POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007

de Marius Oprea

Era la începutul anului trecut, prin noiembrie. Un frig pătrunzător (sau poate că nu era doar frig) îmi intra cu încetul în oase, în acel cîmp mohorît de la marginea Sighetului, unde se află Cimitirul Săracilor. E un loc în care oasele martirilor închisorii politice de aici se amestecă într-o comuniune stranie cu cele ale copiilor nimănui, aduşi în acest oraş al extremului nord din România spre a muri, din raţiunile de imagine ale fostului regim, care nu putea tolera prezenţa aurolacilor pe bulevardele Victoriei Socialismului. Lucram acolo pe un şantier arheologic care tocmai scotea la iveală scheletele patetice ale unor micuţi înmormîntaţi fără cruce, alături de cele ale unor posibili foşti deţinuţi politici exterminaţi în închisoarea de la Sighet. Şi-l citeam pe Ernu. Trebuie să mărturisesc că rareori am trăit atît de intens sentimente contradictorii ca atunci. Nu numai împrejurările cu totul speciale, dar şi lecturile mele de azi, cu precădere memorii ale supravieţuitorilor gulagului sau lucrări ştiinţifice care argumentează caracterul criminal al comunismului, nu sînt tocmai terenul propice pentru paginile unei asemenea cărţi. Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomunişti. „Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent”, formulează axiomatic Vasile Ernu încă din introducere, iar cuvintele se transferă, pagină cu pagină, asupra cărţii în sine, care, fără îndoială, nu te poate lăsa indiferent. „Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură”, continuă Ernu. „Căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi”. Aşa s-a şi întîmplat. M-am enervat foarte tare. Apoi mi-a plăcut că m-am enervat. Apoi mi-a plăcut pur şi simplu. Căci, după cum spunea o colegă în primii ani de liceu, într-una din acele discuţii filozofice de la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în siajul lecturilor din La Medeleni, „trebuie să citim cărţi care te fac mai bun”. Cartea lui Vasile Ernu intră în această categorie.
Ernu a venit în România în 1990, părăsind „marele proiect al modernităţii”, cum numeşte URSS-ul, care pe atunci îşi trăia un sfîrşit fără glorie. A adus cu sine un munte de amintiri. Unele comune cu ale noastre – la fel ca el, mi-am adus aminte de entuziasmele şi marile bucurii ale copilăriei, legate în mine odată cu cravata de pionier. Căci şi eu l-am citit şi răscitit pe Arkadi Gaidar! Dar sînt şi deosebiri de substanţă. Entuziasmul lui Vasile Ernu nu a dispărut nici azi. Încă din primul capitol al cărţii se recunoaşte a fi „pionier forever”, iar pentru el colectarea sticlelor şi borcanelor sau marşurile pioniereşti sînt încă adevărate fapte de arme, deşi lumea sa, ca şi a mea, a noastră, s-a schimbat treptat, bunurilor simbolice, de genul cravatei roşii, luîndu-i locul prima pereche de blugi. Amintirile lui Ernu reconstituie într-o succesiune cronologică caleidoscopul vieţii cotidiene în fosta Uniune Sovietică, reuşind o cronică magistrală, după ştiinţa mea încă fără egal, a erodării ideologiei leniniste la nivelul omului obişnuit: prăbuşită sub impactul reformelor lui Gorbaciov, dispărută pentru a lăsa loc unui soi de pragmatism nostalgic. În copilăria lui (ca şi mine!), Vasile şi-a dorit foarte mult o geacă de blugi – s-a şi visat îmbrăcat cu una: „eram o altă fiinţă”, mărturiseşte. Acum, „cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi!” Aici i-am dat dreptate.
Dacă trecerea de la socialism la pragmatism a schimbat ceva în sufletele oamenilor, acest ceva este surprins cu o mare fineţe de Ernu, fără a fi explicitat. Am pierdut sau nu mai simţim puterea obiectelor. Mirajul pe care tot ce era de dincolo îl exercita asupra noastră. La fel ca el, şi cu o la fel de puternică nostalgie, îmi aduc acum aminte că, student fiind, îmi păstram cu religiozitate pe etajera camerei de cămin cîteva pixuri BIC în cutia de tablă a unei beri occidentale. Vasile Ernu nu merge mai departe, nu caută să explice motivele acestei alienări a vieţii de zi cu zi în socialism, izolarea, sărăcia la care regimul o impunea. La finalul cărţii, mi-am putut mărturisi că sigur nu acesta ar fi fost rolul ei, că ar fi alterat ingenuitatea amintirii – ceea ce nu m-a împiedicat să mă enervez, mai ales că Ernu caută explicit să salveze cîte ceva din arca lui Ilici şi chiar pe Ilici însuşi, mai întîi atunci cînd încearcă să convingă că leninismul are şi o parte romantică, cînd recunoaşte, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciez, că a renunţa la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetăţeni sovietici, a renunţa la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, am înţeles că nu i-a reuşit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărţii, unde susţine că „între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj”, că „represiunea economică a luat locul represiunii politice”. Dacă Ernu îşi asumă public inadaptarea cinică la lumea de azi, uită însă aspecte esenţiale: mai întîi, că represiunea economică de care vorbeşte a făcut milioane de victime în lagărul socialist de la instaurarea şi pînă la prăbuşirea regimului. Apoi, oricît de nedreaptă ar fi astăzi inegalitatea, ea nu trage gloanţe în ceafă la miezul nopţii.
Asta e ceea ce m-a enervat, dar pasaje minunate ale cărţii m-au făcut să-mi treacă. De pildă, despre komunalka, locuinţa sovietică, microcosmosul vieţii de zi cu zi, unde se împart cu alţii spaţii comune, precum toaleta, duşul sau bucătăria, sau capitolele savuroase despre sex în URSS şi ce bea cetăţeanul sovietic, care, aşa cum ne răspundem singuri şi cu maliţiozitate, dinainte de a citi, bea tot. „Şi încă ceva pe deasupra”, ne asigură Ernu („în URSS a amesteca berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare”). Şi ne prezintă apoi cu lux de amănunte toate cocteilurile ameţitoare care se pot imagina şi pe care cetăţeanul sovietic le-a experimentat, întărind amintirile pe care le ştim de la bunicii noştri despre soldaţii glorioasei Armate Roşii, care, odată cu „eliberarea”, au dat iama în parfumeriile României şi au băut tot odicolonul. La fel de savuroase sînt paginile în care vorbeşte despre revoluţia socialistă în materie de sex, de pudibonderia mai degrabă mic-burgheză cu care actul sexual era tratat atît oficial cît şi neoficial, situaţie în care scene din filme precum Şatra, cînd o actriţă îşi dezveleşte un sîn, sînt cenzurate minorilor de către părinţi sau cînd, la rularea peliculei Micuţa Vera, milioane de spectatori, membri de partid sau nu, asistă revoltaţi la prezentarea unui act sexual, revolta datorîndu-se faptului că eroina e plasată deasupra partenerului. „Asta da revoluţie sexuală”, punctează Ernu. Cînd scrie despre komunalka, socotită o sinteză a civilizaţiei sovietice, reuşeşte o performanţă rară, aceea de a ne lăsa într-o încîntătoare confuzie: reuşeşte să fie în egală măsură patetic şi plin de umor. „Aş spune că această komunalkă este Grădina Edenului, locul unde se află pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru unii iad, pentru alţii rai. Iar cum noi nu prizăm opiul poporului, vă voi spune cu sinceritate că pentru noi komunalka este locul dragostei şi al urii, al prieteniei şi al despărţirii, al invidiei şi al tandreţii, al bucuriei şi al tristeţii, sau, mai simplu, e însăşi viaţa noastră”. Vorbind despre spaţiul de-a dreptul sacru al bucătăriei, un soi de agora între spaţiile folosite în comun din locuinţa sovietică, Vasile Ernu m-a făcut să revăd, la rîndul meu, nenumăratele ore petrecute cu prietenii în bucătăria apartamentului de la bloc, în discuţii nesfîrşite despre viaţă, existenţă & literatură.
Socialismul a creat, indiferent de ţara în care a fost inoculat, efecte şi reflexe comune. Unul dintre acestea a fost impactul devastator asupra societăţii civile, principalul său inamic, care a găsit însă puterea de a supravieţui, dispersată, refugiată în komunalka sau la bloc. Asta Ernu nu spune. Dar tocmai de aceea e bun: infailibila lui memorie, umorul, implicarea pasională, care îl face un actor al celor istorisite, şi nu doar un cronicar, toate combinate în mod straniu, de multe ori cu o detaşare, o distanţare cinică, se regăsesc în panopticul unei zile din viaţa cetăţeanului sovietic pe care îl reconstituie. E o lectură care te îmbie la tot pasul spre o analiză aprofundată a lumii abia dispărute. Ar trebui să devină obligatorie pentru kremlinologii din toată lumea, pe care de altfel autorul nu se sfieşte să-i şi ia peste picior. Mi-a trezit nostalgia, dar, paradoxal, mi-a amplificat şi vederile anticomuniste. Vasile Ernu cel născut în URSS m-a făcut să îmi aduc aminte ce spuneam pe vremuri, prin anii ’80, şi să cred şi azi cu tărie că aveam dreptate: cultura şi civilizaţia sovietică au locul lor aparte în istoria umanităţii prin cel puţin trei produse excepţionale: literatura, vodca şi muştarul.

Literatura romana in 2006 – Ziarul de Duminica, 2 februarie 2007

de Andrei Terian

2006 a fost un an literar onorabil, printre cei mai buni din mileniul trei (e drept, mileniul n-are decat sase anisori), in care caimacul l-au luat autorii din generatiile mai varstnice. Dar mai bine sa vedem ce si cum.

Edituri. Din toate punctele de vedere, anul abia incheiat a confirmat dominatia editurilor Polirom si Cartea Romaneasca asupra pietei. Nu am facut o statistica, dar sunt convins ca mai bine de doua treimi din productia semnificativa de literatura autohtona iese in prezent din tiparnitele celor doua edituri. Nu are rost sa enumar aici bine cunoscutele colectii din domeniu, dar merita salutat macar demersul Cartii Romanesti de a lansa doua “linii” noi de critica (Critica & istorie literara si Noua critica & istorie literara), compensand astfel cel putin in parte conditia ingrata a genului la noi.

Cele doua edituri sunt urmate, la o distanta apreciabila, de Humanitas (cu o colectie de proza ce ar putea deveni o investitie de perspectiva) si Corint (care se pastreaza deocamdata in sfera reeditarilor). In rest, vechea poveste cu “zidul parasit si neispravit” pare a se repeta in numeroase cazuri.

Anul prozei. Hotarat lucru, 2006 a fost anul prozei. Ceea ce nu poate fi decat de bine, daca ne gandim ca proza trece astazi drept genul cel mai exportabil. Asta chiar daca, tehnic vorbind, nu e vorba de vreo schimbare de paradigma, ci doar de rafinarea celor doua filoane exploatate in ultimii ani: spatiul holografic al lumii de azi, populat cu felurite mitologii sau ideologii, si scufundarile voluptuoase in magma biografica. Din prima categorie fac parte romanele lui Petru Cimpoesu (Christina Domestica si Vanatorii de suflete – cea mai buna carte de proza a anului, o halucinanta naratiune conspirationista dublata de reflectia asupra maladiilor spiritului contemporan), Florina Ilis (Cinci nori colorati pe cerul de rasarit) si Ion Manolescu (in ciuda promovarii agresive, Derapaj e o scriere mediocra, care probeaza un neasteptat deficit de tehnica si imaginatie). Printre autofictionari se numara Razvan Radulescu (Teodosie cel Mic – o autobiografie mascata, livrata intr-un ambalaj fantasy, care constituie singurul concurent serios pentru Christina Domestica), tandemul Filip & Matei Florian (Baiuteii) si Ana Maria Sandu (Fata din casa vagon).

Impartirea de mai sus admite o singura exceptie notabila: Radu Aldulescu (cu Mirii nemuririi), care, desi foloseste pentru a enspea oara aceeasi formula, reuseste sa ramana la fel de fascinant. In schimb, m-au dezamagit ultimele romane ale lui Constantin Toiu (Istorisirile Signorei Sisi), Horia Garbea (Crime la Elsinore) si Nicolae Strambeanu (Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata). Cat priveste pleiada de prima verba, sunt de citat aici unele debuturi (Ara Septilici, Dublul. Un roman; Andrei Mocuta, Povestiri din adanci tinereti; Maria Manolescu, Halterofilul din Vitan), dar si numeroase rebuturi (intre care conduce detasat Antoaneta Zaharia, Garsoniera in centru).

Oldies but goldies. In poezie, cel mai frapant fenomen l-a constituit comeback-ul (uneori spectaculos) al unor autori din generatiile mai varstnice, in paralel cu reculul surprinzator al douamiistilor. Practic, toate cartile de poezie importante ale anului apartin unor autori deja consacrati. Dintre acestia, se detaseaza Simona Popescu (cu Lucrari in verde, o epopee insolita care pledeaza pentru resursele nelimitate ale poeziei, o carte cu nimic mai prejos decat Levantul lui Cartarescu), urmata indeaproape de Marta Petreu (cu Scara lui Iacob, un volum care se sustine mai ales prin alunecarile subtile din planul religios in cel erotic).

La “polul plus” sunt de amintit si Angela Marinescu (Limbajul disparitiei si Intamplari derizorii de sfarsit), Octavian Soviany (Dilecta), Robert Serban (Cinema la mine-acasa), Serban Axinte (Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut) si Mihai Ignat (Klein spuse). Ma asteptam la mai mult de la Cosmin Perta (Santinela de lut) si V. Leac (Dictionar de vise), care cedeaza inca prea usor influentelor sau efectelor facile. La categoria debuturi, tot ce sper e ca recentele promisiuni (Rita Chirian – Sevraj; Livia Rosca – Ruj pe icoane; Violeta Ion – Marta; Gabi Eftimie – Ochi rosii polaroid) sa devina cat mai repede confirmari.

Intoarcerea cronicarilor. Aceasta este nota definitorie a criticii noastre din 2006. Dupa multa vreme, iata ca merita sa consemnam 4-5 volume interesante de cronici: desigur, nu toate de acelasi calibru, dar toate semnate de critici tineri, care continua si chiar reabiliteaza prestigiul unui gen ce risca in ultima vreme sa fie inghitit de jurnalismul cultural (dovada volumul secund din Literatura romana in ceausism al lui Dan C. Mihailescu). E drept ca, in contrapartida, se resimte carenta studiilor monografice si a sintezelor universitare – doar doua exceptii la acest capitol: Un om din Est de Daniel Cristea-Enache si Rolul si rolurile lui A. E. Baconsky in cultura romana de Crina Bud.

Si totusi, titlurile “grele” ale anului abia consumat se datoreaza unor autori de mult consacrati. Conduc aici detasat exegezele dedicate lui Eugen Ionescu si semnate de Eugen Simion (Tanarul Eugen Ionescu) si Matei Calinescu (Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale). Lor li se adauga Mircea Eliade, dinspre Portugalia de Sorin Alexandrescu – o carte cu mari calitati, dar si cu un defect capital (intentia de a oculta derapajul legionar din activitatea lui Eliade). Sunt de mentionat, apoi, intreprinderile teoretice ale Ioanei Bot (Sensuri ale perfectiunii) si Cosanei Nicolae (Canon, canonic). In fine, nu trebuie neglijate nici Dictionarul Biografic al Literaturii Romane (realizat de Aurel Sasu) ori volumul V (P-R) din Dictionarul General al Literaturii Romane.

Revenind la cronicari, 2006 inregistreaza trei debuturi neconvingatoare: Agresiuni, digresiuni de C. Rogozanu (unde tehnica galagioasa de autopromovare contrasteaza frapant cu saracia resurselor intelectuale), Mansarda cu portocale de Luminita Marcu (de fapt, o carte de gen indecis, aflata undeva intre magazin ilustrat, romant comercial si jurnal prepuberal) si Apocalipse vesele si triste de Cristina Cheveresan (care, desi contine cateva insight-uri veridice, probeaza o lipsa acuta de spirit critic). Astfel incat cu adevarat relevante raman doar “recidivele” lui Bogdan Cretu (Lecturi actuale) si Antonio Patras (Fragmentarium). Nu in ultimul rand, o mentiune aparte merita acordata cronicarilor literari care s-au afirmat anul trecut: Alex Goldis (un critic excelent, care navigheaza la fel de bine in teoria literara si in analiza de text), Bianca Burta-Cernat (ii doresc doar sa-si pastreze intransigenta si sa nu debuteze cu vreun roman de gare intitulat Subsolul cu papaya) si Cosmin Ciotlos (foarte bun comentator de poezie, cu un entuziasm care il prinde bine chiar si atunci cand emite cecuri in alb).

Interdisciplinaritate si critica ideologica. La categoria eseu, cartea anului este fara doar si poate Interpretare si rationalitate de Paul Cornea. Am inclus-o aici nu pentru ca i-ar lipsi spiritul critic, ci pentru ca aplicatiile sale privesc un camp al cunoasterii mult mai larg decat literatura: volumul lui Paul Cornea e un amplu tratat de hermeneutica, o sinteza cum putine mai sunt in cultura noastra. Cam pe aceeasi linie interdisciplinara se situeaza si Corin Braga, cu eseurile de literatura comparata din volumul De la arhetip la anarhetip.

Daca nu sunt interdisciplinare, cartile importante de eseu din 2006 fac musai critica ideologica. Astfel se intampla cu asteptata, dar dezamagitoarea analiza din Noii precupeti de Adrian Gavrilescu, care deraiaza cu brio din teorie in cancanuri joase. Ceea ce nu reuseste Gavrilescu au reusit, in schimb, Gheorghe Craciun in Teatru de operatiuni (o relatare palpitanta de pe frontul de lupta optzecist), Carmen Musat in Canonul si tarotul (o analiza convingatoare pe sectorul institutiilor culturale) si mai ales Alexandru Musina in Scrisorile unui fazan (un savuros cocteil de bascalie si reflectie serioasa). In fine, sunt de notat si cartile lui Gabriel Liiceanu (Despre minciuna), Andrei Plesu (Despre bucurie in Est si Vest), Nicolae Manolescu (Cum citim) sau Alex Leo Serban (Dietetica lui Robinson).

Ego & Co. Daca Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade nu mai are nevoie de vreun comentariu, ramane sa amintesc aici celelalte scrieri memorialistice de top aparute anul trecut si anume: Trupul stie mai mult de Gheorghe Craciun, Jurnalul regretatului Sorin Stoica, volumul VI – si ultimul – din saga diaristica a Monicai Lovinescu (Jurnal 1998-2000). Tot in aceasta categorie trebuie incadrate Pornind de la Valery al lui Livius Ciocarlie (cu formula bine cunoscuta: eseu plus jurnal) si cateva interesante volume de convorbiri (Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol; Sorin Antohi – Moshe Idel, Ceea ce ne uneste; Lavinia Betea – Ioana Berindei, Am facut Jilava in pantofi de vara). Surprinzator si nu prea, cel mai bun debutant din 2006 este ego-graful Vasile Ernu, a carui carte (Nascut in URSS) reprezinta o incursiune captivanta si nostalgica in universul comunist.

Remake. Anul trecut a adus reeditari de calibru din toate genurile literare. Le voi trece in revista fara alte comentarii: proza (Ion D. Sirbu, Soarecele B. si alte povestiri si Adio, Europa!; D. Tepeneag – trilogia Hotel Europa, Pont des Arts, Maramures; Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei si Proorocii Ierusalimului), poezie (Leonid Dimov, Opere, vol. I), critica-eseu (neasteptat de numeroase: Mircea Martin, Singura critica; Ion Pop, Jocul poeziei; Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei; Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu si poetica postmodernismului; Dan C. Mihailescu, Perspective eminesciene; Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua), memorii-jurnal (Valeriu Cristea, Dupa-amiaza de sambata; Eugen Simion, Timpul trairii, timpul marturisirii) si publicistica (Ileana Malancioiu, Crima si moralitate).

Acestia sunt agentii 006. Cat priveste cartile de anul acesta, astept cu nerabdare sa citesc volumele anuntate de Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu, Florin Iaru si Marius Ianus. Dar asta e deja alta poveste.

Literatura romana in 2006 – Ziarul financiar, 2 Februarie 2007

de Daniel Cristea-Enache

Principala problema cu care se confrunta atat membrii diferitelor jurii literare, cat si criticii care alcatuiesc, la finalul unui an editorial, liste cu cartile cele mai bune (cele mai semnificative, cele mai importante) este proasta difuzare a multor volume. E nevoie ca “arbitrul” sa se transforme intr-un detectiv si sa-i caute pe la vestiare, pe culoare, la peluza stadionului ori pe strazile care duc inspre acestea pe acei “jucatori” care ar fi trebuit sa se afle de la bun inceput in teren.

Vedete si petarde

Editurile cu mai multa vizibilitate si cu difuzare pe masura (Polirom-Cartea Romaneasca, Humanitas, Grupul Editorial Corint, RAO, Paralela 45) au un net avantaj asupra celor cu vizibilitate sublima, dar lipsind cu desavarsire: Vinea, Univers Enciclopedic, Junimea si grosul editurilor din provincie.

Campul editorial autohton s-a impartit, comasat, compactat in cateva grupuri puternice, precum trusturile din sfera economica ori din cea media, lasand “in afara jocurilor” restul micilor edituri, care nu prea mai au sanse sa recupereze decalajul. Confirmarea acestei realitati am avut-o, in 2006, la Targurile Nationale (Bookfest si Gaudeamus), unde standurile marilor edituri zdrobeau, efectiv, puzderia de standulete ale editurilor mai mici, care nu se puteau consola nici macar cu statutul de sateliti.

Criticul literar, constientizand aceasta stare de lucruri, e obligat profesional sa dea credit si gir tuturor cartilor bune, indiferent de impactul lor pe piata. Nici discriminari negative, penalizand un titlu fiindca a aparut la o editura obscura, dar nici discriminari pozitive, elogiindu-l pentru “a da peste nas” orgoliilor celor mari. Ceea ce m-a interesat in primul rand a fost obiectivitatea selectiei facute pentru cititorii Ziarului de Duminica. Au contat exclusiv calitatea estetica, critica ori relevanta documentara a cartilor, iar nu valurile pe care serviciile de promovare si marketing au stiut sa le faca in jurul unor titluri. Cred ca aceasta e, de altfel, si fisa de post a criticului literar: sa poata discerne intre o opera valoaroasa si un volum comun, intre original si copie, intre eveniment editorial autentic si petarda buna sa stranga banii naivilor.

Cele mai importante “batalii”, prin numarul combatantilor si nivelul lor valoric, s-au purtat anul trecut in domeniul prozei si in cel al memorialisticii/confesiunii. La Proza, am numarat cel putin cinci romane remarcabile ale unor prozatori adevarati, in plina putere de creatie (dat fiind ca cel mai varstnic dintre ei este “optzecistul” Petru Cimpoesu). Radu Aldulescu, cu Mirii nemuririi (Cartea Romaneasca), Petru Cimpoesu, cu Christina Domestica si Vanatorii de suflete (Humanitas), Razvan Radulescu, cu Teodosie cel Mic (Polirom), Horia Garbea, cu Crime la Elsinore (Cartea Romaneasca) si Filip plus Matei Florian, cu Baiuteii (Polirom) isi joaca fiecare cartea, de un comic nebun (Cimpoesu, Garbea) sau de un naturalism tridimensional (Aldulescu), fantasy (Radulescu) sau nostalgica (fratii Florian). Daca e sa aleg un singur nume, optiunea mea este pentru Radu Aldulescu, care si-a reeditat, tot in 2006, doua romane la fel de puternice: Amantul Colivaresei (Cartea Romaneasca) si Proorocii Ierusalimului (Corint). E un romancier pur-sange, care nu are la activ (la pasiv) nici un esec.

Ambitios a fost si proiectul lui Ion Manolescu, cu kilometricul Derapaj (Polirom), dar dupa 200 din cele 650 de pagini ale cartii, ai senzatia ca mesteci nisip radioactiv. Notabil este si romanul Supunerea (Cartea Romaneasca) al lui Eugen Uricaru.

La memorii, jurnale, biografii, interviuri, avem de asemenea multi si buni competitori, pe o varietate de formule ingaduita de insusi caracterul lax, permisiv al domeniului, cu granite “moi”. Mircea Eliade, Jurnal portughez si alte scrieri, I-II (Humanitas), Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol (Editura Fundatiei Culturale Romane), Lavinia Betea, Am facut Jilava in pantofi de vara. Convorbiri cu Ioana Berindei (Compania), Andrei Serban, O biografie (Polirom), Nicolae Breban, Sensul vietii. Memorii, III (Polirom), regretatul Sorin Stoica, autor caruia i-a aparut postum un Jurnal (Polirom), Sorin Antohi-Moshe Idel, Ceea ce ne uneste. Istorii, biografii, idei (Polirom) si Nicolae Coande, Celalalt capat. Interviuri (Curtea Veche), din nou Sorin Stoica, alaturi de Zoltan Rostas, in volumul Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate, I (Curtea Veche) si, in fine, Cazul “Artur” si exilul romanesc. Ion Caraion in documente din Arhiva CNSAS (Pro Historia) reprezinta, toate la un loc si fiecare in parte, lecturi mai mult decat profitabile cultural, intelectual si moral. Alegerea este mai grea aici, fiindca titlurile sunt cam de acelasi nivel, dar respectand din nou regula jocului, voi aseza pe prima pozitie volumul de convorbiri dintre Lavinia Betea si Ioana Berindei.

La poezie, in schimb, topul e usor de facut, din simplul motiv ca a fost un an extrem de sarac in aparitii de calitate. Lidera absoluta este Angela Marinescu, cu doua volume dintre care primul e castigator: Intamplari derizorii de sfarsit si Limbajul disparitiei (ambele, la Vinea). O urmeaza Octavian Soviany, cu Dilecta (Cartea Romaneasca) si Mihail Galatanu, cu Inima de diamant (Vinea).

La critica si istorie literara, primul este intotdeauna sclipitorul Matei Calinescu, cu Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (Junimea), talonat de regretata Georgeta Horodinca, cu Duminica seara (Biblioteca Apostrof) si “scriitorincul” Dan C. Mihailescu, cu Literatura romana in postceausism, II. Proza (Polirom). La eseu, Paul Cornea castiga detasat cu exceptionala sinteza Interpretare si rationalitate (Polirom), intr-un clasament cu multe nume grele: Livius Ciocarlie, Pornind de la Valery (Humanitas), Alexandru Musina, Scrisorile unui fazan (Cartier) si Andrei Plesu, Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri (Humanitas).

Doua aparitii de impact la Publicistica: Dorin Tudoran, Absurdistan (Polirom) si Alex Leo Serban, Dietetica lui Robinson (Curtea Veche).

La debut, potul mare il ia Vasile Ernu, cu excelentul sau volum memorialistic (si nu numai) Nascut in URSS (Polirom). Interesant este ca Ernu s-a detasat dintr-un pluton de autoare, semn ca in literatura, in anii urmatori, vom avea si alte energii feminine: Gabi Eftimie, Ochi rosii polaroid (Vinea), Livia Rosca, Ruj pe icoane (Cartea Romaneasca), Rita Chirian, Sevraj (Vinea), toate trei cu poezie, Cosana Nicolae, cu eseul academic Canon, canonic (Univers Enciclopedic), Luminita Marcu, cu jurnalul Mansarda cu portocale (Polirom) si Cora Flavian, cu romanul Marta sau etiologia inconturnabilului esec (Polirom).

La capitolul reeditari si antologii, sunt multe nume importante, ceea ce intra, in fond, in logica reeditarii si antologarii. Pe primul loc e Dumitru Tepeneag, cu trilogia I. Hotel Europa, II. Pont des Arts, III. Maramures (Corint) si jurnalul Un roman la Paris (Cartea Romaneasca). Urmeaza Ion D. Sirbu, cu Adio, Europa!, I-II (Corint) si Soarecele B si alte povestiri (Humanitas) si Nicolae Manolescu, cu antologia Andersen cel crud si alte teme (Corint). Aparitii importante: Leonid Dimov, Opere, I (Paralela 45), Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (Editura Fundatiei PRO), Z. Ornea, Viata lui C. Stere (Compania) si Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua (Cartea Romaneasca). Scriitori singulari ca formula, imediat recunoscuti intr-o fila de text, sunt Radu Cosasu, cu Gargaunii. Supravietuirile, V (Editura Fundatiei PRO), Ileana Malancioiu, cu Crima si moralitate (Polirom), Mircea Cartarescu, cu Levantul sau, splendid reeditat in format poche (Humanitas), Adriana Bittel, in Cum incarunteste o blonda. Povestiri din secolul trecut (Compania) si ex-turbulentul Marius Ianus, care acum s-a imburghezit si isi antologheaza poemele: Danseaza Ianus (Vinea).

La capitolul dictionare, enciclopedii, albume, sunt patru aparitii de prim ordin, foarte diferite intre ele si, de aceea, greu de ierarhizat: Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, I-III. Selectia si prezentarea fotografiilor: Emanuel Badescu. Privire istorica: Ion Bulei (Editura Fundatiei PRO), Aurel Sasu, Dictionarul Biografic al Scriitorilor Romani, I-II (Paralela 45), Academia Romana, Dictionarul General al Literaturii Romane, V, coordonator: Eugen Simion (Univers Enciclopedic) si, last but not least, un cartoi de cateva kilograme, Cuvinte. Almanah literar 2006, coordonator: Irina Petras (Casa Cartii de Stiinta), o foarte pretioasa baza de date cu tot ce misca in Clujul literar si-n imprejurimi. Castigatorul sectiunii este totusi albumul Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, istorie in imagini citita cu folos si rasfoita cu incantare.

Cele mai proaste carti ale anului? Pe primul loc nu poate figura decat Marius Tupan, romancierul parabolic-agramat, cu trilogia Batalioane invizibile. I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul (Fundatia Luceafarul), urmat indeaproape de H. Zalis, cu O istorie condensata a literaturii romane (Bibliotheca), scrisa intr-un stil jenant. Pe locul trei, helas!, Dinu Flamand, un fost poet de talent, cu volumul Frigul intermediar (Paralela 45).

Cateva ultime cuvinte despre Evenimentele literare ale anului 2006. Avem de unde alege: Colocviul Tinerilor Scriitori initiat de Uniunea Scriitorilor, Bookfest, un targ de carte cu adevarat occidental organizat de A.E.R., programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani demarat de Institutul Cultural Roman, lansarea revistei Dilemateca. Un eveniment regretabil este disparitia revistei Cuvantul in seria condusa de Mircea Martin.

Revin la ce spuneam anterior. Avem ce si de unde selecta. Important este ca aceasta baza de selectie sa fie una cat mai larga, nu in sensul diluarii criteriilor valorice, dar in cel al largirii campului de observatie, dincolo de aria vedetelor editoriale.

Totusi, tragand linie si adunand, vedem ca editura romaneasca numarul 1, pe 2006, este una dintre aceste vedete: binomul Polirom-Cartea Romaneasca.

TOP 2006 – listele criticilor – CULTURA, Ianuarie 2007

14 critici literari, grupaj realizat de Mihai Iovanel

Pentru cele 5 pagini de nominalizari si listele personale ale criticilor, cititi in format PDF de aici (Adobe Acrobat necesar)

“Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal” – OPINIA Studenteasca, 15 ianuarie 2007

interviu cu scriitorul Vasile Ernu realizat de Florentina Ciuverca

Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.

“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”

O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?

V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.

O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?

V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.

O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?

V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.

O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?

V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.

O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…

V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-si traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.

O: Te-ai mai intoarce acolo?

V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.

“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”

O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?

V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.

O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?

V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.

“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”

O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?

V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.

O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?

V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.

„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”

O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?

V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.

O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…

V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.

“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”

O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?

V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.

„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”

O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.

“Sunt invadat de amintiri si nu ma pot apara ” – Observator Cultural, nr. 334

interviu cu Calin-Andrei MIHAILESCU despre Vasile Ernu, realizat de Ovidiu Simonca

Revin la intrebare: avem o alta paradigma a raportarii noastre la comunism?
Pina la volumele pe care le-ai mentionat si care au aparut in ultimii doi-trei ani, se ajunsese la o reactie simpla fata de trecut, la niste gesturi care erau in registrul limbii de lemn sau al gindirii de lemn. Gindirea fata de trecut se impartasea din maniheismul dintre alb si negru. Noi proiectam in trecutul respectiv dorinta noastra de a avea o judecata clara asupra trecutului. Invocind faptele: Gica a turnat, Fane nu a turnat, Fane este bun, Gica este rau, doream sa judecam istoria dintr-un punct de vedere clar moral. Asta se numeste bovarism paseist si asa am ajuns la o fundatura a interpretarii, la o anumita satietate, o anumita oboseala. E prea mult. Cartile pe care le avem in fata sint scrise de oameni foarte tineri, care au trait foarte putin sub comunism, dar vor sa-l inteleaga. Vasile Ernu a trait sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu exista o nostalgie care, la un moment dat, devine foarte haioasa: articolul despe bauturile din URSS este genial, este antologabil in orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu stie foarte bine un lucru: exilul nu este in spatiu, ci in timp. Vasile este exilat fata de timpul in care era tinar si in care se intoarce incercind sa se recunoasca si nu reuseste. Nerecunoscindu-se in trecut, vede o ruptura in viata lui, din care cauza cartea este scrisa fragmentar. Asta mi se pare calitatea principala a cartii: este o carte explodata, are o intensitate explodata. O lume disparuta este cartea unei experiente, o experienta meditata mai tirziu. Cartea roz a comunismului n-am citit-o, m-am intilnit la Timisoara cu Radu Pavel Gheo, unul dintre autorii Cartii roz, care mi-a promis un exemplar. Sint curios ce tip de amintire filtreaza acei autori.

Text în group – Revista Tomis, decembrie 2006

Ancheta T / Doina JELA

Nu m-am gândit până acum la ideea asta. Am scris o carte, la două mâini, cu Vladimir Bukovski (Reuşeşti sau mori, Humanitas, 2004), fiindcă o carte de interviuri nu pot să spun că a fost. Întrebările mele erau uneori de o jumătate de pagină şi răspunsul lui, de patru silabe. Trebuia să reduc întrebarea mea la două silabe sau să tai tot, în aşa fel încât, până la urmă, să iasă un dialog decent. Decent în ce mă privea, fiindcă el este întotdeauna substanţial, interesant, original şi liber în gândire ca nimeni altul.
La târgul de carte din toamna asta m-am întâlnit cu Vasile Ernu, autorul volumului intens mediatizat anul trecut, Născut în U.R.S.S., şi am schimbat câteva vorbe. Eram la standul Editurii Vremea şi răsfoiam fiecare acelaşi volum despre Occident al lui Zinoviev. Ernu mi-a spus că îl respectă pe Bukovski enorm, dar de citit empatic, îl citeşte pe Zinoviev, eu i-am spus că, dimpotrivă, pe Zinoviev îl citesc cu iritare, admirându-i doar dexteritatea lingvistică. Nici nu m-am îndepărtat bine şi mi-am dat seama că din această deosebire dintre noi ar putea ieşi un dialog de dimensiunile unei cărţi, despre două feluri de a înţelege lumea în care am trăit, două feluri de a fi, două feluri de a asuma, respinge etc. Zinoviev – Bukovski. Mi-ar plăcea să am un dialog cu Ernu despre asta şi, dacă om avea timp, s-ar putea să şi scriem o dată şi o dată aşa ceva, „la două mâini“. Ar fi mai mult decât un dialog între două persoane care au scris diferit despre comunism, cred că ar fi ilustrarea a două atitudini diferite faţă de epocă, pornind de la cei doi. Mie mi se pare că Zinoviev se lasă purtat ca în lesă, de articulaţiile propriului discurs logic (dialectic), ajungând să caute grade de vinovăţie, subcategorii şi subclase despărţite pe acest criteriu, în rândul victimelor. Pierzând din vedere în jocul ăsta sistemul. Homo Sovieticus este un monstru, fireşte, dar e un monstru creat de o maşinărie monstruoasă de creat monştri. Poţi râde de cum arată o broască strivită sub şenilele unui tanc, ea arată chiar caraghios, a orice, numai a broască vie nu, dar s-o acuzi, ironizezi, că arată aşa, nu e în regulă, fiindcă tancul e cel care a făcut-o aşa. La fel, Occidentul e plin de cusururi, dar asta nu înseamnă că spaţiul comunist devine unul simpatic, numai prin contrast şi graţie împrejurării că atunci eu eram cu 20 de ani mai tânără.
Afirmaţia că regimul s-a bazat şi pe tăcerea noastră subînţelege o acuzaţie: de ce aţi tăcut? Asta e o întrebare, dar persistând în ea, uiţi să o pui pe cealaltă: de ce, ca să-mi exprim ideile, trebuie să-mi pierd viaţa? E normal să mi se ceară să mor pentru idei? (Cei care vor să moară pentru idei, nu au decât să o facă ei, cei subjugaţi de idei, nu toată lumea în jurul lor. Or, de regulă, în regimurile acestea s-a ucis pentru idei, nu s-a murit pentru ele).

C.V. – U.R.S.S. – Dilemateca, noiembrie 2006

Paul CERNAT

Vasile ERNU, Născut în U.R.S.S., postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii”, 2006, 268 p.

Atunci cînd şi-a scris puzzle-ul autobiografic Născut în U.R.S.S. (titlu bilingv, replică la celebra piesă rock a lui Bruce Springsteen, „the boss”, Born in the U.S.A.…) Vasile Ernu se va fi aşteptat, probabil, la reacţii ulcerate. Ideea de a-i solicita o postfaţă unui intelectual precum Sorin Antohi a fost, presupun, şi un gest menit să preîntîmpine eventualele atacuri dure din partea intelectualităţii noastre anticomuniste şi să facă pilula blasfemică mai uşor de asimilat. Ar fi fost însă la fel de interesant dacă autorul şi-ar fi publicat volumul după dezvăluirea trecutului de informator al postfaţatorului (dezvăluire coroborată cu scandalul academic privind lipsa doctoratului acestuia…)
Indubitabil necesară, cartea îşi ocupă dezinvolt şi expresiv propria nişă. Deşi înrudită prin alianţă cu istoriile personale din O lume dispărută şi Cartea roz a comunismului sau cu caleidoscopul antropologic din Anii ’80 şi bucureştenii, ea se diferenţiază de ele în punctele esenţiale (nu discut aici fenomenele similare din alte ţări ex-comuniste). Terapiei de grup îi răspunde un volum cu autor unic. O „egografie” asumat nostalgică, „ostalgică” după trecuta glorie a Imperiului părinte. O carte autoironică a unui fost homo sovieticus aflat în căutarea mitului pierdut. Nu cu o „despărţire de trecut rîzînd” avem de-a face aici. Cu ironia, dar şi cu empatia de rigoare, trecutul comunist este integrat, justificat şi explicat dinspre versantul său „pozitiv”, „eroic”, eventual „seducător”, ca mit personal. Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahartul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de-a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”, avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil al U.R.S.S. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american” al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului: trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile de a-ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc… Oricum: perspectiva nu este aceea a unui copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. Fost membru al grupului filozofic „underground” din jurul revistei clujene Philosophy & Stuff, intelectual critic de stînga pe format occidental (dar cu background estic), om de editură la Idea transferat mai nou la Polirom, Vasile Ernu este, sau cel puţin pare un om care s-a despărţit de trecut pentru că… l-a integrat firesc şi îl poate privi acum în faţă fără patimă nevrotică, fără ipocrizie schizoidă. Citiţi excelentele secevenţe Sex în U.R.S.S. Ostap Bender, eroul meu preferat, Stirlitz, un fel de James Bond sovietic, Reclamă vs. propagandă în U.R.S.S., Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic şi… restul şi vă veţi convinge.
Nu-i mai puţin adevărat însă că „reconstituirea” lui Ernu, dublată în final de o cronologie istorică: C.V.-U.R.S.S. foloseşte uneori (de dragul demonstraţiei) argumente fragile. Renunţarea la comunismul de stat nu a fost un semn al puterii, ci al slăbiciunii, o înfrîngere. Nu trebuie să fii anticomunist îngust pentru a constata, de pildă, falimentul economic şi, mai ales, simbolic, mitologic al Imperiului Sovietic. O fi fost rockul moscovit elevat şi poetic, dar tinerii ruşi de după 1990 s-au predat în faţa Madonnei şi a celor de la Scorpions, nu a trubadurilor locali, aşa cum pudibonderia oficială s-a predat în faţa sexualismului occidental (şi, în fond, rock-ul a fost brevetat în Occident, Estul doar l-a adaptat). Iar adevărata cultură umanistă în U.R.S.S. – şi în toate ţările lagărului socialist – a fost, cel mult, tolerată şi eventual instrumentalizată de sistem, nu produsă de el. Din ea, din acest „al treilea discurs” se alimentează şi spiritul independent al lui Vasile Ernu…
Născut în U.R.S.S. este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!) el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să scrii în numele U.R.S.S.-ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele comunismului autohton…

Arta Perjovschi: o arta politica – CULTURA, nr. 49, 23-11-2006

Dan Perjovschi in dialog cu Adina Zorzini

A.Z.: Apropo de raporturile comunism-capitalism: Vasile Ernu a scris cartea „Nascut in URSS“ , in care afirma, printre altele, ca trecerea de la comunism la capitalism inseamna, de fapt, trecerea de la un sistem de rigori la altul… schimbarea unui set de norme cu un alt set de norme. Esti de acord cu felul acesta de a privi lucrurile?

D.P.: (Razand) Eu si cu Vasile ne cunoastem de ceva timp, din perioada in care el era membru al grupului Phylosophy and Stuff, iar apoi de pe vremea cand lucra la revista „Idea“ din Cluj. Eu unul, nu sunt intru totul de acord cu el, desi cred ca are pe alocuri dreptate: opinia generala eticheteaza tot ce vine mai de la est de Romania ca fiind ceva complet nasol si iata ca Vasile Ernu vine de mai de la est de Romania si pentru el nu era asa nasol. Afirmatia lui creeaza disconfort la noi, unde suntem cu totii anticomunisti si am judecat, nu-i asa, executat si ingropat dictatura cu tot cu pretioasele-i conturi in valuta. Inamicul istoric Imperiul Sovietic nu poate fi ceva care sa produca emotie pozitiva si/sau nostalgie calitativa. Nu dau neaparat dreptate parerilor emise in cartea lui Ernu si consider o miscare de strategie felul/tonul amuzant in care e scrisa: si eu as putea sa adun o gramada de situatii sau fapte pline de umor despre copilaria mea la Sibiu, insa nu stiu in ce masura acestea ar reprezenta o imagine reala a ceea ce a insemnat comunismul in toata splendoarea lui criminala. Ar fi mai degraba o selectie autobiografica, exact ca un ceai indulcit in functie de cantitatea zaharului aruncat in el… O singura experienta nu inseamna toate experientele: chiar aceia care si-au (de)scris experienta din lagare si inchisori politice si-au rememorat si putinele clipe de fericire traite acolo: dar asta nu inseamna ca puscaria politica a fost toata numai fericire… Umorul vietii cotidiene nu eludeaza uratenia si mizeria intregului sistem care a fost masinaria comunista.

In fine, cred ca fiecare ar trebui sa-si arhiveze propria experienta in termenii pe care-i considera optimi/potriviti: cartea „Nascut in URSS“ prezinta metodologia si terminologia potrivite lui Vasile Ernu, pe care eu le respect, fara sa fiu total de acord cu el.

“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism” – WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu

www.europa.md : De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?

Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.

Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…

www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?

Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.

Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.

www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?

Vasile Ernu: Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.

www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?

Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).

Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.

In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.

www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?

Vasile Ernu: Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.

Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.

www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?

Vasile Ernu: Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.

Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.

El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.

www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?

Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.

Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.

www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?

Vasile Ernu: Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.

www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?

Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.

www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?

Vasile Ernu: Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare