Oare chiar a murit Uniunea Sovietica? – Punkt nr. 6

de Dumitru Crudu

Cind am luat in miini cartea lui Vasile Ernu NASCUT IN URSS publicata de editura Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice mi-am amintit ca au fost doi oameni care mi-au marcat, intr-un anumit fel, copilaria mea: un bunic de-al meu deportat in Siberia si profesorul meu de istorie. Pentru ca spusese un banc despre… Stalin, bunicul meu fusese trimis la capatul lumii, unde facuse citiva ani grei de puscarie si de lagar. Eu nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor mei, cu toate ca aflasem destul de tirziu de existenta sa, abia cind am inceput sa merg la scoala. Nu stiu de ce, dar aveam o consideratie aparte fata de acel om pe care nu-l vazusem niciodata si despre care circulau legende in copilaria mea. El era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva. Imi era un fel de bunic adoptiv, dar, anume datorita lui ai mei au putut scapa de foamete si tatal meu mai este si acum in viata, si, drept urmare, si eu.
Citind cartea lui Vasile Ernu, o carte in care URSS-ul este persiflat, o carte in care am gasit aceasta propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata – a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama – nu am putut sa nu-mi amintesc si de cel de-al doilea om care ma influentase foarte mult in copilaria si adolescenta mea. Acesta era proful meu de istorie. Nu era prea inalt, insa era un om foarte atent si cumsecade cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla sau nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie. Nu ne pedepsea cind greseam. Nu se infuria niciodata. De aceea si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.

Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.
Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet.
Cred ca mama mea mi-a spus ca bunicul meu ii povestea bancuri despre Stalin chiar profului meu de istorie pe care il divinizam, iar acesta il turnase unde trebuie si, in consecinta, bunicul meu ajunsese in Siberia, iar proful meu de istorie fusese admis la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si decaderea pentru altul.
Inaintind in lectura cartii lui Vasile Ernu, de fapt, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier, mi-am amintit ca nu am avut niciodata, in timpul Uniunii Sovietice, o pereche de djinsi si doar o singura data am purtat niste blugi, vreme de doua ore, pe care i-am imprumutat de la un prieten in schimbul unei sticle de vodca, mi-am amintit de KVN si de taberele de pionieri, de bancurile sovietice si de cozile nesfirsite, dar, mai ales, mi-am amintit de primul meu soc pe care l-am avut in viata si care m-a facut sa-l vad cu alti ochi pe profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizasem atita.
Lecturind eseul lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, citindu-i tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steclopunct si despre ce poti face cu o rubla mi-am amintit ca, brusc, istoria mi s-a parut a fi o disciplina anosta si mincinoasa. Sigur ca am proiectat dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda. Si, bineinteles, ca abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci, insa, nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propavaduia mie si colegilor mei adevarul istoric, cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a denuntat prietenii din copilarie si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu nu, desi istoria tocmai lor le-a facut dreptate, in cele din urma? Era un mare paradox pe care nu l-am inteles niciodata.
Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri indepartate, iar una dintre afrimatiile sale despre Uniunea Sovietica ( „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii”) m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut.
Caci, era un mare paradox, asa cum am mai spus: desi era nevinovat si un om caruia istoria i-a dat dreptate, bunicul meu era ignorat de societate, iar proful meu de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile posibile. Nimeni nu voia sa stea de vorba cu bunicul meu cind traia, iar pe proful meu de istorie toata lumea il cauta ca sa-i mai ceara un sfat si sa-l ia de cumatru. Si de ce atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe tot proful meu de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale din Ungheni, iar oameni ca bunicul meu au continuat sa fie desconsiderati? Cum se poate explica asta si cum se mai pot explica si alte ciudatenii, cum ar fi aceea ca poporul sovietic sustinea ca nutreste o dragoste aparte fata de celelalte popoare ale lumii, iar pe de alta parte, tocmai armatele sovietice ne-au ocupat? Oare cum vine asta?
Cartea lui Vasile Ernu m-a ajutat sa inteleg cum stateau, de fapt, lucrurile.
Citind-o, mi-am dat seama ca bunicul meu deportat in Siberia doar pentru ca a spus un banc despre Stalin reprezenta adevarata realitate, iar proful meu de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, In Uniunea Sovietica utopia tindea sa se substituie realitatii si, pina la un anumit punct, a reusit aceasta.
Operatiunea asta de inlocuire incepea inca din gradinita, apoi continua in scoala, universitate si se finaliza la locul de munca.
Pentru cei care locuiau in Uniunea Sovietica adevarata realitate era utopia, compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam, Ariciul in ceata, completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Valodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Lionea Golikov, Timur si despre acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din kolhoz, apoi intarita cu povesti romantice despre eroii vremurilor noastre: Iurii Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, care era modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.
Incetul cu incetul, adevarata realitate era marginalizata, asa cum remarcase si Vasile Ernu: „ Din cind in cind ne mai sicana cite o problema mica gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”
Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea adevarata si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu romani, ca e minunat ca traim in saracie si nu ne putem cumpara nici macar un palton.
Intr-o iarna, umblasem imbracat doar intr-un fis de toamna, fiindca nu am gasit nicaieri paltoane, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia, iar realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.
Conform acestei operatiuni de substituire, omul sovietic trebuia sa ajunga sa creada ca omul cel bun era proful meu de istorie, adica un turnator, iar cel rau, bunicul meu deportat in Siberia, adica cel care a fost denuntat.
Si multi au si crezut in asta, deoarece propaganda se facea pe toate caile posibile si imposibile, dupa cum ne aminteste acelasi Vasile Ernu: „Intri intr-o ospatarie, o cantina sovietica, si ce vezi pe perete? Un afis, cu o domnisoara care sta frumos asezata la masa, cu o farfurie de ciorba in fata, iar dedesubt scrie mare: „ Amestecind meticulos mincarea, ajuti societatea!”. Buna invatatura. Sau la locul de munca, unde scria: „ Constiinta e cel mai bun controlor”. Asa e.” Culmea e ca sarbatorile de 22 aprilie, 1 mai, 9 mai sau 8 noiembrie erau folosite si ele in sens propagandistic, devenind un fel de apogeu al utopiei.
In felul acesta ajungeai sa-ti urasti si sa-ti urmaresti propriul tata, ca acel pionier sovietic, si sa-i ridici in slavi pe cei care-l aresteaza si-l tortureaza.
Cum s-ar zice, comentariile sint de prisos.
Sigur, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca adevarata realitate o reprezinta bunicul meu deportat in Siberia si nu proful meu de istorie care facea clabuci la gura atunci cind vorbea despre anul 1812 si despre ce-a insemat acesta pentru Basarabia.
Bineinteles ca a venit un moment cind am inteles ca Uniunea Sovietica era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in marea familie a republicilor surori, ci am fost cotropiti cu forta.
Iar cind am terminat scoala am priceput ca despre ceea ce am inteles nu trebuie sa vorbesc nimanui. Acest adevar pe care l-am aflat trebuia sa-l tin doar pentru mine. Faptul ca imi iubeam bunicul nimeni nu trebuia sa stie, tot asa cum nimeni nu era bine sa afle ca imi dispretuiam proful meu de istorie. Adica, trebuia sa ma invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar. Adica, intr-o utopie pentru a avea un loc de munca si pentru a trai in libertate.
Aceasta iluminare dubla, a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de-a vorbi despre asta, am avut-o inca in perioada cind Uniunea Sovietica parea un imperiu vesnic.
Cred ca din acel moment Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe pentru mine. Ea murise cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Ea murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti ca am fost de Craciun la Biserica. Ea murise atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda mie istoria la scoala.
Pentru multi oameni insa Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte. Ea continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza non-stop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in Uniunea Sovietica. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in Republica Moldova.

Dar cum este, posibil, totusi, ca defuncta Uniune Sovietica sa-si ridiculizeze propria moarte?
Cel mai bun raspuns in acest sens il putem gasi in aceeasi carte a lui Vasile Ernu care se cheama NASCUT IN URSS. Acolo este surprinsa exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult decit atit, Vasile Ernu a aratat ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei: utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, oricind o revenire e posibila. De aceea, a si ajuns la putere in Republica Moldova partidul comunist.
Cartea lui Vasile Ernu a urmarit, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica care era sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi, cei mai sufletisti, cei mai saritori la nevoie de pe glob.

Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe – acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.
Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila. Cartea lui Vasile Ernu, scrisa cu atita ironie, este extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina si cind am aflat, aproape ca in acelasi timp, ca acel prof de istorie al meu a urcat si mai sus pe scara ierarhica, acum este un mare sef la Chisinau, iar oameni ca bunicul meu sint marginalizati in continuare, sint ignorati si priviti chioris la fel ca si inainte. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Vasile Ernu – Nostalgia pentru viitorul sovietic? – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Oleg Panfil (traducere de Mihail Vakulovski)

Cel mai mare scandal literar al acestei veri din Romania e in toi. Fostul odesit, care in 1990 a emigrat in Romania, studiind filosofia chiar in inima Transilvaniei – la Universitatea din Cluj-Napoca – , Vasile Ernu a publicat cartea “Nascut in URSS”.
Un coctail de mare efect, alcatuit din toate stilurile non fiction, de la amintiri si memorialistica la filosofia postanticlasica directa si frusta “cu fata umana”, care tinde sa devina coctailul Molotov pentru intelectualitatea romaneasca.
In Romania, care a intrat cu un picior in Europa si care traieste sub sloganul “luati-ne si pe noi in UE!”, pentru intelectualitate s-a dovedit ca e destul de complicat sa priveasca hirtia igienica cu standard european din miinile ei si sa faca o analiza comparativa a urmelor de pe ea cu ce se edita pe hirtia din timpurile regimului comunist. Cu toata diferenta din ratia alimentara, metodele de comercializare a mutrei intelectuale au ramas aceleasi.
Exact acesta este mesajul de baza al lui Vasile Ernu, care a stirnit indignarea elitei romanesti. Si, in afara de asta, Vasile Ernu considera ca regimul comunist avea unele prioritati in sfera rezistentei sufletesti.
Pozitia hiperironica a autorului e, la fel, departe de ceea ce se numeste nostalgie, asa cum e departe si de speculatii. Aparatul filosofic prelucrat in secolul trecut de Foucault, Baudrillard, Ilin, Holmski aici este utilizat ca un aparat de zbor, de lucru: de la inaltimea tonului pe care-l ia in acest text Vasile Ernu se vad perspective interesante, fara indoiala, si pentru cititorul de limba rusa.
Ideologia post-anti-globalizatoare? Care sint trasaturile ei? Care sint trasaturile viitorului apropiat, care a inceput cu multi ani in urma in URSS? Textul lui Vasile Ernu, scris usor si dintr-o rasuflare, este foarte apropiat ca stil de excelenta eseistica a lui Cioran si – in afara de asta – el are o sonoritate ciudata si fara limite, care avea o melancolie doar in fostul imperiu sovietic.

Pionieri convinsi vs. pionieri indiferenti – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

LUCIAT

URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica. De ce totusi aversiunea unor romani fata de plonjeul lui Ernu in comunismul trait pe viu? Probabil pentru ca nu e atit vorba despre fata umana a comunismului in general, cit despre comunismul la el acasa, nu despre varianta „slaba” care a functionat in Romania. La noi a fost o forma fara fond, la ei nu. Am fost si eu pioniera cam in acelasi timp cu Vasile Ernu, dar pe mine asta m-a lasat rece. N-am crezut in pionieri nici o secunda, asa cum n-au crezut nici colegii mei. N-am inghitit o iota din povestile de la scoala despre romanul harnic, bun la suflet si care n-a cotropit niciodata. Suna gretos si nu ma interesa. Pe Ernu in schimb URSS l-a prins intr-o retea densa de legende despre eroism si pionieri, despre o patrie mareata care a cistigat un razboi colosal de important, despre forta si nobletea unui proiect grandios care urma sa schimbe omenirea. Ernu era in centrul lumii, pentru ca URSS era in centrul lumii. Romanii erau undeva la margine si-i durea undeva de soarta omenirii.
Propaganda care a functionat atit de bine la ei, la noi a cazut in derizoriu. N-am luat-o (generatia noastra) deloc in serios. Am crezut ca am fost mai destepti noi. Ne scoate din minti sa vedem ca unul nascut in URSS nu da doi bani pe desteptaciunea noastra, ba dimpotriva, se uita de sus la noi, ca la unii care n-au trait comunismul la el acasa. Pe mine ma bucura ca nu am trecut printr-o experienta atit de intensa ca a lui Ernu. Dar am si mult mai putine lucruri de spus. Din acest motiv

Necropola de onoare – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Ruslan Carta

Eduard Limonov (1) si-a pus salopeta si halatul, pregatindu-se pentru o noua zi de munca. Halatul il prindea bine, albastru, nu foarte lung incat sa treaca cu mult peste genunchi, doar ca avea o gaura la buzunarul drept. Si-l agatase acum cateva saptamani intr-un cui al vestiarului si de atunci umbla cu “triunghiulet”. Era totusi o gaura mare, asa incat Limonov era atent la lucrurile pe care le pune in el. Miercurea trecuta i-au trebuit vreo 3 ore bune pana a gasit cheile de la cosciugul lui Stalin. Nemaivorbind de chibriturile si pixurile pe care le ratacea mereu pe aleile cimitirului. “E un mic triunghi al bermudelor la mine aici” –se gandea Eduard Limonov cu creerii stropiti de alcool. Statea langa sicriu, ceva mai incolo erau mai multe scaune cu speteaza, pe care astazi ar fi trebuit sa se aseze invitatii la conferinta de inchidere. A scos din pachet o tigara, a dat cu flama brichetei pe langa ea si s-a asezat. Desi se facuse deja 5 si un sfert, Vasile Ernu si colegii sai din conducerea partidului inca nu sosisera. Jumatate din tigara era deja arsa cand Eduard Limonov si-a dat seama ca ar fi mai bine sa fumeze afara. In interiorul mausoleului se interzice fumatul. Limonov si Vasile Ernu insa incalca regula, daca se intampla sa vina mai de dimineata cand ceilalti colegi lipsesc. Asa nu-i vede nimeni si n-au cum sa-i toarne la administrator. Ba, de cele mai multe ori, cand raman singuri, astern o pagina din “Komsomoliskaya Pravda” pe capacul de sticla blindata a lui Lenin sau pe cea a lui Stalin, alearga pana la supermarketul din colt, cumpara o sticla de “Stolicinaia” si un borcan de castraveti, dupa care (va dati seama!) iau la rand si… citesc fiecrare stire din “Komsomolka”.
Eduard Limonov a iesit afara. Era o dimineata racoroasa, cateva stele de un rosu aprins mai sangerau inca pe cerul plumburiu, amestecandu-se parca cu cele de rubin de pe turnurile Kremlinului.
– Salut, baieti! Ernu n-a venit inca? l-a intrebat Eduard Limonov pe unul dintre soldatii de la intrare.
– Nu stiu. Acum am facut si noi schimbul.
Eduard Limonov a clatinat din cap.
– O sa vina el. Stiti doar ca mereu intarzie.
– Pai, astazi intarzie cu 20 de minute, o fi pierdut trenul.
In timpul asta, Vasile Ernu, impreuna cu 4 mebri ai PNB-ului lui Limonov, dupa cum stabilisera cu o zi inainte, au intrat pe usa din spate a mausoleului. Adica pe usa predestinata cazurilor de urgenta. Toti cinci aveau cagule negre pe fata, manusi si cate un rucsac in spate. Incercarea de a fi cat ma putin zgomotosi le-a permis usor sa traga cu urechea la usa de la intrare si la discutiile ce se purtau afara. Limonov ii tinea pe soldati de vorba – semn ca ar trebui sa treaca cat mai repede la actiune. Vasile Ernu a scos din rucsac un sac mare, asemanator cu sacii de dormit, si l-a intins pe podea. Au stins lumina in incapere si si-au aprins lanternele. In cazul in care ar fi intrat cine nu trebuie, ar fi fost dificil sa-i observe, dar mai ales ei puteau sa se care fara sa lase vreo umbra de banuiala. Au ridicat incetisor sicriul, l-au bagat in sac, iar Vasile Ernu, cu dexteritatea unui medic criminalist, a tras fermuarul. Dupa aproape un secol de piedestal, Vladimir Ilici Lenin statea acum pe podea, in sicriul sau anti-glont, bagat intr-un sac negru.
Eduard Limonov si-a aprins o alta tigara, continuand sa exprime aceleasi sentimente de ingrijorare.
– E bine daca o leg aici? Eduard Limonov a aratat cu mana spre gardul de vizavi.
– Da, sigur.
S-a apropiat de gard, a trecut lantul pe dupa o stacheta, a scos cheia si a apasat pe lacat. S-a inchis imediat. Cu foliajul, in mod vizibil, foarte dur, cu scaunul din plastic, negru, si ghidon de inox, bicicleata statea acum agatata de gardul ce imprajmuia parcela de flori – exact in locul spre care aratase Limonov cu mana.
– Acum ati cumpaarat-o, nu-i asa?
Limonov a zambit scurt, lasand sa se subanteleaga raspunsul.
– Se vede…
In timpul asta, Vasile Ernu si cei 4 subordonati ai lui Eduard Limonov au mers cu trupul “vesnic viu” al lui Lenin de-a lungul holului, indreptandu-se spre usa din spate. Daca nu era cagula care ii ascundea fata, pe tamplele lui Vasile Ernu s-ar fi vazut cele cateva bule de transpiratie ce i se scurgeau inspre obraji. Era una din zilele nu tocmai sigure, dar ce era de facut? Trebuiau sa fie cu un pas inaintea legii ce urma in curand sa se aprobe, altfel nu s-ar fi ales decat cu regrete si cu certitudine s-ar fi simtit vinovat ca n-a avut curajul sa i se opuna prin actiuni concrete. Acum nu mai conta nimic, decat sa-si atinga scopul. Langa usa ii asteptau doi tipi imbracati in sacouri albe, cu bratele incrucisate pe piept. Unul dintre ei, care arata mai in varsta, si-a scos repede ochelarii de soare si a facut un pas in intampinarea lor.
– E in regula. Nu e nimeni prin zona.
– Foarte bine! a exclamat bucuros Vasile Ernu. Haideti, tovarasi!
Au deschis usa. Afara ii astepta un jeep vopsit in albastru-verzui, parcat langa mormintele altor Mari Sovietici, scriitorul Maxim Gorki, cosmonautul Iurie Gagarin, academicianul Kurciakov, maresalul Jukov… Pe usile laterale ale jeep-ului erau lipite 2 imagini cu reclama la Gillette, sub sloganul “Gillette, alternativa mai buna pentru barbatii adevarati nu exista!”, iar pe geamul portierei din spate, ridicata special pentru incarcatura ce va fi introdusa in portbagaj, o imagine cu secera & ciocanul pe un fond rosu + inscriptia: “Domnilor, nu mai mintiti!”. Baietii veneau in urma lui Vasile Ernu, au impins usor sacul inauntrul masinii si au inchis portiera.
– Deci stai linistit, Pasok!, – a zis Vasile Ernu, apropindu-se de geamul deschis al soferului. Pasok a tras un fum din tigara si l-a privit in ochi – incerca sa desluseasca ce spunea acesta. In ce priveste vama romaneasca, nu-ti fa griji. Am vorbit azi cu Thomas si Mihai si-au zis ca or sa te ajute. Inainte sa intri in vama suni pe numarul acesta si intrebi fie de Vakulovski, fie de Ciulei. In rest se ocupa ei, stiu ce au de vorbit cu vamesii. Iar cu astia vedem noi ce facem… Gata, eu am plecat. Pa!
– Cu bine, i-a raspuns Pasok si a apasat cu toata puterea pe pedala de acceleratie.
(1)Eduard Veniaminovici Limonov (Savenko) (n. 1943) – poet, prozator, publicist si eseist de origine rusa, presedintele Partidului National-Bolsevic (PNB).

O carte controversată – www.europa.md, Chişinău, 6 octombrie 2006

Ieri, la Biblioteca Publica “Onisifor Ghibu” a fost lansata cartea  de debut a lui Vasile Ernu “Nascut in URSS”. Lansarea a fost organizata de revista “Contrafort” cu participarea autorului. Aceasta este a doua lansare dupa cea care a avut loc la Bucuresti, pe 26 mai intr-o atmosfera degajat-studenteasca in Club A.

Volumul a fost editat in 2006, la prestigioasa editura romneasca “Polirom” si in scurt timp a starnit numeroase controverse in ceea ce priveste atitudinea neobisnuita a autorului fata de comunism. In timp ce majoritatea scriitorilor critica dur comunismul dupa prabusirea sa, Vasile Ernu povesteste despre copilaria sa si viata de zi cu zi asa cum a fost ea, cu bucurii, dar si cu necazuri, si se pare ca tocmai acest lucru deranjeaza pe multi.

Autorul a mentionat ca a scris cartea in sase luni si ca, de fapt, se orienteaza catre piata germana, acolo unde societatea a trecut printr-un proces de constientizare a trecutului, nu doar nazist, dar si comunist.

Intr-adevar, in Germania, mai ales in fosta Republica Democrata Germana sunt populare asa-numitele DDR-partys, dar si cartile cu caracter autobiografic ale scriitorului Wladimir Kaminer, care relateaza peripetiile din Germania de dupa 1989 ale unui emigrant nascut in URSS.
In Moldova, cartea lui Vasile Ernu nu a putut fi receptata fara o raportare la situatia politica actuala. Si despre aceasta Vasile Ernu are o parere, considerand ca discursul actual al lui Vladimir Voronin seamana foarte mult cu discursul oricarui birocrat de la Bruxelles si ca problema este in fond una de gestiune a tarii. In acelasi timp, discursul actual impotriva unui sistem care a disparut sau “s-a oprit”, cum spune Vasile Ernu, este ilegitim, pentru ca trebuia tinut cu treizeci de ani in urma.

“Cartea este mai mult pentru cititorii nesovietici, desi paradoxal prima oferta de a edita cartea a venit de la o editura din Moscova”, a declarat Vasile Ernu. El crede totusi, ca cititorul din Moldova este adevarata proba de foc a acestui volum.

Criticul literar Ovidiul Tichindeleanu a sustinut ca “Nascut in URSS” seamana cu o “revalorizare pozitiva a comunismului”, in timp ce pentru Val Butnaru si Nicolae Negru discutia despre conotatiile pozitive ale vietii omului sovietic a parut suspecta tinand cont de situatia actuala a Moldovei.

Intrebat ce parere are despre carte, scriitorul Constantin Cheianu a spus: ”Parca as fi scris eu aceasta carte”. Intr-o recenzie excelenta facuta aceluiasi volum, Vitalie Ciobanu considera ca “Ernu trebuie sa ia in calcul o anumita responsabilitate auctoriala. Cartea sa “cade” pe un teren defectuos, produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intra in atentia lui Ernu.”[1]

Se pare ca la fel ca in Romania, receptarea cartii lui Vasile Ernu a starnit reactii diverse, ceea ce inseamna ca trebuie citita de fiecare, pentru formarea propriei pareri. In fond nu este decat o opera literara, care trebuie comparata cu cercetarile stiintifice despre fenomenul comunismului.
Vasile Ernu a lansat si un site http://www.nascutinurss.ro/, unde puteti lectura anumite pasaje din aceasta carte controversata, dar si afla despre anumite aspecte ale vietii zilnice din URSS.

Volumul lui Vasile Ernu incepe astfel:

“Am plecat din aceasta tara în 1990. Parafrazandu-l pe Vladimir Maiakovski as putea spune: Priviti, minunati-va, si eu am fost cetatean al Uniunii Sovietice. URSS este tara, patria în care m-am nascut si am trait. Este o tara, care nu te poate lasa indiferent, dincolo de relatia pe care ai avut-o cu ea, fie ca o iubesti sau o urasti. Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura, daca exista vreo deosebire intre ele, pentru ca indiferenta cu siguranta nu va fi.”

[1] Vitalie Ciobanu, Progeniturile Utopiei, Contrafort, anul XIII, nr. 9, p.4.

Vasile Ernu: “Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru – TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.
– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.
– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.
– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.
– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.
– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.
– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

BIBLIOMANIA. Insigna roşie – Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006

Daniel Cristea-Enache

Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum “Nascut in URSS” de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006) ar fi fost de neimaginat.

Anii ‘90 au insemnat o uriasa decomprimare post-socialista, cu un discurs „anti-” predominant. Asa cum, dupa instalarea comunismului in Romania, numarul fostilor ilegalisti a crescut exponential, dupa caderea lui, firul subtire al disidentei noastre s-a ingrosat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri si acuze nimicitoare.
Nascut la Odessa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza pe politicienii din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.
Activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: „politruci”. Mai ramanea sa adauge ca milioanelor de victime ale lagarului socialist le corespund milioane de „robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Demersul lui Vasile Ernu este insa mai complex decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur.
Autorul preia un prefabricat uman, „homo sovieticus”, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca merge la „tualetul public”, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov.
Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt „altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’-plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
Vasile Ernu se desparte de comunism razand manzeste, iar nu in stilul sforaitor de pe malurile Dambovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.

IMAGINI VIRTUALE. Memoria trecutului şi… a prezentului – Observator Cultural nr. 81, 14-20 septembrie 2006

Lucia Simona Dinescu

Am remarcat doua tendinte in ceea ce priveste prezenta scriitorilor nostri in mediul on-line. Nu staruim asupra factorilor care ii determina pe cei mai multi dintre acestia sa nu isi inventeze o identitate on-line, factori care sint multipli: de la dorinta de a pastra un anonimat provincial, chiar daca situarea scriitorului e deja in canonul literar, si o anumita modestie a valorii (ce-i drept, mai rar!), la neglijarea aspectelor de promovare si de contact mediat cu cititorii. intre tacerea semnificativa a scriitorilor retrasi pentru a scrie (care adesea par a nu se gindi prea mult la contemporaneitate, scriind parca pentru posteritate) si zgomotul scriitorilor care se agita, atit in opera cit si in viata publica, pentru a se impune cit mai repede si cu orice pret, distantele sint incomensurabile. intre aceste polaritati par a se situa putinii scriitori de valoare care au inceput sa isi construiasca o identitate pe Internet.
Dar sa revenim la cele doua tendinte si sa le exemplificam. in primul rind, se observa nevoia de vizibilitate care, la scriitori si nu numai, transforma spatiul virtual intr-o platforma de reprezentare, de imagine de sine si de construct identitar.

Acesti scriitori isi construiesc pagini web ca o masura mimetica, tinind oglinda reflectorizanta a site-ului intr-o pozitie care le imita opera. Desi acest tip de mimetism virtual ar trebui mai degraba sa-l numim simulare, fiind permanent o imitare de gradul doi, in sensul ca nu avem de-a face cu o imitare a vietii si a realitatii, ci cu o simulare a fictiunii si a operei. Chiar daca majoritatea scriitorilor au incluse pe paginile personale CV-uri, biografii ori autobiografii sau isi contabilizeaza receptarea operei (recenzii, cronici, interviuri), fenomen care tine mai degraba de sociologia literara decit de caracterul fictional al literaturii lor, acest aspect biografic nu trebuie sa induca in eroare. Site-urile scriitorilor ramin proiectii ale operei, jocuri fictionale care prelungesc caracteristica literaritatii in spatiul cultural on-line. Unele sufera de simptomul narcisismului autorului (fara sa se inteleaga prin aceasta remarca ca picam in capcana echivalarii dintre biografie si fictiune), pentru ca altele sa joace si ultima carte pe pactul ludic al creatiei lor si pe dinamica alteritatilor auto-construite.

A doua tendinta este una mai altruista, de aceea preferam sa o ilustram in cele ce urmeaza. E vorba de necesitatea dialogului dintre scriitori si cititori, necesitate care ii determina pe anumiti autori sa isi creeze un spatiu on-line polifonic, deschis catre receptori, mai degraba decit unul inchis in propriile cute de limbaj. in aceasta tendinta as situa site-ul lui Vasile Ernu, www.nascutinurss.ro, unde gasim fragmente (nefinisate!) din cartea Nascut in URSS aparuta recent la Polirom, fotografii de la lansarea acestui volum in Club A, link-uri catre cronicile la carte sau la interviurile autorului, MP3-uri cu „discursurile marilor conducatori“ ori fotografii cu „eroii vremurilor noastre“ si o baza de date fotografice a lui Lenin. Aceasta serie de documente textuale, video si audio arata comunismul in floarea virstei, pentru ca, permanent, istoriografia sa se transforme in construct fictional si cultural de actualitate. in plus, recentul blog al autorului completeaza suita multimedia care transforma pagina alba din fundal (marturie posibila a „tabulei rasa“ la care comunistii au incercat sa reduca mentalul uman) intr-o colorata poliglosie. Mie, cel putin, site-ul lui Vasile Ernu imi aminteste la tot pasul de teoriile lui Bahtin!

Mai mult decit un dosar cu iz autenticist al propriei opere si o oglindire empirica a propriei biografii, site-ul autorului este o constructie culturala a unei epoci, o proiectie fragmentata a imaginarului colectiv, dar si o viziune originala asupra produselor „made in URSS“. De pe site veti afla, de exemplu, ce bea cetateanul sovietic, un fel de vesnic „cetatean turmentat“ de utopia politica, sau despre intrecerea dintre proletarii de ieri si consumatorii de azi, un proces in care ne regasim, fie prin traire si amintire, fie prin memoria livresca. Vasile Ernu ne arata ca spectrele propagandei continua sa bintuie prin lume, insa perspectiva culturala „moale“ abordata este un „exercitiu de stil“ ludic. Autorul nu isi rememoreaza doar propriul trecut, ci se adreseaza si cititorilor din prezentul bintuit. Faptul ca un scriitor are un astfel de site de informatie (documentara si cultural-ludica) si de dialog cu cititorul mi se pare a fi o dovada in plus de respect pentru acesta din urma.

Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006

de Vitalie Ciobanu

Vasile Ernu pare să fi găsit formula succesului literar: diferenţa. Într-un fel, aşa a fost mereu: uniformitatea, mimetismul, pastişa, parodia rareori ţi-au oferit satisfacţii genuine, bucurii de altitudine. El îmbrăţişează diferenţa nu numai prin raportare la Occident, unde scriitorii români, în elanul lor sincronist, nu ar avea şanse cu cărţile lor dacă le-ar da vesticilor senzaţia unui déjà vu, ci – mai interesant – Ernu profesează diferenţa şi pe scena literară internă. Volumul său de debut, Născut în URSS (Polirom, 2006), este alimentat de la un capăt la celălalt de ambiţia de a merge împotriva curentului, de a scrie altfel decât cum se consideră corect să se scrie des­pre comunism: adică justiţiar, maniheic, fără drept de apel. Revolta sa împotriva clişeelor nu şochează, facil, prin stridenţe de imagini sau asperităţi de limbaj, cum se întâmplă la alţi iluştri reprezentanţi ai promoţiei sale, nu: Ernu provoacă, trezeşte frisoane prin filtrul reverenţios-empatic, aşternut peste „patria” sa dispărută: Uniunea Sovietică.
Felul său de a „transcrie” realitatea este abordat, cu aplomb, de tot mai mulţi literaţi tineri, dornici să epateze. Se poate vorbi chiar despre o generaţie scoasă de sub obsesia vinei şi frustrării istorice, des­pre o cohortă de intelectuali care priveşte înapoi „fără mânie” – doar câteva titluri: Cartea roz a comunismului, a scriitorilor ieşeni din Club 8; O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; apoi, dincoace de Prut, romanul Iepurii nu mor de Ştefan(Savatie) Baştovoi, şi chiar prozele lui Iulian Ciocan, reunite sub genericul „Amintiri din epoca Brejnev”, apărute în Contrafort. O fantomă, s-ar zice, bântuie întregul Est, de la Berlin la Praga, de la Moscova la Bucureşti, răspunzând, ca un ecou, mişcărilor de stânga şi anarhis­te occidentale. Numele ei este comunis­mul edulcorat. Nu are doctrină, ci doar look estetic: e cool să porţi tricouri roşii inscripţionate „CCCP”, „Mc’Lenin’s” sau „KGB still watching you”. E fain să-ţi prinzi în piept insigne cu secera şi ciocanul, e un fel de valorizare postmodernă a unui coşmar, devenit azi modă elitistă, trend comercial, artefact turistic, alături de mai vechiul cult pentru „neuitatul” Che Guevara. În literatură, tineri autori care au cunoscut regimul comunist cel mult în postură de pionieri sau de preşcolari, îl transformă în prilejul unor şarje parodico-ludice, în panglici scoase pe nas şi-n flăcări băgate pe gură. O literatură descătuşată şi dez-ideologizată despre o lume funciarmente ideologizată, apare, s-ar părea, mai devreme decât era cazul. Mai precis, înainte de a fi fost publicate nişte opere de ficţiune mai ample şi mai profunde despre totalitarismul comunist – e un reproş adresat, în parte, şi optzeciştilor (un singur titlu îmi vine în minte, la repezeală, în apărarea lor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Această carenţă însă nu poate fi imputată noii generaţii „desfundate”. Ea îşi vede de propriul ciclu vegetal, asemeni lui Gauguin autoexilat în Tahiti.
Vasile Ernu adaugă memoriilor sale „soft” despre comunism un ingredient care lipseşte celorlalţi demolatori de tipare: nos­talgia, tandreţea ironică pentru timpurile apuse, ceea ce a trezit reacţii vehement negative din partea unor comentatori (a se vedea site-ul http://www.nascutinurss.ro – excelentă strategie de marketing!). A­tunci când Ernu spune, de exemplu: „Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii”, când acuză pierderea unor „idealuri”, a unui patos al vieţii propriu măreţului proiect leninist, Ernu trebuie să ia în calcul o anumită responsabilitate auctorială. Cartea sa „cade” pe un teren defectuos (Comisia Tismăneanu, dacă e să glumesc… doar pe jumătate, încă nu şi-a formulat verdictul!), produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intră în atenţia lui Vasile Ernu. OK, e alegerea lui. Dar asta induce o imagine asezonată, ireală şi deci cumva dezirabilă a regimului sovietic cuiva care nu i-a trăit în chip nemijlocit realităţile. Are dreptate Simona Sora când observă într-o cronică din Dilema Veche: „documentarul lui Ernu trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.”
„Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural”, precizează Ernu în prefaţa cărţii sale. Miza declarat subiectivă îi oferă totuşi un alibi. El nu tinde spre o imagine exhaustivă asupra comunismului – oferă doar una dintre opticele posibile, care nu exclude viziunile concurente. Mai mult, le incită. Nu-şi propune o judecată morală şi valorică, ci o „arheologie a vieţii de zi cu zi în URSS”. Dacă ai înţeles acest scrupul, dacă i-ai acceptat convenţia relativistă, a insista cu o privire ursuz-suspicioasă pe tipul de scriitură şi cunoaştere pe care ni-l rezervă Vasile Ernu înseamnă a patina în gol, a te plasa în ridicol, şi nu este cea mai bună cale de a sluji adevărul.
Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basara­beni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fos­tei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului.
De la un punct încolo, discursul lui Ernu împrumută austeritatea unui film de pe Discovery, pare o voce din „off”, povestind fără umori, fără nuanţe personale, o epocă incredibilă. Capitole de mare subtilitate precum „Aventura sovietică a obiectelor”, cu irizaţii à la Pascal Bruckner, tribulaţiile ştiinţei în URSS, sau pasionantul joc dintre libertate şi interdicţie în anii Hruşciov – un joc foarte excitant pentru artişti. Ernu vede mai degrabă o şansă a culturii acest gen de libertate exersată sub sabia lui Damocles, decât libertatea postcomunistă, haotică şi flască, lipsită de garanţii materiale. Sunt pagini de excelentă sociologie culturală, substanţial documentată (inclusiv un tabel cronologic al istoriei sovietice), oferite pe tavă cititorilor interesaţi la modul serios de perioada aceasta.
Oscilaţiile de ton ale autorului produc uneori, aşa cum spuneam mai devreme, senzaţii deconcertante. Umorul negru, ironia caustică ce definea, de exemplu, coada, statul la coadă în URSS, drept „sentiment comunist al fiinţei”, sau verva sarcastică din capitolul consacrat tualetului sovietic – în care hiperbolizarea, cu pasaje greu de reprodus, are un efect de sugestie covârşitor pentru a înţelege natura fetidă a sistemului – sunt pe alocuri înlocuite de puseuri extatice, precum adoraţia pentru geografia URSS, unde prezumţia de ironie şi convenţie jucăuşă îşi pierde din forţă, se estompează, dezvăluind nişte emoţii autentice (de care Ernu nu se jenează – vă amintiţi: „dacă ceea ce am trăit a fost adevărat înseamnă că…”), o geografie măsurată nu în kilometri, ci în ore (puţin a lipsit să fie şi în ani-lumină!). Contemplându-i aceste revelaţii infantile, m-am întrebat: chiar nu a avut Vasile Ernu, în copilăria lui, nişte nedumeriri elementare legate de România, de imensul tabu decretat asupra ei în RSS Moldovenească? Eu, bunăoară, ca progenitură a aceleiaşi epoci, îmi ziceam aşa: „Dacă tot sunt state frăţeşti, socialiste, URSS-ul şi România, noi, moldovenii, am putea foarte bine să ne unim cu România. De ce nu ne unim?” (Ei, de ce, surâd astăzi, tocmai d-aia!). Unele pasaje din carte l-ar încânta chiar şi pe Voronin, ca atunci când autorul face apologia războiului sovietic împotriva nemţilor. De parcă ar uita că „glumeşte”, de parcă ar reintra, pe bune, în pielea „omului nou”. O şi spune la un moment dat că proiectul sovietic nu s-a sfârşit, ci doar „s-a oprit” provizoriu, încât nu mai ştim: să râdem, să plângem? Aş întrezări în aceste elanuri contorsionate, poate dincolo de intenţia autorului, deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit (mentalitate larg răspândită la noi, deşi mai puţin mărturisită).
Vasile Ernu s-a născut la Odessa. E un spirit cosmopolit, perfect occidentalizat, care refuză tematica regionalistă şi prin asta se deosebeşte net de congenerii săi din Basarabia. Plecat în România pe la 1990, amintirile sale despre URSS sunt mai „pure”, reduse exclusiv la acele vremuri, pe care le colorează deliberat idilic. Amintirile noastre, din contră: amestecă, adesea indiscernabil, trecutul cu actualitatea. De aceea unele din reflecţiile, raţionamentele lui Ernu despre „atlantida sovietică” sună doar amuzant în România şi destul de cinic în Moldova – „ţară” care traversează o fază schizoidă a istoriei sale contemporane, un fel de „comunism după comunism”. Paradoxurile receptării.
Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanes­cent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totali­tarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.

Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006

de Alex Goldiş

A devenit aproape un loc comun să vorbeşti, azi, de mutaţia dinspre imaginea unui comunism „dur”, al suferinţelor şi al traumelor, din memorialistica unui Paul Goma, Ion Ioanid sau Lena Constante către un comunism cotidian, mai senin, ilustrat de volume precum Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble), Cartea cu euri sau studiile lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Un pas şi mai important în această evoluţie îl reprezintă volumul recent apărut, Născut în URSS (Vasile Ernu), care a creat deja un val de discuţii în spaţiul intelectual românesc – dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că deşi a afectat naţiuni diferite, comunismul e unul singur.
Fapt la care, de altfel, Vasile Ernu nu prea subscrie, căci comunismul românesc, afirmă el, e un fenomen banal pe lângă efervescenţa ideologică sovietică. (v. interviul din Observator cultural, nr. 323, 1 – 7 iunie). Cu alte cuvinte, pentru Ernu, comunismul e motiv de competiţie şi de afirmare a superiorităţii unei naţiuni faţă de alta. Cu cât comunismul din ţara ta a fost mai atroce, cu atât eşti o personalitate mai demnă de luat în seamă.
Dar să nu anticipăm şi să vedem care sunt raţiunile cărţii lui Ernu. Perspectiva din care e scrisă şi mizele ei principale sunt confuze încă de la început. Căci autorul nu poate să se hotărască între perspectiva subiectivă, a scrierii memorialistice, şi „o arheologie a vieţii de zi cu zi” din URSS, după o formulare cam preţioasă. În plus, dezideratul de a vorbi din unghiul unui homus sovieticus nu mi se pare decât o ficţiune. Fie că îi place sau nu, Ernu a experimentat, inevitabil, în cei 15 ani de la dispariţia sistemului totalitar, o perspectivă exterioară acelei gândiri a lui homo sovieticus. Prin urmare, aş fi mai circumspect faţă de poziţia inocentă din care pretinde că ne vorbeşte homuncus-ul acestei cărţi.
Dacă treci de câteva agramatisme şi de o retorică sentimentală de tip Creangă („Şi apoi, cum să adormi dacă era atât de vesel cu colegii şi toată lumea avea de povestit ceva!”), îţi dai seama că volumul a fost construit cu atenţie şi cu o oarecare fineţe. În primul rând, Ernu mizează pe inaccesibilitatea comunismului sovietic la ora actuală, pe faptul că el a devenit „o lume dispărută”. Prin insistenţa pe ideea unui comunism dispărut, îi revine, fireşte, autorului, misiunea importantă de a ni-l reapropria. Prima condiţie pentru a face ca acest comunism „să se vândă” e sugestia, mult exploatată de Ernu, conform căreia comunismul e o altă planetă. Fragmente ca „Se pare că totul a rămas, într-un fel sau altul, la locul său, cu execepţia URSS. Cum ar veni am eroi, caut o ţară” sunt concludente în acest sens. La fel, capitolele cărţii au o structură destul de fixă: fie că tratează filmele, eroii, alcoolul, sau diferite aspecte sociale, ele debutează inevitabil cu un „apogeu” sau o sărbătoare (a situării în miezul comunismului), pentru a se încheia în imagini ale decăderii. Fiecare capitol reface, în mic, povestea ascensiunii şi a declinului utopiei sovietice. În plus, universul sovietic stă sub semnul hiperbolicului. Fie că e vorba de întinderea geografică a ţării, de comunism ca „cel mai important proiect politic al secolului” sau de cele mai tari bancuri, totul e, în cartea lui Ernu, gigantic şi de neegalat. Autorul îşi structurează naraţiunea despre sistemul totalitar pe un tipar mitic: comunismul se confundă cu  imaginea paradisului pierdut.
Multe sunt imaginile şi situaţiile care compun această viziune paradisiacă a comunismului, de la fragmentul despre „samizdatul alcoolic”  – unde autorul inventariază toate modalităţile în care se bea pieziş în URSS,  cu reţete foarte pitoreşti, a căror lectură e un spectacol în sine – , până la cele despre sexul în comunism sau despre „tualet”. Cartea lui Ernu ne vinde toate „minunile” comunismului, are aspectul unei pieţe în care ni se pun sub nas toate „produsele” sistemului sovietic. Fragmentul despre toaletele sovietice e şi cel mai reuşit, întrucât aici, umorul negru al autorului e de neegalat: în lumea întoarsă a lui Ernu, „tualetul” nu e numai biblioteca ce a format mare parte a intelectualităţii ruseşti, ci, mai mult, este corelativul rusesc al „madlenei proustiene” sau ceea „una dintre trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru”. La fel, „statul la cozi” e un adevărat ritual filozofic, beneficiind de un sistem propriu de simboluri. Mai în glumă mai în serios, Ernu încearcă să construiască o întreagă filozofie în spatele atrocităţilor cotidiene ale comunismului. Când readuce în prim plan obiecte sau lucruri mărunte, autorul adoptă o atitudine parodică şi ironică. Pe de altă parte, însă, când ridică în slăvi politica sovietică, începi să ai senzaţia că Ernu nu mai glumeşte, că el este, realmente, un partizan convins al sistemului comunist.
Şi aici intervin cele mai serioase întrebări pe care le formulează volumul lui Ernu, un volum lăudat peste măsură pentru atitudinea sa „simpatică” şi pentru o retorica plăcută şi relaxată. Mai toate recenziile pe care le-am citit au făcut abstracţie, însă, de ideologia pe care o propune, în subtext, Născut în URSS. Pentru că de la un punct încolo, ai zice că Ernu scrie o carte de ideologie deghizată în memorialistică. De aici şi natura destul confuză a mizelor volumului: ba mărturie personală, ba compilaţie documentară, ba excurs şi comentariu ideologic.
Pe măsură ce înaintezi în volum, acesta pare să-şi trădeze natura de manifest politic. Aberaţii de tipul „nu poţi produce cultură având doar libertate”, „sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte” sau „reprezentanţii media de azi nu sunt decât propagandiştii comunişti de ieri” trădează alunecarea dinspre o ideologie soft a comunismului către un militantism hard. Una dintre ideile principale care traversează cartea e aceea că statele capitaliste nu sunt cu nimic mai presus decât regimurile comuniste – că între ele ar exista doar o diferenţă de perspectivă, de plasare.
Dincolo de a condamna poziţiile politice de stânga (cred, dimpotrivă, că ideologia de stânga trebuie revigorată în spaţiul românesc postrevoluţionar), nu pot să nu semnalez viciul de structură al discursului cu care Vasile Ernu se lansează în spaţiul românesc. Căci discursul din Născut în URSS e profund scindat: autorul încearcă să ne convingă la fiecare pas că nu el, persoana empirică de acum, este cel care optează pentru valorile politice comuniste, ci copilul din el. Cu alte cuvinte, aruncă responsabilitatea opţiunii politice în sfera formulei inocente a nostalgiei şi a copilăriei. Dacă nu s-ar situa, permanent, la adăpostul perspectivei infantile, Vasile Ernu ar trebui să dea argumente pentru opţiunile sale politice  – vezi, pentru exemplificarea acestei scindări, acelaşi interviu din Observator cultural, unde, chiar dacă militează pentru multe dintre valorile comuniste, Ernu mărturiseşte că nu s-ar întoarce nici în comunism, nici în URSS. Prin urmare, ipocrizia cărţii lui Vasile Ernu constă în infantilizarea ideologiei, tocmai pentru a o putea afirma în relieful textului. În plus, ambiguitatea poziţiei sale rezidă în tocmai obiectul pe care îl constituie această carte: deşi autorul se declară făţiş împotriva legilor pieţei, volumul Născut în URSS a fost scris şi gândit ca un succes editorial, ca un produs de piaţă, cu un site autonom. Întreaga carte conţine, de altfel, o colecţie de produse vandabile, de „export” (nu numai în sens teritorial, ci şi temporal) ale comunismului. „Legile pieţei” sunt cele care decid ce rămâne şi ce nu în naraţiunea lui Ernu, ce poate fi vândut cititorului de azi şi ce nu. Prin urmare, din punct de vedere politic, mesajul lui Vasile Ernu nu poate fi decât unul hibrid. „Ironia” sau atitudinea pe care autorul mărturiseşte că a cultivat-o în carte nu e decât o modalitate în plus de a-i opaciza sensurile.
Născut în URSS rămâne un volum reuşit prin pasajele de memorialistică, cu toate că autorul n-a ştiut să-şi ţină mizele foarte clar în frâu. Cartea mai e importantă şi pentru potenţialul unor eventuale dezbateri despre rolul discursului de stânga în România postcomunistă – chiar dacă în acest sens, autorul face un pas mai degrabă timorat. Întrebarea, totuşi, rămâne, dincolo de „cazul” pe care îl constituie apariţia acestui volum: cum se mai poate azi argumenta pe faţă, nu în scrieri care se plasează la adăpostul literaturii, o atitudine politică care să se situeze clar pe redutele stângii?

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare