“Ultimii eretici ai Imperiului” în librării

Într-o atmosferă relaxată şi deloc convenţională, Clubul Ţăranului Român a găzduit miercuri seară lansarea celui de-al doilea volum al scriitorului Vasile Ernu, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Mizând pe acelaşi umor şi pe acelaşi cinism din “Născut în URSS”, cartea pune în scenă doi nonconformişti din lumi diferite faţă cu hidoşeniile şi ravagiile ideologiei. Iată genul de întrebare care nu le dă pace nici lor, nici nouă: “De ce când o bancă apare dispare o biserică? De ce Gulagul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficientă formă de comunicare, iar furtul, cea mai profitabilă muncă? De ce politrucii noii orânduiri sunt managerii şi advertiserii? De ce comunismul a fost învins de speculanţi, şi nu de disidenţi?”

“Poliromul (editura la care a apărut cartea – n. ed.) a zis că n-are bani să plătească un moderator, aşa că fac eu pe moderatorul, din intuiţie”, a început foarte direct tânărul prozator de origine basarabeană, invitând publicul, alcătuit în mare din tineri fremătători înghesuiţi în jurul meselor din bar sau stând în picioare, să ciulească urechile şi să asculte ce au de spus invitaţii. Prezentarea volumului n-a constat în discursurile care fac regula în asemenea ocazii, autorul preferând să evite cutuma şi să aducă în faţa microfonului apropiaţi care nu apucaseră să-i citească noua ispravă literară. Aşa se face că am ascultat impresii şi amintiri cu şi despre Vasile Ernu, cugetări despre cum ar trebui poporul român să iubească Rusia la început de mileniu III sau despre dictatura PR-ului, emise de Artanu, solistul trupei “Timpuri noi”, de coregrafa Vava Ştefănescu şi de expertul în advertising Florin Dumitrescu.

Sorin Antohi, autorul postfeţei volumului anterior al scriitorului, “Născut în URSS”, succes de critică şi deopotrivă succes de public în 2006-2007, a venit cu temele făcute. Această a doua carte a lui Vasile Ernu marchează, a comentat invitatul, integrarea autorului în şi împăcarea ironică şi duioasă cu spaţiul românesc. Mai mult, prin “Ultimii eretici ai Imperiului”, scriitorul îşi depăşeşte, de fapt, dubla identitate – cea de basarabean şi de român – şi îşi găseşte locul propriu într-un spaţiu mentalitar.

Născut în URSS în 1971, Vasile Ernu este absolvent al Facultăţii de Filozofie din Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi şi al masteratului de filozofiei al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj. A fondat revista “Philosophy&Stuff” şi a fost redactor la revista “IDEA arta+societate”. Este colaborator la publicaţiile “Noua literatură”, “Suplimentul de cultură” şi “Observator cultural”.

În anul 2006 a debutat cu volumul “Născut în URSS”, publicat la Editura Polirom, pentru care i s-au acordat Premiul pentru debut al “României literare” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Volumul a apărut în 2007 şi în Rusia, iar acum este în curs de apariţie în Spania, Italia, Ungaria şi Bulgaria.

Complexul siberian al literaturii

Autor: Iulia POPOVICI / Observator culutral nr. 497 / 22.10.2009

 Cînd stau la coada lungă, plicticoasă şi lipsită de raţiune ontologică din vreun mare magazin cu pretenţii, cumpărătorilor crescuţi la şcoala faimoaselor cozi antedecembriste le sare foarte uşor muştarul. Sînt clienţi.   În care se arată ce asemănare există între Vasile Ernu şi cumpărătorii nemulţumiţi din supermarketurile patriei  

De cele mai multe ori, nu vor, totuşi, să provoace scandal, vor doar să se descarce. Aşa că, în loc să-i zvîrle verde-n faţă vînzătoarei ori casierei cam ce cred ei despre inteligenţa, cheful de lucru şi competenţa respectivei, preferă să comenteze în cuplu, cu voce destul de tare ca să fie auziţi, dar fără să i se adreseze, nici un moment, direct. Motiv pentru care, tot de regulă, vînzătoarea aude, se uită urît şi înghite-n sec. Dialogul nu e îndreptat către ea, deci nu poate să răspundă fără să facă figură de imbecilă (cine ştie, poate nu despre ea era vorba?).

Tout proportion gardée, aceasta e şi situaţia din Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009), cea mai recentă carte (a doua) a lui Vasile Ernu, de vreme ce afirmaţiile radicale şi generalizatoare pe care acesta le face la adresa Patriei (a României), a intelectualilor ei etc. îi aparţin lui Vasiliy Andreevici, o voce ficţionalizată, iar autorul n-are a şi le asuma, cum ar putea cineva, în deplină onestitate, să i le reproşeze lui Ernu?  

Cartea (căci nu poate fi numită decît astfel sau, alternativ, volum) cuprinde un schimb pretextual de scrisori, între Vasiliy Andreevici (aparent, varianta rusificată şi patronimică a autorului) şi un misterios A.I., poreclit Marele Instigator (Dostoievski citire), despre care cititorul e informat că, socialist convins la început, „În anii ’60 devine unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, dar odată ajuns în Occident, […] devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această nouă lume. […] Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri“.

Trecînd de la micro – tualetul sovietic şi trotilurile Imperiului – la macro – teoria politicii, critica ideologică etc. – în trasarea peisajului contemporan al fostului Imperiu sovietic şi comunist, Ernu lansează în eterul cultural un text mustind de afirmaţii şi prelucrări la limita „scandalosului“ în jurul etosului lumii postcomuniste, lecturi ale literaturii Gulagului şi analize antropologice ale lui homo novus postsovieticus. Sigur că, într-un asemenea context, erau de aşteptat acroşeele la Raportul Tismăneanu (absolvire de vină a tuturor celor care, prin tăcerea lor sau aderarea la PCR, au susţinut regimul şi inventare a unui nou duşman, fără de care intelectualitatea nu poate supravieţui) sau la confuzia, în România, dintre victimă şi călău în deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii.  

Vasile Ernu foloseşte formula ficţiunii literare pentru a se feri de riscurile şi condiţiile sine qua non ale eseisticii – care, de exemplu, i-ar cere să argumenteze ceea ce spune despre statutul muncii în relaţie cu noua atotputere a managerului (iar Vasiliy Andreevici, căruia autorul îi deleagă responsabilitatea celor susţinute, deţine un instrumentar modest în domeniu, specialitatea lui e Imperiul, nu postfordismul). Ca să recurg la încă un exemplu, o idee ce revine, sinuos, în Ultimii eretici… e cea a comunismului ca sistem lingvistic, în care cuvîntul este instrumentul puterii, opus capitalismului ca sistem economic. Ilf şi Petrov îl ajută pe Vasiliy Andreevici în dezvoltarea respectivei teorii, însă neasumarea auctorială şi delegarea discursului îl păzesc destul de bine pe Ernu de Bourdieu, Groys ş.a.

Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic.  

În care Ereticii… şi teoria literară se luptă corp la corp

„Această carte a fost o întîmplare. Ce e adevărat şi ce e fals, ce e ficţiune şi ce e realitate nici autorul nu mai ştie. Volumul e un cumul de întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei. De aceea, mai nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine. Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici nici autorul nu mai e sigur că ştie.“ Nu aşa începe, ci aşa se încheie, în Nota autorului, Ultimii eretici ai Imperiului. Aspect important, pentru că – la fel ca şi volumul de debut al lui Ernu, Născut în URSS (2006) – Ultimii eretici… pune teoria literară la mare încercare, începînd cu dificultatea (dacă nu chiar imposibilitatea) de a încadra această apariţie editorială într-un anume gen.

Punctul de plecare este el însuşi un pretext clasic: o telegramă care-l anunţă pe Vasiliy Andreevici de starea gravă a sănătăţii prietenului său şi-l face să pornească spre Moscova, unde, ajungînd după moartea lui A.I., va recupera arhiva epistolară.   În realitate, toate strategiile la care va apela Ernu în construcţia cărţii aparţin literaturii clasice, începînd cu structura – Scrisorile persane de secol XVIII ale lui Montesquieu sînt o referinţă utilă, pentru că, în principal, un astfel de model permite ceea ce eu aş numi „efectul de distanţare identitară“. Vasiliy Andreevici se prezintă ca un „cetăţean al periferiei Imperiului“, născut în defuncta Uniune Sovietică, dar care-şi schimbă ţara, alegînd să trăiască în România; îi vorbeşte limba, dar nu-i înţelege cultura („Patria este asemenea unei limbi: dacă o înveţi de mic nici nu-ţi dai seama că există, dacă o înveţi la maturitate trebuie să ţi-o «însuşeşti» zi de zi.“). E un fel de „persan“ care notează, pentru uzul altor „persani“, ciudăţeniile noii sale patrii: „Aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. […] Fac eforturi disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc“. Pe de altă parte, titlurile-rezumat ale capitolelor/scrisorilor trimit la clasicii (ruşi) ai secolului al XIX-lea – şi m-aş hazarda să mă gîndesc, în cazul dat, la Gogol. Nu au, în schimb, o relaţie literar necesară cu textele în sine, nu fac decît să traseze o filiaţie, să bată la uşile unei tradiţii. Tot strategiilor clasice le aparţine şi potenţarea, urmărită nu foarte consecvent, a unei relaţii discipol-maestru între cei doi corespondenţi (trimiţînd Ultimii eretici ai Imperiului în zona unui fel de „educaţie sentimentală“ politică, în care învăţăcelul se emancipează, pe nesimţite, de învăţător, idiomurile lor confundîndu-se). Vasile Ernu ştie literatură, mai ales rusă/sovietică şi mai ales clasică, în sensul larg al termenului – de altfel, unele dintre cele mai pasionante bucăţi ale cărţii sînt o lectură în cheia ideologiei comuniste (ca regim al limbii şi nu al banului) a Viţelului de Aur şi partea despre Şalamov şi „lingura“ lui Soljeniţîn (Varlam Şalamov e un răsfăţat al scrierilor lui Ernu, care i-a dedicat şi spaţiul unora dintre scrisorile rubricii „Ceea ce ne desparte“ din Observator cultural, unde, de altfel, autorul a „prelucrat“ şi ideea necesităţii politice a poeziei în Gulag; după cum se vede, avem de-a face cu un iubitor al stilului epistolar).  

Dintr-o altă perspectivă, Gherman Sadulaev, citat pe coperta a patra, are dreptate: Ernu scrie într-o limbă simplă – şi, pentru că e un scriitor deştept, ştie cum să se salveze de eventualele acuze de pauperitate lingvistică şi confuzie a vocilor narative: textul ar fi, de fapt, o traducere („Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului“, zice el în Nota finală; nemaivorbind că „décartian“ e, la bază şi în fond, „cartezian“). Limba e şi ea clasică, de aceea, referinţele la conversaţii pe skype şi messenger par oarecum nelalocul lor (în plus, pun probleme de racord: dacă ambii „vorbitori“ au acces la mijloace moderne de comunicare, cum de Vasilyi Andreevici primeşte, şi încă la ananghie, o telegramă?).

Autorul îşi dinamitează, totuşi, propria convenţie (partea cu „Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici…“) cu o inocenţă ataşantă, punînd într-o scrisoare a lui A.I. un post-scriptum în care acesta vorbeşte despre partea dedicată „tualetului“ sovietic în cartea lui Vasiliy Andreevici, ceea ce s-ar califica uşor drept trimitere la Născut în URSS (deşi, după cum spuneam, formula preferată de Ernu trăieşte plenar din exploatarea ambiguităţii convenţional-ficţionale). La fel, scapă din cadrul prestabilit al acestei convenţii, făcînd o notă de subsol cu ediţia românească a Povestirilor din Kolîma, într-o scrisoare a lui A.I., şi cu Mihai Vakulovski, George State.. ca traducători ai versurilor şi fragmentelor de proză citate.  

Ultimii eretici ai Imperiului e o combinaţie năucitoare (şi, deci, fascinantă) între un set complet de locuri comune ale antropologiei, sociologiei, teoriei politice şi istoriei comunismului, repuse pe tapet în spiritul controversei (cum ar fi analiza comunismului ca religie politică, rolul intelectualităţii, mantelarea industriei PR ca pandant contemporan al funcţiei politruk-ului), de generalităţi (de soiul „Oamenii nu devin mai buni sau mai răi în funcţie de sistemul, regimul sau «închisorile» în care trăiesc. Sistemele totalitare, concentraţionare, reuşesc doar să scoată la suprafaţă partea bună şi partea rea, partea frumoasă şi partea urîtă a omului, de o manieră mult mai radicală şi mai directă.“) şi strălucitoare speculaţii de lectură literară şi sociopolitică (deja amintitele romane ale lui Ilf şi Petrov, Povestirile din Kolîma sau o minunată punere în paralel a marilor dileme politice româneşti, respectiv ruseşti – „Eu cu cine votez?“-ul caragialian contra „Ce-i de făcut?“-ului lui Cernîşevski şi Lenin) ori readuceri în prim-plan/răsturnări a feluritor „mituri fondatoare“ (de la pionierul-turnător Pavlik Morozov la Alexandra Kollontai).

  În care se arată de ce Vasile Ernu e un scriitor deştept  

Pentru că nu e un scriitor de anduranţă, de respiraţie largă şi cu abilitate constructivă – şi e conştient de asta –, Ernu fracturează discursul şi speculează pe spaţii restrînse, multe dintre elementele recurente (alcoolismul, în relaţie cu Născut în URSS, citirea lui Şalamov sau Ilf şi Petrov, teoria importanţei trenului în viaţa omului (post)sovietic şi manualul lui de funcţionare…) nu-şi răspund la distanţă decît tangenţial.

La modul ideal, Ultimii eretici ai Imperiului ar trebui citită drept o lansare în spaţiu (spaţiul dezbaterii publice) a unor idei „incomode şi (care) te pun pe gînduri“, drept o provocare ce se scrie, de fapt, a posteriori, odată cu reacţiile născute de ea (iată încă o diferenţă faţă de universul autosuficient al literaturii ficţionale propriu-zise). Mă tem, însă, că o parte din lumea culturală nu va lua decizia înţeleaptă, de a tăcea şi a nu se considera vizată, a vînzătoarei de supermarket criticate în aparteu.

Ultimul eretic în era spectacolului

„Eu nu fac divertisment“

Nu disidentii au invins comunismul, ci bisnitarii si hotii

Interviu de Iolanda MALAMEN din Ziua / 10 octombrie 2009

,,Mare atentie la dorinta noastra mi­metica de a fi ca Europa. In ultima perioada sunt mai sceptic in ce pri­ves­te aceasta obsesie “euro­cen­tri­ca”. Acest mimetism cultural are ris­cul sa produca un soi de cultura tau­tologica, adica sa produca “copii ro­manesti” dupa <<originale euro­pene>>”.

Vasile Ernu s-a nascut in URSS in 1971. Este absolvent al Facultatii de Filosofie (Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idee Arta Societate. A ac­tivat in cadrul Fundatiei Idea si al Fundatiei Tranzit, Editura Idea si Editura Polirom. A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom 2006, editia a II-a in 2007), si la Editura Ad Marginem din Rusia (2007). Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria.

ll Vasile Ernu, “Nascut in URSS” (Ed. Polirom – 2006), cartea ta de debut, pe langa meritele scriitoricesti incontestabile, are si meritul de-a vorbi in cunostinta de cauza despre utopia (cum o numesti) comunista, sovietica, in toata gloria, tragismul si destramarea ei.

Cartea a aparut intr-un moment potrivit si a avut o abordare diferita fata de curentul dominant. Eu am incercat sa pun “memoria la treaba” putin diferit. Dupa memorialistica oamenilor care au suferit enorm, dupa memorialistica tragica a unei categorii pe buna dreptate revoltata, eu am incercat sa scot in evidenta si alte zone. M-a interesat sa sondez viata de zi cu zi a comunismului, cu bucuriile si necazurile ei intr-o cheie ironic-nostalgica si nu cu ura sau dragoste. Si mai exista avantajul (dezavantajul) ca povestesc comunismul “de la mama lui”, adica varianta originala, sovietica. Imperiile nu te pot lasa indiferent, iar comunismul de tip sovietic a fost o utopie grandioasa care a produs multe fantasme, multa tragedie, dar si multe fenomene socio-culturale interesante. Comunismul a produs o experienta colosala, cu relele si mai putin bunele lui, iar aceasta experienta trebuie arhivata, inteleasa si reutilizata.

ll De ce inca intereseaza radiografiile URSS-ului?

Eu cred ca abia acum incepe cu adevarat sa ne preocupe si sa intelegem ce s-a intamplat cu adevarat in acel secol nebun. Eu vreau sa arat ca dincolo de ideologie, de represiune politica, de penurie, comunismul a fost o societate umana, facuta de noi, in care oamenii au trait, s-au iubit si urat, au baut si au dansat, au plans si s-au bucurat. Iar aceasta societate trebuie, inainte de a fi condamnata, sa fie inteleasa si asumata. Noi suntem o tara in care domeniile filosofiei si stiintelor socio-umane sunt putin dezvoltate. Functia de analiza si critica sociala pe care trebuie sa le indeplineasca aceste domenii-lipsa trebuia sa fie preluata de literatura. Asa s-a intamplat in multe tari. Din pacate literatura la noi si-a indeplinit doar partial aceasta obligatie.

l Ai optat (imediat dupa ’90) pentru venirea in Romania. O motivatie culturala? Una sociala? Sau in primul rand una care viza radacinile?

Poate este si o chestiune de destin. Anii ’90 inseamna in primul rand destramarea unei lumi, a unei societati, a unui areal socio-cultural. Anii ’90 au fost un soi de parastas unde in loc de bocitoare erau invitati lautarii. A fost o explozie a libertatii care avea in ea si multa inconstienta, continea si o puternica forta distructiva, irationala. In anii perestroikai, noi (basarabenii) am descoperit “originile nationale”, iar Romania devenise un soi de spatiu mitic. Citeam literatura romana inca din primii ani ai adolescentei datorita retelelor de librarii internationale care existau in URSS (Drujba/ Prietenia). Se gaseau carti din tarile comuniste, fireste. Era insa o mica problema: cartile in limba romana lipseau doar in Chisinau, asa ca trebuia sa fac naveta la Odessa sau Moscova ca sa achizitionezi ultimele aparitii. Imi amintesc cum am carat la varsta de 16 ani vreo cinci bucati de Istoria literaturii, a lui Calinescu. De atunci am un respect aproape “fiziologic” pentru acest critic. Am ajuns aici printr-o conjunctura de factori, de fapt: a cazut comunismul, se acordau burse pentru noi, iar eu eram chiar curios cum arata acest loc. Dezamagirea a fost dramatica, iar dupa o depresie profunda mi-am revenit si am inceput sa-mi insusesc noua mea Patrie ca pe o limba invatata la maturitate.

ll Dupa 20 de ani de la prabusirea URSS-ului, mai porti cu tine ceva din pacatele lui?

In mine locuiesc aceste trei Patrii: URSS, Romania si Basarabia. Fiecare contribuie si cu bunele si cu relele lor. Uneori intra in conflict. Eu sunt profund convins ca nu exista ceva fundamental rau si ceva fundamental bun, ci exista libertatea fiecarui om de a da un anumit sens unui lucru, puterea de a reva­lorifica si transforma lucruri si fapte. Deseori tragediile sunt cele care ne salveaza, iar ceea ce aparent pare fericire ne poate distruge. Marele dez­a­vantaje pot fi transformate cu putina minte in excelente atuuri.

ll Scrii undeva ca Ostap Bender este eroul tau literar preferat. Ce erou s-ar potrivi acestei perioade?

Am doua capitole in noua carte dedicate acestui model al eroului de tranzitie. Interesant e faptul ca tipologia de tip speculant/bisnitar ne arata ca el este unul dintre putinele grupuri care au stiut sa comunice cu regimul comunist. Ei au gasit un truc ingenios de a fenta regimul. Nu disidentii au invins comunismul, ci bisnitarii si hotii. Uitati-va la cei care conduc fostele tari comuniste. Vedeti vreun Soljenitin sau Goma, vreun Saharov sau Doina Cornea?

ll Nu, nici macar… in departare.

Puterea a fost preluata de urmasii lui Ostap Bender, cel care stia “aproximativ 400 de metode relativ cinstite” de a pune mana pe “valoarea monetara a institutiilor statului lipsite de aparare”. Pentru ei regimurile se schimba ca si cum nu ar fi existat, fiindca ei stiu cum e sa “procuri si sa expropriezi fonduri”, singurul lucru care conteaza cu adevarat in ziua de azi.

ll Mai spui de asemenea ca “utopia a luat o pauza”. Asta s-ar putea traduce oare prin “istoria se repeta”?

Istoria intotdeauna se repeta numai ca “nu mananca din acelasi blid”. Hegel ne invata ca istoria vine la inceput sub forma unei tragedii si se repeta sub forma unei farse. Eu interpretez aceasta spusa in felul urmator: parintii mei au trait Gulagul sub forma unei tragedii, eu traiesc Gulagul sub forma unei farse, pe care o numesc Glamour Gulag. De represiune si suferinta nu scapam niciodata: stapanii se schimba, sclavii raman aceiasi. Totul depinde cum ne gestionam viata, ce compromisuri suntem dispusi sa facem in raport cu acesti noi “tortionari soft”. Sa nu uitam, de asemenea, ca deseori sclavii sunt cei care-si manipuleaza stapanii. Co­munismul de tip sovietic, intr-adevar, a luat o pauza, insa o mana invizibila oricand il poate porni. Insa, daca utopia va lua o pauza atunci va fi cu adevarat tragic. Cand nu exista utopie si vis, nu mai exista viitor, iar cand viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea si intram in era tautologiei si a functionarii mecanice. Daca vrem sa traim si nu sa functionam, atunci suntem condamnati sa producem utopii. E una din convingerile mele majore.

ll Exista prejudecati si bariere reciproce intre Romania si Basarabia? Pot fi depasite?

Bucuriile vin si trec, ingrijorarile raman. Exista multe prejudecati si bariere in relatia dintre cele doua. Ele pot fi depasite insa necesita mult efort. Ele vin mai ales din lipsa de cunoastere. Deseori se lucreaza cu clisee, cu lucruri “de la sine intelese”. Avem un mare deficit de cunoastere reciproca, lipseste foarte multa informatie si deseori lucram cu fantasme si romantisme desuete.

ll Nostalgia este un strigat patetic, continuu in literatura rusa, spre exemplu. Mai are ea astazi forta de-a se face auzita?

Ma scoate din sarite modul in care un concept, un sentiment precum “nostalgia” este politizat si utilizat de noua ideologie dominanta. Asa cum primii bolsevici politizau dragostea si moartea, acum vin noii politruci si politizeaza, anatemizand, nostalgia. Nostalgia, alaturi de iubire, ura, speranta, credinta este unul dintre cele mai puternice si profunde sentimente umane. S-a decis la centru ca nu e bine sa fii nostalgic, este interzis fiindca-i periculos…. Si dragostea nu e periculoasa? Cum ar spune un erou preferat: Jos mainile murdare de pe nostalgia mea! Daca scoatem nostalgia din literatura si arta nu mai ramai decat cu fabrici si uzine, adica cu suportul lor pur material. Nici o minte normala nu este nostalgica dupa comunism sau capitalism, ci dupa viata trecuta. Nostalgia tine de timp, nu de geografie, loc sau ideologii. Nostalgia este unul dintre cele mai profunde sentimente umane.

ll Iti va aparea la Polirom o noua carte. O continuare a cartii de debut? Cartea se numeste “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Putem vorbi de o continuare a primei carti, cu toate ca este altfel structurata, altfel gandita. Insa sunt multe teme preluate, amplificate si dezvoltate. Este o carte subversiva, care are ca scop nu rostirea unor adevaruri, ci punerea unor intrebari care sa te enerveze si sa te puna pe ganduri.

ll Este in momentul de fata literatura romana o literatura deschisa spre Europa?

 O deschidere presupune o circulatie in ambele sensuri. Copia este intotdeauna un “fals” si de o valoare minora. In culturile traditionale era apreciata “repetitia”, in cultura moderna este cotata doar “diferenta”, “noul”, iar repetitia nu mai prezinta interes. Nu trebuie sa renuntam asa usor la “vampirismul nostru”, ci trebuie doar sa-l utilizam.

Ernu la Institutul Blecher

Komartin m-a invitat sa citesc din noua mea carte alaturi de Ilies Gorzo. Iata si primele reactii (de pe siteul http://institutulblecher.blogspot.com/ ).

lectura

Vasile Ernu îşi prezintă în avanpremieră romanul, Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Polirom. Cartea îşi propune să pună în discuţie “tot felul de idei şi de obsesii”; o carte despre tehnicile de rezistenţă în comunism, dar şi în capitalism. Genul epistolar, spune Ernu, e foarte bun, fiindcă epistolele îţi permit să lucrezi cu actualitatea, fiind totodată şi o formă de dialog. Perioadele cele mai fecunde pentru genul epistolar au fost perioadele de tranziţie (de exemplu, Imperiul Roman în destrămare). Ce scriu eu, afirmă Ernu, e mai aproape de eseu – “pornesc întotdeauna de la un set de problematici pe care vreau să le pun în discuţie”. Şi “micile istorii cotidiene spun cel mai mult despre o societate”. Apoi vorbeşte despre alcool (în societatea sovietică) şi droguri (în lumea capitalistă) ca “deconectanţi” / la fiecare societate răspunzi printr-un anumit gen de stimuli. Iar poezia vine să rezolve o problemă foarte importantă – cum să reuşeşti să rămâi liber într-un spaţiu concentraţionar, într-o lume ce îţi răpeşte toată libertatea. Ergo, împotriva dezumanizării, poezia este “a cincea nevoie fundamentală”. Urmează lectura din versurile inserate la începutul şi la sfârşitul romanului, precum şi un scurt fragment din cap. 38, despre “funcţia” băuturii la ruşi şi la occidentali. Urmează Gorzo, cu o lectură scurtă şi ceva mai liniară decât ne-am fi aşteptat.
Gabriel Daliş deschide discuţiile apreciind că Ernu face o literatură “100 % convingătoare”, uşor de asimilat de la prima lectură. Comparaţie cu Ludmila Uliţkaia (băutura ca formă de salvare). Genul de epistolar din care s-a citit îi aminteşte şi de un text al lui Harms. Ca formă de ritual, alcoolul e pentru ruşi ce e arta ceaiului pentru japonezi. Despre Gorzo – poetul nu se trădează niciodată pe sine, îl regăseşti cu totul în textele lui.
Mihai Duţescu admite că proza lui Ernu nu e chiar pe gustul lui, dar se arată fascinat de felul în care Ernu controlează discursul şi de tehnica acestuia. Reversul medaliei – îl deranjează că V.E. încearcă mereu să epuizeze o temă (în felul marilor clasici ruşi), o face admirabil, nu însă îndeajuns de parcimonios şi de subtil: nu lasă “nişte spaţii vagi în care cititorul să-şi desfăşoare imaginaţia”. Poezia inserată în Ultimii eretici… e antilirică, butucănoasă, curge sacadat – nu aş fi preferat, admite Duţescu, “un poem muzical şi foarte stilizat”. Ernu lucrează cu elemente clasice, “înfipte bine în conştiinţa noastră”. Poezia lui Gorzo îi place, deşi “sunt complexat de faptul că fiecare text are şi un subtext, pe care nu îl prind”. Ironia, parodicul şi metalimbajul nu i se par “o grozăvenie” (“E o mască, Mihai”, îi dă replica Gorzo), dar e foarte bun când merge pe absurd. Tehnica lui Ilieş e superbă, finalurile – previzibile (ca-n “capul lui mişu vrem”), dar la el fiecare text îşi are structura şi lucrurile lui de fineţe. Duţescu: “eşti inspirat când scrii?”. Gorzo: “inspiraţia poate fi provocată, important e să lucrezi mult pe text.”
Ioan Peia, pentru prima dată la Institutul Blecher: “sunt pasionat de cei care tratează poezia ca pe un joc, pentru că poezia a obosit un pic şi trebuie reformulată”, cel mai fericit mod de a o face fiind prin intermediul umorului practicat de poeţi ca Ilieş Gorzo sau Leon Wahl. Ioan Peia declară că îl admiră pe Gorzo pentru formulările originale. El porneşte de la o realitate accesibilă pe care o priveşte dintr-un unghi cu totul nou. Există o oarecare “aparenţă de neseriozitate”, în spatele căreia sunt lucruri foarte bine surprinse şi spuse, nu este superficial, ci are gravitate. La Ernu, Ioan Peia apreciază scrierea inteligentă, cu aluzii şi metalinkuri la marea literatură. Stilul lui Ernu e extrem de bine aşezat, iar scriitura inteligentă conturează un fel de “almanah al obiceiurilor sociale”.
Sorin Despot – la Ernu, alcoolul e un pretext pentru nişte idei care merită o discuţie mai largă. Textul citit l-a făcut curios şi se întreabă dacă miza textului rămâne în zona comparativismului cultural sau merge mai departe. “Mi-a plăcut foarte mult ce am auzit”. Gorzo le poate părea unora “un artist al băşcăliei”, le poate părea facil, dar face lucruri savuroase. Se vede că textele sunt lucrate, şlefuite, Despot apreciind la Gorzo “capacitatea de empatie pentru tot ce e-n jur”. Ioan Peia intervine subliniind că acesta e paradoxul la Gorzo, pentru că ironia presupune de obicei lipsă de empatie.
Adrian Diniş: la Ernu, miza e “în toate explicaţiile de subsol”, merge pe un clişeu (alcoolul la ruşi) pe care îl dezvoltă problematizând. Ernu i se pare că aduce cu Martin Page. Despre Ilieş G.: “nu mă interesează dacă stă pe text un an sau o secundă”. Diniş crede că “aluzia livrescă strică totul”, fiind o aluzie foarte facilă (jocurile de cuvinte şi aluziile ironice merg pe un pattern clişeizat). “tribut dianei geacăr” i s-a părut însă un poem foarte reuşit.
Scurte intervenţii ale autorilor. Gorzo răspunde la o întrebare a lui Mihai Duţescu recunoscând că în “anabasis” a inserat fragmente din “Geografia distractivă” de Aureliu Leca. “În textele lungi trebuie să folosim instrumentele eposului.” Ernu, replică la Diniş: eroii cărţii vor să pună în discuţie clişee pe care să le răstoarne, fiind nişte “eroi periferici” prin excelenţă.
Gelu Diaconu: “eu am o mare problemă cu proza feliată pentru a fi citită în public”, pentru că sensurile tind să fie deturnate. Aşadar, abia după ce va apărea cartea se va putea vorbi despre ea. În legătură cu lucrurile exprimate mai înainte: nu poţi trata cu parcimonie o temă ca alcoolul. “Poţi atinge şi ironia şi gravitatea existenţială vorbind despre băutură”. Gorzo este tipul de scriitor care îşi ascunde temele, deşi ele pot părea “la vedere” (remarcând tema morţii, tema sacrificiului şi trimiterea la existenţialism în “simone d. beauvoir”).
În încheiere, neobositul Gelu Vlaşin declară că îi place scriitura lui Ernu, una foarte ancorată în real, de mare impact. “M-a surprins la debut” cu o carte în care nu găseai “dezechilibrul specific debutanţilor din Ego. Proza”, fiind fascinant la nivelul coerenţei şi al coeziunii discursului. Gorzo e un parodiator ce “cochetează cu ludicul”, fiind de aceea înrudit cu V. Leac. “Ilieş Gorzo nu e un poet extraordinar, e un poet necesar”. (Cl. K.)

CEALALTĂ EUROPĂ: Intelectualii Rusiei

„În Rusia de azi nu există o mare literatură“

Vasile ERNU in dialog cu Alexandr IVANOV, interviu aparut in Observator cultural, Nr. 480 din 25.06.2009. Titlul aparitine revistei OC. In ce priveste situatia literaturii ruse azi sint mai aproape de Lev Danilkin (un interviu mai jos) decit de Sasha Ivanov. Ivanov ramiine insa una din cele mai sclipitoare minti pe care le-am cunoscut in Rusia. Lectura placuta.

Despre Alexandr Ivanov am auzit prima dată la Frankfurt. Boris Groys, cunoscutul filozof şi estetician, profesor la Karlsruhe şi autorul faimoasei cărţi, Stalin – opera de artă totală, mi-a povestit despre el lucruri impresionante. Saşa Ivanov nu doar că face parte dintre acele puţine „minţi sclipitoare“ care au mai rămas în Rusia postsovietică, ci este cel care a reuşit să aducă în dezbatere teme majore, într-o perioadă în care marea parte a intelighenţiei ruse era fascinată de Kremlin şi se ocupa doar de „acumularea“ de capital şi funcţii. Saşa Ivanov a reuşit, în calitatea sa de editor şi „intelectual public“, să descopere autori, să-i impună şi chiar să producă adevărate fenomene literare şi cultural-politice.

De unde să începem? Hai să vorbim puţin despre contextul cultural postsovietic, despre ce înseamnă el şi care este situaţia actuală a culturii ruse.

Întrebarea cea mai dificilă: cînd a început acest „acum“ al contextului rusesc contemporan (cultural, politic etc.)? Mi se pare că, la un moment dat, sintagma „postsovietic“ a încetat să mai descrie fenomenele care aveau loc atît în Rusia, cît şi în Ucraina, România, Polonia. Acest termen s-a învechit, deşi mulţi dintre noi, din obişnuinţă, îl mai folosim încă. De pildă, acum patru ani, cînd am vizitat Bucureştiul, m-am dus să văd Muzeul Ţăranului Român, iar după ce am admirat geniala colecţie de icoane pe sticlă, de sculpturi în lemn şi alte adevărate capodopere, am descoperit că la subsol era o expoziţie, care avea ca temă atrocităţile comunismului românesc şi consecinţele acestuia (care a avut ca finalitate distrugerea culturii vechi, ţărăneşti, tradiţionale). M-a mirat foarte tare antisovietismul primitiv, „rugos“ oarecum, al acelei expoziţii. La fel cum ar fi arătat o expoziţie, bunăoară, a procesului „parcelării“ pămînturilor în Anglia secolului al XVI-lea: fotografii cu sărăntoci, spînzurători cu vagabonzi (foşti proprietari comuni de pămînturi), decrete regale de prigonire a cerşetorilor, ruine ale satelor abandonate etc.

Convingerea mea este că perioada postsovietică a încetat în Rusia atunci cînd „antisovietismul“ a încetat să mai fie un instrument eficient în formatarea unui proiect al unui „viitor dorit“. Cu alte cuvinte, perioada postsovietică s-a epuizat atunci cînd a devenit limpede că „starea postsovietică“ a încetat să mai aibă, vorba lui Marx, funcţia unei culturi unificatoare; nu mai avea rolul „iluziei interesului comun“ pe care anticomunismul, fără-ndoială, l-a jucat de-a lungul unui întreg deceniu (de la finele anilor ’80 pînă către finalul anilor ’90) în existenţa ţărilor noastre, dar şi în conştiinţa mea personală, politică şi culturală. De pe la finele anilor ’90, contextul rusesc începe să se modifice – deşi în spaţiul literar domină pînă azi direcţia postsovietică, postmodernistă, postconceptuală (Pelevin, Sorokin, Prigov, Rubinstein, Tolstaia). Dar, la jumătatea anului 2000, apar în scenă neorealiştii (Uliţkaia, Kabakov, Slavnikova, Prilepin, Sadulaev) şi neomoderniştii (Limonov, Elizarov, Boiaşov). În paralel, la noi cel puţin, scade treptat interesul faţă de „postmodernismul“ filozofic şi creşte apetitul pentru cunoaşterea „pozitivă“ (sociologie, antropologie, istorie).

Putem vorbi despre o transformare radicală a culturii ruse de după destrămarea imperiului sovietic?

Să spun că, la ora actuală, cultura trăieşte oarece transformări serioase nu pot. Mai degrabă e vorba de o pauză. Iar pauza aceasta s-a instalat cîndva, în anii ’70, odată cu expansiunea lentă a postmodernităţii. Lucrul acesta e pus în legătură cu anul 1968, cu evenimentele de la Paris, dar momentul esenţial îl constituie victoria mişcărilor de eliberare naţională în ţările lumii a treia. Această victorie a pus aceste ţări în faţa unei dileme: către cine să se îndrepte? către SUA sau către URSS? Configuraţia duală a lumii dicta implicit necesitatea de a evada din această schemă rigidă. Soluţia a fost în postmodernism, în încercarea de a evita opoziţiile prea tranşante, care definesc de secole cultura. Cotitura postmodernistă a avut loc, iar pînă în acest moment cultura nu a reuşit să scape din această capcană. Starea asta de lucruri nu a fost tulburată nici de moartea URSS-ului, nici de 11 septembrie. Dimpotrivă, ele nu au favorizat formularea unor mari problematici, ci au provocat o atomizare a celor deja existente.

Nu m-aş încumeta să spun că se întîmplă ceva care poate să depăşească această pauză. Nu sînt deloc convins că actualele procese culturale pot provoca explozii, că pot curge precum o cascadă sau sînt în stare să provoace o nouă renaştere. În Rusia secolului al XX-lea, au existat doar trei explozii culturale. Prima, evident, a fost cea definită drept „Epoca de argint“. Apoi, la începutul anilor ’20 – legat de manifestările stilului sovietic –, avangarda istorică, constructivismul, formalismul. În anii ’30, toate acestea suferă cunoscutele transformări care se revarsă în anii ’40 în „stilul imperial“. Atunci, în locul universalismului revoluţiei mondiale vine stilul imperialist-stalinist. Dar cel mai interesant şi, de fapt, ultima renaştere culturală s-a consumat la noi în epoca brejnevistă, aproximativ de la finele anilor ’60 pînă la începutul anilor ’80. Se manifestă în filmele lui Tarkovski, precum şi în primele filme ale lui Mihalkov şi Gherman. În sfera umanistă activează Lotman, Averinţev, Mamardaşvili, Gasparov. Simultan, apar germenii rockului rusesc. În literatură apare fenomenul numit „Naş sovremennik“ („Contemporanul nostru“), cînd, în scurt timp, în aproape doi-trei ani, apar cîteva romane geniale: Peştele-rege de Astafiev, Despărţirea de Matiora a lui Rasputin, Lad de Belov. Atunci au fost scrise cele mai valoroase opere ale lui Abramov, Trifonov, Bitov. În pleiadă e şi Brodski, chiar dacă deja în emigraţie, el aparţine aceluiaşi fenomen. Epoca asta poate fi denumită „elinism tardosovietic“. Vorbind mai pe larg, amurgurile imperiilor nasc sinteze culturale incredibile. Să ne amintim doar de Imperiul Austro-Ungar, imediat după Primul Război Mondial, sau de Imperiul Britanic din anii ’40.

Practic, Rusia trăieşte din inerţia acelei moşteniri a exploziei culturale din epoca tîrzie a brejnevismului. Şi trebuie menţionat că explozia asta este parte dintr-un proces global mai amplu – e vorba şi de arhitectura industrială a periferiilor marilor oraşe, precum şi de întreaga infrastructură de care ne folosim şi azi. Paradoxal, epoca brejnevistă, pe care o numim de stagnare, a stimulat apariţia unei renaşteri culturale incredibile. Rezultatul cultural al Rusiei gorbaciov-elţînist-putiniene nici nu se poate compara ca amploare cu ceea ce s-a produs în anii ’70. Cu toate libertăţile, cu apariţia tuturor noilor instituţii, a comunităţilor culturale şi a noilor forme care au venit în ultimii ani. Epoca actuală se manifestă nu doar în plan economic, ci şi în sfera culturală, ca o epocă-receptor ale cărei energii sînt irigate de anii ’70. Iar fenomenul nu este valabil doar pentru Rusia, anii ’70 au fost productivi în întreaga lume. Optimismul şaizecist a caracterizat, într-o formă sau alta, toate ţările care au participat în mod activ la cel de-al Doilea Război Mondial. Optimismul a cedat locul pesimismului deceniului al VII-lea, aş-teptările metamorfozelor sociale şi germenii revoluţionari s-au dus pe apa sîmbetei, iar cultura, la rîndu-i, a reacţionat prin apariţia de capodopere. Capodopere stranii, cam decadente, dar care amintesc foarte bine de exemplele cele mai reuşite ale culturii epocii moderne.

Ai demarat un proiect devenit faimos, editura Ad Marginem. Ai început în anii ’90 cu nonfiction, cărţi de nişă, „carte intelectuală“, cu o ideologie bine definită. În acei ani eraţi o editură „elitnaia“. Odată cu anii 2000, după ce aţi început să editaţi literatură, aţi produs cele mai mari scandaluri culturale. V-aţi transformat din acea editură mică în cea mai mediatizată editură din Rusia, cu toate că scoateţi în jur de 60 de cărţi pe an. Cum a decurs totul?

De bună seamă, am cam făcut „gălăgie“. Toate s-au petrecut într-un mod neaşteptat. Din 1998 editam puţin cîte puţin şi ficţiune: Pavel Pepperştein şi Sorokin (conceptualişti). Apariţia în 1998 a celor două volume de Sorokin şi a romanului Iubirea mitogenetică a castelor de Anufriev şi Pepperştein (iniţiatorii şi liderii grupului „Hermeneutica medicală“) au marcat începutul unei noi perioade. În 1999 am editat Slănina albastră de Sorokin. Către 2002, tirajul ei atinsese 30.000, dar adevărata lovitură s-a dat cînd gruparea de tineret pro-Kremlin (care se numea „Cei ce merg împreună“, acum se numeşte „Ai noştri“) a organizat în centrul Moscovei o acţiune de protest împotriva lui Sorokin (scopul ei era să atragă atenţia opiniei publice asupra pregătirii, la Teatrul Balşoi, a operei Copiii lui Rozenthal, pentru care Sorokin scrisese libretul). Acest grup a pus la cale ceva intermediar între o acţiune contemporană de artă şi un miting politic: pe fundal de Ceaikovski (o arie din Evgheni Oneghin), nişte bătrînele aduse de lîngă Moscova trebuiau să rupă cărţile lui Sorokin şi să le arunce într-un enorm vas de WC instalat în faţa Teatrului Balşoi. După ce acest „spectacol“ a apărut pe toate posturile de televiziune centrale, s-a pornit ceva cu adevărat absurd: eu şi colegul meu Kotomin am început să fim intervievaţi de jurnalişti de la televiziuni şi posturi de radio, iar cărţile au început să fie cumpărate de oameni străini nu doar de conceptualism, ci chiar de literatură ca atare. În paralel cu asta, eram chemaţi la poliţie, deoarece împotriva noastră şi a lui Sorokin erau deschise dosare pe motiv că „diseminăm literatură pornografică“. În acelaşi timp – în iunie –, romanul Domnul Hexogen al lui Alexandr Prohanov, apărut tot la noi, primeşte prestigiosul premiu National Bestseller, iar Cartea apei, scrisă de Eduard Limonov, aflat în puşcărie pe motive politice, obţine cel mai elitist premiu al Rusiei, premiul „Andrei Belîi“ pentru cea mai bună carte de proză a anului.

Imediat, editura Ad Marginem, formată din doi oameni (Alexandr Ivanov şi Mihail Kotomin), devine cea mai mediatizată din Rusia. A nu se uita că eram şi rămînem o editură de stînga, care editează cartea lui Slavoj Zizek despre Lenin, textele lui Foucault şi Benjamin, proză contemporană social-critică rusească, precum şi traduceri (Aldo Nove – despre victimele culturii de masă, Christian Kracht, Ingo Schultze, Will Self). În 2003, edităm cartea antiputiniană a ziaristei Elena Tegubova, Bancurile cucuvelei din Kremlin, care a avut un succes răsunător (peste 250.000 de exemplare vîndute). Cu toate astea, nu ne-am îmbogăţit deloc (o mare parte din banii încasaţi s-au volatilizat pe motiv că nu aveam contabilă proprie), dar firmele care lucrau cu ridicata, avînd de-a face cu nişte nechibzuiţi ca noi, au tras lozul cel mare. O ultimă mare lovitură am dat cu editarea în 2005 a romanului jurnalistului de televiziune Serghei Dorenko, 2008, în care scriitorul îl reprezenta pe Putin în chip de thao şi prezicea criza politică a anului 2008. Dacă e să fac referire la ultimii ani, pot spune că cele mai de succes cărţi au fost cele două romane ale lui Zahar Prilepin, San’kea şi Patologii, precum şi romanul lui Mihail Elizarov, Bibliotecarul. Acesta din urmă a primit în 2008 premiul Russian Booker, cel mai prestigios premiu literar din Rusia. În ceea ce priveşte literatura nonficţională, pot spune că am avut succes mediatic cu volumul lui Lev Danilkin, Omul cu oul (o biografie beletristică a scriitorulu Alexandr Prohanov), care a intrat simultan în shortlist-ul a două premii – Big Book şi National Bestseller.

În Rusia există trei premii literare foarte importante: Rusian Booker, Big Book şi National Bestseller. Joacă aceste premii un rol important în vînzarea de carte sau au un rol pur simbolic, de prestigiu?

Dintre cele trei, Big Book oferă cei mai mulţi bani (100.000 de dolari pentru locul 1, 50.000 de dolari pentru locul 2, 30.000 pentru locul 3), Russian Booker – cea mai mare vizibilitate mediatică, National Bestseller – doar asistenţă mediatică (bani, destul de puţini). Premiile din ultimii cinci-şase ani au început să influenţeze tot mai simţitor vînzările, precum şi cuantumul drepturilor de autor, dar şi celebritatea în mass-media. Tirajele cresc în medie de trei-cinci ori. Nu e de neglijat nici rolul reacţiilor internautice asupra cărţii (care, de fapt, sînt infinit mai spectaculoase decît cele din reviste sau ziare) după premiere. Dacă internetul votează „pentru“, cartea poate deveni un veritabil bestseller (iar în cazul Rusiei, aceasta poate însemna şi tiraje mai mari de 100.000 de exemplare). Iată un exemplu: Bibliotecarul a apărut în 2007 (5.000 de exemplare), iar tirajul s-a epuizat într-un an. După ce cartea a fost premiată, am vîndut într-o lună 10.000 de exemplare şi estimăm să mai vindem încă tot atît.

Dar cum se vede piaţa de carte în ansamblul ei?

O să mă refer la situaţia editorială autohtonă. Ca şi în alte ţări, la noi au apărut corporaţii editoriale-gigant (EKSMO, ACT, ATTICUS), care înghit pur şi simplu editurile mici şi momesc autorii şi redactorii acestora. Bunăoară, pe Sorokin al „nostru“ l-a cumpărat ACT, ca şi pe Prilepin. Editurile noastre mici sînt şi mai vulnerabile în faţa pieţei globale decît cele din lumea occidentală, deoarece noi trăim într-un stat „corporatist“ neoconservator, a cărui ideologie se bazează pe simbioza dintre piaţă şi un naţionalism agresiv (ceea ce la prima vedere e o contradicţie, în realitatea însă nu e aşa). În consecinţă, programele de susţinere a micilor întreprinzători sînt inexistente, granturile lipsesc, iar ajutorul merge spre corporaţiile editoriale (care, în opinia funcţionari-lor statului, sînt singurele „capabile de concurenţă“ în situaţia pieţei globale), deşi, pe plan internaţional, editura Ad Marginem este infinit mai cunoscută decît, spre exemplu, ACT. Cu toate astea, încercăm să supravieţuim – din contul economiilor făcute, din reducerile de cheltuieli şi, fireşte, ne ajută şi experienţa (totuşi, avem 15 ani de supravieţuire în spate…).

A existat la noi, în ultima perioadă, o discuţie în jurul temei „marii literaturi“, de care şi Rusia e obsedată. La noi, cînd se spune „marea literatură“, „marile teme“ ale literaturii, cei care domină sînt clasicii ruşi. Ce se mai întîmplă cu „marea literatură“ rusă? Există, în continuare? mai este ea posibilă?

Dacă există o mare literatură în Rusia actuală? Răspunsul meu e: nu. Nici Tolstoi, nici Dostoievski nu se mai văd acum la orizont. Cel puţin, nu în cohorta scriitorilor activi acum. Tocmai de aceea, e cel puţin comică autoevaluarea lui Sorokin – el se fotografiază adesea avînd în fundal portretul lui Tolstoi, pe care nu ratează niciodată să-l numească drept principalul mentor. E ridicol, pentru că Tolstoi a creat un nou spaţiu mental, autonom, a venit cu o experienţă inedită, în timp ce Sorokin demontează astfel de spaţii şi e lipsit de orice gust pentru metafizică. În Rusia nu sînt scriitori de talia unor Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Jonathan Franzen. Sorry, chief… Există însă nişte beletrişti destul de buni şi „realişti critici“ (Uliţkaia, Pelevin, Prilepin), există o linie gogoliană, leskiană – Bojaşov, Elizarov, Adolfîci. Pot apărea în Rusia figuri aidoma celor amintite din literatura universală? Prognoza mea nu poate fi decît pesimistă. Eu cred că literatura a pierdut enorm din cauza dispariţiei în epoca lui Putin a ceea ce numim „spaţiu public“: teritorii pentru discuţii politice şi estetice libere. Lumea a pierdut exerciţiul discuţiilor publice, dar literatura rusă cea mare, aidoma cu cea franceză sau americană, e produsul acestor dezbateri publice, profunde, intense, a revoluţiilor antropologice, a mişcărilor sociale. În Rusia a dispărut, practic, sintagma „intelectual public“, nivelul polemicilor mediatice este foarte scăzut, iar liderii din mass-media naţionali lipsesc cu desăvîrşire – precum The Guardian, The New York Times, Le Monde – iar mai presus de toate, gîndirea critică de natură politică este inexistentă. Pun aceste fenomene negative în legătură directă cu regimul Putin şi în raport cu slaba reacţie a sferei publice din perioada tardosovietică. În plus, intelectualul rus nu are încredere în eficienţa discursului critic contemporan.

Eşti pesimist. Unul dintre prietenii noştri, cunoscutul critic literar Lev Danilkin, susţine că Rusia n-a mai produs atîta literatură bună din perioada „Epocii de argint“.

Trăim, oricît ar părea de paradoxal, în vremuri fertile. Sîntem copiii unui imperiu prăbuşit. Aminteşte-ţi de înflorirea prozei austro-ungare (de după declinul imperiului habsburgic) – Musil, Broch, Kafka, Zweig. Intuiesc că asistăm la naşterea unui „ceva“. Se fac simţite semnele, sînt tendinţe. Catastrofele, de regulă, oferă un sol fertil culturii. Noi, ruşii, am suferit o uriaşă înfrîngere, dar asta este şi fericirea noastră, speranţa pentru viitor. Cum a remarcat absolut fantastic Heidegger, unde e fundul prăpastiei, acolo se naşte nădejdea.

Cum vezi tu noul discurs al intelighenţiei ruse postsovietice? Urmărindu-l, am deseori senzaţia că, după căderea imperiului, intelighenţia şi-a pierdut o anumită „identitate imperială“, iar privit dinspre periferia Europei, pare că nici modelul sovietic nu mai funcţionează, dar nici unul nou nu s-a produs. Care este această nouă identitate care se construieşte? Există noul proiect?

E foarte dificil să spun ceva despre discursul critic al intelectualului rus. E foarte importantă aici şi poziţionarea lui faţă de convenţionalul termen „Occident“. Discursul imperial al lui Putin („democraţie suverană“) este un amestec de naţionalism (antioccidental) şi apologie a hiperconsumului (în fapt, un occidentalism primitiv, al dorinţei de a trăi în paradisul consumerismului). Intelectualitatea rusă mai evoluată încearcă să-şi definească o identitate autonomă, în opoziţie cu orientările la modă, orientate spre consum. Dacă e să mă exprim mai frust, intelectualul din Rusia actuală este împotriva lui Putin, cu al său naţionalism, dar şi opozant al liberalismului de dreapta, e ostil şi anticomunismului, şi antisovietismului de „piaţă“. Totodată, intelectualii au o atitudine critică în privinţa „eurointegrării“ în spiritul celor propuse de Merkel şi Sarkozi – a „noilor europeni“ („gemenii“ polonezi, Ucraina „portocalie“). E vorba despre căutarea a ceea ce am putea numi „altă europenitate“, punînd accentul pe ceea ce colegul meu Mihail Kotomin a numit „buzunarele Europei“ – dar nu în sens de depozitare a banilor, ci în cel al definirii unor locuri şi ţări întregi, ascunse de euroidentitatea cunoscută; e vorba de acea Europă care se priveşte pe sine însăşi din interior şi, de aceea, nu e percepută din afară ca aparţinînd „Europei“. De aceea, încă e important fenomenul „europenităţii ruseşti“ ca un fel de „altă europenitate“. Să amintesc aici figuri precum cea a lui Alexandre Kojeve, cel care l-a făcut cunoscut pe Hegel francezilor; Rodcenko, Maiakovsky, formaliştii; Mandelştam cu al său cult pentru arhaismul european întruchipat de Dante; poetul simbolist Veaceslav Ivanov, traducătorul lui Eschil şi cîntăreţul extazurilor dionisiace; bizantinologii ruşi, Lazarev, Averinţev; filozoful georgiano-rus Merab Mamardaşvili, autor al unor texte, în anii ’70-’80, despre Proust, Kant, Decartes, şi mulţi alţi „ruşi europeni“.

Dar care mai este relaţia dintre intelighenţie şi politică? În România există o puternică tendinţă de depolitizare. Tradiţional, intelectualitatea română se află într-o stare neconflictuală cu puterea şi o critică doar atît cît îi permite ea sau atît cît să nu-şi rişte privilegiile: deci, fie se plasează în apropierea surselor de influenţă şi bani, fie e „apolitică“. Pe de altă parte, puterea nu are nevoie de ea, căci ea lucrează doar cu „tehnocraţi politici“, aşa că o foloseşte pur decorativ. Fireşte, este punctul meu de vedere. Care este situaţia în Rusia la acest capitol?

În Rusia, raporturile intelighenţiei cu puterea corespund întru totul descrierii tale. E vorba, pe de-o parte, de „experţi“, iar pe de altă parte, de „manageri“, care stau foarte aproape de banii publici. Toţi cei de dreapta s-au lăsat seduşi de Kremlin, la fel şi cei de stînga; a rămas aşa-zisa „demşiza“ (democraţi schizofrenici) – nişte forţe de extremă dreapta, anticomuniste, care critică puterea numind-o „poliţie politică sîngeroasă“. Cu nici o grupare dintre cele amintite nu mi-aş dori să mă identific. Rămîne un soi de „ciucă în buzunar“ şi rămîn, de asemenea, mici comunităţi critice, de genul grupării din jurul revistei Hudojestvennyi Jurnal (Moscow Art Magazine), condusă de Viktor Misiano, şi gruparea de orientare marxistă, condusă de Boris Kagarliţky. Iar pe lîngă acestea aş mai aminti şi comunitatea de stînga de pe lîngă librăria Falanster, unde se organizează sistematic dezbateri în cadrul „Universităţii muncitoreşti“.

Depolitizarea a avut loc, fără îndoială. S-a creat un monopol asupra politicii anumitor forţe, de aceea politica drept teren de confruntare deschisă şi sistem comun a dispărut. Avem de-a face cu un tip anume, caracteristic diverselor sfere sociale: funcţionarul administraţiei de la Kremlin, top-managerul marilor corporaţii, reprezentantul trupelor speciale, birocratul de stat etc., oameni care se plimbă în costume scumpe, italieneşti, care conduc maşini luxoase, discută cum să-şi petreacă finalul de săptămînă undeva, în Dubai, într-un hotel de 2.500 de euro pe noapte. Astfel de oameni nici nu-şi imaginează că poţi să-ţi susţii un punct de vedere, că pentru asta recurgi la dezbateri, concurenţă, sînt incapabili să asculte argumentele celuilalt. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Politica pentru astfel de indivizi este un PR al tehnologiilor de mare complexitate sau un trash absolut. Această politică n-are de-a face cu umanismul, iar politica managerială este de-a dreptul barbară, antiprofesională, şi asta, pentru că managerul nu e cîtuşi de puţin un profesionist. Numai o criză foarte profundă mai poate schimba starea asta de lucruri. Şi asta nu doar la noi. Cînd toate aceste cohorte vor simţi că pămîntul le fuge de sub picioare, de-abia atunci ne-am putea aştepta la ceva schimbări. S-ar putea ca politica să revină în sfera umanismului şi să redevină umanistă. Căci ce deosebeşte politica umanistă de realpolitik? Politicianul umanist poate formula întrebări. Fie ele retorice, de tipul: ce e de făcut în situaţia dată? Oamenii din politica rusă contemporană nu au nici un fel de întrebări, ei au doar răspunsuri.

Ştim amîndoi destul de bine că la Moscova nu se ştie aproape nimic despre România. Totuşi, ce-i face pe aceşti ruşi, care călătoresc şi profesează în toate colţurile lumii, ca tine sau Boris Groys, să se îndrăgostească de o ţară mică şi „exotică“ precum România?

La un moment dat, mi s-a acrit de scurtele vacanţe de iarnă petrecute prin călătorii în capitalele europene şi atunci m-a atras exotismul. Ce ştiam despre România? Foarte puţin. Citisem ceva cărţi de Mircea Eliade (şi nu pot spune că m-au impresionat prea tare, nu sînt un adept al acestui tip de discurs jungian, dar m-a atras prin proza sa, cu descrieri ale vieţii rurale, „telurice“), ceva cărţi de Cioran (iarăşi, fără prea mare entuziasm, mai puţin Lacrimi şi sfinţi, pe care am citit-o în engleză şi m-a atras prin tonalitate, prin straniul amestec de misticism, hermeneutică şi melancolie). Am răsfoit cîndva Rinocerii lui Ionescu (să fiu sincer, nici asta nu m-a impresionat prea mult). Mai ştiam de Celan (pe care l-am editat integral), Brâncuşi, de muzicienii români şi de Ceauşescu.

Impresia „românească“ cea mai puternică, înainte de a ne îmbarca pentru această călătorie s-a născut după vizionarea filmului sovietic Steaua fără nume (1978, regia Mihail Kazakov – nota tr). Aşa mi-a picat la suflet acest film, încît am vrut să văd locurile acţiunii. Am decis cu soţia mea să mergem la Bucureşti cu trenul, prin Kiev şi Cernăuţi. La Kiev, am rămas o zi şi am prins „revoluţia portocalie“, apoi, noaptea, la Cernăuţi au urcat la noi în compartiment două ucrainene de etnie română, studente la Universitatea din Bucureşti. Am mers la Bucureşti, la Braşov, Timişoara, Cluj, Baia Mare. După care am traversat pe jos (aidoma lui Ostap Bender, doar că în sens invers) graniţa româno-ucraineană, ajungînd pentru încă o zi la Mukacevo, Ujgorod şi Lvov. Călătoria m-a tulburat din temelii, dar în acelaşi timp nu pot explica de ce. Mi-au provocat efuziuni sentimentale: mirosurile rurale şi cele urbane (celebrul „fum balcanic“, evocat de Constantin Leontiev, produs de arderea lemnelor de foc, provenite de la pomii fructiferi, aşa cred), „şicul provincial“ atît de îndrăgit, într-un restaurant din Cluj. În plus, palatul lui Ceauşescu, muzeul în care am văzut copia Columnei lui Traian, la Bucureşti, concertul de muzică simfonică într-o sală superbă (Ateneul, parcă?), librăriile şi cafenelele bucureştene şi clujene, biserica uniată, biserica metodiştilor, tînăra care se ruga cu rîvnă, într-o mică bisericuţă ortodoxă, precum şi întinsele – aproape ruseşti – peisaje melancolice (ce tristeţe e în stepa moldovenească!).

Pentru drum, am înhăţat Dracula lui Stoker (nimic original). Cuvîntul „nemort“ (nosferatul) l-am receptat ca pe o cheie spre înţelegerea trecutului nostru comun. Am înţeles marea problemă a contelui Dracula, faptul că se află parcă între două lumi, între cei vii şi cei morţi, într-un cîmp nediscursiv, i-aş spune, într-un fel de hălăduială interminabilă, tristă, un fel de „nici-nici“. Această sintagmă româno-rusă „nici una, nici alta“, a funcţionat ca o cheie în deschiderea „uşii“ pe nume România. Pe scurt spus, am clacat în faţa României, am „sevraje“ şi acum. Asta e iubire, nu e raţională şi nu are legătură cu nici o „identitate“. Tocmai de aceea, ca editor, îmi doresc foarte mult să public ceva din proza contemporană românească, doar că am o angoasă, teama de a nu face alegerea cea bună. Mă tem ca nu cumva iubirea mea iraţională pentru România să fie trădată de vreo alegere eronată, printr-o explicaţie de tipul „cum mi-am închipuit, aşa trebuie că şi este“. Acum ştiu clar că între România şi Rusia nu e loc de fleacuri din astea.

Traducere din limba rusă de Vladimir BULAT

“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi “

interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski / Flux, Chişinău, 8 februarie 2007

– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?
– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.

– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?
– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.

– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.

– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.

Рожденный в СССР vs живущие в СССР Ольга Серебряная – Revista Puskin / noiembrie 2008

М.: Ad Marginem

Василий Ерну: Рожденный в СССР.
М.: Ad Marginem, 2007 – 240 стр.
Пер. с румынского Олега Панфила

Перевод книги румынского философа и критика Василия Ерну «Рожденный в СССР» вышел около года назад. Года вполне достаточно, чтобы понять, что в России книге не суждено повторить успех домашней публикации (в Румынии автор удостоился двух национальных премий за удачный дебют и получил довольно широкую известность). Но года вполне достаточно и для того, чтобы задуматься над причинами столь разного интеллектуального настроя читающей публики в странах, еще каких-нибудь 25 лет назад дружно шагавших к одной общей цели. А поразмышлять об этом не мешало бы: уж очень подозрительным кажется единодушие российских рецензентов и читателей, осудивших Василия Ерну за легкомысленное отношение к теме СССР.

Лично ко мне книга Ерну вообще попала по ошибке. Ознакомившись с издательскими анонсами, я заказала ее, потому что обнаружила, что это перевод с румынского и что автор – человек примерно одних со мной лет (родился в 1971). По мере возможностей я слежу за писаниями восточно-европейских авторов, рожденных в 70-е. Надо признаться, с большим энтузиазмом, чем за писаниями своих российских ровесников. Проблемы, сформулированные из перспективы Восточной Европы, мне кажутся отчего-то более весомыми и вместе с тем более близкими. Такая вот личная особенность зрения (о причинах ее – потом).
Однако в этом смысле меня ждало разочарование. Когда книга оказалась у меня в руках, выяснилось, что автор хоть и живет сейчас в Румынии и пишет по-румынски, родился все же в СССР и детство провел в Молдавии. Я-то думала, что «СССР» в названии было употреблено расширительно применительно ко всему советскому блоку. То есть ждать интересных подробностей о румынском детстве, об особенностях режима Чаушеску и о восприятии его падения моим ровесником не приходилось. Но я все же решила прочитать.
В предисловии автор разъясняет замысел своего предприятия: ему, бывшему гражданину СССР, захотелось заняться личной археологией советского прошлого, создать – в духе Ильи Кабакова – музей погибшей цивилизации, припомнить, чем была жизнь в стране, которой больше нет. Тон автор берет, по собственному определению, ностальгически-иронический, тонко подметив, что теоретически ирония и ностальгия близки друг к другу: обе имеют дело с размыванием субъекта и объекта, так что ирония, приуменьшающая значимость объекта за счет разрастающейся до огромных размеров активности субъекта, будет аннигилировать в его повествовании ностальгию, построенную на обратном принципе. Реестр вещей советского детства получился у Ерну следующим: пионеры и все, что с ними связано (галстук, «Зарница», пионерлагерь, сбор макулатуры и металлолома, «Тимур и его команда» и поездки в колхоз), джинсы, жвачка, магнитофон «Электроника-302», прием стеклотары, Незнайка, Буратино и Ежик в тумане, коммуналка, музыка на костях, советские фильмы, Штирлиц, дедушка Ленин и окружавшие его женщины, мрущие один за другим генсеки, гениальные анекдоты и вездесущие цитаты из фильмов, странное бытование секса, еврейский вопрос и, конечно же, коммунальный и общественный туалеты. Глава про туалет – наиболее мощная из всех по звучанию. Автор понимает, что не он первым обратился к туалету как одному из столпов советской реальности, и прямо посвящает эту главу Илье Кабакову. Впрочем, сила самого феномена такова, что всемирно известная инсталляция нисколько не ослабляет воздействия прозы: «Входя в туалет, ты должен был быть решительным, двигаться быстро и быть внимательным к тому, куда наступаешь. Иногда нужно было обладать незаурядным пространственным мышлением, чтобы добиться своей цели. Иногда нужно было переждать, а иногда и временно отказаться от цели. С общественным туалетом ты находился в отношениях битвы, схватки, но ты уважал его, потому что это было место, без которого жизнь было невозможно себе представить. И постепенно эта битва, этот запах, этот образ становились частью тебя».
И все же, несмотря на бросающую в дрожь правду о туалете, мне книга тоже сначала показалась легкомысленной. Безоговорочно понравились лишь введение и несколько новых для меня советских анекдотов. Но равнодушной она меня тоже не оставила. В связи с этой книгой меня снова стал занимать вопрос, возникший в горизонте моих размышлений гораздо раньше.
Несколько лет назад я встречала Новый год в компании близких друзей. Часть из них были петербуржцами, часть – москвичами. Стараясь проявить максимальное внимание, я поинтересовалась, нет ли у гостей каких-либо особых пожеланий в отношении меню и регламента. Ответы меня удивили: петербуржцы ничего особого не хотели, но выразили твердое «нет» хрестоматийно-советским атрибутам праздника, а именно салату оливье, бою курантов, речи президента и шампанскому. Добавив, что, впрочем, это и так понятно. Действительно, мне это было и так понятно. Москвичи же, напротив, сказали, что – понятное дело – ждут оливье, которого специально до этого целый год не ели, боя курантов и речи президента. А шампанское, сказали, принесут сами. Намечался явный конфликт. Кроме того, у меня дома нет телевизора.
Оливье я сдала сразу. В конце концов, кто не захочет, может его и не есть (в итоге его съели на следующий день на завтрак). Куранты быстро проинтерпретировали в функциональном смысле как часы и решили, что когда встречаешь Новый год, небесполезно знать, когда он наступает. В связи с чем телевизор без потери функциональности заменялся радио. С речью президента было сложнее. Заверения московских друзей, что это всего лишь старый добрый прикол – послушать в новогоднюю ночь, куда тебя напутствует глава государства, были встречены холодной отповедью. Я сказала, что хоть в этой стране разница между публичным и приватным большим уважением не пользуется, В МОЕМ ДОМЕ Новый год – семейный праздник, и ни на каких «дорогих россиян» я десять минут этого праздника тратить не желаю. Москвичам пришлось уступить. А я, помню, подумала: как можно столь легкомысленно относиться к тяжелому наследию прошлого?
Не знаю, как повели бы себя в этой новогодней ситуации российские рецензенты книги Ерну, но в вину ему единодушно вменили именно легкомыслие. Чего это он так весело рассуждает про Буратино, газировку, пустые бутылки, Чапаева и хрущевскую оттепель? Последнюю он, кстати, вообще застать не успел. Чего поет дифирамбы очередям и скромной функциональности советских вещей, коммунальной кухне и «Маленькой Вере»? Зачем вообще этот ликбез о совке – что такое может рассказать нам о нем автор, покинувший Россию в 1991 г., чего мы сами бы не знали гораздо лучше? Это я резюмирую рецензии Василия Шевцова и Анны Ь-Наринской. Для подтверждения некомпетентности автора Анна Наринская находит самый коронный аргумент: у нее-де не было знакомых интеллигентов, которые смеялись над формулой «Казанова – это перевернутый Буратино». Ничего не остается, как померяться интеллигентностью.
Но что-то меня в книжке все-таки зацепило. Я вспомнила о восточно-европейском происхождении текста. Рассуждения восточно-европейских авторов особо занимают меня в силу обязательного присутствия в них двойной перспективы: они по опыту знают, что такое коммунизм и что такое либеральная демократия, что такое восток и что такое запад. Одну и ту же вещь они способны описать двояко, способны за любой западной культурной данностью обнаружить ведущий к ней человеческий путь, а в любом ужасе совка усмотреть некоторый нередуцируемый уют и показать его своеобразную разумность. Восточно-европейской прозе присуща весомость – в том смысле, в каком Чехов говорил, что то, что доставалось дворянским писателям от рождения, людям его круга приходилось добывать кровью. Я решила дать Ерну фору, то есть допустить, что и за его письмом стоит тот же конфликт перспектив.
Естественно, разгадка кажущейся легковесности текста обнаружилась сразу же. Ерну пишет для западной аудитории. Это отметили и другие рецензенты. Только не нужно забывать, для какой западной аудитории он пишет. Румыния стала представлять собой западную аудиторию ровно тогда же, когда сегодняшние россияне перестали считать себя совками. А разница между этими двумя аудиториями состоит в том, что российская так до сих пор не определилась, кем себя считать. Румыния же – по крайней мере, официально – провозгласила свое возвращение в Европу, и соответственно, советский опыт стала прочитывать в терминах, принятых в западной либеральной традиции. Вот и ответ на вопрос, заданный одним из рецензентов: откуда в представленном Ерну солнечном и жизнерадостном реестре советского детства появляется вдруг фраза «мир, в котором мы жили, основывался на политической репрессии»? – Это же прописная истина, не требующая отдельного пояснения для либерально настроенной мысли.
Ерну занимает как раз противоположная истина: в условиях этой политической репрессии шла повседневная жизнь, жизнь насыщенная и часто счастливая. Ему важно показать, что забывая о повседневной составляющей жизни в условиях политической репрессии, забывая о банальности и невинности этой жизни, ее (а также сопряженные с ней человеческие страдания) лишают реальности, превращают в жупел, которого нужно бояться, но который нельзя знать. Методологически Ерну удается ухватить невинность, банальность и теплоту советской повседневности довольно изящно: в предисловии он указывает, что будет описывать советское детство, стараясь «не прибегать к интеллектуальному инструментарию, приобретенному позже». Совершив эпохе по отношению к самостоятельно приобретенному мыслительному багажу, мы получаем доступ к истинам, в среде которых существовали феномены нашего детства. И кстати, далеко не все из них представляются даже и сейчас неразумными. Скажем, кто из нас, стоя в растерянности перед километровыми полками с шампунем в каком-нибудь гипермаркете, не вспоминал в момент просветления, что в детстве покупали просто шампунь и что вообще шампунь – это такая штука, которой моют голову, а вовсе не сверхъестественный «дар природы» и не сверхмистическая разработка какой-нибудь очередной лаборатории. Список подобных «тоталитарных здравомысленностей» отнюдь не так короток.
В общем, Ерну заботит вещь как она есть и условия ее привязки к возможным интерпретациям. «Любое событие можно интерпретировать по-разному», – заявляет он, обсуждая союзническую версию истории второй мировой войны, согласно которой Сталинград и Курская дуга подпадают под категорию «и другие битвы в отдаленных регионах». Мысль вроде бы простая – но как действует!
На нас сегодняшних, например. Одной моей подруге довелось высказать эту мысль применительно к эстонскому бронзовому солдату: «Но ведь возможна и другая интерпретация, – сказала она. – В связи со второй мировой войной они воспринимают нас как оккупантов, и не без оснований», – после чего была подвергнута немедленному остракизму. Другой мой приятель, гражданин Эстонии, высказал применительно к этой же теме противоположную мысль: нельзя забывать, сказал он, что во второй мировой войне речь все же шла о победе над нацизмом, – за что был немедленно подвергнут обструкции.
Итак, полемический запал книги Василия Ерну состоит лишь в напоминании о том, что присутствие свободы интерпретаций – вещь в политике необходимая. Даже когда эти интерпретации касаются опыта политической несвободы. Говорят, книга произвела некоторый фурор.
Отчего же у нас ограничились лишь упреками в легковесности? Отчего требовали более глубокого анализа и возмущались непонятно откуда взявшимися (лишь в заключении книги) политическими репрессиями? Почему «интересно писать об СССР» означает в сегодняшней России писать о политических репрессиях и ужасах тоталитаризма? Собственно, ответ уже очевиден: как это ни грустно, но мы продолжаем жить внутри советской интерпретации, несмотря на то, что пространства этого физически давно не существует. То есть живем в фикции, в сказке. По сути, об СССР мы знаем не больше того, что изложил в своей книге Василий Ерну. Только ему для «впадения в детство» потребовалась специальная методическая процедура, а мы из детства даже не выходили.
Хуже того: еще глубже в него впали. У Ерну есть тривиальное, в общем-то, замечание о том, что в СССР серьезные писатели вынуждены были заниматься не взрослой, а детской литературой: так появились замечательные и прекрасные Буратины, Незнайки и прочие наши герои. Мне иногда кажется, что счастливые дети, выросшие на этих книгах, сегодня в действительности проживают жизнь Буратин и коротышек. Как и Буратино, мы умеем считать, только когда у нас есть что считать, и задаем вопрос о реальности, только когда оказываемся в Стране Дураков. Максимум вообразимого сознательного отношения к советскому детству состоит, похоже, в отказе от оливье на Новый год.

Ольга Серебряная

Владимир Архангельский – Zavtra / nr. 27 / 2 iulie 2008

АПОСТРОФ

Моше ЛЕВИН. Советский век. — М.: Европа, 2008, 680 c.

Василий ЕРНУ. Рождённый в СССР. — М.: Ad Marginem, 2007, 240 с.

Как справедливо заметил Глеб Павловский: “Советский период — нечто большее, чем империя. Советский Союз — не просто империя, и не только часть русской истории. Советский век — это мировое наследие, как Эллада и Рим. Практически говоря, что такое собственно классическая Греция? От победы при Марафоне до разгрома Афин и распада Афинского союза прошло ровно столько же лет, сколько прошло от Октября до Беловежских соглашений. Потом Греция пришла в ничтожество и с полвека пребывала в нем. Если б не Александр Македонский, она так бы и осталась “постафинским пространством”. Я думаю, и наша советская античность раскроется еще не скоро, но это колоссальное наследие”.

Долгое время здесь правили бал ангажированные поделки отечественного и зарубежного производства. Сегодня вал макулатурной антисоветчины схлынул. Заслуженной популярностью пользуются работы С.Г.Кара-Мурзы, активно читаются внятные исторические исследования. Но советская история и советский социум многомерны. Посему появление новых нетривиальных текстов по теме можно только приветствовать. Особенно, если это взгляд со стороны. Пусть оба автора и наши бывшие соотечественники — участник войны Левин уехал в Израиль после Победы; родившийся в Молдавии румын Ерну после 1991 года оказался на Западе.

Несмотря на осязаемое отличие двух текстов, оба по выходу своему вызвали определённый скандал. Маститого Левина на Западе не поняли за название, да и многие его выводы, основанные на приведённых фактах, противоречат привычным даже у нас клише. Над Ерну поёрничали представители “свободной прессы” — мол, ностальгирует парень.

В оптике Левина — тип и структура власти в СССР, внутренняя политика, экономика, попытка нащупать причины последующего краха. Фиксируя наличие постоянного диалога власти и общества, Левин фактически ставит под сомнение тоталитарность советского режима.

Книга “Рождённый в СССР” была представлена в конце прошлого года на круглом столе “Homo postsoveticus: актуализация советского опыта” в рамках “Московской международной книжной выставки нон/фикшн”. Название отсылает к песне “ДДТ” начала 90-х: “ты вчера был хозяин империи, а теперь сирота”. Книга Ерну — это собрание эссе о повседневной жизни советских граждан в 80-е. Одновременно воспоминание и социологическое исследование.

Очень условно, Левин — “академическое исследование”, Ерну — “постмодернистский” текст. Но из-за этого “Советский век” не теряет в неожиданности выводов, оригинальности оптики, подхода, не душит читателя пылью страниц, а Ерну — совсем не жонглирует смыслами, образами, это работа с опытом.

“То, что я пытаюсь сделать, — это своего рода археология повседневной жизни в Советском Союзе. Это — субъективная, личная археология, которая лишь очерчивает контуры, состояние духа, способ мышления и высказывания. Эта археология не предлагает морального или ценностного суждения, а лишь дает приближение, которое может помочь нам лучше понять, чем был Советский Союз и что означает его отсутствие”.

И вполне серьёзные историософские выводы: “Антисоветизм как компонента включался в развитие советской модели, а советский закон жизни состоял в соединении ритуала советской повседневности и критического отношения к советскому идеологическому канону”. Оппоненты советского, диссиденты тоже являются частью этой эры, как Демокрит, по мнению некоторых историков мысли, “выламывается” из магистральной линии античности, но, несомненно, остаётся в её истории. Так и Солженицын, Галич, Сахаров — бесспорно, явления советского космоса.

Советский опыт — это жизнь против теоретических построений. С советским сложно работать и разнообразным “новым левым” — есть реальная практика, но далёкая от умозрительных изысков; и правым, националистам — много близкого, по факту очевидные прорывы своей страны, но не подходят символы, идеологические конструкции. “Простой” и, формально, бесспорный ответ православных фундаменталистов на советский вопрос: “невозможно примирение между Христом и велиаром”, также наталкивается на гораздо более сложные, объёмные ситуации. И дело даже не в сергианстве и Великой Отечественной Войне. Ведь и в романовской империи можно с лёгкостью найти примеры откровенного “велиарства” власти по отношению к Церкви. Посему анализ советского должен проходить по линии, далёкой от прямолинейного наклеивания ярлыков. Кстати, пресловутых “совков” среди ярых антисоветчиков, я встречал куда чаще, чем среди апологетов советского строя.

Археология советского ценна даже на личном опыте. Сегодня некоторые знакомые, далёкие от советизма чуть ли не с дрожью в голосе вспоминают какие-то артефакты, ситуации советских лет. Символика СССР прочно заняла своё место в модном антураже. В советском таится огромное, многообещающее море различных смыслов, энергий, точек роста, которые предстоит заново осмыслить, очистить от налипшей грязи, наполнить актуальным содержанием. Возможно, именно здесь обнаружится потенциал для Развития, о котором сейчас так много говорится. Приходит время настоящего осмысления советского.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare