Vasile Ernu, interviu despre „Sălbaticii copii dingo”: „E greu să deschizi capitolele închise din viață”
Interviu cu Constantin Piștea – Citeste-mă / 17 februarie 2021
Subversiv, emotiv, reflexiv și pe alocuri incomod, aşa este Vasile Ernu în noua sa carte, „Sălbaticii copii dingo”, apărută recent la Editura Polirom.
Am ca bază de lucru perioada adolescenței care are loc în anii 87-90: o epocă spectaculoasă în Est. Cum ceea ce scriu eu este un soi de proză documentară, docu-ficțiune care lucrează cu o bază istorică reală, atunci sunt șanse să apară aceste confuzii.
Realitatea face ca mulți dintre prietenii mei din adolescență să fi devenit persoane publice sau profesioniști cunoscuți în diverse domenii. Sunt oameni ușor de identificat. Cei din carte precum Dumitru Crudu sau Tatiana Țîbuleac sunt chiar oamenii reali, scriitorii de azi pe care-i știm, sau sunt alții, eroi ficționali?
Scopul meu nu e să fac o istorie a vremii, ci cu totul altceva: de aceea spun că eroii din carte, chiar dacă au o referință istorică reală, ei în carte au un caracter ficțional. Pentru mine miza este mai degrabă refacerea atmosferei epocii și un soi de demers de regândire a acestei epoci: o reflecție pe multe planuri și straturi. Mă interesează să prind „spiritul vremii” și „sensul epocii” în povești prin ochii și sufletul unor adolescenți.
Fericirea și scrisul? Da, eu scriu mult, zilnic. Am devenit de câțiva ani un scriitor profesionist, adică încerc să trăiesc din asta: eu lucrez programat zilnic. O fac cu pasiune și plăcere. Pentru mine scrisul a devenit precum spălatul pe dinți și mișcarea, gimnastica. Eu scriu pentru a-mi clarifica gândurile, ideile, emoțiile. De aceea până și facebook-ul la mine are construcția unui jurnal. Mă face și fericit uneori așa cum îmi aduce destule necazuri. Ele sunt la pachet. Dar o fac cu plăcere.
Pentru cartea asta, te-ai întors în timp, în anii ’80, la sfârşitul copilăriei tale. De ce era important să povesteşti (şi) despre acea perioadă? A avut şi tatăl din tine un rol? Am citit dedicaţia din carte, unde te adresezi prietenilor din adolescenţă şi copiilor lor, pe care nu i-ai cunoscut, dar m-am gândit că poate volumul acesta este şi pentru ai tăi, copii, nepoţi… 😊
Inițial proiectul trebuia să cuprindă viața paralelă a generației mele: adolescența și cumva intrarea în maturitate – anii 80 și anii 90. Dar mi-am dat seama că este enorm de mult material. Și am decis să împart în două cărți. Sălbaticii copii dingo, cartea adolescenței, va fi continuată de Generația canibală – istoria de după, istoria maturizării, ce se întâmplă cu acești „copii dingo” la maturitate în anii 90 – teribila tranziție.
În ultimii ani însă, perioada adolescenței m-a interesat foarte mult. Mi-am dat seama că suntem, trăim, în lumi diferite. Adolescenții de azi sunt practic copiii generației mele: toate problemele lor sunt cumva problemele noastre nerezolvate. Mi-am dat seama că înțeleg foarte puțin din viața lor, chiar dacă ei sunt lângă noi.
Asta cumva m-a făcut să-mi pun serios problema regândirii propriei adolescențe care are loc și într-o epocă a descompunerii și ruinării unui regim și a unei lumi sociale și economice – corpurile noastre se transformau odată cu țara și lumea noastră.
E o carte cu multe paliere și fire, foarte existențială. Adolescența e o perioadă tare complicată…
Cum te-a provocat „Sălbaticii copii dingo” şi ce ai fost nevoit să faci ca să o poţi scrie? Ai revizitat locuri din trecut, ai scotocit prin albumele foto vechi? Altfel: cum te-a influenţat pandemia în scrierea acestei cărţi?
Da. Eu când mă apuc de un subiect fac cercetare. Care are la bază discuții cu oamenii implicați sau care au tangență cu subiectul. Acum mi-am căutat amici pe care nu i-am văzut de 30 de ani. Am fost să văd locurile pe care nu le-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. Asta e o chestiune tare complicată pentru că sunt locuri și oameni pe care preferi să nu-i mai vezi. Nu pentru că ai ceva cu ei, ci pentru că e dureroasă întâlnirea. E greu să deschizi capitolele închise din viață.
A trebuit să revăd filmele epocii, documentare și cataloage, albume. Să citesc cărți. Să citesc presa vremii etc. Ba chiar am făcut experimente. De exemplu problema arestului din 89. Suntem implicați 9 oameni care am fost arestați în fața Ministerului de Interne. E un lucru tare straniu că memoria noastră funcționează tare diferit: foarte selectivă. Am verificat cum își amintește fiecare acel eveniment. Nu ne amintim aceleași lucruri, chiar dacă avem o bază comună.
Firește că în capul meu totul se așază într-un anumit puzzle. Eu fac o construcție care are noimă în capul meu: are un sens și o viziune. Eu sper că ceea ce va găsi cititorul nu-l va lăsa indiferent.
Nu ascund că eu vreau ca cititorul să fie activ: de asta îl provoc deseori intenționat. Mie îmi place să provoc și să fiu provocat.
„Pe atunci”, am găsit în carte, „toţi iubeam pe cineva. Iubeam sincer şi nevinovat. Era vremea libertăţii şi a iubirii. Şi ni se părea că va fi aşa pentru totdeauna, până când s-a terminat brusc”. Este oare posibil ca orice copilărie să fie fericită în felul ei? Şi… Cum crezi că îşi priveşte copilăria cineva care o trăieşte azi în oraşul în care locuieşti şi tu, adică în Bucureşti? Oare nu li se pare şi celor de azi că e vremea libertăţii şi a iubirii?
Cu siguranță că perioada copilăriei este un soi de „epocă de aur” pentru fiecare dintre noi din mai multe motive: e perioada siguranței, a lipsei de griji specifice maturității, a unui timp mitologic, al unui timp în care zeii-părinți sunt tineri și plini de viață. Lumea copiilor este o lume încă „fără păcat”. Indiferent unde îți trăiești copilăria, ea are lucruri fascinante. Copilăria este centrul universului – este ultimul paradis.
Eu însă nu mă ocup de copilărie: chiar dacă sondez locul și momentul în care se sfârșește copilăria și începe adolescența. Mă ocup de adolescență, iar asta e ceva mai complicat. Și nu doar de adolescență, ci de o întreagă epocă la fel de complicată: vorbim de epoca destrămării celui mai temut și longeviv regim politic al secolului XX și destrămarea URSS-ului. Vorbim despre descoperirea corpului, emoțiilor, dar și a noilor credințe care se nasc, noii idoli, noul spirit al vremii.
Dacă ai putea să alegi, ai vrea să fii copil azi sau să mai trăieşti o dată, de la capăt, copilăria din anii ’80?
Copilăria eu mi-am trăit-o în anii 70 început de 80 a secolului trecut: în epoca numită stagnare-zastoi – brejnevism. Este cea mai stabilă epocă a secolului XX. Și cea mai sigură. Siguranță socială, politică și economică. Anii 70 sunt de o melancolie sfâșietoare – scriu mult despre ei în carte. Repet: nu mă interesează partea ideologică a poveștii, ci întregul construct social, existențial. Noi suntem generația părinților melancolici ai anilor 70: suntem născuți în melancolie. Încerc să explic și acest fenomen teribil. Atenție: anii 80 din URSS și estul comunist sunt foarte diferiți de anii 80 din România – aici a fost ceva profund inuman. La noi lucrurile sunt mult mai complicate și complexe.
Și în genere, eu încerc să scap de formulele reducționiste simpliste: sunt ultima generație de copii sovietici – cu minți foarte complicate și sofisticate, suspicioase și problematice. Dar care, culmea, au căzut în multe capcane. De ce? Asta caut, dar răspunsul greu urmează în Generația canibală.
În ce ani să mă întorc din secolul XX? Anii de început? Război și revoluție. După, a urmat un alt război civil și marea teroare stalinistă. După, fascism și sărăcie. Sau poate în anii 40? Alt război teribil. Anii 50? O nu – teroare și stalinism. Anii 60? Ador anii 60, dar cred că era interesant să fii adolescent și tânăr atunci. Copilăria însemnă stabilitate. În anii 90 să vii? O, nu – anii 90 înseamnă epoca canibală: am văzut cum se împușcă oamenii pentru bani și cum se mănâncă între ei. Firește că aș alege anii 70: sunt idealul pentru o copilărie în secolul XX – melancolie stabilă semi-burgheză socialistă. Iar în anii 80, perestroika și glasnost, mi-am trăit adolescența. Cum povestesc – în 10 ani am văzut și am trăit sinteza marii istorii moderne: toată ca pe o pastilă. Am văzut aproape tot – am văzut gloria și decăderea lumii în toate formele ei. Ce-și poate dori mai mult un adolescent? În 10 ani am trăit zeci de vieți, nu m-am plictisit deloc.
Cartea mea debutează cu un vis în care îngerul mahmur mă pune să aleg: și aleg. Ador îngerii mahmuri – sunt cei mai umani.
Tot legat de ce te-am întrebat mai devreme, îmi amintesc că tot în „Sălbaticii copii dingo” spui despre nişte familii ceva de genul că era viaţa lor şi erau fericite aşa. Chiar dacă starea de fapt presupunea un inventar material mult mai sărac. Crezi că fericirea este strâns legată de cât de mult vrem? Este viaţa noastră mai complicată din cauză că nu suntem niciodată mulţumiţi cu ce avem?
Fericirea nu are legătură cu viața materială – sau are legătură foarte puțin. Pentru a fi fericit trebuie să ai acel puțin al strictului necesar. Fericirea, cum spun înțelepții clasici ai literaturii ruse, e ca sănătatea – o pricepi și o apreciezi când o pierzi. Ea se ascunde în lucruri mărunte: în echilibrul dintre a avea și a nu avea, între a dispune de timpul tău, în a dispune de viața ta intimă nu în senul politic, căci omul trăiește puțin politic, ci existențial. Fericirea ține de un anumit echilibru al vieții cotidiene.
Nu pot să mă fac că nu văd că trăim o epocă a profundei depresii psihice, emoționale și sociale. Și în anii 70 era multă tristețe – dar era una melancolică. Și noi aveam anumite depresii, dar nu putem spune că era o societate depresivă – aveam alte probleme, alt tip de frământări.
Cartea mea încearcă să descifreze aceste lucruri. Și o fac în stilul mărcii Ernu – subversiv, emotiv, reflexiv și pe alocuri incomod. Cărțile mele au probabil și defecte, ca orice om, însă cu siguranță nu s-a plâns nimeni că se plictisește citind Ernu.
Ilustraţiile din carte îi aparţin lui Roman Tolici. În fotografia reprezentativă: Vasile Ernu, în anul 1988.
Comments
Leave a Reply