“Importanta este viata si nu sistemul”

interviu realizat de Florina Pirjol – Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006

Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut  a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.

Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând  sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca  a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.

Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus  fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.

Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS  nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase  lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie   sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.

Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.

CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006

Daniel Cristea-Enache

Cu un deceniu în urmâ, apariţia unei cârţi precum Nâscut în URSS* de Vasile Ernu ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au însemnat, în primul rând, o uriaşâ decomprimare post-socialistâ, cu un discurs anti- predominant. Aşa cum, dupâ instalarea comunismului în România, numârul foştilor ilegalişti a crescut exponenţial (conform devizei sarcastice “Puţini am fost, mulţi am râmas”), dupâ câderea lui, firul subţire al disidenţei noastre s-a îngroşat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri şi acuze nimicitoare.

Chiar şi acum, se vorbeşte şi se scrie despre comunismul autohton cu multâ patimâ şi pârtinire, acuzatorii inflexibili şi apârâtorii nostalgici disputându-şi prada (propriul trecut) fârâ un minim efort de obiectivare. Mai oneste ştiinţific, fiindcâ mai curate biografic, sunt mârturiile “decreţeilor” Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir reunite în volumul O lume dispârutâ (2004) şi care au avut ecou tocmai prin autenticitatea confesiunii. Problema esenţialâ, pe care o ridicâ şi cartea lui Vasile Ernu, aceasta este: ne-am trâit viaţa în comunism ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivitâţii? Sau am putut fi, totuşi, senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul vechiului Sistem? Iar dacâ rememorâm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de luminâ, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgându-i frânturi de bucurie personalâ?

Tânârul Vasile Ernu riscâ sâ meargâ şi mai mult împotriva curentului de opinie, fiind destul de aproape de ceea ce numim legitimarea comunismului. Nâscut la Odessa, în 1971, el refuzâ identitatea regionalâ, basarabeanâ, ca şi apartenenţa la o Românie idealâ, regâsindu-se în schimb fârâ probleme de conştiinţâ în “necuprinsa ţara mea natalâ”, Uniunea Sovieticâ. Printre cei 262.400.000 de cetâţeni ai “bastionului pâcii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplânge alunecarea Rusiei de azi în modelul liberalismului extrem şi îi ridiculizeazâ, de câte ori are ocazia, pe politicienii, istoricii şi creatorii de istorie din Occident şi Statele Unite, care au câştigat Râzboiul Rece, ideologic-economic, şi ţopâie acum, fericiţi, pe cadavrul Uniunii Sovietice. Opiniile autorului despre disidenţii estici sunt absolut consternante: “Disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele douâ sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai câ l-au consumat, ci i-au şi pus aceastâ etichetâ frumoasâ. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor douâ sisteme care a fost întreţinut de ambele pârţi. (…) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica sâ gândeascâ, sâ scrie, cu toate câ el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetârii şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai existâ, ceea ce le stâ în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa.” (pp. 191-192). Iar activiştii moscoviţi şi cei vest-europeni sunt etichetaţi la fel: “politruci”. În fine, între televiziunea de stat din URSS şi mass-media occidentale, comerţul socialist şi cel capitalist, existâ o subteranâ trâsâturâ de unire. Diferenţa e de accent, de nuanţâ: unii vând ideologie, alţii vând mârfuri. Propagandâ şi într-o parte, şi în cealaltâ. Mai râmânea de adâugat câ milioanelor de victime ale lagârului socialist (morţi, torturaţi, deportaţi, deznaţionalizaţi, deposedaţi de avere, trimişi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiţi” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stânga, pur şi dur, încheiat la toţi nasturii, sâ reflecte lumea într-o insignâ roşie.

Nu vâ grâbiţi, totuşi, sâ-l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodatâ mai subtil decât o asemenea stupidâ apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai cârţii i-au reproşat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o moralâ de homo sovieticus, descriind şi interpretând prin aceastâ grilâ viaţa în URSS. Aşa numitul homucus, cetâţeanul care stâ la cozi şi bea litri de vodcâ, suferâ cumplit când Gorbaciov introduce prohibiţia bâuturilor alcoolice, merge la “tualetul public” şi se descarcâ alâturi de alţi tovarâşi, stâ în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jurâ pe Lenin, se teme încâ de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov, aşteptând ziua în care mâreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redutâ, impunându-şi modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lecturâ (realizâm câ multe secvenţe de “socializare” din copilâria noastrâ, în perimetrul şcoalâ-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, câ viaţa pe care câteva generaţii de români au dus-o a fost decisâ în altâ parte) alterneazâ cu momentele de realâ delectare, Vasile Ernu întorcând cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, bâţos al mentalitâţii sovietice sunt “altoite” experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’- plânsu’ pe care, de asemenea, îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbâtoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrâim trecutul.

Nâscut în URSS se citeşte pe nerâsuflate şi cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abundâ, Ilf şi Petrov sunt la ordinea zilei şi, în general, fiecare strat al vieţii în Uniunea Sovieticâ este descompus într-o sumedenie de întâmplâri şi istorioare cu tâlc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfâşurâtor, existâ însâ şi reflecţii de mare profunzime, analiza, de pildâ, a raportului libertate/ interdicţii arâtând acuitate şi acurateţe criticâ.

Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforâitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei. Sâ nu-l acuzâm prea tare câ se uitâ cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.

*) Vasile Ernu, Nâscut în URSS, postfaţâ de Sorin Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 272 p.

Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006

Mirela Troncota
Printre multimea de tomuri ce au fost dedicate din 1990 si pana acum perioadei comuniste si istoriei URSS, cartea lui Vasile Ernu e cu siguranta o pata de culoare. El isi concepe demersul mergand pe ideea ca impartasirea experientei personale e mult mai convingatoare si ne poate “atinge” mai bine decat orice dosar de arhiva ce poate dovedi monstruozitatile sistemului. O voce detasata, ironica, lucida, trecand prin toate varstele unui discurs (de la umor – partea cea mai reusita a volumului, la analize profunde, de o mai slaba intensitate datorita tonului grav si poate prea afectat) ne povesteste “fara partinire”, asa cum se declara din introducere, despre un URSS internalizat ca experienta de viata, pe care cei ce nu au impartasit-o nu o pot cunoaste si intelege (vezi diatribele adresate in acest sens “specialistilor lor in problemele noastre” – kremlinologii occidentali). Aceasta maniera difuza de a trata un subiect atat de “grav” ca sistemul sovietic se doreste a fi ceva mai mult decat o cale (de altfel, una foarte batatorita in ultima vreme) de la cliseu la anticliseu. Este o sinteza ce isi propune sa sara dincolo de simpla fronda “cool” a tinerilor ce injura “o amintire pe care nu au trait-o”, cum o numeste inspirat Sorin Antohi in prefata. La granita dintre proza, memorial, istorisire, eseu, text documentar, parodia Nascut in URSS se vrea o replica la toate titlurile ce trateaza  tema sovietica, inchistate intr-un cliseu criticist deja prea ingust pentru scepticul Ernu.
Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.
O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.
Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.
Ernu observa ca “Traditia ruso-sovietica (…) mereu s-a raportat la erou ca la o persoana necesara, dar in acelasi timp inutila (…) Nu mai conta ce era adevarat si ce nu era adevarat in acele povesti”. Se contureaza astfel mentalitatea sovietica ce a supravietuit naufragiului, si prin poveste isi perpetueaza existenta la nesfarsit. Caci, asa cum descrie si autorul, “niciodata nu am reusit sa inteleg in URSS unde se termina povestea si unde incepea realitatea, unde se termina realitatea si unde incepea povestea”.
Ideea centralizatoare a textului, in fata careia se subordoneaza fiecare cuvant al cartii se refera la nostalgie (sau, cum o numea Sorin Antohi in postfata, ostalgie) ca fapt autentic de raportare la sistemul politic ce asteapta inregimentarea fiecaruia. Caci cartea sustine cu tarie ca, daca traiesti timpul trecut nostalgic la modul subversiv, nu te inregimentezi, nu devii marfa (vezi referirile la dictatura marfii ca fiind mai teribila decat dictatura cozii). “Nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cand el (homo sovieticus) lucreaza cu utopii indreptate spre viitor.” Iata o definitie interesanta, in care Ernu vrea sa-si clarifice pozitia, ca nu cumva sa fie confundat nici cu un resentimentar, nici cu un regretard. Numai printr-o nostalgie la rece, asa cum ne propune Ernu, putem deveni “locuitorii unui trecut idealizat”, pe care, inainte de a-l demoniza, mumifica sau, Doamne fereste, improspata, trebuie sa-l intelegem.

Născut în URSS – Citeva reflectii despre o anumita memorie a comunismului – Dilema Veche nr.134, 18-24 august 2006

Mirel BĂNICĂ

Printre cei ce îşi dispută ceea ce denumim generic „memoria comunismului“ a mai apărut un jucător ce propune o nouă abordare: Vasile Ernu şi a sa carte intitulată simplu Născut în URSS, Editura Polirom, 2006. Împărţită între tăcerea dureroasă a Memorialului de la Sighet, analiza ludică şi fără pretenţii a cărţilor „roz“ ale comunismului sau abuzurile de memorie asociate deschiderii progresive a arhivelor Securităţii, memoria comunismului este o memorie în „bucăţi“, caleidoscopică. În fostele societăţii est-europene, fiecare individ aparţinea, la rîndul său, unei multitudini de grupuri. Disocierea funcţională a propriei experienţe personale a comunismului împiedică accesul la o memorie unificată a acestuia – aşa cum s-a încercat o vreme pe la începutul anilor ’90, cînd serialul Memorialul durerii şi cărţile ce relatau experienţe concentraţionare, erau „locomotivele“ memoriale ale trecutului comunist. Individul îşi „bricolează“ propria sa viziune asupra trecutului şi prin intermediul grupului din care provine. Întîmplarea face să cunosc bine grupurile de studenţi basarabeni din care provine autorul, cei cu care am împărţit o perioadă din viaţa mea bucuriile şi privaţiunile asociate vieţii de student de la începutul schimbătorilor ani ’90. Născuţi la periferia imperiului, conştienţi de statutul subaltern printre popoarele din „marea familie“ care alcătuiau URSS, străini într-o ţară căreia îi vorbeau limba, dar despre care învăţaseră ani de-a rîndul că reprezintă răul absolut la adresa existenţei Moldovei pruto-nistrene, „basarabenii“ au fost nevoiţi să-şi construiască în grabă o memorie socială fictivă, al cărei punct de rezistenţă îl reprezintă tocmai acel homo sovieticus atît de des pomenit în cuprinsul cărţii, dar niciodată definit cu exactitate. Relicvariul memorial, stropit din belşug cu vodca marca „Nostalghia“, pe care îl reprezintă cartea lui Vasile Ernu, este un exemplu în acest sens.
Istoricul francez Pierre Nora dedică un capitol consistent noţiunii de generaţie în monumentala trilogie pe care a coordonat-o, Les Lieux de Mémoire, lucrare ce a consacrat diferenţierea noţiunii de memorie de cea istorie. Pentru Nora, memoria asociată unei generaţii nu ţine doar de psihologia individuală. Locurile, în care acesta se condensează, se exprimă cel mai pregnant, sînt tocmai locurile comune, centrele de participare colectivă, ce permit imediate apropieri personale între indivizi. Cartea lui Vasile Ernu este şi o carte generaţională, iar autorul nu ascunde acest lucru. Obsesia „tualetului“, ca loc de „intimitate colectivă“ (sic!), a „komunalkăi“ sau a defilărilor de 1 mai verifică afirmaţia de mai sus. Pentru cei de dincolo de Prut, pionierii şi uteciştii din România lui Ceauşescu, condensatoarele de nostalgie sînt internatele, căminele studenţeşti, practica agricolă sau taberele gratuite de la Costineşti. Nici „noul val“ al tinerilor romancieri nu este străin de ele. Oare de ce? Mai pot oare tinerii de astăzi să înţeleagă acest lucru? Teribila „ruptură generaţională“, pe care o trăim în ultima vreme, îşi are rădăcinile şi în tendinţa unora de a imortaliza trecutul pentru a memorializa mai bine prezentul, după cum spune Pierre Nora. Iar „memorializarea“ trecutului se produce uneori cu riscul de a irita pe cei din jur (a se vedea şi unele comentarii inflamate la adresa acestei cărţi, chiar la limita decenţei). Nu a fost încă inventată o metodă universal acceptată care să-i mulţumească pe toţi cei care sînt preocupaţi de memoria comunismului.

Într-un articol publicat în anii ’30, un preot ortodox român, proaspăt întors din America de Sud, debordînd de idei şi impresii de voiaj, propunea pe un ton cît se poate de serios construirea, pe malul Nistrului, a unei statui uriaşe, care să-l reprezinte pe Christos cu braţele întinse. Scopul: stoparea invaziei bolşevice şi individualizarea României ca „ţară a crucii“. Nu întîmplător am reamintit această veche propunere: de-a lungul timpului s-a creat şi consolidat, între România şi spaţiul slav de la Est, o cortină a necunoaşterii, dispreţului şi complexelor de tot felul, alimentată generos de „bovarismul geocultural“ al românilor şi ambiţia imperială a Moscovei. Prinsă între cele două cîmpuri de forţă, Moldova şi locuitorii săi au fost obligaţi să se „înţeleagă“ cu cele două părţi pentru a supravieţui. Din acest punct de vedere, eu percep cartea lui Vasile Ernu şi ca pe o poartă deschisă pentru înţelegerea fostului spaţiu sovieto-rusesc, cu care ne-am învecinat atîta vreme, dar care ne-a rămas (cvasi)necunoscut. Autorul are toate calităţile passeur-ului (călătorului) dintre două lumi (vede detalii cu care cei rămaşi acasă s-au obişnuit sau le-au uitat) şi defectele sale (tendinţa pronunţată de a înfrumuseţa excesiv o realitate mult mai crudă). Vasile Ernu ne ajută, stîngaci şi involuntar, să acceptăm şi să înţelegem mai bine dimensiunea „slavă“ a sufletului românesc, cea îndelung refulată, imposibil de explicitat, dar atît de evidentă în ochii străinilor ce ajung să ne cunoască mai bine.

Întrebări şi nedumeriri de simplu cititor: tonul detaşat, pe alocuri ironic al autorului, este real sau fabricat în vederea „marketizării“ cărţii? Să nu uităm, ne-am născut în comunism, dar ne vindem cartea (se pare că bine) totuşi în capitalism! „Scînteia utopică“ a lui Lenin, des menţionată şi deschis regretată în carte, chiar merită păstrată? Dacă într-un viitor, imposibil de precizat, ea va aprinde un alt foc revoluţionar, putem face abstracţie de victimele pe care obligatoriu le va produce? Vasile Ernu este un veritabil „leninist“ sau a virat pur şi în Che-Guevara fashion, socialism de tricou ce începe să-şi facă simţită prezenţa şi la noi? Povestea celui de-al doilea război mondial, descrisă în carte, seamănă cu cea prezentată în manualele şcolare sovietice. În acest caz, România a fost o ţară agresoare? – exerciţiile memoriale duc indubitabil la conflicte de interpretare. Memoria colectivă, ceea ce se transmite peste timp, este o reconstrucţie a trecutului prin adaptarea faptelor trecutului la cerinţele prezentului (Maurice Halbwachs). Dacă ar trebui să-l credem pe marele sociolog francez, procesul de „adaptare“ la cerinţele prezentului nu duce, în cazul acestei cărţi şi a altora asemănătoare, la inevitabile, fatale conflicte cu cei care percep altfel, dureros şi revendicativ, comunismul?

Publicul din România trebuie să se obişnuiască, odată cu trecerea timpului, cu ideea că dreptul de a vorbi despre trecutul comunist nu aparţine doar celor ce au suferit în gulaguri şi închisori, istoricilor profesionişti sau pasionaţilor de arhive, el aparţine şi celor ca Vasile Ernu, cei ce au făcut din nostalgie o „formă benignă a memoriei“, după cum scrie profesorul Sorin Antohi în relaxat-detaşata postfaţă a volumului. El doar a deschis un drum în această direcţie. Nu trebuie să li se ceară acestora nici un stil literar perfect, nici ambiţii veritative exagerate, plasate sub semnul „fidelităţii epistemologice“ a amintirii cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în comunism (Paul Ricœur). Dar acest exerciţiu intelectual nu trebuie să iasă prea mult din matricea istorică, tentaţia de a înlocui exerciţiul memorial cu istoria propriu-zisă fiind extrem de mare, iar rezultatele pe termen lung, imprevizibile. Violenţa fondatoare a comunismului şi puterea sa traumatică nu pot fi (încă) trecute prea uşor cu vederea, cel puţin în acele ţări care l-au cunoscut în mod direct şi nu doar prin intermediul cărţilor, filmelor, saiturilor Internet şi tricourilor inscripţionate cu stea roşie.

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi

Interviu – Vasile Ernu  /- Metropotam, 15 August 2006, 

Vasile Ernu este nascut in 1971 in URSS. A publicat recent una dintre cele mai controversate carti din ultimii ani – Nascut in URSS (Am fost si noi la lansarea ei din Club A). Este pentru prima oara in Romania cand o carte are un site propriu www.nascutinurss.ro, care este o extensie audio-vizuala a textului. In curind pe piata va iesi un nou produs sub forma unui CD, care este un proiect comun al scriitorului Vasile Ernu si al cunoscutului artist rus (compositor, interpret, actor si regizor) Garyk Sukachiov.
Faptul ca este o carte controversa se vede in reactiile diferite pe care le-a generat. Unii au fost entuziasmati, altii au criticat-o. Din ultima categorie face parte si Marius Chivu, care spunea in interviul pe care i l-am luat ca “E misto ca avem reclame cu Ceausescu si ca Vasile Ernu scoate o carte in care are nostalgia statului la coada si cere momente de reculegere pentru Lenin. Din pacate, nu acesta a fost adevaratul comunism. Daca Ernu si-ar citi cartea in fata bunicului meu care a trecut pe la canal si care si-a pierdut tot pamintul si animalele la colectiv, s-ar alege cu o lopata peste fata.”
Vasile Ernu a replicat intr-un comentariu ca Marius Chivu nu a inteles unde bate cartea “Nascut in URSS”. Asa ca am fost curiosi sa aflam ce crede Vasile Ernu si cum vede el lucrurile. Din aceasta “disputa” a iesit un interviu interesant.

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ‘80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o  strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada  si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine  sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism  si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual.  Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

Vorbeati de experienta culturala si de cea personala. Cum se influenteaza una pe alta in discutia despre URSS?

Da, in prefata spun ca eu povestesc cu acest dublu etalon: experienta directa si cea mediata cultural (lecturi, filme, educatie etc). E foarte greu sa faci distinctie intre ele. caci sint practic un tot, un intreg. Vrem sau nu vrem, experientele noastre cotidiene sint mediate cultural si tot asa, experientele culturale devin personale. Eu incerc sa arat anumite crimpeie din acel homo sovieticus, din acea cultura sovietica care s-a construit in URSS. Incerc sa fiu autoreflexiv si ironic/autoironic fata de acea lume, dar si fata de noua lume.
E interesant faptul ca in ciuda represiunii puternice care a existat in URSS, aceasta tara a produs o cultura semnificativa, rupta destul de radical de cea Occidentala. Ea a produs literatura, filme, diverse arte, un mod de viata, o importanta dezvoltare tehnico-stiintifica etc. Si  mai interesant e faptul ca toate acestea s-au produs intr-un interval de timp foarte scurt.
Adica saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa. Sint convins ca de acum incolo se va scrie mult pe spatiului sovietic. Si e posibil ca pentru Rusia istoria secolului XX, adica perioada comunista sa devina perioada ei de glorie. Secolul XX a fost intr-un fel secolul sovieticilor.

In carte spuneati ca a disparut entuziasmul de a crede in idealuri. In ce idealuri credea omul sovietic?

Multi oameni au crezut sincer in idealurile Revolutiei din Octombrie: o lume fara clase, o lume egala, mai buna, o lume in care toti sa aiba sanse egale, o lume fara asupritori si asupriti. Unii si-au dat viata pentru aceste idealuri.
Sa nu uitam ca lumea liberalismului clasic era destul de diferita fata de lumea actuala. Noi nu ne dam seama ce rol imens a jucat lumea comunista in schimbarea la fata a politicii capitaliste. In stilul cartii as putea spune putin cinic: suferinta noastra a contribuit semnificativ la fericirea lor.
Drepturile cistigate de clasa muncitoare si clasele neprivilegiate s-au facut la presiunea miscarilor de stinga. Nu a venit nimeni sa zica: baieti nu vreti sa aveti dreptul la vot?; baieti nu vreti sa lucrati numai 8 ore? n-ar fi bine sa lasam si femeile sa voteze? Oare cum s-au schimbat toate astea? Sa nu uitam ca liberalismul/capitalismul clasic nu avea multe in comun cu ceea ce numim democratie. Sa nu uitam ca nu prea erau de acord cu votul universal si ca din punct de vededere legal cetateanul cu drept de vot era cel care avea proprietate.
Adica proprietatea te facea om, iti dadea statut juridic, iar cei cu proprietate erau tare putini. Prin urmare, marea parte a populatiei era nedreptatita si lipsita de protectie. Ei bine, idealurile s-au nascut din dorinta de a lichida aceste nedreptati. Din pacate/sau din fericire a iesit un rateu toata povestea, dar care indirect a contribuit la schimbarea intregii gindiri si politici liberale. Aceste lucruri nu trebuie uitate.

Daca peste noapte s-ar reface URSS-ul, exact la fel, unde ati trai, acolo sau intr-o tara occidentala?

Ca sa-l parafrazez pe Nabokov cind a fost intrebat daca Anna Karenina a existat in realitate, as spune simplu: “aceasta nu este o intrebare culturala”.
Eu nu cred ca ceva se poate reface asa cum a fost. Spun ca comunismul s-a oprit si nu a murit. Iar asta e o problema mai complexa.  Tot ce spun spun in esenta in carte e atit: nu conteaza in ce sistem traiesti, ci cum iti gestionezi viata in raport cu el. Adica noi sintem pusi sa rezolvam niste probleme, sa luam niste decizii, sa facem niste alegeri.
Si spun foarte clar in cartea mea: noi facem aceleasi compromisuri indiferent de sistemul in care traim. Caci indiferent de sistem compromisul are acelas amalgam de ratiuni: dorinta de putere, lasitatea, carierismul si viata mai calduta, frica, servilismul, indiferenta. Eu incerc sa le explic cititorilor ca datoria noastra, indiferent de sistemul in care traim, e sa chestionam, sa incomodam sistemul si sa nu ne inregimentam.
Subordonindu-te sistemului nu faci decit sa-i fortifici partea tare, totalitara, iar chestionind sistemul nu faci decit sa-i intaresti zona lui slaba, democratica (ca sa folosesc un termen placut noii orinduiri). Deci baietii care aplauda noul regim nu se deosebesc la nivel de sens cu nimic fata de cei care au aplaudat (sau tacut) in vechiul regim. Cum spuneam: stapinii se schimba, slugile ramin aceleasi.

Nostalgia dvs se refera la URSS propriu-zis sau la copilaria petrecuta acolo?

Care nostalgie? Asta cu nostalgia face parte din acele forme de deturnare de sens. Iata ce scrie un cititor atent al cartii mele, pe care nu-l cunosc dar zice bine, Marin Pruteanu:
“Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dansului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.
Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.”
Are perfecta dreptate si o spune mai bine decit mine.

Marius Chivu zicea ca tinerii dau un alt sens trecutului, fara sa-l cunoasca. Cum comentati acest lucru?

Marius Chivu e tinar sau batrin? Daca e tinar, conform tezei lui, inseamna ca habar nu are de trecut, iar daca e batrin ar fi bine sa tina o lectie despre sensul trecutului, ca sa invete si tinerii astia ceva. Eu nu cred in aceasta impartire, tinar si batrin. Marius ar trebui sa stie ca batrinetea sau tineretea nu au de-a face doar cu virsta biologica… Oamenii se deosebesc semnificativ, se diferentiaza prin capacitatea lor de a gindi.
Iar daca tot vrem sa aratam ce ii deosebeste pe cei mai tineri fata de cei mai batrini (biologic) in problema intelegerii comunismului, eu as zice ca tocmai cei mai tineri sint capabili sa priveasca mai lucid. De ce? Pentru ca pe de o parte nu au coparticipat la crearea acestui sistem.
Acest sistem nu a fost facut de bubulii lui Pavel Corut sau extraterestri, ci de oamenii concreti din aceasta tara. Toti am contribuit intr-o forma sau alta la dezvoltarea acestui sistem: unii au construit din convingere, altii din lasitate, marea parte pentru carierism, altii prin indiferenta. Stiti cine a contribuit cel mai mult la constructia sistemului communist? Cei care au tacut si acestia sint majoritatea, iar  astazi o fac pe anticomunistii si aplauda noile ideologii fara discernamint.
Tinerii nu au fost pusi in situatia asta. Ei nu au avut sansa (nesansa) parintilor lor, de a fi pusi in situatia de a face compromisuri si de a participa la acel sistem. Iar pe de alta parte nu au avut de suferit de pe urma lui, deci nu au resentimente legate de acea perioada si asta le da un mare avantaj. Ei pot vedea lucrurile mai detasat si lucid. Asta nu inseamna neaparat ca sint mai buni decit parintii lor, ci doar ca nu au avut sansa sa-si verifice verticalitatea in acel context.
Vor vedea cit de verticali sint in noul sistem, caci in esenta sint pusi in fata acelorasi dileme, insa mult mai sofisticate si mai viu colorate… niste aparente inselatoare. Vad ca tendinta e aceiasi: “sa i-o sugem Marelui Licurici” ca sa-l citez pe presedintele tarii care a dat formula. Ne place sa aplaudam chiar si cind nimeni nu ne-o cere.
Asa ca eu nu mi-as face mari probleme pentru capacitatile tinerilor de a intelege trecutul, cit pentru capacitatea lor de a aprecia corect prezentul si de a construi viitorul. Ma tem ca tinerii vor face aceleasi compromisuri in noul sistem, asa cum parintii lor au facut in vechiul sistem.
Prea gindim conform job description-ului trasat de sefii sau protejatii nostri. Trebuie sa faca omul o cariera…nu? Citi au curajul sa spuna public si franc ceea ce gindesc? Foarte putini, caci strategic e bine sa-ti gestionezi opiniile si sa le emiti asa incit sa dea bine la CV. Gindirea a devenit un soi de marfa, asa ca gindim in functie de ce are nevoie piata si ce cer inaltii diriguitori culturnici.

Ce i-ati spune bunicului lui Marius sau oricui a suferit din cauza regimului comunist?

Eu nu-mi schimb disursul la nivel de sens fata de nici un interlocutor indiferent de virsta, pozitie sau importanta. Eu pot schimba numai nuanta discursului pentru a incerca sa inlesnesc comunicarea. Mesajul meu este acelasi pentru oricine este interesat de acest subiect si e dispus sa dialogheze.
Nu cred ca suferinta este cheia de intelegere a comunismului. Insa cred ca oamenii care au suferit au un orizont al intelegerii mult mai mare si mai semnificativ, de aceea am un mare respect pentru ei. Insa suferinta nu schimba datele problemei, asa ca discutia ramane valabila. Ce a fost comunismul? Care este sensul sau? Ce semnificatie a avut el pentru tara noastra si locuitorii sai? Etc. E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi.

Spuneati in comentariu ca Marius Chivu nu a inteles exact unde bate cartea dvs. Unde bate, care e de fapt miza ei?

Un critic cu care inca nu am reusit sa fac cunostinta – Mihai Iovanel – cred ca a aratat destul de bine directia de sens spre care bate cartea:
“Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(i) “lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam”
(ii) “Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj.
Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sint forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient. ” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu.”
E o directie de interpretare in care ma regasesc….

Polemică Alex Leo Şerban – Alex. Cistelecan (hedonişti-consumişti vs. spectrul ciorii vopsite) – Dilema Veche & Observator cultural, august 2006

1. “Hedonişti-consumişti”, anarhişti şi artişti / Alex Leo SERBAN

Dilema Veche nr.133, 11-17 august 2006

Un cititor reproşează revistei (sau re: vistei) Re: publik „oferta hedonisto-consumistă“ (în numărul dublu, „de vară“, cu „SUPEEER!!!“ pe copertă); re: dacţia răspunde: „ne place cum sună, aşa că ne proclamăm hedonisto-consumişti“…
Poate că mă înşel, dar cred că este prima dată că o publicaţie „glossy“ – chit că „glossy-alternativă“! – îşi asumă, fără piruete şi fără regrete, statutul de vitrină a civilizaţiei de consum. O civilizaţie atacată atît dinspre dreapta posacă şi puritană, cît şi dinspre stînga (posacă şi puritană). Ceea ce ar trebui să fie un paradox, dar nu este. Căci există un discurs vehement anticonsumist – ipostaziat, la noi, în special de publicaţia (f. „blindată“ din p.d.v. intelectual) IDEA şi de extensiile sale internetice de tip „indymedia“ – care, atunci cînd avansează argumente, avansează aceleaşi argumente. Ceea ce caracterizează „oferta stîngist-puritană“ nu este numai setul (limitat şi deja-răsuflat) al argumentelor; este refuzul de a se angaja într-o discuţie. Refuzul altor argumente. Autosuficienţa.
Paradoxul este altul. Acela că, pentru a „se vinde“, anticonsumismul recurge la aceleaşi strategii de marketing ca şi capitalismul. Stînga îşi pune ţoalele de firmă şi iese la agăţat clienţi. Ce altceva a fost campania de promovare – inclusiv în Re: publik, unde se face reclamă la carte prin publicarea site-ului! – a cărţii lui Vasile Ernu Născut în URSS?! Amicul Ernu (altminteri simpatic, vioi şi cu şapcă sovietică) critică cultura consumului, dar o face exact cu aceleaşi mijloace. O dă pe „show“. E „entertaining“, ca să facă rating (= vînzări). OK, am auzit şi noi de „deturnări“, l-am citit şi noi pe Debord… Ne dăm seama cam ce înseamnă un „cal troian“. Dar. Dar „găselniţa“ este mult prea cinică pentru a nu trezi suspiciuni – măcar de „inadecvare metodologică“. Pentru că cinismul capitalist este „în firea lucrurilor“ – funcţionează pe principiul: what you see is what you get (ce vezi, aia şi ai). În schimb, cinismul „anticapitalist“ e o trişerie: fiind „cinism“, este (deja) capitalist; fiind „anti“, este cam schizoid; fiind schizoid, e cam varză, frate!… Stînga umblă cu cioara vopsită – acesta fiind singurul mod în care venerabila fantomă istorică mai poate scoate capul în lume. Toţi altermondialiştii, toţi ecologiştii, toţi Chomsky-ii şi toţi Bové-ii sînt, de fapt, nişte produse derivate ale capitalismului. Dacă, mîine, capitalismul ar da faliment, oamenii aceştia ar rămîne şomeri.

Money makes the world go round, cînta Liza Minnelli în Cabaret. Ştiu, nu e o referinţă pentru stîngiştii puri şi duri – deşi romanul inspirator (Good-bye to Berlin) era scris de un autor (Christopher Isherwood) care cochetase cu comunismul… În ce mă priveşte, între atîtea dileme, am şi o cvasi-certitudine: nu doar că banul face lumea să se-nvîrtească – deci nu numai Capitalul-ca-titirez –, ci şi faptul că el, Banul, (poate) stinge conflicte! Nu budismul, nu creştinismul, nu predicile politic-corecte şi nici parlamentările soft-politicienilor europeni pot aduce pacea pe lume… Nu: singurul care ar putea-o face este Banul. Comerţul. Capitalismul. Cînd faci afaceri cu altul, nu-i dai o bombă în cap. Cînd baţi palma pe bani, nu-ţi dă mîna să-l iei la bătaie. Numiţi-l „idealism“, dacă vreţi; eu îl numesc pragmatism. Sau, mă rog, „pragmatism idealist“. Sună, oricum, mai bine ca „anticapitalism capitalist“… l Re: publik vine, în numărul dublu amintit, cu una din cele mai „frivole“ şi mai cinic-vesele „oferte hedonisto-consumiste“ pentru sezonul de vară: două pagini de imagini cu „jucării de prost gusto“! Este vorba de jucăriile – cocomîrle multicolore „transgenice“ ciudate rău – găsibile în pungile de pufuleţi Gusto made in China. Aţi citit bine: în China! Ţara în care comunismul are faţă umană, adică – virgulă – consumistă. Sau capitalismul are faţă de cîine, care latră la comunism?… Whatever; jucăria favorită a re: dacţiei Re: publik este „un gogoloi galben cu faţă de cîine şi mecanism clămpănitor, care zvîcneşte cînd ţi-e lumea mai dragă“. Oricum, faptul că poate să zvîcnească este un semn bun: înseamnă că nu mai are laţ…

Pe www.cinemagia.ro, acest comentariu al unui user la filmul lui Oliver Stone dedicat lui Fidel Castro, Comandante: „Încerc să evit termenul propagandă, dar este prea greu. De ce Stone, după ce l-a criticat în Scarface, acu’ îl linge-n cur? De ce, dacă e aşa frumos în Cuba, toţi vor să plece în SUA, acea ţară urîtă? De ce toată lumea spune că în Cuba au loc un număr uriaş de încălcări ale drepturilor omului? De ce e economia la pămînt? Şi, în loc să-l întrebi dacă a văzut Gladiatorul, mai bine l-ai întreba toate astea, dle Stone. Iar Castro, marele comunist, poartă Nike. Just do it, Fidel! (Parc-aş fi văzut un episod din MTV Cribs!)“
Apropo de artişti şi stîngişti: toţi, dar absolut toţi, cei care au avut de-a face cu „lady Vanessa Redgrave“ la TIFF povestesc – în aceeaşi Re: publik – experienţele neplăcute avute cu această mare doamnă a scenei & ecranului… De unde se vede că interesul pentru „marile cauze ale omenirii“ eclipsează, cînd nu anulează de-a dreptul, interesul pentru semenii imediaţi. Probabil că „doamna Vanessa“ – cum ar spune acel ziarist de la Ziua – are o inimă prea mare pentru oamenii „mici“ pe care-i întîlneşte; she thinks big – transindividual & global.(a.l.ş.)

2. Spectrul ciorii vopsite / Alex. CISTELECAN

Observator Cultural nr. 77, 17-23 august 2006

Daca n-a prea functionat ca ideologie politica realizata, comunismul se pare ca functioneaza insa perfect ca spectru ireductibil si amenintare perpetua. Cit timp era in viata, deviatiile de stinga sau de dreapta ii puneau mereu in pericol unitatea teoretica. ascoate din sertar spectrul comunist si porneste-te pe trasul alarmei. Decreteaza urgent un moment de reculegere, o tacere generala in care numai glasul tau grav sa rezoneze. De-acum, tot ce-ti mai trebuie e doar o secretara competenta.
Spectrul comunismului naste oameni de cultura.

Alex. Leo Serban rapune monstrul

Urmind traseul pe care se plimba sprinten, deja de ceva vreme, prin institutiile de cultura romanesti, fantoma odioasa i-a facut saptamina trecuta o vizita lui Alex. Leo Serban. Zbuciumata relatare a intilnirii, publicata in revista Dilema veche, nr. 133, reda, din fericire, toate momentele tensionate ale acestei confruntari ideatico-spectrale exceptionale. in cele din urma, cunoscutul filmolog se pare ca a reusit sa rapuna monstrul si, privindu-l pentru o ultima clipa in ochi, a apucat sa citeasca in ei tot ceea ce noi vrem sa stim despre stinga dar n-am avut inca sansa sa fim vizitati de stim-noi-cine.

Pe scurt, stinga intelectuala este o „varza, frate“. Cum asa? Pur si simplu: doar aparent stingistii sint foarte blindati intelectual, caci, in realitate, ei agita acelasi si acelasi set de argumente „limitat si deja-rasuflat“. Ceea ce deja e o surpriza. Carevasazica, de la Marx pina la Zizek, aceleasi dume. Taca-taca. Adorno, Benjamin, Althusser, Foucault, Agamben, Badiou – ce plictiseala, cita lipsa de originalitate, cita opacitate fata de speculativ. Pe cind dincolo, in tabara capitalistilor, ce mai teorii, ce mai argumente! Si ce lista de nume! Ce pacat ca tocmai un pragmatist ca Rorty a emis urmatorul argument blindat teoretic, adresat filozofilor (francezi in special): baieti, lasati-o mai incet, nu vedeti ca numaram?, formulind astfel ceea ce se numeste „superioritatea democratiei asupra filozofiei“ sau inutilitatea filozofiei pentru democratie. E un argument forte, bita chiar, nu-ncape nici o indoiala.
Mai mult decit atit, stingistii refuza, doamnelor si domnilor, discutia. Nu vor nicicum sa se angajeze in dialog.

Trebuie ca e vorba insa de un lapsus explicabil, caci, prins in viltoarea luptei cu monstrul socialist, Alex. Leo Serban uita de discutiile pe care chiar domnia-sa le-a avut cu Ovidiu Tichindeleanu si Bogdan Ghiu, discutii in cursul carora cel ramas fara munitie argumentativa a fost nimeni altul decit domnia-sa, reprezentantul marelui capital. Intr-un mod la fel de explicabil, criticul de film uita ca, in general, aceia care, in cultura romana, initiaza discutii de idei si produc argumente teoretice in opozitie la grupurile conservatoare dominante sint tot niste intelectuali de formatie stingista, mai mult sau mai putin radicala. Si ca, daca e sa identificam un refuz al dialogului, acesta vine – sub formele variate ale atacului la persoana, ale agitarii stindardului anticomunist sau, in cel mai bun caz, ale unei taceri superioare – tocmai din tabara dreptei.

Dar, afirma autorul, mai e o problema cu stinga contemporana: desi se opune capitalului si consumismului aferent, „anti-consumismul recurge la aceleasi strategii de marketing ca si capitalismul“. Asta-i intr-adevar culmea! Oare n-ar fi mai firesc si mai onest ca, atunci cind vor sa-si difuzeze ideile, stingistii sa inhame caii la caruta si sa bata sat dupa sat, casa dupa casa? Evident ca nu, caci s-ar alarma organizatiile pentru protectia animalelor. Dar atunci, de ce nu s-ar aplica aici teoria deturnarii mijloacelor capitaliste in scopuri stingiste? Nu merge, pentru ca Alex. Leo Serban l-a citit deja pe Guy Dйbord: domnia-sa stie ca situationismul si orice practica de acest fel e un fel de cinism; iar daca e cinism, e deja capitalist! Atingem aici, in caz ca nu ne dam seama, o problema realmente groasa pentru stinga: s-ar spune ca e condamnata la moralitate. De cum isi sufleca minecile si renunta la scrupule, devine capitalism si, ca atare, se auto-saboteaza. „Stinga umbla cu cioara vopsita“ – concluzioneaza autorul.

Globalizare economica, universalizare democratica

Ceea ce trebuie inteles astfel: problema nu e cioara vopsita, ci faptul ca stinga umbla. Atita vreme cit stinga sta, ii putem acorda presupozitia de nevinovatie. Dar de cum se pune in miscare, trece la actiune, se trezeste cu o cioara capitalista in geanta. Curata aporie! Cu alte cuvinte, stingii nu-i este specific decit eleatismul. in schimb, tot ceea ce tine de actiune e de resortul capitalismului: revolutia, cum s-ar zice, e numai a capitalului. Cit priveste opozantii acestuia, ei sint cu totii – afirma criticul de film – niste produse derivate ale capitalismului. Aici, trebuie sa o spunem, nu incape nici o indoiala: dupa cum tot niste derivate ale feudalismului au fost si burghezii, sau niste derivate ale sclavagismului au fost nobilii medievali: istoria merge prin derivare, nu e nimic rau in asta. Sau ar trebui sa ne asteptam la crearea unei clase politice ex nihilo?

Mai mult decit atit, argumentul conform caruia stinga se prevaleaza de mijloace capitaliste in actiunea sa anti-capitalista poate fi, si el, intors in directia opusa: dimpotriva, capitalismul e cel care e nevoit sa accepte, unul cite unul, principii politice initial de stinga, cum ar fi: votul universal, nediscriminarea femeilor, toleranta pentru homosexuali, imigranti si alti marginali. Pe scurt, capitalismul e cel care a fost constrins, de-a lungul timpului, sa indulceasca principiul sau – globalizarea economica – printr-o universalizare democratica, si aceasta evolutie constituie chiar ceea ce numim, de obicei, victoria istorica a democratiei. Chiar si in cazul, citat de catre autor, al altermondialistilor, protestul lor nu vizeaza globalizarea pur si simplu, ci faptul ca aceasta globalizare economica se realizeaza fara o universalizare simultana a principiilor democratice, ca reprezinta, asadar, o globalizare in care periferiile capitalului sint integrate ca periferii, sint incluse ca excluse. Ca si acum, toate aceste principii democratice, provenind din partea stinga a politicii, nu s-au putut impune decit prin presiune si violenta si, ca si acum, ele au fost privite initial ca o amenintare. Nu am putea oare extrage de aici un principiu universal valabil pentru democratie: anume ca, in cazul ei, cea mai buna aparare e atacul, ca, altfel spus, critica institutiilor democratice e cea mai sigura metoda de a intari democratia; si ca, dimpotriva, apararea cu orice pret a organizarii momentane este cea mai sigura cale de a osifica si rigidiza democratia, transformind-o in totalitarism?

Urechi intotdeauna ciulite in directia corecta

In ce-l priveste pe Alex. Leo Serban, domnia-sa considera ca nu aceste ideologii politice pot lega oamenii intre ei, nu aceste principii abstracte pot unii natiunile, ci banul. „Banul stinge conflicte!“. Asta, s-avem pardon, e chiar asa! Sa ne gindim doar cum s-ar fi derulat evenimentele din Orientul Mijlociu daca stingistii ar fi fost cei care s-ar fi trezit ca au nevoie de petrolul irakian: doamne fereste, probabil ca, in lipsa lor de scrupule, ar fi ocupat tara, si-ar fi insusit rezervele de petrol si, pe deasupra, ar mai fi si declarat lumii intregi ca realizeaza o actiune de eliberare! Dupa care, in culmea nesimtirii, ar fi prezentat nota de plata aceluiasi popor irakian. Pe cind, in realitate, americanii au venit in numele banului, au discutat afaceri cu autoritatile locale, au batut palma si, cu aceasta ocazie, daca tot erau in zona, au si instaurat, fara sa se laude, pacea si democratia in lumea araba. „Cind faci afaceri cu altul, nu-i dai o bomba in cap. Cind bati palma, nu-ti da mina sa-l iei la bataie“, astfel formuleaza criticul de film codul bunelor maniere monetare. Si totusi, specialistii americani ai succesului in afaceri demonstreaza ca si mai bine e ca, mai intii, sa-i dai celuilalt o bomba in cap si numai dupa aceea sa bati palma cu el, ca sa fii sigur ca a inteles. Aici, inca o data, trebuie sa ne miram de fidelitatea nestirbita a intelectualului roman fata de tatucul american.

Poate tocmai in acest context ar merita agitata amenintarea comunista, atragind astfel atentia asupra acestui spectru al vechiului servilism filo-sovietic. Cind, in momentul razboiului din Irak, opinia publica din toata lumea a protestat, inclusiv marile biserici, inclusiv o mare parte a poporului american, cel mai sigur bastion al americanismului a ramas societatea civila romana. insa si mai paradoxal e faptul ca intelectualul roman, in elogiul sau neconditionat adus eliberatorului transatlantic, a uitat, de fapt, sa conspecteze ultima bibliografie propusa la Washington: caci schimbarea recenta in discursul politic american consta tocmai in asumarea deschisa a criticilor ce i s-au adus: da, sintem un imperiu, da, avem de gind sa facem curatenie pe planeta, da, sintem mai presus de acordurile internationale. Ceea ce nu va intirzia sa produca schimbari extraordinare in raporturile internationale, dar, deocamdata, n-a ajuns la urechile – de altfel intotdeauna ciulite in directia corecta – ale proamericanilor nostri de serviciu.

Puritanism fara ferestre

In fine, merita spuse citeva cuvinte despre pledoaria criticului de film pentru un curent hedonisto-consumist si despre presupusa rezistenta a stingii la el. Hell no! in ce ma priveste, sint pentru societatea de consum pina-n maduva oaselor. Dac-as sti ca pot oricind sa-mi procur de la Abc-ul din colt o punga de iarba si-un revolver – ca tot aud mai nou cuvintul „cultura“ – as fi cel mai fericit contribuabil. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Problema cu societatea de consum e, tocmai, ca nu-i destul societate de consum. in ce priveste hedonismul, subscriu oricind la un libre usage du corps, la o practica a placerilor neconstrinsa de nici o ideologie. Se-ntimpla insa ca realitatea o ia exact in directia inversa: renuntam la marile interdictii morale si ne trezim coplesiti de o puzderie de mici interdictii fiziologice: nu fumat, nu baut, nu sex, in schimb: jogging, jogging, jogging (probabil varianta capitalista la „invatati, invatati, invatati“). Asa se-ntimpla ca actuala pledoarie pentru un hedonism fara frontiere se concretizeaza intr-un puritanism fara ferestre. Societate de consum a dietelor. in aproape oricare epoca am privi inapoi, am descoperi o societate in care consumul – care e, intotdeauna, unul in principal de sine – era mult mai deschis. in comparatie cu ele, hedonismul nostru e doar un slogan publicitar, un fel de tactica а la Halagian: trece mingea, omul ramine; marfa circula, omul prezinta pasaportul.

Si, in fond, ceea ce e valabil pentru retorica hedonista este la fel de valabil pentru capitalismul actual in genere: a spune ca stinga ameninta proprietatea privata, drepturile elementare ale omului, piata publica, dreptul la initiativa si tot restul retoricii contemporane, e infinit de naiv. Dimpotriva, cel care le ameninta este capitalismul insusi: de la un punct incoace, democratia si regulile ei elementare devin pentru capital o scara ce poate fi aruncata, ba mai mult chiar, o piedica in calea autoreproducerii sale. Si astfel, incet incet, libertatile efective dispar una cite una, in timp ce aparatorii societatii civile suna neobositi trompeta anticomunista, blocind astfel spatiul dezbaterii politice veritabile si lasind economicul sa-si urmeze orbeste mersul nestingherit. La lotta continua.

Luciditatea ironică a unui „născut în URSS“ – „Dosarele Istoriei“, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3

acad. Florin Constantiniu

Ce fel de nostalgii ?

Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu“, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit“ (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste“, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice“. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic“ (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice“ ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur“. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri“. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul“ lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste“, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană“ trebuia să tracteze „vagonul rus“ şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară“ şi cea a „revoluţiei permanente“, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist“, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi“, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care  îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.

Fractură şi continuitate

Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?“ (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici“, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară“ (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur“ al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii“ zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii“ (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile“ — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare“, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie“ (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.

Disputa/ Comentarii pe seama interviului cu Vasile Ernu – Metropotam, August 2006, http://metropotam.ro/interviuri/art2391774557/

Cititorii Metropotam

jos palaria
jos palaria pentru vasile ernu!

cu toate ca si bunicul meu si-a perdut pamintul si toate alea (chiar daca nu a fost la canal), nu i-ar fi dat o lopata in fata. pe vremea cind mai traia, era, culmea – tocmai el, un ostalgic.

cred ca discutia merita sa fie extinsa si, mai ales, adincita. si nu atit discutia despre ce a fost, cit cea despre ce e acum, despre sindromul marelui licurici, mona musca si reprosurile pe care i le fac intelectualii cool.
t.o. bobe a spus la ora 12:05 pe 17 August

fundamentalism
Cind VE face pe teoreticianul politic, nu emite decit o banalitate, si anume, ca echilibrul fortelor politice de orientari diferite intaresc si mentin democratia. Insa VE nu face distinctia intre comunism, care este fundamentalismul de stinga, si stinga sociala, absolut onorabila, cea care a creat democratiile Spaniei, de pilda, si ale statelor scandinave. Pentru VE e imposibil ca Occidentul a construit democratia fara sa fi cunoscut comunismul. Continuindu/i logica, terorismul islamic ar fi exact ce/i lipsea democratiei occidentale pentru a fi perfecta.
marius chivu a spus la ora 21:45 pe 21 August

sofismele lui vasile ernu
In ordinea discutiei polemice atit de invocate, am sa incep prin a spune ca un om cu indoieli e intotdeauna de preferat unui paseist/pesimist.

Cred ca cei citiva care si/au exprimat dezacordul cu cartea lui VE sint oameni cu indoieli fata de trecut si nicidecum (numai) anticomunisti care, dupa cum afirma VE, ar fi, de fapt, fosti comunisti, care, prin nu se stie ce masochism logic, tocmai ei critica o carte relativista la adresa comunismului.

La fel, cind vorbeste despre cultura mare pe care o “datoram” taman comunismului, VE le da dreptate exact acelor artisti ce si/au motivat tacerea si lasitatea prin ideea “rezistentei prin cultura”, artisti pentru care VE are dispret, caci, spune el, si pe buna dreptate, ei au facut cel mai mare compromis cu acea putere. “Argumentele insiruite rational” de catre VE compun, de fapt, un foarte rotund sofism.

Primul dialog pe care VE ar trebui sa/l poarte e cu sine, sa se lamureasca el insusi cine il critica si cu cine e de acord. Deocamdata par aceiasi oameni. Confuzia vine exact din retorica paguboasa pe care el insusi o critica atita.
marius chivu a spus la ora 21:46 pe 21 August

tinerii si comunismul
VE spune ca tinerii nu au avut de suferit dupa urma comunismului, prin urmare, nici nu ar trebui sa condamne comunismul datorita unui surplus de luciditate. Aici VE fie e monstruos de egoist, fie ingrozitor de ipocrit.

Am 27 de ani si inca ma consider tinar. Am avut eu de suferit de pe urma comunismului? Categoric. Faptul ca am invatat intr/un sistem debil, faptul ca am mincat prost, ca, in fine, am dus o viata plina de restrictii, asta se cheama tot suferinta. Nu e nevoie sa fi cunoscut munca la canal sau inchisoarea politica pentru a ni se considera suferinta. Inca suferim cu totii, tineri sau nu, de pe urma comunismului. Traim intr/o lume handicapata de comunism. Mentalitatea oamenilor din jur care ne chinuie zilnic, pe strada, in familie, in institutii etc. nu o datoram tot comunismului!?

VE vede in capitalism, cu subtilitate critica se maguleste el, un rau comparabil, dar e absolut orb in a considera efectele pe termen lung ale comunismului sau naiv in a crede ca ele nu exista. In ambele cazuri, VE e mediocru.

Spune el ca “suferinta nu schimba datele problemei.” Cum vine asta, nu pricep!? Suferinta schimba TOATE datele problemei.
marius chivu a spus la ora 22:01 pe 21 August

truc ideologic ieftin
Cind VE compara capitalismul cu comunismul nu face decit sa comita un truc ideologic ieftin. Paralela dintre represiunea politica si una economica este doar o metafora ideologica. Parca VE spunea ca ar trebui sa gindim critic si personal, sa ne ferim de clisee. Or ideea represiunii economice este cel mai mare cliseu al ideologiei de stinga.

Cum adica “nu exista deosebiri fundamentale” (citat din Mihai Iovanel) intre comunism si capitalism!? Si oricum, asta ar trebui sa innobileze comunismul!? Tocmai prin faptul ca azi VE poate spune si cita o asemenea frazaa, tocmai aici e deosebirea fundamentala.

E problema lui si a lui MI (mare amator de literatura SF) daca vad societatea capitalista ca o posibila dictatura a masinilor carora le vom deveni sclavi. Nu pot fi acuzati de flagrant delict de fantezie, dar sa nu aiba pretentia ca fac aici teoria formelor de guvernamint si noi ii ascultam prabusiti in admiratie.
marius chivu a spus la ora 22:13 pe 21 August

hilar
VE afirma “saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa.” Pai despre ce sacrificii si suferinta e vorba? Ale Partidului sau ale poporului?

Daca VE ar fi de stinga cu adevarat, ar trebui ca cele citeva milioane de sacrificii UMANE ale stalinismului sa/l indigneze profund. Nu comunismul a realizat dezvoltarea de care vorbeste VE, ci oamenii care au murit au facut/o posibila.

In alta ordine de idei, Occidentul de ce a ajuns el atit de departe, economic vorbind, daca ei nu au avut sprijinul progresistic al comunismului!? E o timpenie sa crezi ca industrialismul se datoreaza comunismului.De fapt, comunismul doar l/a imprumutat si l/a pastrat intocmai pina ce s/a demoralizat moral iar industria, literalmente, s/a prabusit…
marius chivu a spus la ora 22:22 pe 21 August

suparare mare
Vad ca iese cu suparare mare. Pacat. Poate ar trebui sa fim putin mai calmi si sa judecam lucrurile mai la rece. Marius spune ca nu Partidul a facut sacrificii, ci poporul. De acord, dar asta se aplica si in cazul capitalismului. Evolutia Occidentului se bazeaza in aceeasi masura pe suferinta. Atita doar ca occidentalii au preferat sa-i exploateze (suna ca dracu’, stiu) pe altii, nu pe proprii cetateni.
Tema pentru acasa: comentati, de exemplu, faptul ca romanii nu au aces liber pe piata de munca europeana, in vreme ce marfurile europene nu au restrictii la intrarea in Romania. Cum se numeste asta?
t.o. bobe a spus la ora 12:33 pe 22 August

suparare mare 2
Din pacate, intelighentia romaneasca ramine defazata. In timpul comunismului, critica pe cit putea pacatele regimului burgezo-mosieresc sau, in cel mai bun caz, statea cu degete in urechi pentru a se putea concentra asupra culturii inalte. Acum, cind comunismul nu mai exista, se simte datoare sa critice ce nu mai si ce nu mai are sanse sa revina, dar inchide ochii la ce se intimpla in jur.
Tema pentru acasa: comentati, in paralel, faptul ca Mona Musca s-a gudurat pe linga Securitate ca sa obtina un ce profit (mic, probabil, dar care conta) si faptul ca mai multi intelectuali romani au scris editoriale in cotidianul lui Felix, pentru acelasi soi de avantaje. De ce o fapta e de condamnat iar alta nu? E mai putin grav ca i se imprumuta lui Felix credibilitate?
t.o. bobe a spus la ora 12:42 pe 22 August

suparare mare 3
Acum, fara suparare: ar trebui sa se existe niste statistici oficiale si credibile referitoare la numarul analfabetilor din Romania. Ceva imi spune ca sint mai multi acum, in capitalism, decit erau acum douazeci de ani. Pentru asta tot comunismul e de vina?
Tema pentru acasa: comentati planurile lui ceausescu referitoare la obtinerea independentei energetice a Romaniei, in contextul economic global actual. Comentati planul aceluiasi de Ceausescu de a construi canalul Dunare-Bucuresti, in lumina actualellor planuri ale primarului Videanu. Comentati calitatea aerului din Bucuresti, in paralelel, in vara lui 1989 si in vara lui 2006.
t.o. bobe a spus la ora 12:48 pe 22 August

eco-comunism!???
“Comentati calitatea aerului din Bucuresti, in paralelel, in vara lui 1989 si in vara lui 2006…”

1. Era comunismul o ideologie ecologica? Raspuns: Copsa Mica, Cernobil s.a!

2. In topul celor mai poluate orase din lume ale momentului nu se afla marile orase industriale din Occident, ci (aproape) numai orase din Est. Cautati site/urile eco-ONG-urilor. Veti vedea cit de poluat e Bucurestiul fata de orase industriale engleze, precum Sheffield sau Manchester. Unde e vina capitalismului, ca nu pricep. Si parca din 1989 pina acum Romania a fost condusa, exceptind citiva ani, de un partid de stinga!!

3. Ecologismul este un discurs recuperat din mers de catre ideologia de stinga din zilele noastre, dar un discurs mai degraba tehnocratic-populist si, prin urmare, usor abordabil de catre oricare orientare politica. O sa rideti, dar Schwartzenneger si Blair au semnat de curind un acord ecologic intre California, cel mai poluat stat american, si Anglia. Ambii sint reprezentanti ai unor partide de dreapta.

Revin, ideea unei paralele intre comunism si capitalism este, pur si simplu, deplasata pentru ca nu porneste de la premise ideologice compatibile…
marius chivu a spus la ora 04:25 pe 23 August

hop si eu
am intrat si eu in joc cu un mesaj postat pe blogul meu la adresa: http://doro.weblog.ro/
Vasile Ernu citeaza intr-un context foarte favorabil din mesajul postat pe blog in care m-am referit la cartea dansului, Nascut in URSS.
Aceasta insa nu imi creaza nici o obligatie sa ii iau partea in controversa cu Marius Chivu. Observ insa ca  in critica lui Marius Chivu exista multe presupozitii discutabile. Adica, de unde stie Marius Chivu ca “VE nu face distinctia intre comunism, care este fundamentalismul de stinga, si stinga sociala, absolut onorabila, cea care a creat democratiile Spaniei, de pilda, si ale statelor scandinave”? Sau de ce crede Marius Chivu ca i-ar apartine lui Vasile Ernu paradoxul ca fosti comunisti (un anumit tip de comunisti) sunt acum cei mai mari anticomunisti (un anumit tip de anticomunisti), cand de fapt acest paradox apartine pur si simplu realitatii si istoriei? De ce crede Marius Chivu ca ii poate cere lui Vasile Ernu sa simplifice trecutul si sa scoata din acesta doua categorii clare (cei buni si cei rai) si o intriga simpla, usor de inteles? Vasile Ernu, crede Marius Chivu, “e absolut orb in a considera efectele pe termen lung ale comunismului sau naiv in a crede ca ele nu exista”. Tocmai, Vasile Ernu spune tot timpul ca ele exista si adesea sunt perverse.
Ceea ce mi se pare ca rateaza criticii lui Vasile Ernu din mesajul cartii lui este urmatorul avertisment: atentie!, comunismul nu trebuie vazut doar prin ochii disidentilor, unii dintre ei disidenti post factum. Viziunea anticomunista asupra comunismului nu este singura legitima si nu e interpretarea care ne apropie cel mai mult de intelegerea comunismului, in orice caz nu trebuie impusa cu lopata! Majoritatea celor care au trait in comunism nu au fost nici victime si nici tortionari. Cetatenii de atunci faceau compromisuri care, in “regimul lor de adevar”, nu erau mai vinovate decat cele pe care le facem noi astazi si pentru care avem toata indulgenta. Comunismul avea o normalitate care ii facea pe multi sa nici nu-si dea seama ca traiesc intr-o, cum spunem astazi, aberatie a istoriei. Lectia comunismului este ca in istorie aberatia e deghizata in cea mai domestica normalitate. La acest nivel, paralela intre comunism si capitalism e posibila.
Asa, de 23 August!
Marin Pruteanu a spus la ora 11:56 pe 23 August

discutam sau doar simulam?
Draga Marius,
discutam sau doar ne aflam in treaba?

1,2, 3. Am spus eu ca ar fi comunismul o ideologie ecologica? Am spus ca ar fi mai bun decit capitalismul? Am semnalat doar faptul ca majoritatea intelectualilor romani, printre care, din pacate, te numeri, se lupta cu o fantoma, in vreme ce monstri in carne si oase nu le trezesc nici o reactie.
Faptul ca a existat Copsa Mica (si Baia Mare, si Galati, si altele) nu scuza faptul ca, dupa 1990, primarii Bucurestiului, care au fost din partea “buna” a spectrului politic, au ras spatiile verzi si au permis construirea unor monstri comparabili, ca efect, nu ca dimensiune, cu huliata Casa a Poporului.
Chiar ti se pare ca Romania a fost condusa, dupa Revolutiune, mai ales de un partid de stinga? Crezi ca, daca PSD isi spune de stinga, chiar este de stinga? Daca tu, de miine, iti spui Nadia Comaneci, chiar crezi ca o sa devii Nadia?

Totusi, nimic despre analfabetism?
Nimic despre agricultura si ce-a facut din ea partidul ala de stinga despre care spuneai ca a condus Romania?
Nimic despre sistemul sanitar?

Si, cu permisiunea dumneavoastra, ultima pe lista, inca o intrebare: de ce, atunci cind se vorbeste despre comunismul din Romania (chiar trebuie sa subliniez ca nu mi-e drag?) se au in vedere mai ales anii 50 si 80 si se trece cu gratie peste felul in care s-a trait in 60 si 70?
t.o. bobe a spus la ora 12:59 pe 23 August, #

Dilema ‘tinara’ si dreapta ‘ecologista’
Ovidiu Tichindeleanu ii raspunde lui Marius Chivu pe site-ul
http://romania.indymedia.org/ro/2006/08/1594.shtml
O polemica deschisa de un tinar redactor al Dilemei pe subiectul unei carti recente a devenit un mijloc de promovare a unor falsuri ideologice in alte spatii publicistice.

Se pare ca aparitia cartii lui Vasile Ernu, Nascut in URSS, a oferit o mana cereasca anticomunistilor profesionisti de la Dilema, care raspindesc si in alte spatii publicistice falsuri ideologice:

http://metropotam.ro/interviuri/art2391774557/

Iata spicuiri din comentariile lui Marius Chivu, redactor al revistei Dilema Veche, comentarii ce nu se mai refera la cartea respectiva, ci sint pozitii ideologice de amploare, exprimate de un critic literar pe cit de tinar, pe atit de intepenit in gindire:

—ANTI-COMUNISM / PRO-CAPITALISM
“Cind VE compara capitalismul cu comunismul nu face decit sa comita un truc ideologic ieftin. Paralela dintre represiunea politica si una economica este doar o metafora ideologica. Parca VE spunea ca ar trebui sa gindim critic si personal, sa ne ferim de clisee. Or ideea represiunii economice este cel mai mare cliseu al ideologiei de stinga.”

“VE afirma “saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa.” Pai despre ce sacrificii si suferinta e vorba? Ale Partidului sau ale poporului?
Daca VE ar fi de stinga cu adevarat, ar trebui ca cele citeva milioane de sacrificii UMANE ale stalinismului sa/l indigneze profund. Nu comunismul a realizat dezvoltarea de care vorbeste VE, ci oamenii care au murit au facut/o posibila.”

“Revin, ideea unei paralele intre comunism si capitalism este, pur si simplu, deplasata pentru ca nu porneste de la premise ideologice compatibile…”

–ANTI-COMUNISM / CAPITALISM ‘ECOLOGIC’
“In topul celor mai poluate orase din lume ale momentului nu se afla marile orase industriale din Occident, ci (aproape) numai orase din Est. Cautati site/urile eco-ONG-urilor. Veti vedea cit de poluat e Bucurestiul fata de orase industriale engleze, precum Sheffield sau Manchester. Unde e vina capitalismului, ca nu pricep.”

“Ecologismul este un discurs recuperat din mers de catre ideologia de stinga din zilele noastre, dar un discurs mai degraba tehnocratic-populist si, prin urmare, usor abordabil de catre oricare orientare politica. O sa rideti, dar Schwartzenneger si Blair au semnat de curind un acord ecologic intre California, cel mai poluat stat american, si Anglia. Ambii sint reprezentanti ai unor partide de dreapta”

– In primul rind, am citit si eu cartea lui Ernu. Comparatia dintre comunism si capitalism, asa cum o propune Ernu, nu mi se pare deloc deplasata: e perspectiva unui om comun fata de regimurile dominante ale puterii. O asemenea perspectiva nu poate fi insa decit aberanta, din start, pentru un redactor al Dilemei, revista care face sluj ideologiei neoconservatoare.
– Chivu, redactor al unei reviste de dreapta, punct central al mainstreamului romanesc, nu se da in laturi sa dea sfaturi despre ce si cum “ar trebui” sa fie stinga: “Daca VE ar fi de stinga cu adevarat, ar trebui ca”…
– Chivu sustine ca nu comunismul a realizat saltul industrializarii, ci “oamenii care au murit”. O astfel de dizolvare in abstract nu e decit un mod de a ignora istoria reala, caci nu doar in Uniunea Sovietica, dar si in tarile est-europene, guvernarile comuniste, asa cum au fost ele, sint cele care au realizat trecerea de la societati agrare, semi-feudale (va mai amintiti de ‘grinarul europei’?) la societati industrializate. Astfel de judecati nuantate nu sint insa permise de retorica justitiara a anticomunismului.
– Chivu sustine ca “ideea represiunii economice este cel mai mare cliseu al ideologiei de stinga”. Astfel, redactorul Dilemei eludeaza problema in chestiune: exista sau nu represiune economica la scara globala? De asemenea, redactorul Dilemei nu uita sa dea dovada de ignoranta, reducind fenomenul complex al stingii la un monolit: care anume “ideologie de stinga”?…

Slujul ideologic “pro-dreapta”, “pro-capitalism” supune insa chiar si problema ecologiei unei contorsionari ideologice:

– Chivu nu intelege care e “vina” capitalismului in problema ecologica. Daca Marius Chivu s-ar fi uitat si pe distributia in timp a emisiilor de gaze, ar fi observat ca tocmai Occidentul este principalul responsabil pentru incalzirea globala. Mai precis, capitalismul, si nu comunismul, este principalul responsabil pentru consumul industrial fara limite care ameninta in prezent sa distruga echilibrul ecologic al planetei. Iar cele mai poluate locuri din lume nu sint orasele estice, ci tocmai exploatarile miniere, depozitele de reziduuri ale Occidentului si uzinele corporatiilor capitaliste – in cele mai multe cazuri plasate in tari periferice. A “nu intelege” care e contributia capitalismului echivaleaza pentru un intelectual fie cu ipocrizia fara scrupule, fie cu inconstienta.
– Chivu sustine ca ecologismul e o ideologie preluata “din mers” de partidele de stinga. Resentimentul redactorului Dilema fata de orice tine de “stinga” e evident, insa faptele istorice sint clare: partidele de stinga, cu toate tarele lor, au fost primele organizatii ale aparatului de stat care si-au manifestat sensibilitatea fata de problema ecologica, in timp ce partidele de dreapta s-au incapatinat sa o nege.
– Chivu aduce in favoarea “ecologismului” dreptei un exemplu hilar, acordul intre prim-ministrul britanic, Tony Blair, si guvernatorul Californiei, Arnold Schwartzenegger. Ceea ce uita redactorul Dilemei sa precizeze in acelasi context e ca la nivel federal, acolo unde conteaza, presedintele Bush NU a parafat inca protocolul de la Kyoto, si ca pina de curind, Cheney si majoritatea republicana sustineau ca incalzirea globala e o gogorita.

Retorica populista (“oamenii care au murit”) si exemplele alese de redactorul Dilemei Vechi (orasele estice poluate, un acord nesemnificativ) arata cit de disponibili sint noii “critici”, chiar cei tineri, de a construi prin selectie “argumente” in favoarea ideologiilor dominante.

Ovidiu Tichindeleanu a spus la ora 15:36 pe 23 August

Dilema
Am citit comentariul catre care trimite Ovidiu Tichindelean si nu pot spune decit ca mi s-a facut rusine vazind etichetari de tipul “un redactor al Dilemei, revista care face sluj ideologiei neoconservatoare”.
Daca tot veni vorba despre ecologism, propun ca fiecare dintre noi sa inceapa prin a-si curata discursul de mizeriile tendentiozitatii.
Serios, chiar nu se poate discuta in contradictoriu cu calm si civilitate?
t.o. bobe a spus la ora 15:53 pe 23 August

d.lui Tichindeleanu
Nu mi-am dat seama ca in discutia de fata eu apar ca trimisul ideologic de “dreapta” al Dilemei si regret pripeala dvs., confortabila de altfel, de a ma cataloga astfel. Si ca sa va lamuriti cit de “dreapta” si cit de “pro-capitalism” sint convingerile mele, poate cititi acest articol publicat de mine in Dilema, acum 2 sapt.:

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=133&cmd=articol&id=3324

Cu aceasta, eu ma cam retrag de la discutii. Nu vreau sa fiu pretext pentru balacareala Dilemei.
marius chivu a spus la ora 04:32 pe 25 August

FSN – URSS, d’astea traditionale – B24FUN

Oana Tănase

… si La Multi Ani ! Lansat in martie, blogul www.igu.ro/latrecut mananca amintiri pe paine: principiul de functionare este cumva similar feeder-ului administrat de acelasi Igu, invitatia la joc fiind deschisa tuturor membrilor inregistrati ai site-ului. Miza e inca oarba, insa rezultatul imediat se citeste ca arhiva noduroasa de texte si imagini, salvate potrivit unor categorii zis majore – tip muzica, tehnica, jocuri, social ori cotidian – plus eventuale subcapitole. Ca se naste dintr-o asteptare personala, initial verificata probabil intr-un grup restrans de simpatizanti, pentru a deveni mai apoi o aventura colectiva a re-scrierii unor trecuturi, fie ele ceva mai tinere (vezi coperta Statutului Frontului Salvarii Nationale din Romania, 1990) ori mai batrane (vezi fotografia celor doi studenti de munceau in 1980 la Canalul Dunare – Marea Neagra), ca (dincolo de vocea monoton-nostalgica) atinge sau macar incearca note ale observatiei critice, sinceritatea proiectului “La Trecut” ar putea castiga in timp forta unei locomotive de a descarca chiar si in lumea reala (nu doar online) un muzeu al copilariei noastre fara voie glorioase.
www.nascutinurss.ro este versiunea online a cartii lui Vasile Ernu, recent lansata la Editura Polirom. N-am citit cartea, n-am vazut nici filmul, insa atat indexul cat si pseudo-introducerea postate pe site, laolalta cu imaginile, imi sunt pentru moment suficient de graitoare: autorul este martor al cresterii si descresterii unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, experienta la care se raporteaza este pe de o parte cea personala – a cetateanului unui spatiu sovietic -, iar pe de alta parte cea livresca, mediata cultural. Tentatia de a reface subiectiv arheologia vietii cotidiene a URSS-ului se inmoaie cand si cand in sensul unei familiarizari a celorlalti (care suntem noi, cei nascuti in RSR) cu cheia de lectura a fostei Uniuni si cu atributele absentei ei astazi. Nici aici nostalgia nu poate fi evitata (este insa una asumata), si aici ironia tine mai mult decat un fard; nici aici nu se chestioneaza direct “pierderea”, si aici insa i se pipaie interesant semnificatiile.

Carte cu extensie – DoRO

Marin Pruteanu

Cartea Nascut in URSS a lui Vasile Ernu are “o extensie vizuala si audio” pe Internet la: http://www.nascutinurss.ro/ . E un fenomen in dezvoltare interpenetrarea mediilor de informare, hibridizarea acestora (a se vedea si site-urile canalelor de televiziune, sau ale unor emisiuni, inclusiv pe weblog.ro, blogul emisiunii Jurnal cultural de exemplu).

Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dânsului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.

Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.
Imi place partea numita Oda tualetului sovietic, pe care o citesc ca pe o sinecdoca. Inlocuiesc in cateva pasaje cu accente antifrastice cuvantul “tualet” prin cuvantul “comunism”:
“Comunismul nu face discriminari. Tu poti gresi fata de el, el niciodata nu poate gresi fata de tine” (p. 166)
“In comunism voaiorismul este inexistent. Acolo oamenii nu se privesc unul pe altul. Privirile se feresc mai degraba, se alunga. Privirea fiecaruia tinteste puncte moarte. In ciuda acestui fapt , se intampla ceva ciudat. Te privesti tu pe tine insuti cu privirea celuilalt. Te vezi ca si cum ai fi vazut de celalalt, te vezi cu ochii lui. Acest lucru te incomodeaza mult mai mult si iti creeaza un sentiment straniu, nemaiintalnit”. (p. 167)
“Cu comunismul te aflai intr-un raport de lupta, de incrancenare, dar il respectai, caci era locul fara de care nu-ti imaginai viata” (p. 168)

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare