, câte ceva din specificul nostru identitar. Radiografiile sale sociologice fac parte organică din naraţiune, argumentaţia purtând mereu amprenta autorului. Câteva afirmaţii cu această pecete personală sunt de reţinut. Precum: „Faţă de Iaşi, Clujul era vizibil mai provincial, dar cu pretenţii de Paris (…) Iaşiul era superliberal, Clujul, cel mai conservator oraş în care am stat“ (p. 260). Sau în altă parte: „Clujul mereu a fost în zona etnic românească mai degrabă rural decât urban. De Sibiu nici nu mai zic, este un oraş profund rural“ (p. 201). Aceste trăsături cu privire la sat şi oraş detectabile în Ardeal seamănă bine cu ce s-a întâmplat şi la Chişinău, fiindcă ambele zone au fost puternic determinate istoric de regimuri politice imperiale. Diferit stau lucrurile, susţine Ernu, în capitala Dobrogei: „Constanţa este însă exact opusul: de o urbanitate a populaţiei pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri în România“ (p. 201). Mai avem un spaţiu citadin apreciat la gradul cel mai înalt: „Bârladul (…) poate cel mai urban oraş mic al României“ (p. 410). Analistul ne mai surprinde odată afirmând că „nu e nimic mai trist decât un oraş de dincolo de munţi: tristeţea oraşelor transilvănene e sfâşietoare, melancolică, duioasă“, acolo „şi veselia e tristă“, iar „Clujul are tristeţea ca marcă înregistrată“ (p. 303). Nu întâmplător „casele românilor clujeni sunt cetăţi de nepătruns“ (p.303), crede autorul, aluziv la ospitalitate. Cât despre psihologia moldovenilor descoperă că aceştia, în orice situaţie, „lăsau impresia că au timp suficient“ (p. 114). Pentru a spulbera din capul locului orice îndoială cu privire la propriile constatări, toate analizele sale fiind considerate corecte, autorul devine la fel de generos cu superlativele şi în privinţa „resursei“ umane: „Nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni aşa de inteligenţi şi aşa de plini de umor ca la Iaşi“ (p. 109). Şi: „cei mai urbani copii pe care i-am cunoscut sunt, dacă nu punem la socoteală Bucureştiul, constănţenii“ (p. 201). Iar din echipa care scotea la universitatea clujeană, prin 1997, o nonconformistă revistă filosofică (de gândire underground), făceau parte „printre cei mai geniali copii ai României anilor 9o“ (p. 338). Profesorul Liviu Ciortuz din Iaşi este „unul din cei mai importanţi matematicieni est-europeni“ (p. 283), în timp ce despre universitarul clujean Adi Sârbu afirmă fără a ezita: „Nu cred că am întâlnit trei oameni de nivelul lui în România“ (p. 298). Întocmind liste cu crâşmele frecventate de studenţi în anii tranziţiei, Vasile Ernu stabileşte iarăşi ierarhii pe cont propriu: Gardu Verde era „cea mai populară crâşmă ieşeană din toate timpurile“ (p. 117), iar la Cluj Muzic Pub devenise „cea mai frumoasă crâşmă din oraş“ (p. 295). Tot aşa cum CD Radio nu era faimos doar între clujeni, fiind de fapt „poate cel mai bun din ţară“ (p. 280). Un calificativ tot atât de tranşant se referă la Chişinău unde, cu numele Doina, avem „cel mai mare cimitir din Europa“(P. 416). Relatările autorului sunt analitice până la detaliu, dublate necontenit de martori şi mărturii, de statistici şi argumente, încât până la urmă cititorul, copleşit de amploarea şi farmecul emoţional al discursului, acceptă întregul narativ, inclusiv concluziile, ca pe ceva de necontestat. Chiar dacă, rod al propriilor experienţe de viaţă, nu poate împărtăşi pe deplin aserţiunile lui Vasile Ernu, precum cele referitoare la fenomenul Piaţa Universităţii 1990 („mai degrabă sectă decât mişcare politică“, p. 151), apărarea invaziilor minereşti în Capitală, elogierea colhozurilor sau denigrarea cu orice preţ a Vestului (în Occident important e ca părinţii, murind, să nu-ţi lase moştenire datorii: „Dacă te lasă fără nimic, eşti fericit“ (p. 486). Dar indiferent despre ce vorbeşte, Vasile Ernu posedă arta compoziţiei savuroase, bazată în principal pe spontaneitate şi inepuizabilă fantezie. Discursul său lasă mereu impresia oralităţii necontrafăcute, un fluid alcătuit din particule care se îmbină armonios. Stilul colocvial se păstrează şi când se ocupă de teme şi subiecte grave, în care trebuie să prevaleze elementul emoţional. Sentimentul oralităţii domină şi în cazul nenumăratelor digresiuni care conferă cărţii, dincolo de caracterul ei documentar, atributele beletristicii. Atunci autorul, după lungi şi aparent independente divagări, ca după un repaos neprogramat, revine nonşalant la firul epic: „Aşa. Unde rămăsesem?“ (p. 269).
Cele trei „cărţi“ care compun Generaţia canibală, (Aer: spre Iaşi; Apă: spre Cluj şi Foc şi pământ: Basarabia) conţin şi numeroase referinţe culturale, reflectând parcursul intelectual al autorului, dincolo de tribulaţiile epocii. Densitatea acestor referinţe creşte odată cu instalarea, pentru 12 ani, la Cluj unde experimentele în domeniul artei şi culturii vor atinge punctul culminant. Iaşiul universitar s-a impus atenţiei sale, ca student la filosofie, prin câteva nume, din care se reţin logicianul Petru Ioan şi mai ales profesorul Ştefan Afloroaiei, pentru că „preda o hermeneutică de primă clasă“ (p. 122). Ca degustător de gândire filosofică, nu pare atras de M. Eliade, cu toată „acea pasiune fierbinte şi acea dezlănţuire“ a stilului acestuia, şi nici de E. Cioran, „un religios confuz, metaforic, paradoxal“ (p. Eseu HYPERION 161 L 151). Clujul însă, unde se mutase pentru un master în filosofie, urma să-i ofere un câmp de acţiune şi mai generos. Cunoaşte întâi câţiva universitari de excepţie. Dar pătrunderea în rândul noii elite artistice din capitala Ardealului s-a produs prin intermediul unor antreprenori maghiari care, mărturiseşte Vasile Ernu, „sunt marea mea descoperire şi comoară de la Cluj“ (p. 303), fiindcă ei administrau atunci „zona culturală care conta cu adevărat, zona modernă avangardistă“ (p. 281). Şi astfel, în continuarea aventurii cognitive începută la Iaşi, facem cunoştinţă acum cu multele şi spectaculoasele sale avataruri culturale din Transilvania: colaborator la CD Radio, în echipa celor de la Casa Tranzit, care promova cultura independentă locală, înainte de TIFF şi Untold, odiseia editării şi tipăririi revistei studenţeşti Philosophy & Stuff şi încă altele. E perioada când Mihai Pop reuşeşte lansarea pictorului A. Ghenie şi în Cluj răsună şlagărele trupei basarabene Zdob şi Zdub, poetul Ion Mureşan poate fi văzut în compania lui Sandu Vlad la crâşma Ema, iar în atmosfera promiscuă a căminelor studenţeşti se recită din poezia subversiv-macabră a lui Dan Sociu. Indiscutabil, un merit important al cărţii este şi scoaterea în evidenţă ori de câte ori se iveşte prilejul, a etosului basarabean, cu specificul şi valorile sale. Cum e şi firesc, în pofida atâtor ani de peregrinări prin istorie şi geografie şi trăind dincoace de Prut, Vasile Ernu rămâne în adâncul inimii consubstanţial inclusiv cu frumuseţea şi pitorescul graiului din Basarabia, „cu toate rusismele şi amestecurile posibile“ (p. 134), deşi asta nu se vede în scriitura sa. Iar Generaţia canibală, noua sa cronică de istorie recentă, e ca o oglindă în care putem vedea adevăratul nostru chip, chiar dacă acesta nu e tocmai ce ne-am fi dorit. Şi oricât de contrariaţi ne-am declara din când în când urmărindu-i discursul, trebuie să recunoaştem că în multe secvenţe ale cărţii ne regăsim şi noi, contemporanii lui Ernu, cu îndoieli, speranţe şi întrebări la care nu există doar un singur răspuns. Scriitorul ne oferă deci un document de extracţie socială şi politică nu doar incitant, ci şi profund necesar, acum şi în viitor.
Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
La Casa Tranzit inainte de lansare am vorbit pentru Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
A fost o întâlnire emoționantă – și lungă
“…am ajuns în faza istorică în care culegem roadele epocii ‘90: ce am semănat începem să culegem. De fapt, asta este o altă miză majoră a cărții: să încercăm să analizăm ce am făcut în acea epocă, să vedem care sunt bazele schimbării, unde se află greșelile noastre – ca să știm la ce să ne așteptăm. Și vă avertizez că nimic bun nu ne prea așteaptă. De asta am spus că vine epoca revanșei. Acolo se ascund multe probleme nerezolvate – acum ele explodează.” spune Vasile Ernu despre “Generaţia canibală”.
Vorbim şi despre Tranzit House, Music Pub, Insomnia Cafe & Bistro, Facultatea de Istorie şi Filosofie | Universitatea Babeş-Bolyai, Clujul anilor ’90, dar şi prezentul buimac
Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”
Interviu / Laurențiu Dulman / Clivaj /12 aprilie 2025
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A avut rubrici în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, Libertatea, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. Câteva dintre cărțile lui: Născut în URSS (2006), Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Intelighenţia rusă azi (2012), Sunt un om de stânga (2013), Sectanţii (2015), Bandiţii (2016), Războiul pisicilor (2019), Izgoniţii (2019), Sălbaticii copii dingo (2021). E unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
Laurențiu Dulman: Salut, Vasile! Întâi de toate, mulțumesc că ne-ai recomandat la două ore după ce am lansat site-ul, ne-a ajutat mult. Întâmplarea face ca interviul ăsta să mă prindă taman la Cluj, unde n-am mai fost de un sfert de secol. Pretextul dialogului nostru e cartea ta cea mai recentă, Generația canibală, apărută anul trecut la Polirom. Hai să începem de la mijlocul cărții, unde ai instalat două capitole dragi mie: Jurnal de Cluj I & II. Zi-mi, te rog, cum ai ajuns la Cluj și cum i-ai cunoscut pe Sebastian Big și Ciprian Mihali. Cu primul m-am îmbătat la Olimpiada de Științe Socio-Umane din 1996 și am discutat despre Hegel într-o cantină de internat, iar pe al doilea l-am întrebat acu vreo 15 ani dacă vrea să publice la Idea Diferendul lui Lyotard, din care tradusesem o treime pentru licența mea la Filozofia din București – răspunsul lui Mihali, pe care l-am folosit deseori cu directoarele editurilor pe unde am lucrat, a fost magistral: „Laurențiu, nu riscă să devină un bestseller.”
Vasile Ernu: Salutare! Vai, câte lucruri avem în comun, haha! Nici nu știam. Mai întîi, despre recomandare: sunt foarte atent la tot ce se întâmplă pe multe segmente culturale, sociale și politice. Sunt, de felul meu, tare curios și mă tem cel mai mult de ignoranță. Poate de asta sunt mereu cu ochii pe tot ce mișcă, deși cu vârsta devine tot mai greu. M-a bucurat mult apariția platformei voastre. Și când dau de ceva bun, bag pe gât tuturor: anunț și recomand, pentru că solidaritatea și generozitatea nu costă, ba chiar fac foarte bine.
Pomenești niște nume cunoscute, oameni pe care-i prețuiesc, și asta mă bucură. Am stat în multe orașe și am cunoscut multă lume, iar perioada petrecută la Cluj a fost foarte complicată și complexă – am cunoscut enorm de multă lume. De felul meu, sunt un tip relațional și îmi fac repede cunoștințe. Copilul meu e convins că și pe Lună am prieteni, amici, cunoscuți.
În carte sunt câteva orașe cărora le-am dedicat spații largi, pentru că am locuit acolo: Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și București, plus orașele de tranzit. Anii ʹ90 sunt legați de ele în istoria mea personală. Iar Clujul în mod special. Chiar cred că voi mai scrie o carte mică doar despre experiența clujeană, pentru că acolo am avut câteva proiecte care acum mi se par al naibii de interesante ca povești ce pot explica mai bine dinamica acelor ani. De exemplu, am povestit destul de puțin despre fenomenul Philosophy & Stuff tocmai pentru că nu am vrut să mă abat de la tema centrală a cărții, istoria anilor ʹ90. Poate că în câțiva ani voi reveni mai aplicat. Plus că mă interesează să explic genealogia ideilor și practicilor sociale de stânga la care am fost martor. Sunt totuși primul din generația postdecembristă care a fost etichetat oficial ca fiind de stânga, fără să fac mare caz de asta: pe atunci, oamenii treceau pe cealaltă parte a străzii când mă vedeau, pentru că era o etichetă tare nasoală. Asta s-a întâmplat prin 2006, când domnul Patapievici a publicat un articol lung după apariția cărții mele Născut în URSS. Se uită, dar cred că este foarte interesant cum s-au desfășurat anumite genealogii politice, culturale etc.
Povestea de la Cluj clar trebuie aprofundată: cum a apărut un anumit tip de reflecție de stânga într-un oraș ultraconservator și în rândurile celei mai rurale populații urbane din România – mă refer la populația românească, nu la cea maghiară. E un fenomen extrem de interesant!
L.D.: Apropo, ce diferențe de cultură civică și de practică democratică ai observat între etnicii români și etnicii maghiari din Cluj?
V.E.: O, da! Am o experiență consistentă pe tema asta – și e foarte prezentă în carte –, pentru că eu am descoperit nu doar anii ʹ90, ci și România ca pe un soi de nouă patrie. Eram ultimul copil al Imperiului – etnic român dintr-o familie care trăise de generații în Imperiul Țarist și în URSS – și am venit în România anilor ʹ90 ca în „țara mea”, dar era o țară care mi se dezvăluia ca „străină”. Era un spațiu care mi se revela ca „al meu, dar străin”. De-a lungul cărții, vorbesc mult despre procesul de „învățare” prin care am trecut și despre descoperirea diferențelor față de comunitatea din care veneam, diferențe care au la bază, zic eu, o cultură materială, istorică, socială, economică și administrativă diferită. E o temă dragă mie.
În Cluj, cea mai mare surpriză a fost descoperirea lumii maghiare, care, culmea, a fost mult mai deschisă cu mine decât lumea românească. Eu la Cluj am cunoscut românii prin intermediul maghiarilor, care m-au primit ușor, am locuit cu ei, am avut primele joburi date de ei etc. Dacă ne uităm atent, în anii ʹ90 cam tot mediul urban progresist și zonele culturale vii, alternative și avangardiste din Cluj erau ale comunității maghiare: Music Pub, Casa Tranzit, Insomnia – și erau deschise pentru români, firește.
Românii erau mai apropiați de patriotismul de tip Funar. Asta ține cumva și de istoria orașului, a regiunii: românii au fost populația majoritară din mediul rural, cu o prezență târzie în urban. Urbanul era la Cluj dominat de maghiari, evrei, germani – la fel ca în cea mai mare parte a Transilvaniei. E o stratificare socială care te face să te gândești la un sistem de caste. De asta eu obișnuiam să spun ironic: Clujul e orașul cu cea mai mare populație rurală din țară.
Venind de la Iași, Clujul mi se părea un oraș mai conservator și cu trăsături mai rurale decât Iașiul. Dar asta ține de moștenirea Imperiului. În Basarabia e la fel, doar că e alt Imperiu și sunt alte etnii. Chișinăul modern a fost un oraș dominat de ruși și de evrei până târziu: sovieticii l-au făcut „moldovenesc” prin dezvoltare și deschidere spre moldovenii din rural. Transilvania are orașe cu o populație etnic românească cu practici mai rurale decât în Moldova sau Oltenia. Mă refer strict la români. Repet: ține de moștenirea istorică. Dacă nu mă credeți, mergeți la Sibiu și verificați. Și nu e nimic peiorativ în asta: e istoria noastră și are cauzalități clare. Bisericile românești sunt la marginea orașului, unde cândva era sat, nu în centru – cele din centru sunt de după Unire. Dar în două generații vom uita cine a făcut aceste orașe. Nu că ar fi bine…
Pe scurt, descoperirea lumii maghiare a avut pentru mine un rol emancipator și m-a ajutat să înțeleg aceste probleme, oferindu-mi o perspectivă mult mai complexă. Tot la Cluj am descoperit și un fenomen superinteresant: „copiii medievali”, cum îi numesc eu pe cei din zonele rurale de munte unde nu au existat CAP-uri. Sintagma nu e peiorativă, ci se referă la faptul că acolo s-a păstrat un tip de viață arhaică pe care satele de la câmpie l-au pierdut total. Lipsa CAP-urilor a conservat un tip de sat și un mod de a munci care au dispărut din alte zone. Mai ales că forma de organizare a CAP-ului a produs o mutație nouă: a făcut din țărani un soi de muncitori agricoli foarte moderni în practici – ei de fapat aveau un ritm de viață modern, la fel ca al muncitorilor, numai că nu erau la uzină, ci la câmp. Satele începuseră să aibă trăsături moderne urbane. Dar când vedeai acești copii fascinanți de la munte, obișnuiți cu forme de muncă tradiționale – câmp, vite, pădure –, aveai impresia că ei coboară direct din „Evul Mediu”, adică dintr-o lume total dispărută, dar care se conservase bine în unele zone. Eu așa ceva nu mai văzusem. Dar acești copii aveau o capacitate imensă de adaptare și o energie enormă: în câțiva ani recuperau tot cu o forță teribilă.
L.D.: Să ne întoarcem la începutul cărții, la venirea ta în România. Cum ai ajuns la Iași?
V.E.: Simplu, cu trenul. Eu susțin că în Imperiu – fostul URSS –, se intră și se iese cu trenul. De ce? Pentru că la graniță există un ritual unic, de tip Transformers. Acolo se schimbă ecartamentul într-un mod fascinant: e un amestec de Transformes și Mad Max, mașini imense care ridică trenul la înălțime pe bucăți și îi schimbă roțile, pentru că e alt ecartament. Acolo vezi aproape fizic ce înseamnă diferența, înțelegi că ieși dintr-o lume și intri în alta. Ți se schimbă tot – inclusiv creierul! Glumesc, dar e o metaforă puternică pentru marile transformări ale epocii și pentru trecerea la alte geografii și istorii. Sunt foarte pasionat de aceste transformări materiale, care uneori sunt mai puternice decât ideile. Mă interesează istoria materiei: de exemplu, de ce peisajul administrativ diferă de la un regim la altul. De ce sunt plantați pini siberieni în fața instituțiilor administrative?
Primul român văzut de mine a fost un vameș. M-a șocat diferența dintre vameșul sovietic – foarte impersonal și militarizat, mașinal în tot ce face – și vameșul român, care purta o uniformă la mișto, pur convențională, personalizată, și se comporta după cum avea chef, total neinstituționalizat și negociabil.
Am ajuns cu un tren în care ne aflam mii de studenți și liceeni: era toamna lui ʹ90, septembrie. Am debarcat la Iași, în Gara Nicolina. Eram primul tren care mergea spre Vest, nu spre Est. Acolo ne-au repartizat pe orașe, să mergem mai departe. Eu am rămas la Iași.
Doamnele care ne așteptau în complexul studențesc Pușkin din Copou ne-au întâmpinat cu: „Vin rușii!” Așa am intrat în noua mea patrie. Și de aici începe aventura colosală a anilor ʹ90: o epocă dementă – un fel de western al Estului – și o patrie nouă despre care știam câte ceva din cărți. Dar realitatea bate orice carte și orice film.
L.D.: În istoria postdecembristă, anii ʹ90 au fost o perioadă haotică, fertilă, nesigură, diversă și violentă. Cum ai trăit epoca asta?
V.E.: Meseria noastră e să povestim istoria trăită, să putem face aceste fresce sociale. Când reconstitui o epocă – și nu mai sunt la prima încercare, în alte cărți am reconstituit alte perioade –, e foarte important să găsești elementele cheie care compun epoca și să găsești tonul potrivit. Zeitgeist-ul unei epoci trebuie căutat în diverse elemente centrale. Cert e că anii ʹ90, prin comparație cu anii ʹ80, sunt vizibil diferiți printr-o dinamică și niște trănsformări radicale pe toate palierele: social, economic și politic. Dacă în România anilor ʹ70-ʹ80 părea că planeta Pământ nu se mai învârte, în anii ʹ90 ea sare de pe orbită și se rotește dement.
Literatura e ofertantă pentru că ne permite metafore care au putere de sinteză. La începutul anilor ʹ90, intrăm, cum îmi place mie să zic, în westernul Estului. E epoca noastră sălbatică, de unde se începe canibalizarea totală. Ce au trăit occidentalii în 200 de ani noi am intensificat și am trăit în 10-15 ani.
Ce este specific acelei epoci? Doar libertatea și speranța? Doar „jos comunismul” și democrația? Cu siguranță că am avut și asta. Am avut chiar câțiva ani de libertate cum aproape că nu a mai cunoscut partea asta de lume. Liberi nu doar politic, prin decapitarea regimului, ci liberi și de bani, și de muncă. De ce? A venit inflația și a ras toată acumularea, apoi au venit privatizarile și au distrus mai toate locurile de muncă pe stil vechi pentru clasa muncitoare largă și pentru țărănime. Ne-au eliberat și de acumulare, și de muncă – iar asta a adus poate cel mai dur fenomen: dislocarea totală a unor întregi pături sociale.
Eu încerc, practic, să deschid un imens șantier de regândire și reinterpretare a anilor ʹ90 care, din punctul meu de vedere, nu corespunde cu cel al establishment-ului. Adică se minte mult prin omisiune și prin folosirea unui adevăr parțial. S-au întâmplat prea multe lucruri la nivel politic, dar mai ales economic și social: schimbarea proprietății, schimbare economică radicală, schimbarea practicii și înțelegerii muncii – de la producție la comerț –, schimbarea ierarhiilor, relațiilor etc. Plus schimbarea radicală a felului de a consuma și a mecanismelor de construcție a prestigiului și a puterii sociale. Banii încep să aibă funcție politică – înainte nu aveau această funcție, ci doar una de schimb în formulă arhaică: statutul social era dat de cunoaștere și de job ca poziție socială. Aproape ca în vechea lume. Acum banii – adică ceea ce ai în sens de capital –, devin elementul central în toate. Ai bani, poți cumpăra orice – de la om la partid și țară. Intrăm într-o altă logică. Ferice de cel care-l va mânca primul pe aproapele său, căci el va stăpâni pământul!
L.D.: Îți propun să încheiem în prezent: care crezi că e specificul momentului pe care îl traversează România acum? Vezi asemănări cu anii ʹ90?
V.E.: Epoca în care trăiești e și cel mai greu de analizat pentru că nu prea permite distanțare. Iar pentru analiză și înțelegere e nevoie de distanță. Uite un banc auzit la Chișinău pe tema asta: se întâlnesc doi experți în geopolitică – avem mulți, că sunt fonduri, iar experții urmează fondurile. Primul întreabă: tu înțelegi ce se întâmplă acum? Al doilea zice: stai să-ți explic. Celălalt răspunde: să explic pot și eu, dar spune-mi, înțelegi ce se întâmplă?
Cartea mea începe cu trecutul – cei patru cavaleri ai Apocalipsei povestiți în stil Walter Benjamin, preferatul meu – și se termină cu prezentul, cu războiul din Est. Și eu susțin că mai tot ce avem acum este legat direct de anii ʹ90. Generația canibală este și o generație revanșardă.
Mai am o teorie, pentru că lucrez cu ipoteze pe care le verific, le probez. Eu susțin că anii ʹ90 din Estul fost comunist au constituit un fenomen preluat în circuitul global, cu efecte pentru lumea occidentală. Am fost resursă și sânge proaspăt pentru Capitalul Vampir – Capitalul de la centru –, am fost și piață de desfacere, am fost și câmp de experimente pentru FMI, Banca Mondială etc. Am fost un imens corp social, politic și economic bun pentru terapiile de șoc. Și acum vine bumerangul din teoria lui Hannah Arendt despre colonialism, unde bumerangul aruncat de la centru, a trecut pe aici prin Est și se întoarce. Schimbările de aici, din periferie, au contribuit la schimbările de la centru. Canibalizarea și sălbăticirea noastră nu aveau cum să nu aibă efecte la centru, așa cum Revoluția din 1917 nu avea cum să nu ducă la îmblânzirea Capitalului – efecte deja cunoscute.
Mai în glumă, mai în serios, cred că acum există toate datele ca să trăim o epocă ʹ90 la nivel global de data asta, nu local. Evident că niciodată istoria nu se repetă la fel, dar vom vedea că sunt prezente anumite trăsături comune. Și cel mai sigur e că nu vom putea ocoli fascismul: sper că va fi o variantă mai moale. Dar el este inevitabil. Așa că nu ne așteaptă vremuri foarte plăcute – adică vor fi multe riscuri și posibile forme de violență. Deci pensionarea se amână – va fi o epocă în care veteranii nu vor avea voie să se odihnească, așa cum n-am dormit mai deloc nici în anii ʹ90 –, vom fi insomniaci și mai departe. Cam așa văd viitorul. Dau de băut dacă greșesc.
L.D.: Mulțumesc, Vasile, pentru interviu și pentru susținere.
Laurențiu Dulman
Filozof ca formație, editor ca ocupație, amator de hip-hop, jazz, fotografie, tango &
dans contemporan.