Anticomunism pentru eternitate – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

de Ciprian Şiulea

Discursul anticomunist romanesc de dupa 1989 s-a definit obsesiv ca spunere a adevarului despre comunism. Din pacate, insa, el pleca prea putin dintr-un interes real pentru ce a fost de fapt comunismul romanesc (nu comunismul in general) si prea mult din frustrari personale si din interesele private de promovare ale noilor staruri politice si intelectuale. In realitate, discursul despre comunism al anticomunismului romanesc e cea mai mare minciuna din spatiul public romanesc, dupa minciuna propagandei comuniste, si in articolul de mai jos incerc sa arat cum. Una dintre ideile esentiale ale discursului anticomunist standard din Romania e ca regimul comunist e ceva abstract, care pluteste deasupra noastra, un Rau Absolut de natura metafizica. Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS”, are meritul de a arata cit de absurda e aceasta idee si de a pune in discutie aceasta latura esentiala a comunismului: comunismul a fost, dincolo de ideologie si cit se poate de concret, societatea in care am trait, pe care trebuie neaparat sa incercam sa o intelegem. Macar acum.
***
De citeva luni, anticomunismul traieste o a doua tinerete in Romania, una nu doar patetica si trista, ca orice simulare tardiva a tineretii, ci si surprinzatoare. La prima vedere, s-ar fi parut ca depasisem situatia anilor ’90, cind acest discurs ideologic isi depasise mult miza lui strict anticomunista si ajunsese sa suplineasca lipsa unei vizi-uni realiste asupra Romaniei si a unui proiect politic pragmatic. Dar anticomunismul renascut nu e doar surprinzator, ci devine aproape bizar daca luam in calcul unanimitatea pe care a reusit s-o creeze cu ocazia scandalului CNSAS, a legii lustratiei sau a condamnarii comunismului.

Atmosfera creata in jurul comunismului si anticomunismului e de situatie de criza, in care nu e timp si nu e cazul de discutii. Comunismul e Raul absolut, anticomunismul e Binele maxim al societatii: acestea sint, in Romania, axiome pe care nu prea e bine sa le pui in discutie, nici macar din perspectiva altui tip de anticomunism decit cel ‘oficial’. Din nou, destul de trist.
Ipostazierea comunismului ca Rau absolut e o atitudine de lumea a treia, de cultura tribala care crede in vampiri; nu are nimic de a face cu cultura occidentala in care se dezbate si se fac distinctii. Aceasta atitudine vine pe confuzia totala de planuri (cultural, politic, etic) specifica fie culturilor primitive, fie regimurilor totalitare. in masura in care opereaza cu idei si imperative absolute nu doar in plan etic, acolo unde asta ar fi normal, ci si in plan politic, anticomunismul recent ‘ ca discurs ideologic cu miza politica evidenta ‘ ramine in continuare doar un comunism intors pe dos, cu o valenta implicit totalitara. Viziunea lui de tip metafizic asupra comunismului ca Rau absolut, pentru a carui combatere se justifica sacrificarea intereselor imediate, nu are cum sa intre in cadrele democratiei, deoarece nu recunoaste prima ei regula, anume reprezentarea intereselor reale din societate si negocierea lor inspre un compromis acceptabil, pe baza caruia sa functioneze societatea.

– Solutia romaneasca
Comunismul are mai multe planuri, ideologic, politic, social, economic etc., iar intre aceste planuri sint distinctii vitale care ar trebui facute. Din punct de vedere politic, regimul comunist era unul cu care, oricit de rau era, trebuia negociata pragmatic depasirea lui, asa cum s-a intimplat in Europa Centrala. Din punct de vedere social, economic si cultural, Romania comunista e vazuta prin prisma unui mit, cel al opozitiei totale cu perioada feerica a Romaniei interbelice, fara sa se vada ca, impotriva propagandei comuniste si anticomuniste deopotriva, intre perioada interbelica, perioada comunista si cea postcomunista exista continuitati esentiale de a caror sesizare depinde neaparat depasirea comunismului.

Din punct de vedere ideologic, discutia e de interes limitat (in afara discutiilor specializate din politologie, desigur) atita timp cit nu surprinde exact acest amestec de planuri si caracterul superficial al ideologiei de discurs de legitimare care, pentru a-si realiza aceasta functie, ignora de multe ori datele realitatii.
Anticomunismul standard din Romania confunda toate planurile intr-unul singur, cel al ideologiei si al consecintelor ei criminale. Or ideologia comunista este, desigur, criminala, ca orice ideologie utopica si re-volutionara, insa ea nu are cum sa rezume intreg comunismul, pentru ca regimul comunist insusi era un amestec de planuri si de realitati istorice in care ideologia abstracta a jucat un rol limitat. A analiza acest amestec este vital pentru intelegerea trecutului si depasirea lui; din pacate, anticomunismul pur ideologic al tranzitiei romanesti nu a facut-o niciodata.
Toti cei care au avut de suferit de pe urma comunismului, intr-o forma sau alta, sint indreptatiti sa ceara condamnarea lui, a crimelor lui si a autorilor acestor crime. Pina in acest punct, discursul anticomunist e perfect legitim si necesar. El devine insa ilegitim in momentul in care presupune implicit ca aceasta este si aspiratia intregii societati si, mai mult, ca el tine loc de proiect politic care poate sa scoata Romania din marasmul ei. Anticomunistii ignora faptul ca, pe linga comunisti si pe linga cei care au avut de suferit din cauza comunistilor, mai exista o imensa categorie, a celor carora toate acestea le sint indiferente.

Din acest punct de vedere, ignorarea acestui numar imens de oameni si a aspiratiilor lor mi se pare imorala, ca si maniera atit de deprimant romaneasca de a vorbi in numele lor fara sa te intrebi macar cum si daca trebuie sa faci asta.
Toti cei care s-au opus comunismului merita elogiati, iar toti cei care l-au sustinut, in orice forma sau grad, merita condamnati. Ce rol are, insa, in marele proiect anticomunist, imensa majoritate a celor care s-au plasat intre acesti poli? Nu cumva ramin ei la fel de ignorati si, corelativ, la fel de pasivi ca si in timpul comunismului? Se pare ca hardlinerilor anticomunisti din Romania 20 de ani nu le-au fost suficienti sa inteleaga faptul, destul de simplu totusi, ca depasirea comunismului si reconstruirea unei societati umane, acolo unde au reusit, s-au putut face numai prin ‘puterea celor fara de putere’.

– Intrebarile permanent ignorate
Rezolvarea problemelor cu trecutul este foarte importanta dupa epoci catastrofice precum comunismul sau nazismul. Ce ne facem, insa, daca, spre deosebire de germani dupa cel de-al doilea razboi mondial, cei mai multi romani nu doresc sa condamne comunismul in mod real, respectiv ca urmare a asumarii unei vinovatii (sau macar a asumarii trecutului)? Pretindem ca, de fapt, ei vor asta in timp ce ne rugam la nesfirsit de altcineva (elita politica, Uniunea Europeana etc.) sa ofere sprijinul pe care vointa populara nu-l ofera, pentru a obtine o condamnare a comunismului care, tocmai din cauza acestei lipse de sprijin popular, nu poate sa ramina decit superficiala?

Continuam la nesfirsit pe linia anticomunismului de tip ‘rezistenta din munti’? Baleiem la nesfirsit intre teoria conspiratiei (cineva ne tine in neocomunism, desi noi nu vrem asta) si paternalism extrem (romanii sint prosti, trebuie sa le spunem noi ce sa creada)? Nu ar fi mai justificat si mai util sa ‘combatem comunismul’ prin combaterea cauzelor care au produs lipsa unei reactii anticomuniste semnificative? Cu atit mai mult cu cit sint exact aceleasi cauze care explica si forma brutala a comunismului romanesc si traseul complet diferit al Romaniei fata de societatile central-europene.
Aceste cauze pot fi reduse la subdezvoltarea cronica a Romaniei si consecintele ei majore: lipsa de participare politica si lipsa de autonomie sociala. Din acest punct de vedere, tema principala a discursului public in Romania ar trebui sa fie (inclusiv in sensul combaterii mai profunde a comunismului si al depasirii mostenirii lui) nu anticomunismul cu orice pret si cu rezultate ambigue, ci, pur si simplu, iesirea din subdezvoltare si crearea unei societati functionale si umane.

Poate cel mai important adevar despre comunism care merita spus astazi e acest adevar simplu: Romania a fost si este o tara subdezvoltata care nu a reusit sa faca nici comunism, nici anticomunism, in timp ce tarile central-europene le-au facut pe amindoua. Au incercat o vreme proiectul comunist, apoi l-au demontat. in ambele etape atitudinea dominanta a fost cea a implicarii si pragmatismului. in Romania, in schimb, toate proiectele majore (comunism, anticomunism, modernizare, integrare europeana) au fost si sint, in mare parte, performate ideologic si demagogic, schimbarile reale raminind sa se produca mai mult la intimplare.
Anticomunistii hardlineri ar fi trebuit sa raspunda, dupa 1990, la aceste intrebari elementare: cine sintem ‘noi’ si cine sint ‘ei’? Ce semnificatie are faptul ca ‘noi’ sintem atit de putini, iar dintre acesti putini multi sint facuti la fara frecventa? Ce a fost comunismul romanesc, de fapt, dincolo de umbrela universala dar prea putin relevanta a ideologiei comuniste? Iar daca ‘noi’ nu am reusit, timp de 16 ani, sa facem nimic impotriva ‘lor’, nu ar trebui sa cautam explicatii mai adecvate pentru ceea ce s-a intimplat si se intimpla in Romania? Oare discrepanta dintre discursul nostru anticomunist si realitate nu indica o forma acuta de autism?

– Violenta si autism
Desigur, argumentele de mai sus pot functiona si invers. Adica, daca Romania era atit de subdezvoltata, atunci nici regimul comunist nu putea fi decit unul barbar, lipsit si de lideri politici reformisti si de disidenta larg sprijinita, in care violenta si apatia inlocuiesc participarea, dialogul si negocierea care au existat in comunismele mai soft din Europa Centrala. E clar ca salbaticia extrema a comunismului romanesc a impins si anticomunismul intr-o zona asociala, a autismului si violentei, asa cum au fost fenomenele tipic romanesti ale rezistentei in munti sau Revolutiei. Mai poate fi contestata atunci ‘necesitatea istorica’ a discursului anticomunist actual?

Cred ca da, pentru ca, daca in timpul comunismului alt tip de discurs si atitudine nu erau posibile, acum situatia e diferita. Primii pasi minimali spre normalizarea societatii au fost facuti, iar Romania se gaseste intr-un context international mai favorabil ca oricind. Spre deosebire de cei care s-au opus direct comunismului si care nu au putut actiona decit asa cum au facut-o, cei care vor acum sa promoveze valorile europene, democratia, modernitatea etc. in Romania au libertatea de a alege. Ei pot alege alta cale decit cea, traditionala, a unei minoritati restrinse care dicteaza autoritar ce e Bine, ce e Rau si ce trebuie facut fara sa tina cont de realitate. Au, acum, posibilitatea sa iasa din paradigma Romaniei primitive, a situatiei de criza permanente care, pe fondul subdezvoltarii (instabilitate, lipsa de norme si de participare politica etc.), este gestionata arbitrar de elite paternaliste.
Toate tarile subdezvoltate au o sensibilitate speciala la ideologie, demagogie si uto-pism. in Romania, demagogia merge in oglinda intre mase si elite, care se mint reciproc, iar cind jocul cu oglinzile se strica, oamenii se mai si mira in fata dezastrului. Numai niste elite iresponsabile au putut ignora lipsa unei optiuni anticomuniste semnificative in Romania, mergind cu (auto)iluzionismul pina la cel mai grotesc rezultat imaginabil: depasirea planului la anticomunism si la moralitate.

Victorie: Ostap Bender a pătruns în România – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

Florin Dumitrescu

Noi ne distrăm mai bine, bă….

Se intimpla in 2004. Eram la Teatrul Act, strecurat cu greu intr-o multime de oameni, majoritatea studenti la teatru si film. Fusesem invitat la o lansare cu dezbatere a cartii O lume disparuta, a lui P. Cernat, I. Manolescu, A. Mitchievici si I. Stanomir – cea dintii si cea mai celebra din seria Ostalgiilor romanesti care fac tendinta in ziua de azi. Autorii imi sint amici. Cu unul dintre ei inchipuisem cu ani in urma un proiect de cercetare a subversiunilor din cultura comunista. Am abandonat proiectul, delasator, romaneste, blamind imprejurarile mereu potrivnice. Vina era a mea, dar… iata: venise vremea sa ma despovarez. Eram acolo sa ma bucur de reusita celor patru exponenti ai mei, a caror intreprindere – presimteam – avea sa-mi satisfaca frustrarile, sa-mi aline pierderile, sa-mi exprime multe idei gindite si negindite. Mie si unei intregi generatii…
Aceea nu era o lansare obisnuita. Pretextul desfasurarii intr-o sala de teatru era – foarte simplificat spus – o posibila dramatizare a cartii. Si iata ca… ta-dam!… primii pasi in directia unui posibil spectacol erau facuti, chiar acolo, in fata noastra.
Un grup de tineri actori ne citea pasaje din carte, pe fundalul unor diapozitive proiectate pe intuneric. In timp ce glasurile din bezna povesteau crimpeie de amintiri din copilaria frusta si adolescenta oropsita a coautorilor; proiectiile in alb-negru derulau fetele senine si siluetele avintate ale unor tineri hlizindu-se, prin aerul unui alt timp, in scenografii inconfundabile, puternic evocatoare: la Costinesti (statiunea tineretului, Radiovacanta, Obeliscul si Epava, Tatulici si Almasanca); la munci agricole (bataia cu cartofi, tavaleala prin gogosari, inghesuielile sinonime cu imbratisarile din autobuze si camioane); baieti mindri de evazatii à la Travolta sau de pletele à la Bitman; fete in uniforma de armata (celebrii „pinguini”) sau in combinezoane disco; ba cu ciuful explodat ca punkistii, ba cu late de folkiste; mustati virile de politehnisti; ochelari-palesti de ASE-iste; salopete, sarafane, sulimanuri din alte vremuri… Toti rideau fara griji si scrutau orizontul fara nici o apasare. Tineretea lor izbucnea sfidatoare si triumfatoare, „peste mode si timp – Olimp”… Fericirea lor inconstienta, purtata parca pe valul unei intelepciuni mai vechi decit veacurile, de o plutire nevazuta insa foarte prezenta, parea sa ne strige, de dincolo de ecranul timpului, cu o superba insolenta: „Bai, fraierilor, noi ne distram mai bine, baaa!…”
Erau fotografii de familie, scotocite prin casa si facute diapozitive de catre oameni de teatru. Repartizarea sarcinilor se vadea eficienta: unii pregatisera recitarea, ceilalti montajul vizual.
Un spectacol mai paradoxal dramatic nu le-ar fi reusit, nici daca l-ar fi planuit. Un oximoron subtil dar cutremurator, ca veselia lui Rigoletto, atunci cind cara inconstient cadavrul ambalat al fiica-si; ca Valkiriile lui Wagner care acompaniaza bombardementul esuat din Apocalipse Now. Tot asa, intre experientele amarui din carte si dezinvoltura maxima a foto-personajelor puse sa le ilustreze se vadea o ditai prapastia.
Textul citit parea sa arate cum se facea „rezistenta prin cultura” chiar si-n pantaloni scurti. Pozele aratau, dimpotriva, cum poti fi tinar si fericit, indiferent de regim.
Textul arata cit de fragila, cit de pretioasa era normalitatea sub dictatura. Imaginile aratau, dimpotriva, ca normalitatea sub dictatura izbucnea la tot pasul, ca ridea de-a dreptul la soare!
Cartea elogia in subtext eroica supravietuire a spiritului omenesc, in negura parantezei comuniste. Fotografiile, in schimb, debordau de traire umana, de hormoni, de dorinte si aspiratii care par sa nu tina seama de orinduirile vremelnice.
Dupa frugalul spectacol, din nou la lumina, a venit rindul dezbaterilor. Unul-doi participanti au interpretat textul citit ca un duios Amarcord romanesc. Se stie: in fimul lui Fellini, abuzurile fascistilor ramin in memoria micutului Federico la fel de caricaturale precum metehnele profesorilor sau atavismele rubedeniilor. Tot asa, si comunismul a avut exagerarile sale, pe care copilul din familia romaneasca tipica le-a perceput cel mult ca pe niste curiozitati. Copilaria e o epoca a fericirii, indiferent ce epoca o inglobeaza. – Dar nici tineretea nu parea sa fie o virsta a suferintei… – indrazni o ochelarista sfioasa, pesemne studenta la teatrologie… Daca privim de pilda chipurile acelea din fotografii… – Da, da, oamenii aceia… – relua un baiat ceva mai hotarit, pesemne student la regie – oamenii simpli, tineri sau maturi, cei care nu faceau disidenta-n Comitetul Central, care nu trimiteau scrisori la Radio Europa Libera; oamenii multi si tacuti chiar se bucurau de viata… – Poate chiar mai mult decit noi acum, – parea sa subinteleaga, dar acele cuvinte au ramas nerostite. Enuntarea unei atari ipoteze ar fi sunat ca un fluierat in biserica…
In sala s-a lasat o liniste incarcata de tensiune, care contrasta cu fervoarea minutelor anterioare. Si atunci, acolo, unul dintre cei patru autori a dat raspunsul acela taios, radical, hotaritor:
– Aceia care au putut trai fericiti sub comunism au fost niste imbecili. Indivizii din fotografiile astea nu se pot numi oameni. Sint homuncului, sint suboameni, sint asa-zisii „oamenii noi” ai lui Ceausescu: redusi, limitati, lobotomizati. Nici o constiinta treaza nu poate simti cu adevarat fericirea sub dictatura.
Tacerea s-a lasat si mai grea. Stinghereala cuprinsese auditoriul. Antevorbitorii „eretici” isi plecasera privirile. Tinerii artisti care se straduisera sa pregateasca montajul fotografic, expunind public intimitati de prin albumele de familie – aveau motive sa se simta jigniti. Dar, rational cel putin, nu puteau sa nu fie de acord cu distinsul oaspete, Scriitorul…
Luarile la cuvint s-au redresat, incetul cu incetul. De data asta nu mai pridideau sa dea dreptate intransigentei acelui coautor; poate neimpartasita de ceilalti trei; dar nici negata de vreunul din ei…
Am plecat ingindurat de la discutie. Am citit O lume disparuta pe nerasuflate, am apreciat in ea pagini memorabile, de cea mai buna proza si cea mai rafinata analiza; am gasit in ea multe raspunsuri la intrebarile mele. Multe altele au ramas insa nerezolvate. Daca n-ar fi fost lansarea aceea cu cintec, poate c-as fi depus cartea-n biblioteca satisfacut, odata cu citirea ultimul alineat (un verdict al lui H.R. Patapievici despre „oamenii-mutanti” generati de comunism). Dar fotografiile acelea din bezna au functionat ca probe fruste contra unor marturisiri – poate prea literaturizate, si astfel susceptibile de deformare, de exagerare, de sarjare tezista a realitatii. Pentru mine si, pesemne, pentru altii care fusesera in sala, indoiala persista. Si nu neaparat daca am fost sau nu imbecili noi, cei care am trait si clipe fericite sub un regim decretat nefericit. Nu daca am fi de fapt tarati, contaminati, damnati de morbul acela al totalitarismului, care te rinocerizeaza pe nesimtite, inducindu-ti reflexe monstruoase si iremediabile.
OK, da. Sintem imbecili. Sintem mutanti. We are the robots. Sint gata s-o admit. Dar sintem oare, sub regimul actual, mai fericiti? Sau – ma rog – mai indreptatiti sa cautam fericirea? Si, vorba aceea, ce-i aia fericire? Comunismul a fost un iad, nimeni nu se indoieste. Dar traim oare azi intr-un rai, sau macar intr-un purgatoriu, din care sa scrutam cu deplina acuratete nevolnicele abisuri de mai ieri? OK, Paul, Johnny, Angelo si Ionut. Educatia si mostenirea culturala v-au permis sa refaceti natural legatura, peste generatii, cu gloriosii ani ’30-’40. Iar contactele cu exteriorul v-au permis sa pastrati legatura cu lumea larga, normala si democrata. Pif-urile si literatura interbelica v-au izbavit. (Asa cum, in policier-urile lui Zinca si Ojog, baietii rai erau – trebuiau sa fie – exclusiv spioni straini si fosti legionari, in orice caz reprezentanti ai exteriorului capitalist si ai trecutului burghezo-mosieresc; asa si in desertul comunist salvarea v-ar fi venit tot „din afara” si din trecut.)
Acum. Daca unii dintre noi au reusit sa traverseze desertul comunismului, adapati la cultura de dincolo de paranteze, ce facem cu ceilalti? Cei care n-au fentat regimul, ci l-au trait – vorba aceea – plenar? Cei care au crezut cu sinceritate in comunism (idealistii); si deopotriva cei care, mimind convingerea, si-au facut calcule de pricopsire (oportunistii)?
Aveam nevoie de ceva in plus; voiam o observatie a feliilor de viata comunista care sa nu altereze probele in timpul studiului; si care sa nu introduca paralaxa unei priviri superioare…

Vasile Ernu si „Eu, Vasile Ernu”, adevaratul fiu al lui Ostap Bender
Atunci cind am citit de curind Nascut in URSS m-am pomenit in fata unei revelatii. Aceasta fenomenologie aparent naiva si ambiguu ironica a sovietismului – propune, cu sarm literar si umor amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, in fond, o aplicatie a teoriei Supravietuirii prin Cultura). Mai lesne de evidentiat poate in cazul ditai imperiului sovietic – intins in spatiu pe aproape doua continente; si intins in timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodeaza parantezele, intervalele) – teza propusa de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzator. Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roti, intrucit el insusi e o rotita a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci inauntrul lor. E chiar si cazul disidentilor, care traiesc intr-un fel de simbioza antagonica cu sistemul; e cazul marginalilor, care participa, prin alteritatea lor, la definirea normalitatii; e cazul tinerilor inevitabil atrasi de modele si modelele occidentale, pe care astfel le integreaza ei insisi in sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului inconstient”, pe care il dispretuiesc intelectualii nostri; personaj generic caruia Ernu ii spune, coincidenta sau nu, homucus, ca o prescurtare de la homo sovieticus. Locutorul e acest homucus, acest homunculus. El este cel care se legitimeaza (poate prea derutant omonimic) „Eu, Vasile Ernu”, atunci cind este facut „pioner”; El, redactorul acestei enciclopedii regresive, este alter ego-ul atit de convingator al lui Vasile Ernu, incit il determina pe postfatatorul cartii Sorin Antohi sa il infiga pe tinarul filozof transprutean in insectarul cu nostalgici (cf. pasajul din postafata, cu acel „Zolfarino” bursieresc, in care Chicos-Rostoganul de la Iasi claseaza, cot la cot cu neamtul si americanul, mentalitatile tinerilor est-europeni)…
Nu intimplator enciclopedia homucusului incepe cu legamintul pionieresc. E momentul de initiere. E poarta, pragul si trambulina catre URSS-landia. Ratarea primei promotii de pionieri e un amanunt biografic important. Micutul „Eu, Vasile Ernu” isi dorea cu ardoare statutul de pionier, inca din limbul stagiului de Oktombrel. Aminarea intrarii ii sporeste dorinta. Investirea aceasta greu accesibila, rivnita cu patima si obtinuta cu greu, aproape cu suferinta, ii va garanta ucenicului leninist o evolutie energica, alimentata cu patos si devotament. Nascut in sistem, destinat sistemului, el va adera la sistem de bunavoie, prin alegere constienta, chiar zeloasa.
… Pentru ca in capitolul urmator sa fie vorba de blugi! Djinsi-ii, acea toala prin excelenta americaneasca, devine sovietica prin calitatea lor de fantasma, de obiect-simbol jinduit si doar prin minune accesibil. Blugii din ziua de azi, prezenti pe toate drumurile, sint banalizati si lipsiti de valoarea cu care ii incarca dorinta tinerilor de odinioara.
Ca printr-o tehnica a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte incarcate cu ideologie (cum e komunalka, locuinta comuna, reprezentare intimista si concentrata a patriei sovietice) – alterneaza cu fantasme ale lumii de afara, din lagarul opus. Filmele, rockul, dansurile, pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile in general) sint made in USSR. Chiar daca-s adaptari, capata specificul lor; sau sint incluse in sistem ca poli de atractie ai interesului public. In mod complementar, activitatile scolare si extrascolare, taberele si alte divertismente tutelate de partid si de stat – se contamineaza cu un anumit aer de libertate, „deviationist” si „gregar”. Cultura sovietica e definita, in mai multe rinduri, ca un amestec intre cultura oficiala si cea populara. De pilda, cele mai tari bancuri sovietice sint cele cu Buratino, in care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvaluie hiper-valente sexuale…
Intrepatrunderea aceasta complementara, de tip yin-yang, pare sa dea armonie si sa mentina in miscare intregul sistem. Pina si dualitatea lagar comunist – lagar capitalist („Noi si Ei”) se ipostaziaza in mod complementar, cvasi-simetric. Propaganda „lor” ar fi echivalenta cu „a noastra”, doar ca de sens opus. „Ei” ar avea nevoie de „Noi”; asa cum si „Noi” avem nevoie de „Ei”: pentru autodefinire prin raportarea la Celalalt, pentru autojustificare. Daca „Ei” au invins, au invins prin forfet, sau mai degraba prin autogolul dat de „Noi”.
Dar iata, noua propaganda a blocului occidental, difuzata prin cultura corporatista a multinationalelor, prin marketingul si comunicarea comerciala cu caracter global, nu este cumva o continuare de polaritate inversa, poate chiar mai ipocrita, a propagandei sovietice? Rasfringerea in oglinda e valabila si la cel mai cuprinzator nivel: „represiunea politica” a sistemului comunist e inlocuita de „represiunea politica” a capitalismului.
Cine cauta o eticheta facila pentru carte, poate sa-i trinteasca stampila de Ostalgie; poate sa il suspecteze pe Ernu de paseism prosovietic, de reactionarism, de neobolsevism. E forta cartilor bune de a genera legende paralele, de a-i pacali pe pretinsii atoatestiutori.
Pentru cititorul atent, textul abunda insa de tuse ironice, de indicii ale surisului amarui, ale jocului secund pe care il practica Vasile Ernu.
Sint paginile savuroase despre alcoolul ca aliment si/sau combustibil al spiritului revolutionar (nu intimplator – observatia mea, F.D. – spirit e etimologic legat de spirt); alcoolismul ca entuziasm; comuniunea alcoolicilor ca nucleu al comunismului.
E apoi pasajul despre sublim ineficienta lucrare de inghetare artificiala a Nevei in vecinatatea metroului din Leningrad, „instalatie” care irosea resurse cvasi-infinite pentru un scop depasind caracterul ideologic si frizind esteticul pur („arta totala”)…
Capitolele dedicate obiectelor de uz zilnic si stiintei sovietice trimit acelasi tip de sageata, dar indreptata mai degraba spre intelectualii occidentali de stinga (si riscind sa fie greu perceputa ca atare de carturarii romani, preponderent de dreapta). Idealurile revolutionare ale parintilor comunismului par sa tradeze viziuni estetice, armonice, geometrizante, artistic idealizante, asupra unei lumi pe care au harazit-o celor multi si neintrebati. Daca acestia sint tratati drept furnici de catre utopistii esteti din prerzidiu; victoria este in ultima instanta tot a celor multi, a homucusilor care adapteaza tot, refolosesc tot, rod tot precum… da, precum furnicile; si, cu timpul, se transforma fatalmente din fauritori in consumatori…
Reprosul adus maselor ca nu s-au dovedit la inaltimea standardelor impuse proletariatului, in calitate de clasa conducatoare a societatii, de catre o elita „luminata”, sint de o ironie crunta, de un umor atit de puternic, incit depaseste puterea de a ride (sau de a plinge) a celui ce scrie rindurile de fata… Totul e in Bulgakov, se grabeste sa aminteasca autorul. Sarik, omul cu Inima de ciine rezultat dintr-o utopica experienta de transformare a naturii, isi inaugureaza graiul articulat cu o ditai injuratura adresata, in chip ingrat, inventatorului sau. „Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor sint poate cele mai autentice acte umane”, gloseaza Vasile Ernu cu vocea grava; pe care greu i-o discerni de vocea de homucus filozofard, atunci cind adauga apoi, derutant profetic (sau poate avertizator?), ca, la rindul lor, „puterea, sistemul au proceduri reversibile de transformare”…
O alta pilda din subversiva literatura sovietica: Ostap Bender, marginalul cu sclipiri de geniu inchipuit de Ilf si Petrov, ne apare acum ca o intruchipare vietii ireprimabile, mereu triumfatoare. „Eroul meu preferat” – se destainuie Ernu. Un model literar? O calauza in viata? Se poate admite, cit timp si Ernu s-a dovedit „un maestru al combinatiilor” teoretic-literare, capabil sa ne deruteze si sa ne puna pe ginduri. (Sa speram totusi ca nu pina la capat, daca ne amintim ca Bender in Vitelul de aur rateaza cucerirea Vestului, oprit de brutalii vamesi romani.)
URSS nu mai exista azi ca atare. A ramas doar o amintire chinuitoare. O lume care nu mai este, dar refuza sa dispara. Poate ca Ceausescu a ras de pe fata pamintului mai multe cladiri, mai multe cartiere, mai multe sate. Poate ca plagile noastre, ale cisprutenilor, sint mai concrete, mai tangibile. Poate ca amintirile noastre au fost mai zadarnicite de cursul istoriei decit ale confratilor nostri de lagar. Subsemnatul resimte o jale irecociliabila, la gindul ca intregul cartier al copilariei, dintre Dudesti si Vacaresti e de ani de zile ireversibil pierdut. E oare posibil ca, dimpotriva si in mod paradoxal, anularea unei conventii institutionale (URSS ca stat si ca stare) sa fie cel putin la fel de dureroasa decit o serie de mega-demolari fizice, materiale, excesiv de concrete? Nascut in URSS argumenteaza ca da.
Faptul ca aceasta himera (utopie/fantasma estetica/misiune imposibila) numita comunism a sedus (amagit) atitea minti luminate ale ultimelor secole vorbeste mult despre capacitatea ei de regenerare. Dar forta sa de seductie se manifesta – iata – la nivel concret, prin realizarile sale, prin punerile sale in opera, prin realitatile (de multe ori gigantesti) pe care le-a generat. Omul simplu poate ca pe acestea le percepe ca pierderi (prin degradare, prin retrocedare, prin redestinare etc.). Iar tinarul sovietic, vlastar final al atitor generatii de homucusi, inmagazinator atavic al tuturor experientelor pe fiinte umane ale regimului si supravietuitor al ultimelor decenii ale Imperiului, inregistreaza totul cu finete si resimte totul cu hiper-sensibilitate.
Un omagiu unei patrii himerice – asta e, in ultima instanta, Nascut in URSS. Un parastas pentru un pater patronus; pentru o mama degenerata. O evocare a unui camin insuportabil, dar de care te-ai atasat prin firea lucrurilor. A reprima aceasta pornire in numele altor comandamente, venite din sens opus, ar echivala cu un pacat impotriva naturii, ca acela al elitelor de mai ieri, orbite de fantasma „artei totale”.

Născut în 1983 – România Literară , nr. 48 / 2006

de Cosmin Ciotloş

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care bruma de comunism pe care am apucat-o să-mi fie elucidată pedagogic şi – pe cât se poate – afectiv.
Pentru mine Revoluţia se reduce la scurta vacanţă de Crăciun aflată exact între prima poveste ideologizată (despre un copilaş de unsprezece ani arestat pentru un fel de trafic cu manifeste) şi primul contact cu nişte cuvinte mari şi bizare: “dictatorul”, “tiranul” etc. Eram la grădiniţă – născut în 1983, nu-i aşa ? – şi n-am înţeles prea bine de ce serialul acesta s-a oprit la primul episod. Am ascultat toate amintirile părinţilor şi ale profesorilor, ca pe un jazz pentru lămuririle necesare. Am citit, apoi, istoriile de tot felul, de la manualele contrafactuale din anii 70 până la documente şi mărturii ale victirmelor de la Piteşti sau de la Aiud. Dar golul emoţional al puştiului care eram a rămas.
Dincolo de aerul de mărturisire al acestui preambul, cred că aceasta e nevoia oricărui cititor fervent de asemenea “istorii personale”; nu aceea de a afla, de a se informa, cât mai degrabă de a-şi trata doza de incomplet (sau, de ce să n-o spunem, uneori de nostalgie) acumulată în ultimii ani. Profilul său e întemeiat pe o frustrare în primul rând sufletească şi abia la urmă de tot politică. Iar din acest punct de vedere, Vasile Ernu câştigă un pariu implicit cu sinceritatea, un pariu care e deopotrivă al lui şi al nostru. Nu pot garanta că e sincer, dar cu siguranţă cunoaşte bine lecţia sincerităţii. De aceea, văd ironia din text ca pe o extensie a inteligenţei, şi nu ca pe-o atitudine militantă şi capabilă de răstălmăciri. E imposibil să treci indiferent pe lângă unul din primele pasaje ale lui Născut în URSS. El joacă rolul unei mănuşi aruncate. Dar o mănuşă aproape mateină, de olandă: “Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere nu poate fi nici înlocuită, nici reabilitată. Din când în când mai vreau să iau un bilet către URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi amintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. Textul ce urmează e povestea acestei amintiri, a acestei aventuri incredibile.”
Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sunt mici naraţiuni tematizate, scurte revelaţii ingenuu-antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu. Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe lectorul româm. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria Prima mea pereche de djinsî, Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii 70 în URSS, Ce bea cetăţeanul sovietic, Stirlitz, un James Bond sovietic, Dansul în URSS ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă ? Sau – mai precis exprimat – printr-un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată-le, într-un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…
În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte în Uniunea Sovietică înseamnă, într-un fel, a rămâne acolo. De la începutul vieţii şi până pe coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemânoasa diatribă e voit sau întâmplător. Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil, fiindcă pericolul e suficient de mare.
Cum suficient de mare e şi URSS-ul din mintea şi din scrisul lui Ernu. Celebra glumă care spune că Uniunea Sovietică se învecinează cu cine vrea se poate înţelege şi literal, dacă ţinem seama de dimensiunile acestui mamut geografic. Conceptul de “durată lungă”, lansat de Braudel, capătă un corespondent în “spaţiile întinse” pe care le intuim în subtextul cărţii lui Vasile Ernu. Până la urmă, totul se dovedeşte mai limpede când e vorba de teritorii continentale. Maliţiile se atenueză de-a lungul câtorva mii de kilometrii, colosalul în sine admite mai greu dramele mărunte. Pentru ochiul cititorului din România, harta imperiului sovietic este – în sine – o formă de zoom. Pe care inerţiile locale îl fac destul de incomod, dar cum nu se poate mai clar. Chiar şi mitologiile acelui spaţiu sunt mai credibile. Ele se livrează la prima mână, aparţin celei dintâi serii de surogate şi generează un orgoliu foarte apropiat de francheţe. Mi se pare interesant să urmărim comparativ textele din muzica românească dinainte de 89 (şi, vai, chiar de după) în paralel cu acelea reproduse de Ernu. Fie că e vorba de un naţionalism falsificat în Cenaclul Flacăra sau de lamento-urile siropoase şi cu adevărat “uşoare”, ele sunt la ani lumină atât de Doors sau de Pink Floyd, cât şi de, iată, Nautilus Pompilius: sau Alisa: “Să ştii/ Am venit să nu te las să dormi/ Generaţia mea tace la colţuri,/ Generaţia mea nu îndrăzneşte să cânte/Generaţia mea simte durere/Dar iarăşi sub bici e nevoită să intre./Generaţia mea se uită în jos/Generaţia mea se teme de ziuă” sau “se simte clar lipsa noastră/Ţi-e greu să te hotărăşti, te-ai obişnuit/Să cântăreşti pentru, să cântăreşti împotrivă.”
În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul nu-l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gândită a reconstituirii, o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un  simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămânem la fel de anti-/filo- comunişti, dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom-ului, care ne scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei. Vă recomand, deci, să citiţi măcar câteva pagini ale ale opului cu o lupă enormă. Sau să vizitaţi site-ul www.nascutinurss.ro cu o altă rezoluţie a monitorului.

Vasile Ernu, Născut în URSS,
Editura Polirom, 2006, 272 p.
Prefaţă de Sorin Antohi

Natural born commies – Publicata de Poiana lui Mayuma , noiembrie 2006

de Iulian Baicus

Polemica în jurul cărţii congenerului meu, Vasile Ernu, cu care am schimbat şi câteva cuvinte la un târg de carte, cred că la Bookarest prin 2004 sau 2005 a căpatat accente patetice şi pe alocuri ridicole. Dosarul din blogul personal şi un număr întreg al revistei Tiuk!, cel mai recent este închinat acestei teme, de altfel mi-este teamă că între cele două serii apar unele suprapuneri. Cu toate acestea la lectura cărţii nu mi-au atras atenţia elemente prin care Ernu să ţină un discurs de tip El Che Guevara, un discurs revoluţionar, în care să ceară alipirea României la C.S.I., nu am căzut pe spate la postafaţa lui Sorin Antohi, da, chiar proful fără diplomă de doctor, am văzut că autorul a declarat că nu avea habar de colaborarea acestuia cu Securitate, aşa, într-un soi de disclaimer, eu am apreciat umorul capitolelor despre sexul sovietic şi nu prea înţeleg reacţiile exagerate şi violente ale unor publicişti recunoscuţi pentru măgăriile lor, scrise sau orale. Dacă Ernu s-a născut în URSS ăsta nu e un motiv ca unii colegi de generaţie, născuţi în R.S.R. sau în cazul celor mai tineri, dacă elevii de liceu mai pun mâna pe vreo carte, născuţi în România, să fie ameninţaţi că otrava comunismului triumfător, cucuta stalinismului şi parfumul Gulagului le vor fi turnate în suflete şi vor rezulta mutanţi respingători, rupţi din romanul lui Zamiatin, Noi. Niciodată nu mi-am imaginat că iepurele din desenul animat sovietic No zaieţ, pagadii poate fi aşa de nociv tineretului nostru cu naturel extrem de simţitor. Cred că Ernu inventează un hibrid, a fost pe aproape să-l descopere în textul său Florin Dumitrescu, un consumism de stat centralizat, cu simboluri şi mituri ale foamei. Ernu face o radiografie a cozii la Moscova, la noi a existat un studiu scris în anii 80 de un celebru sociolog român, Mărgineanu, consacrat acestui fenomen social. Nici pomeneală, după ce închizi coperţile cărţii, să te apuce vreo furie sfântă şi să-i ceri autorului să zboare cu vreun avion Tupolev al companiei Aeroflot în Moscova copilăriei sale. Dacă îi concedem lui Ion Creangă dreptul de a scrie Amintiri din copilărie de ce Ernu nu ar avea dreptul să-şi nareze nostalgia( şi nu Ostalgia, cum o numeşte ironic şi detaşant Antohi) şi să-şi pedepsească proprii demoni, să-l exorcizeze pe Homo sovieticus din el. Acum cred că am răspuns invitaţiei de a scrie despre Născut în URSS,  mai ales că am declinat invitaţia de a scrie un articol mai amplu pentru webzinul Tiuk! pentru că mi s-a părut că tema nu mi se potriveşte. Pentru că în fond eu nu cunosc U.R.S.S. decât indirect, din cărţi, filme, sau desenul animat mai sus numit. În fond, cred că regula de bază a oricărui regim democratic este recunoaşterea alterităţii sau a dieferenţei. Dacă Ernu ar fi crucişător, pinguin sau pianina mecanică, tot ar trebui să-i dăm libertatea să-şi exprime ideile şi să le ascultăm. Constatat că, măcar prin numărul poziţiilor pro sau contra exprimate, cartea lui reprezintă, aşa, un soi de hârtie de turnesol care a scos la suprafaţă multe din insulele Hebride (vezi fragmentul din Cum am devenit huligan) ale intelectualităţii româneşti din ziua de azi. Aş scrie mai mult dar mi-e teamă că tot ce am scris până acum se va şterge, am mai păţit asta de zeci de ori, pentru că pe ecran apare un mesaj despre un virus, un worm pe care nici Bitdefender varianta trial nu-l poate şterge. Şi când am un virus, parcă nu-mi sunt toţi boii acasă. Eu aştept cu încredere volumul promis în care Ernu va descrie perioada petrecută în România de la podurile de flori din 1990 până în prezentul victorios. Sper că va fi o lectură la fel de interesantă!

PS. Cred că pe blogul ăsta a apărut primul semnal al cărţii, din epoca în care aceasta nu fusese nici măcar lansată la apă şi sunt mândru că am avut mâna bună. Şi ideea cu nostalgia tinerilor români faţă de comunism, în forma lui degradată, a pornit tot de aici. Şi colac peste pupăză între timp au fost lansate şi vreo trei filme artistice de lung metraj, care mie mi s-au părut cam un soi de Liceenii întors pe dos, dar am vizionat doar trailere pentru că filmul românesc nu-mi mai spune de multă vreme nimic.

Vasile Ernu, lider al luptei anticomuniste din apartamentul său – Vatra nr. 10 , noiembrie 2006

de Alex Cistelecan

Metoda americană de cercetare istorică înţeleaptă cere ca între eveniment şi interpretarea lui să se scurgă un interval de cel puţin o sută de ani, pentru a fi siguri că, odată cu dispariţia ultimilor supravieţuitori, din evenimentul cu pricina n-a mai rămas decât pura semnificaţie, în caz că aşa ceva există. Metoda franceză militantă cere, dimpotrivă, ca interpretarea, dacă se poate, să însoţească evenimentul la fel de fidel precum indicaţiile şi contraindicaţiile însoţesc o cutie de medicamente: explicaţia fiind că numirea face parte din eveniment, de nu cumva îl constituie ca atare. Între aceste extreme, vom alege o metodă călduţă de raportare la focul luptei. Nu doar în sensul unui compromis temporal între răbdarea seculară americană şi interpretarea franceză livrată direct de pe baricadă; ci şi în sensul unei combinări a celor două metode de abordare: ce-am putea spune, aşadar, despre cartea lui Vasile Ernu, acum că primul val al receptărilor a trecut? de la distanţa aproape transatlantică a celor câtorva luni, în ce măsură numele care i s-au dat acestui eveniment l-au ratat sau l-au constituit ca atare?

S-ar zice că interpreţii acestei cărţi s-au pus de acord să se certe, în aşa măsură intervenţiile fiecăruia cereau completarea adversarului. Topica polemicii a fost, în fond, trasată deja în volumul propriu-zis: tonul l-a dat Sorin Antohi, care, în postfaţa cărţii, deplângea oarecum nostalgia pe care autorul o degajă în această evocare a vremurilor oficial de tristă amintire. De-aici, direcţia pe care criticii trebuiau să o urmeze a fost clar indicată: nostalgia, asta-i problema. De partea cealaltă, termenul cheie pe care avea să se construiască apărarea lucrării, invocat şi de Vasile Ernu în intervenţiile sale publice, a fost rapid pus la bătaie: ironia. Ca atare, structura polemicii iniţiale a fost cea a unui concurs de debate în care fiecare tabără croşetează abil pe câte un singur termen: nostalgie vs. ironie. Animat, cum sunt, ca de obicei, de-un spirit absolut hegelian, simt din nou nevoia să intervin dialectic-împăciuitor, ca o mămică, în numele liniştii de după-amiază: şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Sau, mai exact, izolat, nici unul nu are dreptate, dar împreună suntem de neînvins.
Aşadar. Că autorul însuşi se înşeală cu privire la ceea ce a scris, nu numai că nu e grav, ci poate fi chiar luat ca un posibil semn de creaţie autentică: la urma urmei, ce trist ar fi ca autorii să ştie într-adevăr ce scriu. Atitudinea ar deveni criteriul suprem de evaluare critică, iar literatura s-ar transforma într-un concurs al bunelor intenţii. De cealaltă parte, că Sorin Antohi este iritat de nostalgia inerentă textului e, din nou, ceva inevitabil, ceva care face parte din scenariul după care domnia sa îşi joacă, în mod regulat, rolul de anticomunist delegat. Cu toate astea, a rămâne la o lectură atât de unilaterală înseamnă a rata textul. Căci nostalgia – incontestabilă – a lui Vasile Ernu nu este chiar nostalgia vecinului de compartiment care îţi spune, în timp ce se descalţă, „ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!”. După cum nici ironia singură nu epuizează maniera de scriere folosită de autor: nu avem de-a face, totuşi, cu o carte în care realitatea comunistă ar furniza un simplu pretext sau un simplu obiect de studiu peste care să se reverse hazul abstract. Combinaţia de nostalgie şi ironie pe care mizează autorul nu numai că nu e întâmplătoare, ci, am putea spune, e chiar singura metodă prin care fiecare dintre cele două componente îşi poate păstra propria identitate. Tot aşa cum, în cazul evocărilor lagărelor de exterminare naziste, o punere în scenă comică provoacă o lectură tragică şi viceversa, la fel şi aici, aplicarea izolată a unui singur ingredient – numai nostalgie sau numai ironie – ar fi fost cea mai sigură cale de a produce reacţia contrară: nostalgia excesivă ar fi dat senzaţia de ridicol, iar băşcălia pură risca să descopere în noi o rezistenţă afectivă nebănuită. Prin urmare, în mod paradoxal, cele două componente îşi pot păstra identitatea clară şi distinctă numai în măsura în care sunt aruncate în indistincţie: locul ferit al nostalgiei, identitatea la sine a afectului poate fi salvată numai în nelocul ghilimelelor şi al distanţării ironice. Şi invers, cel care garantează că distanţarea ironică nu e vidă, că nu este un simplu gest teatral, este chiar miezul grav al nostalgiei. Dar e, oare, într-adevăr, ceva paradoxal aici? Sau, dimpotrivă, există o ironie subiacentă oricărei nostalgii, după cum există o doză de nostalgie în orice ironie? Greşim oare din punct de vedere conceptual atunci când propunem pentru cele două o definiţie comună: şi anume, cea de apropriere ca pierdut a unui obiect altfel inapropriabil? E oare un delict filosofic să cităm din Agamben fără să punem ghilimele şi să considerăm, astfel, nostalgia şi ironia drept două specii ale melancoliei? Sau am putea chiar, în liniile definiţiei de mai sus, să forţăm o punere a lor în oglindă, după cum urmează: nostalgia ca ironie a trecutului şi ironia ca nostalgie a subiectului? Cu siguranţă fraza care rezumă cel mai bine toate aceste aspecte, toată această articulare fină de nostalgie şi ironie, este faimoasa „à quoi bon avoir quité Coasta Boacii?”. Bun. Confuzia fiind deplină, reţinem ce putem şi trecem la punctul doi.
O altă categorie de recenzenţi, fără îndoială mai subtilă, vizează tocmai semnificaţia politico-ideologică a acestui coktail molotov format din nostalgie şi ironie. „Copilăria bate ideologia”. În cele din urmă, strategia lui Vasile Ernu ar fi, pare-se, una cât se poate de perversă: neputând să legitimeze teoretic o formă de organizare politică desuetă, el se foloseşte, în acest scop, de amintirile a priori minunate ale copilăriei. Astfel, o existenţă privată fericită ar fi propusă, printr-un raţionament falacios, ca argument al unei organizări publice juste. Ceea ce e adevărat. Doar că, printr-o lectură nu neapărat maltratantă, se poate demonstra contrariul. Să revenim la cele spuse mai sus şi să încercăm să desprindem adevărul pe care-l conţin erorile vehiculate de recenzenţi. Atunci când acuză nostalgia lui Vasile Ernu, anticomuniştii de serviciu lasă să se vadă principiul îndoielnic pe baza căruia ei îşi contruiesc, de regulă, denunţul regimului totalitar: critica lor vizează întotdeauna principiile ideologice şi organizarea publică declarată. Dedesubtul regulilor şi practicilor vizibile, viaţa privată se presupune că ar fi rămas imaculată, o oază de umanitate nealterată, dotată cu un potenţial contestatar de nestins şi care, odată cu schimbarea regimului, poate să iasă din nou la lumină şi să stea la baza unei societăţi civile autentice. S-ar zice că, în umbra microfoanelor, tot poporul era potenţial revoluţionar şi nu aştepta decât un semn. Şi-atunci, de unde nostalgie când toată lumea era nemulţumită? Dacă n-ar fi existat frica unora sau dacă anticomuniştii noştri s-ar fi născut mai devreme şi ar fi prins măcar 14 ani sub comunism, eram demult ţară democratizată. În ce-i priveşte pe partizanii celeilalte strategii de lectură, „ironiştii”, pe cât sunt de aparent opuşi primilor, pe atât par a împărtăşi aceleaşi convingeri: şi anume că, indiferent cât de odios ar fi fost regimul politic, exista o rezistenţă privată spontană, în interiorul căreia conducerea politică era supusă tirului necruţător al ironiei şi al bancurilor, oază din care îşi trage, de altfel, şi autorul sursa de umor. Cică în umbra marilor minciuni publice, comunităţi umane veritabile puteau să ia naştere. Or, ceea ce cartea lui Vasile Ernu scoate la lumină este tocmai indistincţia, în interiorul regimului comunist, dintre spaţiul public şi cel privat al ideologiei. Un regim politic nu se menţine în vigoare prin ordinele, regulile şi principiile sale vizibile. La fel cum nici un regim politic nu se poate menţine numai prin forţă şi teroare. Nu supunerea mecanică la aceste reguli publice creează comunitatea, ci transgresiunea lor cotidiană, debuşeul de juisare tacită, privată sau semi-publică. Iar ceea ce e decisiv este că această transgresiune nu numai că nu e înăbuşită, nedorită sau intezisă de către regimul public al ideologiei; ci ea este sugerată, propusă printre rânduri, inter-zisă: ea susţine, din fundal, în tăcere, faţa vizibilă a aparatelor de stat. Şi tocmai această convertire a ideologiei publice în juisare privată, specifică oricărui regim totalitar, constituie obiectul cărţii lui Ernu. Aşa încât, dacă ar fi să-i reperăm volumului Născut în URSS o ascendenţă teoretică respectabilă, atunci aceasta probabil că ar fi lucrarea lui Judith Butler The Psychic Life of Power, şi, prin ea, o întreagă tradiţie foucauldiană: tot aşa cum, în cazul acestor dezvoltări teoretice, angrenajul puterii generează subiectivarea ca „ataşament pasional” al subiectului faţă de propria supunere, la fel, în cartea lui Ernu, comunitatea docilă – şi nostalgia ei – se creează în oazele de transgresiune puse la dispoziţie de regimul public. Nietzschean vorbind, decât să nu vrem nimic, mai bine vrem nimicul. Tranformarea interzisului în inter-zis, popularea reţelei de reguli formale cu pasiuni aparent transgresive constituie principiile de funcţionare ale comunităţilor obediente. Or, acesta este şi procesul dezvăluit de Vasile Ernu în situaţiile sovietice cotidiene: coada pentru alimente sau komunalka promiscuă devenind spaţii privilegiate de socializare şi întâlnire; lipsa ireparabilă a obiectului dorit (a blugilor, de pildă) convertindu-se în nostalgia lipsei ca atare, aşadar în dorinţă pură etc. În acest sens, combinaţia de nostalgie şi ironie reprezintă meritul principal al volumului: căci tocmai ironia este cea care chestionează nostalgia spontană, cea care pune la distanţa necesară vizibilităţii afectul juisiv aparent imediat, dar care este, în realitate, generat de supunerea însăşi. După cum, în sens invers, nostalgia este cea care permite identificarea aparatelor ideologice în punctul exact în care ele se înrădăcinează: nu în spaţiul public al teoriei şi al discuţiilor, ci în apartamentele noastre, în pasiunile noastre transgresive private. Astfel, ceea ce Vasile Ernu scoate la lumină, poate împotriva voinţei sale, poate fără să-şi dea seama, este tocmai acest suport ascuns al regimului totalitar, această configurare ideologică a spaţiului privat, acest prag în care interdicţiile declarate sunt susţinute de transgresiunile lor tacite. Ca atare, aportul său este cel al unui veritabil anticomunist.
Critica cea mai eficientă care poate fi adusă unui regim politic nu constă în atacarea principiilor sale declarate public, în contestarea ideologiei sale manifeste: nu acesta este nivelul la care se realizează supunerea şi ia naştere comunitatea. Ceea ce trebuie demascat este excesul non-ideologic, restul de juisare privată, de „ataşament pasional”, de transgresiuni aparente care iau naştere în interstiţiile puterii şi pe care aceasta nu doar că le tolerează, ci le chiar sugerează şi generează. Altfel spus, binecunoscutul alcoolism sovietic nu era doar efectul iernilor grele. După cum rezistenţa în cultură nu era doar efectul unei dorinţe irepresibile de-a merge la munte. Ştiaţi că în cadrul Securităţii exista o secţie care se ocupa cu producerea bancurilor anticomuniste? Ar trebui verificat.

Василе Ерну Меня интересует простая человеческая жизнь! – BIZNES ELITA, noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu realizat de V. Arlih

Столько споров велось, и еще долго будет вестись, относительно необходимости объединения с Румынией что порою, кажется, что стоило бы их прекратить на время и посмотреть, что из этого выйдет. Если после этого затишья нас бросит, образно говоря, как соскучившихся супругов в объятия друг друга, то стоит вновь говорить на эту тему. Пока же каждый ищет свою правду и приводит свои аргументы за или против.

Однако независимо от развития событий давайте признаем, что молдаване и румыны очень разные. Они как сводные братья и сестры от разных браков – воспитывались вместе, кровь матери одна, но они слишком разные, чтобы жить в одной комнате далее подросткового возраста. Молдова напоминает мне тихого трудолюбивого тихоню, а Румыния амбициозного старшего брата, который всегда стремится настоять на своем.

Мои нередкие визиты в соседнюю страну не позволили изучить характер и привычки румын досконально, но кое-какие выводы я для себя уже сделал. Румыны знают и любят искусство, политически более активны, старательно и более успешно, чем мы учат иностранные языки. Но вместе с тем замечу даже в пятизвездочной гостинице вы не будет гарантированы от того, что у вас не течет бачок в туалете или вас не обсчитают в ресторане. И еще, мне не нравится снисходительный тон, с которым они обращаются к нам, узнав, что мы из Молдовы!

Но мои выводы могут быть следствием событий бывших не правилом, а скорее исключением. Говорят что сущность народа можно изучить, только родившись или долгое время проживая в стране. Слава Богу, наши языки так похожи. Однако мы слишком долго жили порознь.

Поэтому, чтобы ответить на вопрос какие они наши ближайшие соседи, предлагаю обратиться ко мнению человека, долгое время жившего в Румынии и чья профессия – наблюдать и делать выводы. Предлагаем Вашему вниманию интервью с Василе Ерну, автором нашумевшего произведения «Nascut în URSS».

Давайте начнем с самого начала – где Вы родились, проведи детство, учились…

Я родился в СССР и моя книга так и называется. В ней я хотел рассказать о жизни обычного человека в Советском союзе, так называемого «Homo soveticus» для людей, которые никогда не были в советской стране. Мы привыкли мыслить категориями «мы и они». Хотя в принципе я родился и жил здесь в Молдове, часть моей жизни я провел в Одессе, потом уехал в Румынию.
Я закончил кишиневскую школу и помню, что наша школьная жизнь тогда была очень интересной. Мы все время куда-то ездили, организовывали диспуты, акции. Время к тому располагало – был 1988 год – самый разгар перестройки.
Когда же я приехал в Румынию там тоже попал в самую гущу политических событий.

Каковы были причины переезда в Румынию?

Я поступил на философский факультет Ясского университета и, замечу, весьма неплохо его закончил. После этого я остался жить в Румынии. Нашу семью вообще раскидало по странам. Мой брат женился на немке и живет сейчас в Германии. Ну, а родители так и остались в Молдове.

Вы до сих пор остаетесь гражданином Молдовы?

Можно и так сказать. Но вообще я гражданин без опыта гражданства. Ведь моя юность пришлась на советские годы и у меня есть тот опыт, который сейчас не больше чем вспоминание.
После отъезда в Румынию я долгое время приезжал в Молдову только для того, чтобы навестить родителей и повидать друзей. Друзья тоже поразъехались по всему свету – кто в Австрии, кто в Канаде, кто, где одним словом.
В 1996 году я закончил Ясский университет, потом уехал в Клуж, где начял докторскую по философии. В Клуже я провел около семи лет.
Дальше был Бухарест, где у меня появилось очень много друзей и приятелей. Тем более, что последние пять-шесть лет я много работал в области kультурной индустрии развлечений.

То есть после филологии Вы ушли шоу-бизнес?

О нет, от этого меня уберег бог. Мы занимались другим – выпускали журнал, который наделал очень много шума. Он был такой постмодернистский. Не академичный, немного провокационный, и, как говорили многие читатели, очень интересный. Его выпуском мы занимались около четырех лет. Потом я от него отошел. На определенном этапе я потерял интерес к этому проекту.
Зато после журнала я собрал большую группу представителей современного искусства. При этом я вдруг обнаружил в себе способности достаточно хорошего пиарщика. Это, наверное, идет из моего коммунистического прошлого.
На базе этой группы мы создали издательство, которое выпускает известный румынский журнал «Идеи искусства и общества».
В этот период мы с женой переехали в Бухарест. Причин этому было несколько. У жены там была хорошая работа, на которой у нее все получалось. Другая причина была в том, что я очень люблю большие города. В них жизнь идет гораздо быстрее, интереснее. Бухарест такой город, в котором мне всегда интересно. Кстати там я и написал свою книгу «Рожденный в СССР».

И сколько времени это у вас заняло?

Свою книгу я писал полгода. Причем примерно два месяца я собирал и обрабатывал материалы, которые у меня уже были, а остальное время ушло на собственно ее написание и правку. Когда я сдал свою книгу в издательство, то они предварительно посмотрели, и им очень понравилось. Практически в тот же день они составили со мной авторский контракт, а через месяц предложили с ними сотрудничать и в другом качестве.

В каком качестве?

Консультанта и аналитика, который следит за теми веяниями и течениями, которые возникают в современном культурном обществе.

То есть Вы начали влиять на отбор произведений и авторов, которые могли предоставить интерес для публики.
Упаси Боже. Я с авторами принципиально не работаю. Это очень сложно, когда от твоей оценки так много зависит в судьбе человека. Нравится или не нравится – понятие слишком субъективное. Может не понравится мне, но понравится кому-то другому. Мне сложно говорить человеку нет. Там для этой работы есть люди, которые ее делают профессионально.

И вот Ваша книга была издана. Каковы были отзывы на нее?

Отзывы были самые разные. Радует то, что книга вызвала в румынском обществе достаточно большой интерес. Только одних рецензий было около полусотни. И это, не считая всевозможных интервью, диспутов, выступлений и семинаров.
Такая реакция тем более приятна, что в книге коммунистов и их режим я фактически не критиковал. Мне кажется, что это нужно было делать в 70-е и начале 80-х. А сейчас критиковать коммунистов и Советский союз особой смелости не нужно.
Разумеется, потом в отзывах встречались высказывания типа того, что у нас появилась откровенно ностальгирующая по прежним временам книга. Она не ностальгирующая. Она про то, как мы жили, что ели, что пили, какую одежду и обувь носили.
Я рассказываю даже о таком явлении, как вещизм в Советском союзе. Ведь тогда по вещам судили о человеке. Эдакая советская антропология. Конечно, в книге не обошлось без ностальгии. Но это нормальная ностальгия по детству и юности.

Как Вам кажется, каково общее настроение книги?
Она очень ироничная. Причем по доброму. Мне даже как-то говорили, что я приукрашиваю наше прошлое, давая только светлые ее стороны, не говоря о тех негативных явлениях, которые имели место быть. Дескать, книга получилась интересная, но неправильная, поэтому меня как автора нужно осудить.
У меня просто другой взгляд на вещи. Я рассказываю о действительных фактах. Я ни прячу тот факт, что коммунистический строй репрессивен. Но я не хочу никого обвинять. Мы должны иметь возможность сравнивать. Я хочу показать тот наш взгляд на капиталистический строй и взгляд нынешний. Насколько реальность отличается от мечты.

И, что так сильно коммунизм отличается от капитализма?

Методы работы с населением практически одинаковы. Как иногда я шучу: политические руководители, что с той, что с другой стороны, очень похожи. Антикоммунисты проявляют ту же нетерпимость к политическим оппонентам как когда-то коммунисты. И репрессии тоже имеют место быть, просто методы немного другие. Независимо от политического режима, при котором мы живем, допускаются одни и те же ошибки.

Такие взгляды могут не всем понравится…
Они и не нравятся. Но есть объективная оценка произошедших и происходящих событий. Мы точно так же идем сейчас на компромиссы, как и в прошлом. Чтобы вырваться из этого замкнутого круга, нужно постараться понять и главное сделать соответствующие выводы. Нужно критически взглянуть и на существующий строй. Эта система тоже тоталитарна по своей натуре. Если ты ее критикуешь, то ты фактически ей помогаешь и утверждаешь демократические принципы. Ведь, по сути, меняются хозяева жизни, а судьи остаются прежними.
Да, коммунистический строй людей угнетал, но люди страдают и сегодня. Но нет, мне говорят, чтобы я говорил только о негативных сторонах коммунистического прошлого, умалчивая о бывшем в то время позитиве.

Но вы же писали не о политической системе?

Меня интересует больше не политическая система, а простая человеческая жизнь. Я, разумеется, рассказывая о ней, не обхожу вниманием и плохое, но преподношу его в контексте событий. Но нет, мне фактически говорят «не нужно критиковать тот строй завуалировано, вы должны прямо заявить, что там все было очень плохо».
Вот, например, в книге у меня есть глава, посвященная советским туалетам. Как в свое время Кабаков сделал инсталляцию посвященную туалету и назвал ее «Моя жизнь». Да горько видеть такую жизнь, но очень наглядно. Зато выводы каждый может сделать сам. Так мы приобретаем иммунитет к политической глупости.

В смысле?

Простите, но коммунизм не был нам послан как наказание свыше. Мы сами к этому пришли.

Но аргументы такие, что коммунизм был насильно насажден в Румынии после прихода советских войск во время Второй мировой войны.
Да, но они пришли так же и в Венгрию, и в Чехословакию и Польшу. Тем не менее, в этих странах не было такого жесткого тоталитарного режима как в Румынии. Значит, мы его доля себя выбрали сами. Это наша политическая «индустрия» породила культ личности. Это нужно осознать и взять ответственность на себя. Тяжело, неприятно, но неизбежно во имя лучшего будущего.

Неужели никто этого не понимает и не разделяет ваших взглядов?

Понимают и разделяют, но доминирует вульгарный антикоммунизм. В любом случае хорошо, когда говорят, чем когда молчат. Это показывает, что думают и сомневаются.

Считаете ли вы свой литературный дебют успешным?

Для первой книги да. Тираж конечно нельзя, сравнить с миллионными тиражами в СССР, но он достаточно приличный, и скоро мы выпустим книгу вторым тиражом.

Для большинства населения Молдовы то, что происходит в Румынии очень близко. Как вы смотрите на будущее Молдовы в плане объединения с Румынией?
Идеологи говорят о нашем родстве и необходимости объединения, но прагматики относятся к этому весьма скептично. Объединение как реальный проект не существует. Это вопрос, который нужно продумать заранее. И тут нужно учесть интересы не только Молдовы и Румынии. Но это не мешает на уровне интеллигенции думать, что вместе нам было бы жить лучше.

Прошло то время, когда в румынских школах учили русский язык. Сейчас что румыны знают о современной России?
А что россияне знают о Румынии? Практически ничего – графа Дракулу, Ионеско и, пожалуй, все? Румыны искренне считают, что все зло приехало к ним именно оттуда из России. Но при всем при этом уважают и интересуются русской культурой.
В 90-е годы, разумеется, большой интерес у румын был к западу. Сейчас уже этой информацией все насыщены, и теперь в обществе снова появился интерес к российской культуре, но помимо классиков, румыны интересуются теперь и современными российскими писателями – Сорокиным, Пелевиным и пр. Тем более что румынские переводчики делают превосходные переводы.
Вместе с тем к российской политической жизни интерес гораздо меньше чем к культуре. Наверно так и должно быть. Нас всегда должно занимать свои проблемы больше, чем интерес к соседу.
Думаю, в Румынии интерес к России со временем будет только возрастать. Причиной этому достаточно большие российские инвестиции в румынскую экономику. Это «Lukoil» и др.

В связи с этим такой вопрос: а как вообще относятся в Румынии к проникновению российского капитала на румынский рынок?
Капитал границ не признает и национальности не имеет. Российские инвестиции уже пошли в нефтегазовую отрасль, металлургию. Румыны достаточно осторожно относятся к русским бизнесменам, но это же касается и любого иностранного бизнеса. У россиян я бы сказал, есть проблемы с собственным пиаром и продвижением своего имиджа. Но они быстро учатся. Ситуация уже начала исправляться.

Может быть, стоит Румынии обратить внимание вообще на восток?
Может быть, но складывается впечатление, что румынский бизнес об освоении такого обширного пространства даже и не думает. Венгрия, Болгария и другие страны стремятся в Россию, а Румыния нет. Почему? Что французам продавать легче, чем русским?
Есть интересные проекты, касающиеся, например, Черного моря, но пока они отодвинуты на второй план грядущей евроинтеграцией. Все мысли об этом.

Этот вопрос интересует и Молдову. Временами кажется, что решение ряда проблем зависит от того, примут нас в Евросоюз или нет. С какими проблемами сталкивается Румыния при вступлении в Евросоюз?
Очень большая проблема информационная. Все говорят, что у нас после вхождения в Евросоюз будет, чуть ли не рай на земле, но никто не говорит о том с какими проблемами придется реально столкнуться.
Например, мало кто говорит о том, что со вступлением в Евросоюз цены на местном рынке начнут расти. И это касается всего: начиная с цен базаре рядом с домом, заканчивая ценами на недвижимость, энергоносители и пр.
Я уверен, что будут проблемы у малого бизнеса. У сельхозпроизводителей. Ведь изначально смысл создания Евросоюза заключался в формировании большого единого рынка. Мы для них хороший рынок. Но наша продукция не сможет конкурировать с их производителями на равных. Наш производитель никак не будет защищен. Что с ними будет? Я не говорю о евростандартах, к которым в Румынии тоже практически никто не готов.
Хорошо, но если мы уже решили, что мы идем в Евросоюз, то давайте будем готовиться. Но сейчас это больше политическое решение, чем осознанный выбор большинства.

Тем не менее, большинство это решение поддерживает.

Пока да. Мы народ, который не любит быть в оппозиции к существующей власти, поэтому раз решили, что идем туда – значит, мы туда пойдем. Ну, мы всегда были оптимистами. Но что будет потом?

Вы затронули экономическую тему. Может Молдова, в этой областях конкурировать с Румынией?

Почему нет? Например, румынские виноделы сейчас в очень большой тревоге из-за того, что хорошие молдавские вина стали завоевывать румынский рынок. Что там говорить, если Президент Румынии на прошлый новый год в 12-00 часов открыл бутылку именно молдавского, а не румынского вина.

А если говорить о социуме, в чем сходство и различия, по вашему мнению, между румынами и молдаванами.
Сходства конечно больше. Одна культура, один язык, одна история. Но в Бессарабии традиционно жило много других наций. Тем более что лет двести (если считать с начала XIX века) мы жили и развивались раздельно.
Русскоязычное население в Бессарабии всегда было важным фактором. Молдаване лучше умеют сосуществовать вместе с другими нациями. По правде, говоря, Кишинев говорящий только на румынском, для меня был бы неинтересен. Это его отличительная особенность.
Исходя из этого у нас много отличий. Например, в Румынии практически нет пьяных на улицах. С румыном невозможно напиться, но и невозможно так же и поговорить по душам. Румыны более рациональны. Они даже говорят по-другому. С такой иронией в духе Караджале. Этот слегка презрительный стиль, и он не всегда мне нравятся.
Есть такой анекдот: если собираются три румына, то они обязательно начнут говорить о политике. Их не потянет как русских на разговор о смысле жизни. Румыны достаточно веселы и оптимистичны. И отлично реагируют на текущую ситуацию.
Вообще вопрос поиска схожести и различий наших народов очень труден. Иногда и просто опасен. Вспомните истерию начала девяностых. Чем это закончилось, помнят все – война и нерешенная территориальная проблема.

Из того, что Вы сказали, напрашивается следующий вопрос: в своей книге Вы были по-румынски выдержано-рациональны или по-русски бесшабашно искренни?
Я старался сочетать эти качества, поэтому книга получилась искренняя и выдержанная. Нужно быть просто самим собой. Это лучше чем стараться быть стопроцентным румыном или русским. Мы все очень разные. Но в то же время очень одинаковые. Мы скоро увидим, как живут на западе и убедимся, что различия между нашей жизнью не так велики. Мы пьем разное пиво и слушаем разные песни, но от этого суть нашей жизни не меняется.

Спасибо вам за интервью. Желаем удачи и новых литературных достижений.

Născut în URSS (apropo, în anii ’70) – FLUX nr. 42, 27 octombrie 2006

Mihail Vakulovski

„Născut în URSS” (Editura Polirom, 2006) este cartea de debut a lui Vasile Ernu, basarabean născut în URSS care a absolvit filosofia la Cluj. Iniţial, „Născut în URSS” era „Născuţi în URSS” şi trebuia să fie un volum scris de mai mulţi scriitori şi artişti născuţi în URSS, printre care şi eu, dar Vasile Ernu n-a prea fost ajutat de cei cu care vroia să-şi ducă la bun sfârşit proiectul şi a simţit că poate să-l realizeze singur, mai ales că gândise îndelung & detaliat despre ce, cum trebuie să devină şi ce trebuie să conţină volumul.
„Născut în URSS” este o carte de istorie recentă scrisă cu peniţa (totuşi, fiind vorba despre URSS) unui mare scriitor, a unui scriitor ratat. Vasile Ernu este criticul/teoreticianul despre care scria George Călinescu, „criticul” sau „teoreticianul” care scrie atât de bine pentru că s-a ratat ca scriitor. „Născut în URSS” e o carte scrisă impecabil, o carte de filosofie istorică şi culturală care chiar se citeşte ca o foarte bună carte de proză. Citind-o, mi-am amintit – ca structură – de volumul de proză scurtă al lui Vladimir Sorokin, „Dimineaţa lunetistului”, şi – ca stil şi ca plăcerea scriiturii-lecturii – de „Moskva-Petushki”, romanul lui Venichka Erofeev, mai ales în capitolele despre ce bea cetăţeanul sovietic (nu încercaţi reţetele acasă, că am auzit că unii deja au transformat cartea în carte de… băuturi, păzea!).
Vasile Ernu gândeşte şi trăieşte această carte de când a părăsit URSS-ul (pentru că s-a desfiinţat, a dispărut, s-a prăbuşit, nu înainte de destrămare, cum spune Sorin Antohi în postfaţă), din 1990, poate că şi de aceea rezultatul este atât de bine realizat. Iată despre ce şi de ce scrie Vasile Ernu în „Născut în URSS”: “Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul unui proiect neterminat şi am văzut gloria şi căderea acestei utopii. Despre ea voi încerca să povestesc câte ceva. Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural. Împreună m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil să le deosebesc. Povestesc în acelaşi timp, din perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei ţări şi culturi. Şi îmi propun să nu apelez direct la instrumentarul intelectual achiziţionat mai târziu. Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul ce urmează, scris în maniera unui „gen eretic”, încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte-cheie sub forma unor texte-piese de puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decât montând piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală, care vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare care ne poate ajuta, pe toţi, să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei”.
Cartea este compusă din capitolele: 0. Născut în URSS. În loc de introducere, 1. Pionieri forever, 2. Prima mea pereche de djinsî, 3. Vacanţă, tabără dragă, 4. Jvacika, 5. Buratino, Habarnam, Ariciul în ceaţă…, sau bunele, blândele vremuri, 6. Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70, în URSS, 7. Eroii vremurilor noastre, 8. Komunalka (I), 9. Steclopunct sau ce poţi face cu 1 rublă?, 10. Ştirlitz, un James Bond sovietic, 11. Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, 12. Jawa, 13. Amanta revoluţionarului, 14. Sex în URSS (I), 15. Fanny Kaplan, 16. Şcoala, educaţie politică şi alte preocupări, 17. 12 aprilie 1961: Poehali, 18. Reclamă versus Propagandă în URSS, 19. Stiliaga, 20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I), 21. Anii ’80: marş triumfal, marş funebru, 22. Pavel Korciaghin sau de ce l-am iubit pe Buharin, 23. KVN sau despre clubul celor veseli şi ingenioşi, 24. Gorbaciov, un Gensek neobişnuit care cântă Perestroika, 25. Ukazul antialcoolic, 26. Ce bea cetăţeanul sovietic? (II), 27. Şah Mat(î), 28. Ciapaiev, 29. Mosfilm, 30. Aventura sovietică a obiectelor, 31. Prezervativul sovietic, 32. Sex în URSS (II), 33. Lecţia de geografie, 34. Dansul în URSS, 35. Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic, 36. Dezgheţul vesel al lui Hruşciov, 37. Odă tualetului Sovietic, 38. Ştiinţa sovietică între ouăle fatale şi inima de câine, 39. 9 mai, Ziua Victoriei, 40. Maiovka e mai mult decât 1 Mai, 41. Homucus, politruci, dizidenţi şi întelighenţia, 42. Arlionok & Zarniţa şi alte distracţii, 43. De la kuhne la oceredi, 44. Problema evreiască sovietică, 45. Bancul sovietic, cel mai bun banc din lume. 46. Fraze înaripate, 47. Ostap Bender, eroul meu preferat, 48. Komunalka (II), 49. Kremlinologii, 50. Puci, 51. Ce-i de făcut? şi 52. P.S. Cartea mai are o postfaţă de Sorin Antohi (“Nostalgii sovietice”), un CV al URSS-ului foarte util şi o notă asupra ediţiei în care autorul se explică şi mulţumeşte celor care l-au susţinut sau l-au ajutat.
Doar citind titlurile acestor capitole un fost cetăţean al URSS deja e chinuit de nenumărate amintiri, care-l umplu de tristeţe şi veselie în acelaşi timp, o stare pur sovietică, rar întâlnită (ca să nu zic neîntâlnită) la un nesovietic.
Motoul acestei cărţi este un slogan scris de poetul Vladimir Maiakovski, două versuri ultracunoscute de orice cetăţean ex-sovietic: „Priviţi, minunaţi-vă, / Sunt cetăţean al Uniunii Sovietice”, în original – “Citaite, zaviduite, / Ia grajdanin Sovetskogo soiuza”, unde “zaviduite” e “invidiaţi-mă”, nu “minunaţi-vă”, cum a tradus probabil că Vasile Ernu.
Prin CV-ul URSS-ului Vasile Ernu îi dă „faţă umană”, umanizează ţara despre care scrie şi îşi aminteşte, ţara în care s-a născut şi faţă de care nu are cum să fie indiferent, ţara în care te naşti fiind ca părinţii – nu poţi să-i alegi. Din acest Curriculum Vitae putem observa că o ţară este ca un om, istoria ei e ca şi biografia unui om – se naşte, trăieşte şi moare. Deşi teoria lui Vasile Ernu din această care este că utopia URSS n-a murit, ci doar şi-a luat o pauză, URSS-ul ne mai poate face o reprezentare-demonstraţie existenţială foarte importantă pentru umanitate – dacă există viaţă de apoi. Teoriile religioase (dacă le putem numi aşa, le putem numi însă filosofice, o filosofie a realismului ştiinţific) din timpul URSS excludeau aşa ceva, însă. Noi, oamenii, indiferent de religie sau chiar atei, în adâncul sufletului tot sperăm să mai fie ceva după… moarte, altfel parcă degeaba trăieşti.
Pe lângă fascinaţia scriiturii cartea este deosebit de valoroasă şi din alte cauze. Vasile Ernu nu este doar omul care scrie, un istoric-teoretician-filosof-scriitor, ci omul care a trăit (şi mai trăieşte) ceea despre ce scrie, omul care a studiat şi a gândit ce a trăit-trăieşte şi ştie la perfecţie despre ce scrie, un martor activ şi atent care reuşeşte să-şi reamintească perfect şi să re-creeze atmosfera sovietică, nu dintr-o nostalgie tradiţională, ci printr-o nostalgie analitico-filosofică. Şi toate astea sunt reuşite de Vasile Ernu prin toate lucrurile, stările, faptele, situaţiile descrise în carte, care caracterizează cu multă exactitate acel loc şi acel timp, şi acea stare care este/a fost Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, din care a făcut parte şi Moldova din partea estică a Prutului (vedeţi titlurile capitolelor).
„Născut în URSS” este o carte foarte importantă pentru istoria recentă, care trebuie tradusă imediat în cât mai multe limbi şi care merită o prefaţă scrisă de un Mihail Gorbaciov, să zicem, dacă Vladimir Ilici Lenin tot s-a lăsat de scris, şi o postfaţă de Vladimir Bukovski, de exemplu, sau mai degrabă de un tânăr istoric sociolog născut în URSS, cum e Vasile Ernu.
„Născut în URSS” mă impune să-i prevăd lui Vasile Ernu un viitor luminos, pentru că debutul său este unul care trimite la începutul carierei lui Iura Gagarin, speranţa noastră fiind ca în continuare Vasile Ernu să aleagă, ca şi Vladimir Ilici, altă cale (căci primul cosmonaut a sfârşit-o… inexplicabil), iar vouă vă doresc, ca de obicei, lectură plăcută. Poehali!

Kisnev! Golubyie n’e tol’ko yeli, nu i pili* – Suplimentul de cultură nr. 99, 21-27 octombrie 2006

Dan Ungureanu

*(trad) Albastrii nu numai ca mincau, ci si beau
Kisnev, in idis, inseamna undeva departe, un “la naiba-n praznic” generic. Chiar si pentru evreii galitieni din Imperiul Tarist, Kisnev era departe, departe de tot. Ca si pentru romanii din 2006. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru romani, se petrece foarte, foarte departe. Stirile din presa noastra privitoare la Rusía sint putine, proaste, rare si neinteligibile. La asta au ajutat si cei 80 si ceva de ani de neincredere reciproca. Imediat dupa instalarea regimului sovietic, Romania a fost privita de proaspatul vecin cu o susceptibilitate mereu treaza. Granita cu Romania era locul pe unde se infiltrau spioni capitalisti. Romania era locul unde proletarii si taranii erau exploatati la singe de mosieri si patroni.
Dupa 1947, pentru romani URSS a fost mama tuturor relelor, tara care a exportat un regim politic arbitrar si despotic, l-a exilat pe rege si a luat Basarabia. De calatorit era aproape imposibil acolo. A te interesa de limba rusa, de rusi si de URSS parea – era – o forma de pactizare cu comunismul si toate relele enumerate mai sus.
De aceea, cartea lui Vasile Ernu a fost intimpinata in presa romaneasca cu sentimente confuze: citeva recenzii zimbitor-favorabile si citeva contrariate: nu cumva cautioneaza, fie si numai prin nostalgie, tovarasu’ Ernu, Rossia ktoraya my patir’iali? Atentie! Atentie! Iata un nostalgic al regimului sovietic, iata un criptocomunist!
Si una, si cealalta tabara pacatuiesc prin aceeasi prostie pripita. Nici recenzentii din tabara favorabila, nici cei din cea opusa n-au habar de istoria Uniunii Sovietice in special, si nici de cea a Rusiei in general. In librariile de la noi, cartile de istorie despre rusi sint generalitati traduse, horoare, din engleza. Vladimir Putin apare de 60 (saizeci) de ori mai rar pe posturile noastre de televiziune decit George Bush.
De aceea, cronica de fata va fi doar o scurta descriere a ceea ce romanii ar cam trebui sa stie despre rusi in ansamblu si despre raporturile lor cu comunismul, mult mai profunde decit ar vrea politologii nostri de cafenea sa credem, mult mai complicate decit ar putea lamuri o sueta pe ProTV.
Situatia lui Vasile Ernu e paradoxala: el s-a nascut intr-o tara care nu mai exista, in Atlantida. Imparte aceasta situatie cu Stefan Zweig, care isi incepe volumul de memorii, Die Welt von Gestern, cu cuvintele: m-am nascut intr-o tara care nu mai exista, Imperiul Austro-Ungar. (Si Stefan Zweig, si Vasile Ernu isi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: “Pe lingurile din 1960 era stantat in metal pretul tena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil si in 1985”, spune V.E. “Pe vremea mea, functionarii de stat erau platiti in monede de aur”, ii tine hangul S.Z.; si unul, si celalalt scriu in vremi de mare inflatie.)
Cartea lui Vasile Ernu are cite ceva in comun cu literatura memorialistica aparuta la noi dupa 1990. Primele au aparut cartile de amintiri ale fostilor puscariasi ai inchisorilor comuniste, din anii ’50, inversunate si intunecate, note joase de fagot, despre lucruri care nu fusesera niciodata cunoscute. Au urmat, in cheie de piculina, amintirile generatiei care are, in 2006, putin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orinduirea comunista prin ochii copilului: dupa 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al supravegherii nevazute, brutalitatea e inlocuita de viclenie.
Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietica: nasterea acestei tari nu tine de istorie, tine de cosmogonie. Vasile Ernu a trait intr-o tara in care multi oameni credeau, intr-adevar, ca zidesc o lume noua; in Romania, unde comunismul venise din afara, n-au existat decit sceptici. In Romania n-a crezut nici un om de pe strada, sincer si sanatos la minte, in comunism. In URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisa de Vasile Ernu si cea a foarte tinerilor memorialisti romani. Romanii jucau, cetatenii sovietici traiau. Eroi sovietici au existat, de toate felurile, de la sinistrul Pavlik Morozov, pina la pitorescul Ceapaev si inclasificabilul Iuri Gagarin.
Ar trebui oare Radu Pavel Gheo si ceilalti multi sa nu scrie, sa nu fi scris, despre anii copilariei lor? La urma urmei, scriu despre o perioada recenta, fara patina si prestigiul vechimii. Ba dimpotriva, as zice eu: cartile lor sint importante, fiindca vorbesc despre o lume care a disparut brusc si total, ale carei urme dispar vazind cu ochii, o lume pe care toti se straduiesc s-o uite si s-o ingroape. Intr-o singura tara, Germania de rasarit, socul anafilactic la prezent a facut ca amintirea epocii comuniste sa fie duioasa sau senina.
Confuzii
Cel mai adesea, recenzentii confunda trasaturi ale Rusiei perene si ale mentalitatii ruse de cind lumea cu adaptari tranzitorii din perioada comunista. Komunalka, apartamentul cu mai multe familii care impart baia si bucataria, este specific sovietic (n-a existat in celelalte tari comuniste), dar, in acelasi timp, vine dintr-o mentalitate colectivista rusa foarte, foarte veche. Votca si diverse cocteiluri, carora le e consacrat un capitol intreg in carte, apartin duratei lungi (cum ar zice Braudel) a Rusiei. Statul rus a obtinut 10% din venituri vinzind votca, intre 1720 si 1970 si dupa, rara stabilitate statistica intr-o tara aflata mereu in prefacere. E vorba despre un fenomen profund si trainic aici. Brutalitatea rusa (pe care romanii au cunoscut-o abia recent si au atribuit-o sistemului sovietic) e veche; ea dateaza din perioada 1240-1480, doua secole si jumatate in care rusii sint supusi mongolilor si se impregneaza de cruzime central-asiatica. Rusii isi petrec Evul Mediu in Asia.
O alta confuzie, pe care autorul nu se straduieste prea mult s-o lamureasca, e cea dintre rezistenta politica si indiferentismul tinerilor smecheri, stiliaga, pletosi individualisti. Nu e vorba, in fenomenul stiliaga (punkisti, rockeri, mai stiu eu ce), despre anticomunism, ci despre o atitudine individualista intr-o societate colectivista. Bisnitarii, micii afaceristi, georgienii vinzatori de trandafiri (si plini de bani) nu fac rezistenta anticomunista, sint a-ideologici. Statul represiv afecteaza un mic numar de intelectuali disidenti; statul corupt ii afecteaza pe toti deopotriva. Statul sovietic a devenit, in anii ’80, prea corupt ca sa fie totalitarist. Daca statul sovietic s-a prabusit, in cele din urma, asta s-a intimplat din cauza dezorganizarii si a coruptiei.
Tirania ideologica exista deja in Imperiul Tarist. Informatorii exista inca din perioada tarista si se perpetueaza dupa aceea, cu semn schimbat. Leroy-Beaulieu, Astolphe de Custine si alti calatori din secolul al XIX-lea vorbesc despre Rusia exact ca despre Uniunea Sovietica a lui Brejnev.
Exista deci distinctii insemnate de facut: nu trebuie sa luam trasaturi permanente ale mentalitatii ruse ca fiind specific sovietice. Nici invers. Nu, tinerii pletosi si purtatori de blugi nu erau anti-comunisti, ci individualisti. Punk-istii sovietici nu erau antisovietici, asa cum gothics londonezi nu sint anti-capitalisti. URSS s-a dezagregat dinauntru, fiindca entuziastii altruisti au devenit individualisti in anii de dupa razboi.
(Copii mici)
Nostalgia lui Vasile Ernu – cita e – se reflecta asupra unei lumi egalitariste, in care toate diferentele de avere sint laminate. In universul comunist, importante sint doar diferentele de putere, dar grupul aflat la putere e invizibil – si de aceea aproape inofensiv. Romanii nu au si n-au avut mentalitate egalitara – prin urmare, le lipseste o parte din grila de lectura a cartii.
Despre bisnitarii atit de simpatic descrisi in carte recenzentii nu sufla o vorba. Cu toate acestea, ei sint stramosii oamenilor de afaceri de azi. Romania din 2006 nu e nici condusa, nici simbolizata, nici reprezentata de urmasii lui Nicolae Steinhardt sau ai lui Constantin Noica, ci de Gigi Becali si George Constantin Paunescu, urmasii unor bisnitari anonimi. Rusia de azi nu apartine urmasilor lui Saharov si Soljenitin, disidenti, ci lui Roman Abramovici, Victor Wechselberg, Vagit Alekperov, Gherman Hahn, Iskandar Mahmudov, Iuri Shefler, Aliser Usmanov, Vladimir Balaescu, Leonid Michelson, Aras Agalarov, urmasii lui Ostap Bender, bisnitarul-simpatic-si-ingenios descris de Ilf si Petrov. Rusia e, si in secolul al XIX-lea, si in secolul XX, sfisiata intre egalitarism, prietenie, intimitate si patos, pe de o parte, si autoritarism brutal si arbitrar, pe de cealalta parte. Ultimul nu apare in carte: brutalitatea din epoca lui Stalin disparuse, mai intii infierata de Hrusciov, apoi disimulata de ipocrizia lui Brejnev.
Epoca lui Ernu, sa-i spunem asa, sint anii ’70. Comunismul are, in Uniunea Sovietica, treizeci de ani avans fata de Romania. In afara de moldoveni si altii citiva, cetatenii sovietici sint deja comunisti de a doua sau a treia generatie. Bunicii mei au trait inca in lumea dinainte, erau martori vii ai unei lumi dinainte de comunism. In Uniunea Sovietica insa nimeni nu-si mai aducea aminte direct de vremurile dinainte.

URSS-ul, sub lupa lui Vasile Ernu – AZI, 20 octombrie 2006

Radu Nichitescu

Vasile Ernu are 35 de ani şi este un personaj deosebit. De curând a publicat la editura Polirom volumul „Născut în URSS”.

Comunismul comportă în prezent două accepţiuni: una oficială, de rău politic, care trebuie evitat şi şters din memoria colectivă, şi una urbană, neoficială, pentru care Ernesto Che Guevara şi Lenin sunt cool, aşa cum sunt şi şepcile cu steluţe roşii sau îmbrăcămintea kaki.
Viziunea lui Vasile Ernu nu se încadrează în nici una din cele două, iar „Născut în URSS” este, precum autorul ei, deosebită: nu este nici jurnal, nici roman, şi nici carte de memorii. Aşa cum o numeşte chiar el, este o arheologie a societăţii comuniste, lipsită însă de valenţa politică. Pare ciudat să vorbeşti despre URSS fără să vorbeşti despre politic, însă Vasile Ernu reuşeşte asta. El nu este nu este nici pe departe un comunist, este un nostalgic cu gândurile la copilăria lui în URSS. O copilărie unde o gumă de mestecat şi o pereche de blugi din America puteau să te facă să te simţi regele lumii. O copilărie unde cu cele 15 copeici pe care le obţineai după ce duceai la colectare o sticlă de lapte, puteai să îţi cumperi două halbe de bragă. O copilărie cu soare, cu imnuri despre Lenin, cu muzica Beatles înregistrată pe plăcile de radiografie. Autorul îşi aminteşte cu drag de toate acestea şi realizează pierderile pe care vremurile noi le-au adus. Acum blugii se găsesc la orice colţ de stradă, la fel şi guma de mestecat, la fel şi Coca-Cola, şi din cauza asta farmecul lor a dispărut. În schimb, desenele cu lupul şi iepuraşul, muzica lui Kino, sifonăriile cu sirop de trei copeici vor continua să existe numai în memoria celor care le-au trăit.
Cartea lui este un fel de capsulă a timpului, a epocii dintre 1917 şi 1992. Ne este descrisă o lume alternativă care s-a dezvoltat în interiorul sistemului, separată de acesta, ieşind din normele lui, dar fără de care autenticul homo sovieticus nu poate fi înţeles. Pantalonii evazaţi, părul lung, distracţiile „interzise” şi muzica gălăgioasă – deşi producţii underground – fac şi ele parte din istoria URSS-ului.
Autorul nu poate fi condamnat pentru nostalgiile sale. De învinuit este istoria oficială, o înşiruire de date şi nume cu eticheta bun sau rău, care ignoră de cele mai multe ori viaţa privată şi anonimă a martorilor istoriei. Ernu încearcă să corecteze acest lucru, vorbind despre o viaţă alternativă în cadrul sistemului şi dând astfel naştere unei istorii alternative a URSS, departe de viziunea oficială, de istoria învăţată din cărţi.
Cartea lui, de 266 de pagini, se citeşte uşor. Unele din experienţele lui ne sunt comune, dar noi le-am uitat sau ne-am „lepădat” de ele, în favoarea vestului sclipitor. Odată cu dispariţia URSS, Vasile Ernu simte că a pierdut o anumită magie a vieţii. Aici rezidă dezavantajul autorului: această magie poate să nu fie atributul societăţii comuniste, ci al copilăriei. Experienţa lui sovietică s-a consumat de la naştere până la adolescenţă sau începutul tinereţii. Ce s-ar fi întâmplat, însă, dacă acelaşi autor s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai devreme? Ar mai fi scris cartea aceasta, sau ar fi scris-o la fel? Îmi păstrez rezerva în această privinţă.
Cartea mai are şi ceea ce autorul numeşte o extensie audio-video, site-ul www.nascutinurss.ro, unde puteţi găsi filme şi melodii, pentru a vă întregi viziunea perioadei despre care Vasile Ernu povesteşte.

“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi” – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.
– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.
– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.
– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.
– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.
– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.
– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.
– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.
– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare