Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007
de Bianca Burta Cernat
Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. Nascut in URSS a ajuns, in mai putin de un an, la a doua editie, interviurile luate autorului – devenit foarte rapid un rasfatat al lumii literare si al presei (nu doar culturale) – curg garla, cartea are, pana acum, mai mult de cincizeci de comentarii, cele mai multe favorabile, record cu care nu se pot lauda prea multe dintre volumele (debutantilor ori consacratilor) lansate pe piata romaneasca, si inca nu sint semne ca aplombul comentatorilor ar fi scazut. Site-ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!), ne pune la dispozitie dosarul complet al receptarii acestui best seller despre o lume moarta (da, moarta, nu doar disparuta…) si – deja de ceva timp – ingropata. Un dosar de presa de care “se sparie gandul”… In treacat fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurca perfect in postura de manager al propriei carti si al propriei imagini, dovedind ca, iata, chiar si un vajnic ex-cetatean al URSS se poate adapta de minune (si de ce nu ar face-o, din moment ce e in interesul sau?) regulilor lumii “capitaliste”, “consumiste”. Teribilul (ca sa nu zic teribilistul) Vasile Ernu, care plange convingator pe ruinele imperiului marelui Lenin – creand o foarte buna impresie artistica -, isi va fi dat seama pana la urma ca dracul capitalist nu-i chiar asa de negru si ca, invoindu-te cu el, poti vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat si inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – va asigur! – nicio intentie malitioasa. Dimpotriva! Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizarii inteligente a succesului merita, de asemenea, aplauzele noastre. Si interesantul autor (moldovean? roman? sovietic?) nu se poate plange ca aplauzele au intarziat. Cele doua premii pentru debut venite, unul dupa altul, de la Romania literara si de la Uniunea Scriitorilor din Romania au picat exact la tanc, pentru ca, altfel, simpaticul Vasile Ernu s-ar fi facut foc si para si, dupa cum marturiseste intr-un interviu, ar fi renuntat sa mai scrie in limba romana… Glumesc, evident, asa cum si Ernu glumeste in interviul cu pricina.
Nu trebuie sa-l luam intotdeauna in serios pe Vasile Ernu! Ar fi o greseala sa citim ad litteram afirmatiile lui voit paradoxale din Nascut in URSS sau de aiurea. Pus pe sotii, el urmareste sa ne provoace, se amuza probabil la gandul ca ne scandalizeaza, la gandul ca rascoleste impertinent prin depozitul nostru de prejudecati “burgheze” si de idei anticomuniste si prooccidentaliste primite de-a gata. Vrea sa ne puna pe ganduri, stiind ca enervarea produsa cititorului de niste afirmatii contrariante sfarseste prin a crea emulatie si chiar prin a seduce. Pozeaza in avocat al diavolului, intra – mucalit – in rolul anarhistului de serviciu, dar e in fond un anarhist soft, in varianta postmoderna a vremurilor noastre. Vasile Ernu joaca teatru si, ce-i drept, joaca foarte bine. Ironia e unul din punctele sale forte. Scepticismul vioi, travestit in farsa, e principala sa arma discursiva. Acest poznas autor “nascut in URSS” priveste Istoria la modul cel mai postmodern cu putinta, ca pe o comedie, ca pe un amplu spectacol de carnaval, ca pe o amuzanta butaforie, ca pe un joc, ca pe un simulacru. Caci viata publica in Uniunea Sovietica, asa cum ne-o infatiseaza Vasile Ernu, sta cu adevarat sub semnul simulacrului; un exemplu: jocurile militar-sportive organizate in scoala sovietica (a se vedea capitolul despre Arlionok & Zarnita si alte distractii – “Se organizau adevarate evenimente de masa. Practic, se simula un atac bacteriologic sau atomic, ieseam toti organizat, ne puneam mastile de gaz si ne indreptam spre un adapost construit special pentru astfel de momente…”).
I s-a reprosat autorului ca nu vrea sa povesteasca decat despre micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist, despre ravagiile produse de ideologia made in URSS: crime, suferinte, ingradiri. Vasile Ernu le trece ostentativ sub tacere, pentru ca mesajul sau (declarat cinic) este urmatorul: nu-l intereseaza “istoria mare”, caci aceasta “istorie mare”, guvernata de forte oculte, ignora la randu-i individul, il oprima, il transforma intr-o marioneta; cetateanul anonim nu face Istoria, ci e purtat de suvoiul ei, caruia nu i se poate opune, de care nu e responsabil; singurul mod in care individul poate scapa de “teroarea istoriei” ar fi, in viziunea acestui eseist, retragerea in cotidian, trairea nepretentioasa, in orizontul faptelor marunte si al bucuriilor simple, fara glorie si fara deziluzii. Sigur, o lunga discutie pe tema etica a responsabilizarii si/sau deresponsabilizarii individului in raport cu Istoria se poate deschide din acest punct, semn ca volumul provocator al lui Ernu si-a atins tinta: invita la o fecunda controversa. Eseistul-memorialist din Nascut in URSS refuza programatic/polemic evenimentele/dramele majore, evadand in construirea (ce se vrea re-construire) retrospectiva a unei lumi utopice. “Paradisul” comunist al URSS pe care il descrie – nu fara distanta ironica, repet – Vasile Ernu e de fapt “paradis” doar pentru ca se suprapune amintirilor din copilarie si adolescenta ale memorialistului. Uniunea Sovietica inseamna, pentru copilul Ernu, harta impresionanta (descoperita la ora de geografie) a unui imperiu care se invecineaza “cu cine vrea”, distractivele tabere pionieresti, filmele cu Stirlitz (echivalentul sovietic, corect ideologic al lui James Bond), minunata proza pentru copii – Buratino, Habarnam, Ariciul din ceata – aparuta ca urmare a faptului ca scriitori importanti s-au refugiat in poveste ca sa evite literatura ideologizata -, muzica rock subversiva (rockerii fiind “parte a culturii sovietice, chiar daca, in felul lor, contribuiau la dizolvarea ei ideologica. Prin simpla lor indiferenta”), prima pereche de “djinsi”, adusa de fratele mai mare inrolat in Afganistan, guma de mestecat Jvacika, povestile despre Iuri Gagarin si primele expeditii sovietice in cosmos, fabuloasa rubla, cu care un copil isi putea cumpara orice, de pilda o suta de cutii de chibrituri (“Asa, mai puteai bea in bufetul scolii 20 de pahare de cafea katlovaia sau 20 de cani de ceai. Puteai merge de 20 de ori cu metroul sau cu autobuzul prin oras. Ai fi putut cumpara trei sticle de kefir (28 de copeici sticla) si o paine in forma de baton (16 copeici) sau noua portii de inghetata Eskimo, care va asigur ca era foarte buna” si enumerarea posibilitatilor e departe de a se fi incheiat…), sarbatoarea de 1 mai, “bancul sovietic, cel mai bun banc din lume”. Din amintirile sale, Ernu face un puzzle eseistic foarte inteligent si foarte agreabil. Cartea te prinde imediat in mreje, chiar daca uneori (sau de multe ori) simti ca esti in dezacord cu afirmatiile teribile, paradoxale, avansate derutant de mucalitul eseist. Textele despre komunalka – locuinta tipic sovietica, promiscuu-tovaraseasca, unde oamenii nu au loc sa respire unul de altul, dar traiesc multumiti, impartind aproape totul… -, despre “tualetul sovietic” (ca echivalent al… madelainei lui Proust) sau despre fantasticele (pentru noi!) variante de cocteiluri alcoolice cu vodka si cu substante de la farmacie sau de la vopsitorie sunt cu adevarat pagini de literatura. De literatura absurdista as zice, daca n-as sti foarte bine ca ele sunt flash-uri dintr-o realitate cat se poate de autentica.
In disputa ideologica liberalism vs. comunism, Vasile Ernu se dovedeste, daca se poate spune asa, un bogumilist: el e convins ca societatea de consum si societatea comunista sunt fetele aceleiasi medalii, amandoua la fel de legitime, la fel de opresive (propagandistul sovietic si PR-istul capitalist semanand ca doua picaturi de apa…), asa cum bogumilii credeau ca Dumnezeu si dracul sunt frati buni… Dar, o spun inca o data, nu cred ca trebuie sa-l luam prea mult in serios pe acest interesant eseist iubitor de paradoxuri si de sofisme. Nu trebuie sa-l credem pe cuvant cand spune: “Capitalismul asta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari placeri, placerea de a avea lucruri obtinute cu greu” sau: “Si va mai rog un lucru, sa nu ma luati cu injuraturi de tipul: «Democratia fara piata libera nu functioneaza». Ba functioneaza, va spun eu si va poate confirma oricare cetatean sovietic cu constiinta impacata”. “Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atatea marfuri incat sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi.” Nu-l cred pe Vasile Ernu cand spune sus si tare ca sistemul sovietic s-a prabusit din cauza vreunei presiuni externe, ci din proprie vointa. Si cu atat mai putin atunci cand proclama: “Kremlinologii de productie americana trebuie sa accepte acest lucru: noi am oprit comunismul. Fiti atenti, folosesc verbul a fi oprit, si nu a fi terminat. Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Si oricand poate aparea o mana care sa-l porneasca din nou”. Sa fim seriosi! Cum sa mai fie posibil comunismul intr-o epoca a Internetului si a telefoniei mobile?! Si cine ar mai avea interes sa-l resuscite?!
Vasile Ernu, Nascut in URSS,
Postfata de Sorin Antohi,
Colectia “Egografii”,
Editura Polirom, Iasi, 2006, 272 p.
17 August, 2007 in: Cronici
Comments Off on Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007