Gulaş cu eretici
Un text de Teodor Ajder, Ziarul de garda, Nr. 275 (6 mai 2010)
«Ultimii eretici ai Imperiului» este a doua carte a lui Vasile Ernu, pe care, ca şi pe prima, „Născut în URSS”, nu vroiam să o citesc, închipuindu-mi că ce scrie el acolo sunt cam aceleaşi lucruri care mă frământă şi pe mine – amintiri din copilărie, din apusul Imperiului sovietic, meditaţii, rescrieri, recompuneri de gânduri despre cultură, artă, soartă.
Văzând, însă, coperta cărţii — o fotografie cu o statuie din bronz, compusă din trei figuri: Lenin, Mickey Mouse şi Isus, intitulată: Erou, Lider, Dumnezeu, o operă recentă a sculptorului rus Aleksandr Kosolapov, pe care o vedeam pentru prima dată, m-am răzgândit, am făcut rost de ea şi m-am pus pe citit. Imaginea de pe copertă e motivată de un vis în care protagonistul se vede la şcoală, avându-i în stânga şi în dreapta sa pe Isus şi pe Lenin, de parcă ar fi mers de mâini cu părinţii. Dar Lenin şi Isus îi sunt amici, iar cu aşa amici şterge nasul oricui! Autorul, văzând sculptura lui Kosolapov, l-a rugat să-i permită să folosească imaginea acestei lucrări. Printre altele, Mickey devine un personaj tot mai popular în artele vizuale. De obicei, e folosit ironic, dar în contexte diferite: ideologic — acelaşi Kosolapov are o serie de lucrări în care renumite compoziţii sculpturale în stil socialist-realist au fost pricopsite cu capete mari de Mickey; bustul lui Mao cu urechi de şoarece — autor Frank Kozik; religios — pseudoobiectele de cult ale lui Nadine Ospina, transcendental şi abstract (Joyce Pensato) sau angajat politic (mă refer la un desen de Enrique Chagoya, unde doi miniştri din SUA costumaţi în Mickimausuri scriu cu vopsea sângerie 2 slogane: «ruşii şi cubanezii afară din America Centrală» şi «apropo, nu permiteţi amestecul artei în politică» — din căldăruşa cu vopsea se iţeşte un picior desculţ) şi anticorporatist (în serialul South park — Mickey apare drept un afacerist hapsân, care suge bani din tineret fluturându-i sub nas stimuli erogeni.).
M-a provocat, desigur, şi scandalul iscat la Chişinău de lansarea acestei cărţi. La lansare a fost invitat deputatul comunist Mark Tkaciuk. Această invitaţie, deşi neonorată, a stârnit un veritabil scandal în rândurile literaţilor moldoveni. Ernu zicea că a fost o probă de a-l demistifica pe Tkaciuk, de a-l desacraliza. Ernu a vrut să-l prezinte drept un om simplu — un cititor de rând. În orice caz, a fost o mişcare reuşită, căci, datorită super-puperismului lui Tkaciuk, Ernu a colectat dividende grase, cititorii îmbulzindu-se la lansarea cărţii. E curios că, odată cu lansarea «Ereticilor…», în presă s-a zvonit despre o «mafie a cărnii», în care cică ar fi implicaţi oficiali comunişti cu rang înalt, inclusiv Tkaciuk. Am tot încercat să dau de urmele acestui zvon sau de evoluţia poveştii, dar fără izbândă, mafia cărnii e invizibilă. Nu m-am putut, totuşi, abţine din a mi-l imagina pe Tkaciuk într-o pestelcă mare, însângerată, lovind puternic cu o toporişcă într-o ureche de godac…
Dar să revin la cartea lui Ernu. Probabil practicarea cititului (şi a scrisului) ar fi criteriul minim al categoriei «elită», adică al grupului cel mai periculos dintr-o societate. Să fie eliminat! — dau ordin războinicii, căci, se pare, astfel societatea respectivă e mai lesne de cucerit, distrus şi uitat. O greşeală, eliticidul nu distruge nici poporul, nici memoria. Curzio Malaparte, în Kaputt, povesteşte cum fasciştii execută toţi bărbaţii unui sătuc, ucrainean, care ştiu să citească, evaluându-le întâi această capacitate. Necititorii rămân neîmpuşcaţi. Noi, cei născuţi în socialism, ne-am dezobişnuit să (ne) citim cu glas tare, neoficial, ca să nu deranjăm sau să nu fim deranjaţi, înjuraţi, arestaţi, torturaţi, deportaţi, împuşcaţi… Dar vroiam atât de mult să citesc această carte!
Nu sunt de acord, însă, cu Gherman Sadulaev (autorul gălăgiosului volum «Sunt cecen!»), care zice, pe versoul cărţii lui Ernu, că avem de a face cu un text, printre altele, «simplu», adică uşor de citit. Deşi cartea, compusă din epistolele a doi «intelectuali emancipaţi» — un scriitor rus A.I. şi un scriitor român, născut în URSS, poate fi savurată de oricine, personajele vorbesc uneori o limbă cunoscută doar lor, precum tind să devină codurile de comunicare folosite între prieteni. Dar fiindcă e un text adresat unui public, limba cărţii este făcută cât mai înţeleasă, puţin artificial, dobândind mai mult un iz de discurs filosofic şi culturologic decât asemănător cu vorba lui ghia Mişa, care vinde caşcaval (cică) olandez la Piaţa Centrală, sau a kiokii Maşa, care vinde la o altă tarabă, tot de pe acolo, costiţă de porc (provenită, cică, direct de sub toporişca lui Tkaciuk). Aşa că textul lui Ernu ar putea să nu fie chiar o carte pentru «popor». E mai curând orientată spre un cititor rafinat, nu de alde mine. Dar pluteam şi eu prin marea de cuvinte cu sentimentul că înţeleg multe şi, având proaspăt în minte fragmentul din Malaparte pomenit mai sus, cu împuşcatul cititorilor, m-am gândit ce aş fi făcut eu, dacă m-aş fi trezit într-o situaţie ca ucrainenii aceia luaţi cu fofârlica de către nazişti, care le-au promis că le dau de lucru dacă ştiu să citească. M-aş fi dat de gol? Aş fi tăcut sau aş fi declamat cu glas tare textul lui Ernu? Ştiu că un bunic de-al meu nu s-a dat de gol, arzându-şi cărţile în limba română, supravieţuind (inclusiv prin acest fapt) elitocidului (de data asta iniţiat nu de Hitler şi pezevenchii lui nazişti, ci de tătuca Stalin şi de ucigaşii lui în serie). Bunicul meu s-a autoplasat într-o poziţie de impostură. Impostura constând în faptul că, deşi în viaţa privată (omul/intelectualul) avea (sau nu) o atitudine critică faţă de regim, în viaţa publică accepta tacit privilegiile oferite de regim, fără a încerca o atitudine critică faţă de acesta. Deşi nu e chiar de mirare că Ernu nu i-a luat în calcul pe aceşti oameni cu frică de Comunist, căci ei înşişi nu îndrăznesc să vorbească despre deciziile pe care trebuiau să le ia în acele scurte perioade de respiro între ororile interogatoriilor kgb-iste în odăi care chiar de la apariţia lor au început a duhni a abator (deci, cu mult mai devreme de 7 aprilie 2009) şi umblatul cu chematul în colholz, iar mai târziu cu memoria-coşmarul acelor interogatorii şi îndemnurilor socialist-prieteniste pronunţate. Ernu nu vorbeşte prea mult în cartea sa nici despre cei, cât de cât, eficienţi în opunerea faţă de sistem, grupări terorist-anticomuniste, uneori şi înarmate, din anii 50 (mai ales că interlocutorul său A.I. este un individ care a încercat să-l asasineze pe Stalin), nici despre «acţionismul» de la sfârşitul anilor 60, inclusiv în Basarabia (deschiderea dosarelor securităţii e un pas important spre a-i cunoaşte pe aceşti cutezători extraordinari, poate acesta va fi subiectul următoarei cărţi semnate de Ernu?), sau despre cazul unor intelectuali, gen Paul Goma (să nu uităm că Goma e singurul autor pe care comuniştii l-au vrut interzis în Moldova post-sovietică!), care au fost şi au rămas «în opoziţie». Nici revoluţionarii din 89 nu sunt prea luaţi în seamă.
Vasile Ernu discută pe larg criza actuală provocată de ineficienţa intelectualilor, scriitori, artişti reprofilaţi, deveniţi noii manageri, deputaţi şi anticomunişti înrăiţi, foşti colaboratori, rămaşi colaboratori ai orânduirii schimbate la faţă, după aşa-zisa «cădere a comunismului» — mafia culturii — o temă tabu atât în România, cât şi în Basarabia, oricare i-ar fi dezlegarea.
Homo homini lupus, zice Ernu într-un alt capitol, cel mai interesant, în opinia mea, în care «eroul îl citeşte pe Varlam Şalamov, cel mai bun cunoscător al Gulagului şi al lumii interlope comuniste şi în care descoperă că etica Gulagului nu e ultimul rău, că mai este etica «blatnoi» şi că omul este pentru om nu doar lup, ci şi leu, vulpe, hienă, şi că lipsa politicului şi «rezistenţa prin cultură» produc stalinism şi ceauşism… Şalamov afirmă că Omul trăieşte prin forţa aceloraşi cauze pentru care trăiesc şi copacul, şi piatra, şi câinele… În acest sens, înţeleg că Şalamov se aseamănă cu textele lui Emmanuel Levinas, acesta trecând prin oroarea lagărului de concentrare nazist, a devenit susţinătorul unei etici universale, în care omul nu mai este buricul Pământului. Sunt voci care afirmă că fermele de păsări şi animale de azi se deosebesc prea puţin de Gulag sau Auschwitz (desigur, aceste două modalităţi de exterminare în masă nu sunt similare în multe privinţe). Mă tot aşteptam ca şi Ernu să aducă în discuţie post-umanismul, să critice antropocentrismul şi, într-adevăr, pomeneşte despre o discuţie pe care a avut-o cu nişte liceeni despre armele utilizate de oameni şi animale, dar transcrierea acesteia a fost omisă.
În schimb, ne oferă traducerea renumitei povestirii «Aricică în ceaţă», care a stat la baza scenariului desenului animat cu acelaşi nume, foarte cunoscut în teritoriul URSS, dar necunoscut în România. De fapt, în carte apar mai multe traduceri din limba rusă ale unor texte populare din spaţiul URSS, puţin cunoscute în România. Înţeleg că uneori prietenii obişnuiesc să-şi trimită versuri, fragmente de roman, mi s-a întâmplat şi mie, dar să trimit o povestire din Cehov? Sau pe «Aricică în ceaţă»? Integral? Unui erudit care, indubitabil, le ştie aporoape pe de rost? Improbabil. E clar că aceste traduceri au fost ataşate de dragul cititorului român.
Ernu şi Tkaciuk sunt traficanţi de carne şi de eretici! Drept că despre Tkaciuk poate fi doar un zvon, iar Ernu se specializează pe bucăţele mai exotice: animalul lui Şalamov, minciunile lui Okudjava, noii lui Zamiatin, aricii lui Serghei Kozlov (aricii sunt comestibili! — şi încă cum, afirmă tranşant scriitorul elveţian Adolf Muschg în «Motivul lui Albisser»).
Întâmplător, Vasile Ernu vorbeşte şi despre un proiect pentru un monument al Libertăţii. Desigur, când îşi scria romanul încă nu discuta nimeni despre un monument al Libertăţii, instalat în faţa Parlamentului. Autorul abordează un context foarte diferit de evenimentele din 7 Aprilie 2009. Se examinează câteva dintre efectele pe care le-a avut Libertatea. Unu: esticii ajunşi în vest se simpt constipaţi, zice Ernu, doi — occidentalii au observat că, ori de câte ori în veceul public intrau oaspeţii estici, pe colacul acestuia rămâneau urme de tălpi. Poziţia de vultur… capătă o postură monumentală, căci omul e ridicat pe soclu… Această poziţie a cetăţeanului postsovietic pe soclul toaletei occidentale este adevărata caricatură sovietică a statuii Libertăţii. Şi aceasta nu este singura bucată ilară din text!
În final, despre eretici. Doar dacă e vorba despre sfârşitul lumii putem descrie ereticii drept ultimii, căci eretici vor exista continuu, atâta timp cât există specia umană.
Cele de mai sus nu sunt o recenzie, ci mai curând nişte gânduri venite de la lectura «Ultimilor eretici ai Imperiului», un text complex, inclusiv în sens de «bogat».
Comments
Leave a Reply