Vasile Ernu: „Mark Tkaciuk nu există!”
PAvel Paduraru / Timpul / 20 noiembrie 2009 /
Scriitorul Vasile Ernu l-a chemat la duel pe deputatul comunist Mark Tkaciuk, fostul consilier al lui Voronin. Mănuşa i-a fost aruncată marţi seara, la Librăria din Centru, în cadrul lansării celui mai recent roman al scriitorului – „Ultimii eretici ai Imperiului”, apărut la Editura „Polirom”.
Deşi au promis că vin, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk – politicienii invitaţi de Vasile Ernu la lansarea cărţii sale – nu l-au onorat pe scriitor cu prezenţa. Primul, pentru că avionul cu care venea de la Bucureşti n-a putut ateriza, din cauza ceţei, la Chişinău. Cel de-al doilea, pentru că, probabil, pur şi simplu s-a rătăcit în ceaţă… Cu toate acestea, Librăria din Centru a fost arhiplină, mulţi întrebându-se dacă lumea a venit pentru Ernu sau pentru Tkaciuk. Indiferent pentru cine au venit însă, cert e că au rămas pentru Ernu, cei ajunşi mai târziu fiind nevoiţi să stea şi pe scările de la intrare.
În luarea sa de cuvânt, Vasile Ernu şi-a anunţat cititorii că, fiind preocupat de ţara în care s-a născut, va scrie în curând un roman despre R. Moldova şi, totodată, va forma un grup de persoane, care vor invita la discuţii mai mulţi politicieni moldoveni, printre care un rol deosebit îl va avea Tkaciuk. „Nu-i port pică lui Tkaciuk, dar mănuşa deja i-am aruncat-o şi vă voi convinge că el nu e chiar atât de important pe cât se pare”, a declarat Ernu. „De fapt, Mark Tkaciuk nu există, a adăugat Ernu, dovadă fiind şi faptul că lipseşte”.
Printre invitaţii la lansarea găzduită de reţeaua de librării ale Editurii „Cartier” s-au mai numărat scriitorii Vladimir Beşleagă şi Oleg Panfil – ultimul de expresie rusă, dar care a vorbit foarte bine româneşte şi care, anterior, a tradus în rusă romanul lui Ernu „Născut în URSS”.
Romanul „Ultimii eretici ai Imperiului”, scris în stil epistolar, este povestea a doi eroi din două lumi diferite: un bătrân terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, devenit disident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi un tânăr scriitor, specialist în tehnici de fraudare a băncilor. Ei îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi subzistenţă, secrete de decodare a diverselor limbaje şi recomandă cele mai ingenioase forme de „apărare civilă”. „L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică”. Astfel îl apreciază pe Ernu scriitorul cecen Gherman Sadulaev.
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971 şi s-a stabilit în România după căderea Imperiului. A debutat cu volumul „Născut în URSS”, distins cu Premiul pentru debut al „României literare” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
Despre intelectualii ruşi şi români din Basarabia
Dumitru Crudu si Emilian Galaicu Paun relateaza despre lansarea cu nabadai de la Chisinau
Pentru o seară, „Mark Tkaciuk nu există”
Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc…)
Vladimir Beşleagă, Vasile Ernu, Emilian Galaicu Păun (instantaneu realizat de Vasile Botnaru)
Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.
Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există…” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (…) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.
Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile Ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.
La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”…
Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.
Volumul „Ultimii eretici ai imperiului” lansat la Librăria din Centru
Vasile ErnuO lansare de carte cu poveste.
Prezenţa lui Mark Tkaciuk la lansarea cărţii lui Vasile Ernu, „Ultimii eretici ai imperiului” era dată ca şi sigură cu cîteva săptămîni înainte ca evenimentul să aibă loc. Fiind anunţată cu surle şi trîmbiţe, devenise peste noapte un subiect monden întors pe toate feţele. Pe bloguri, pe site-uri, pe facebook răsunaseră destule voci nemulţumite că autorul l-a invitat la prezentarea cărţii sale pe unul dintre liderii partidului comunist din Republica Moldova. Ba chiar mai mult decît atît, în semn de protest faţă de iniţiativa lui Vasile Ernu, unii dintre intelectualii de seamă ai urbei au refuzat să vină la lansare şi şi-au exprimat public iritarea, că adică la ce bun şi cu ce scop l-a chemat autorul la lansarea unei cărţi publicate în România pe unul dintre cei mai inflexibili şi mai românofobi, în opinia acestora, fruntaşi comunişti.
În acelaşi timp, la ora cînd trebuia să înceapă lansarea, Libăria din Centru se dovedise a fi neîncăpătoare. Era atît de multă lume încît nu aveai unde arunca un ac. Erau mai mulţi oameni decît cărţi în librărie şi, nu este exclus, că unii dintre cei prezenţi să fi venit chiar pentru Mark Tkaciuk. Dar posibil că nu, deoarece nimeni nu a plecat atunci cînd controversatul om politic aşa şi nu a mai apărut. Iar coada lungă de cumpărători care aşteptau răbdători cu cartea în mînă un autograf zicea clar pentru cine venise cea mai mare parte din public. Adică venise pentru Vasile Ernu.
Cu toate acestea, mulţi şi-au săltat sprîncenele întrebîndu-se, totuşi, oare chiar autorul l-a chemat pe Mark Tkaciuk la eveniment sau tot ce s-a întîmplat a fost pur şi simplu un element al unei strategii perfecte pentru a crea vîlvă în jurul cărţii sale şi pentru a o vinde mai bine. Dacă ăsta a fost scopul, atunci Vasile l-a atins cu brio.
Pe de altă parte, autorul l-a chemat pentru a demonstra, aşa cum s-a exprimat chiar el în timpul lansării, că Mark Tkaciuk nu există. Adică, afirmase ieri Vasile Ernu, cel împotriva căruia ar trebui să lupte intelectualii se află chiar în capetele acestora.
Vasile Ernu alături de Emilian Galaicu Păun
Dacă am lua-o de bună această explicaţie, atunci aceasta ne-ar putea apropia şi mai mult de conţinutul cărţii sale. Căci, în afară de Mark Tkaciuk la lansare urma să mai vină şi Oleg Serebrean, un reprezentant de marcă al dreptei. Adică, extremele urmau să se întîlnească şi să se confrunte. Aşa cum se întîmplă şi în cartea sa: Ultimii Eretici ai imperiului. Altfel spus, Vasile Ernu ne-a deconspirat esenţa cărţii sale înainte s-o deschidem şi s-o citim.
Vasile Ernu: Dați-mi trei luni și vă distrug orice mit
blogu` lu` Spataru / 17 noiembrie 2009
(mă simt acum ca eroul lui Camus din ”Ciuma”, care tot încearcă să înceapă un roman și caută prima propoziție pentru a da valoare textului).
Mai în scurt, am fost la lansarea cărții lui Vasile Ernu ”Ultimii eretici ai Imperiului”. Nu știam despre ce e cartea (în afară de faptul că e probabil iarăși despre URSS, ca și primul lui volum), dar am fost intrigat (ca și 70% din sală , urma să aflu mai târziu) de anunțata prezență (de la cel mai înalt nivel) a lui Mark Tkaciuk. Apariție care nu s-a mai materializat.
Dar mai întâi să vă povestesc o mică istorie. Pe drum către Librăria din Centru am avut o experiență (băgați voi epitetul după ce citiți).Ieșeam din taxi. I-am înmânat șoferului o bancnotă. Era întuneric, dar eram sigur că-i dau 50 de lei. Șoferul mi-a numărat rest 70 de lei, eu i-am luat nesigur. Am coborât din mașină și am întrebat-o pe Vera, care ieșise înaintea mea, ce bancnotă îi dădusem de fapt. Mi-a zis că era totuși una de 50. Am ajuns mașina din urmă, că era blocată într-un ambuteiaj, am bătut la fereastră și șoferul mi-a deschis speriat.
– Mi-ați dat rest ca dintr-o sută, iar eu nu v-am dat decât cinzeci. Luați vă rog banii înapoi.
Și aici a urmat un răspuns de o sută de bile… Șoferul s-a uitat pierdut la mine și a spus răspicat:
– Îmi cer scuze!
Anume așa, ”scuze”, nu ”mulțumesc”. Iată ăsta da șofer, iată asta da înțelegere a situației.
Apoi am fost la lansare. Multă lume, multă tare. Mai mult chiar decât la Erudit Cafe. N-am cu ce compara, că nu prea am mai fost pe la evenimente echivalente, dar am înțeles de la alții că trucul cu Mark Tkaciuk a ridicat numărul celor prezenți la pătrat.
Da, anunțata prezență a lui Tkaciuk a fost un truc. Ernu a și explicat că acest Mark Tkaciuk nu este decât un mit, iar lipsa lui înseamnă distrugerea acestui mit. Astfel Vasile Ernu a distrus un mit. El a spus că Mark Tkaciuk ”nu există”, dar nu a mers mai departe, ca Pelevin în ”Generation P”, să demonstreze cine și cum l-a creat. S-a limitat doar la a ne comunica că Tkaciuk este rodul propriilor noastre acțiuni (la un moment dat a și făcut o paralelă voalată cu Stalin, la care cică contemporanii au pus mâna, în sensul că au contribuit).
Distrugerea lui Tkaciuk a fost doar un exemplu. Bravada lui Vasile a continuat, el provocând publicul la a-i da un mit pe care să-l distrugă în trei luni. Nimeni nu s-a oferit. Doar după lansare am auzit două doamne discutând că ar fi bine să-i propună scriitorului să distrugă ”mitul Ernu”. Iată ăsta da sofism.
Apropo de sofisme. Unicul din sală care, în afară de Ernu, citise cartea ”Ultimii eretici ai Imperiului” înainte de lansare a fost Vladimir Beșleaga. Da, da, anume Vladimir Beșleaga – Zbor Frânt (spre rușinea mea, nu știu nici până astăzi despre ce-i acest ”Zbor Frânt”, dar în capul meu s-a așezat bine această combinație de cuvinte, la fel ca ”Nepal – Katmandu” sau ”ADN – Acid Dezoxiribonucleic”, despre care am la fel de multă închipuire ca și despre Beșleaga și opera lui). Și anume pe Vladimir Beșleaga mi-a fost cel mai interesant să-l ascult. Bătrânelul are încă coaie. Anume el a deschis ochii (motănașilor) publicului asupra subiectului central al cărții, un fel de scanare a clash-ului civilizațiilor (sau al etapelor de evoluție, involuție, stagnare etc.) manifestată printr-o comparație între comunism și capitalism din care nu înțelegi altceva că ele totuna îs una și aceeași. Iată și unul dintre sofismele de care, din câte am înțeles de la Beșleaga, abundă cartea. Criticul a numit aceste sofisme ”periculoase”, iar pe (Ernu) eroul cărții – ”țâcnit”. La sfârșit, Beșleaga nu s-a rușinat să-l mustreze pe autor de nerespectarea unor ”moldovenisme” (așa le-a numit), în speță a faptului că masculul albinii se numește ”trântor”, nu ”bondar”.
Momentul culminant al serii a fost atunci când Beșleaga, comentând coperta cărții, a spus că Lenin și Isus Cristos îl duc la școală pe… Ceburașka. Mai aveți nevoie de comentarii?
După monologul lui Beșleaga, Vasile Ernu a primit cartea pe care a citit-o și a umplut-o cu sublinieri sârguincioase vestitul scriitor. Preluând microfonul, Ernu a evocat scopul pe care și l-a pus întru scrierea acestei căți – de a ne lămuri din ce lume am ieșit și în ce lume am intrat. Îndrăzneț. Apoi a explicat de ce a scris-o în stil epistolar, (aproape) ca Apostolul Pavel. Explicația a fost convingătoare.
Ernu a promis că nu se oprește aici. Din câte am înțeles de la el, pentru că îi este greu să scrie literatură despre prezent (”încă nu s-a sedimentat”), următoarea lui carte va fi o antiutopie. Și este probabil să scrie ceva și despre Republica Moldova, temă care îl pasionează în ultimul timp.
Firește, am cumpărat cartea. Cel mai mult m-a motivat remarca lui Beșleaga, care a spus că ”Ultimii eretici ai Imperiului” se citește greu, face foarte multe referințe la scriitori ruși și în general este o carte erudită. Am auzit și multe cuvinte magice: Marx, Hegel, Heidegger, Lenin, Soljenițân (pe care cică țâcnitul erou al lui Ernu l-a numit ”grafoman”)…
Poate voi găsi mai mult în ”Ultimii eretici ai Imperiului” decât în fragmentele pe care le-am citit din ”Născut în URSS”, prima carte a lui Vasile Ernu, care a avut priză în România, dar nu prea a prins la noi, pentru că, știți și voi, noi știm mai bine.
PS. Doar revenit acasă mi-am amintit că acum doi ani în urmă Vasile Ernu, pe care mi-l recomandase și pe care îl contactasem prin intermediul lui Vlad Bolocan, ar fi trebuit să facă parte din selecționata României la ”Что? Где? Когда?” pentru Cupa Națiunilor de la Baku, Azerbaijan. Eu am fost căpitanul acelei echipe, în care jucase Mihail Vakulovski, un bun prieten al lui Ernu și un alt reprezentant al generației ”post-sovietice” din lumea literară românească. Până la urmă Ernu nu a mai mers cu noi, pentru că nu deținea pașaport moldovenesc și nu putea zbura de la Kiev.
Vasile Ernu: “Oamenii trebuie să gândească”
Noul volum semnat de scriitorul Vasile Ernu, „Ultimii eretici ai Imperiului”, a fost lansat şi la editura „Cartier” din Chişinău, după un turneu care a început şi va sfârşi în mai multe oraşe din România, via Chişinău, transmite Info-Prim Neo.
Lansarea a avut loc la Libăria din Centru a editurii „Cartier” în seara zilei de marţi, 17 noiembrie. Sala librăriei a devenit neîncăpătoare, deoarece a fost prezentă multă lume – cei ce îl cunosc pe autor, dar şi care doar au auzit despre el.
Cartea „Ultimii eretici ai Imperiului” este scrisă într-un gen epistolar. În paginile acesteia două personaje, A.I. de la Bucureşti şi Vasiliy Andreevici de la Moscova, din lumi diferite, îşi împărtăşesc diverse idei, secrete de decodare a unor limbaje etc. – toate specifice spaţiului şi timpului în care se află.
Scriitorul Vladimir Beşleagă a menţionat că prezenta carte este o continuare a primei lucrări a lui Vasile Ernu, „Născut în URSS”. „Această carte este asemănătoare unui tub de caleidoscop: un capăt este la Bucureşti, unde se află A.I., iar altul este la Moscova, unde este Vasiliy Andreevici. Personajele lui Ernu vorbesc despre nişte idei absolut ţicnite”, a remarcat Vladimir Beşleagă.
Beşleagă a mai remarcat că această carte are o valoare cognitivă mare şi expune idei care provoacă cititorul. După incursiunea sa, Vladimir Beşleagă i-a dăruit lui Vasile Ernu cartea „Ultimii eretici ai Imperiului”, paginile căreia erau pline cu însemnările sale, făcute cu pixul, în cele 12 ore, timp în care a lecturat cartea.
Oleg Panfil, unul din personajele reale ale cărţii lui Vasile Ernu, a spus că în paginile volumului persistă un adevărat analistim. „Autorul oferă în această carte un instrument perfect igienic, care poate fi comparat cu o periuţă de dinţi, ce trebuie folosită la îngrijirea mentalităţii noastre, pentru că se găsesc dentişti care ne spun „Bonjour, maman”, „Proletarii din toate ţările, uniţi-vă!” sau „Mama noastră este anarhia”, a fost de părere Panfil.
Protagonistul serii, Vasile Ernu, le-a mărturisit celor prezenţi la lansare că temele abordate în carte nu sunt noi. „Problema simplă de la care pornesc este necesitatea de a pune în discuţie subiecte care nu ne plac, de a vorbi despre nişte adevăruri. Trebuie să înţelegem din ce lume am ieşit şi realitatea în care am intrat. Iată că eroii mei sunt puşi în situaţia să gândească situaţia în răspăr”, a menţionat autorul.
„Ideea ce mă interesează este că oamenii trebuie să gândească. Cartea mea nu este una de reţete: cum să procedăm într-o situaţie sau alta. Datoria noastră şi scopul meu este să atenţionăm oamenii despre mecanismele existente şi posibilele riscuri”, a conchis Vasile Ernu.
La finele întâlnirii cu cititorii, Vasile Ernu a promis că va lansa în curând o carte despre R. Moldova, una deosebită „care va deranja multă lume”.
Există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru
interviu de Ana-Maria Onisei pentru Mediafax / octombrie
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Scriitorul Vasile Ernu, care şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”, a povestit pentru MEDIAFAX cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi cum şi-a promovat într-un mod inedit propria carte, pe platforma de microbloging Twitter.
Scriitorul Vasile Ernu şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum. “Ultimii eretici ai Imperiului”, apărui la editura Polirom, spune povestea unui bătrân terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, disident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi a un tânăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a bancilor. Deşi eroi din generaţii diferite, ei îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi de subzistenţă, dar şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune.
Pentru MEDIAFAX, Ernu povesteşte despre cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi recomandă într-un mod inedit propria carte. Ernu a mai publicat volumul “Născut în URSS”.
Reporter: Te-ai născut în 1971, în URSS. Aş vrea să alegem o zi din viaţa ta înainte de ’89 şi una din 2009 şi să le punem faţă în faţă. Putem face o paralelă? Ce s-a schimbat? Diferă provocările cu care te confruntai atunci de cele de acum?
Vasile Ernu: Cine crede că viaţa este diferită datorită regimului politic se înşeală amarnic. Viaţa este diferită mai întâi datorită vârstei. Regimurile politice sunt chestiuni colaterale. De exemplu: am 14 ani. Tatăl meu se întoarce din Uzbechistan, undeva departe, la hotar cu Afganistan. A fost să-l viziteze pe fratele meu care era în armata sovietică în Afganistan să “elibereze ţara prietenă”, cam aşa cum fac azi americanii. Şi mi-a adus un produs care numai în cele mai frumoase vise se putea întâmpla: o pereche de blugi. Eram la vârsta la care înţelegeam că unele fete mă plac, altele nu (mai ales alea pe care le plăceam eu – asta e paradoxul şi frumuseţea vieţii). Am apărut la şcoală, eram primul copil din acea şcoală care avea o pereche de blugi. Am devenit erou, toţi mă invidiau şi fetele se uitau după mine. Eram un erou foarte timid, însă am fost erou. Fie şi pentru o oră. Aşa ceva nu se uită, aşa ceva nu se poate repeta.
Azi mă tem să intru în magazinele cu blugi pentru “a nu strivi corola de minuni a lumii”. Îmi cumpăr foarte rar blugi pentru a nu pângări acel vis al copilăriei. Cum zice un erou de-al meu: Jos mâinile murdare de pe visul copilăriei mele!
Rep.: Scrii despre subiecte grave pe un ton relaxat, punctezi lucrurile importante cu uşurinţa povestitorului, o calitate rară şi o marcă pe care deja ai impus-o. De unde vine această “relaxare”?
V.E.: E foarte riscant să fii relaxat şi să ai umor fiindcă poţi cădea foarte uşor în kitsch. Cred că asta vine din istoria mea biografică şi bibliografică. Maeştrii mei sunt oameni ai ironiei şi umorului, iar umorul meu este destul de odessit, deci un amestec de valaho-ruso-evreiesc, un soi de klezmer. Ce mi-ar fi plăcut să cânt! Şi nu am renunţat la ideea de a scoate un CD în următorii ani. Apropo, am cântat în unul din filmele lui Igor Cobileanschi. În ăla cu becul: când se stinge lumina. Amicul Thomas Ciulei monta filmul şi avea nevoie de unul să cânte la final. Nu avea pe nimeni şi şi-a amintit că am cântat cu ceva lăutari la un chef aşa că m-a pus pe mine să când cu lăutarii de la Clejani. Mare realizare… Deci am debutat şi în muzică, e adevărat că destul de incognito.
Apoi, eu sunt un tip sincer şi franc şi nu mă tem decât de apa adâncă (la propriu). De aici vine şi relaxarea. Mă rog, asta cred eu, poate în realitate nu e nimic adevărat. Cine ştie.
Rep.: Pentru “Ultimii eretici ai Imperiului” ai ales să spui povestea a doi eroi din lumi diferite – bătrânul terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin şi un tânăr scriitor specialist în fraudarea băncilor. Ce îi uneşte pe cei doi? Care e spaţiul lor comun?
V.E.: Cei doi eroi au câteva date de biografie comună. Însă nu acesta este elementul forte. Nici măcar limba. Ceea ce-i uneşte şi-i ţine împreună este un anumit mod de a gândi. Sunt doi oameni curajoşi, nu se tem de idei, nu se tem să pună întrebări radicale. Sunt oameni foarte incomozi, chestionează situaţiile în răspăr, neobişnuit. Sunt oameni pe care după ce-i cunoşti rămâi fericit şi îţi dai seama că te-au ajutat să înţelegi ceva esenţial. Înţelegi că viaţa îi este dată omului o singura dată pentru a nu muri prost.
Rep.: Care e amintirea cea mai dragă pe care o ai din timpul lucrului la “Ultimii eretici ai imperiului”?
V.E.: Zilele pe care le-am petrecut la Tescani scriind. Am avut o bursă. În octombrie, în una din dimineţi m-am trezit cu ninsoare. O atmosfera tare idilică: copacii cu frunze galben-roşcate şi peste ele se aşeza un strat de zăpadă albă şi moale… O senzaţie foarte stranie, dar plăcută. Atunci mi-am zis să fiu mai bun cu eroii şi cititorii mei: există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru.
Rep.: Ai acceptat propunerea lui Andrei Ciubotaru, unul dintre cei mai activi bloggeri, de a lansa un concurs cu cartea ta pe Twitter. La ce ţi-a folosit ca scriitor această decizie? Dar cărţii, cum i-a folosit?
V.E.: Mie îmi plac ideile noi. Din cunoştinţele mele, el e primul care foloseşte acest mijloc de promovare. Mi-a povestit acum şase luni ce vrea să facă şi i-am promis că atunci când apare cartea o să i-o dau pentru concurs. Ţin ca această carte să ajungă la un public cât mai mare şi la o anumită, hai să-i zicem, “clasă de mijloc”. Mă interesează oamenii “conectaţi” fiindcă am teme care-i vizează direct. Sper să fi ajutat la ceva.
Rep.: Dacă ar fi să scrii “cartea viitorului”, din punct de vedere tehnic, fizic, cum ar arăta? Ce subiect ar avea? Unde şi cum ai alege să o publici şi în ce format?
V.E.: Scriu această carte. Viitorul e în urma noastră oricum n-am aborda subiectul. Aş publica tot pe hârtie: nu avem la momentul actual ceva mai performant decât hârtia. Ecranul e o soluţie însă nu bate hârtia, din păcate (sau din fericire). Viitorul înseamnă utopie. Cred cu convingere că trebuie să producem utopii, să reînvăţăm să visăm, să nu ne fie teamă să visăm. Dacă renunţăm la vise se pierde de fapt cel mai important lucru. Se pierde actualitatea. Acesta este noul meu proiect. Vreau să rup limitele viselor. O să vedem ce o să iasă.
Rep.: La lansarea volumului îl rugai pe Florin Dumitrescu să se gândească la un slogan. Cum ai recomanda tu cartea?
V.E.: Vorbeam cu mai mulţi oameni din domeniu publicitar. Şi cu Florin Dumitrescu, dar şi cu Şerban Alexandescu. Florin a citit cartea târziu, când ea era gata.
Nu folosesc reţete în promovare. În carte critic destul de dur reţetele de PR, strategiile de marketing şi publicitate. Dar: să fiu înţeles clar, în ciuda faptului că eu condamn aceşti politruci de tip nou nu sunt împotriva existenţei lor. Orice societate are nevoie de ei. Problema mea mare este următoarea: au depăşit domeniul lor de activitate şi încearcă să devină model social. Asta mă deranjează. În rest, cu sloganul e o glumă. Pot face câte un slogan pe oră, nu asta e miza. Imperiul contratacă… ereticii veghează.. Ernu dezgroapă securea războiului şi fumează pipa păcii…. Ce vremuri, ce ierburi… Glumesc, dar cartea chiar e bună, am citit-o, garantez pe mine. Ernu nu mă poate minţi.
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Primul său volum, “Născut în URSS” (editura Polirom, 2007) a fost nominalizat la Premiul de debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistica al revistei Observator Cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. A fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, “Născut în URSS” este în curs de apariţie la editurile Akal din Spania, Hacca din Italia, KX – Critique&Humanism din Bulgaria şi L’Harmattan din Ungaria.
cartea de la meţereu
Aseara, de la ora 7, Vasile Ernu, de care v-am mai vorbit si cind a lansat “Nascut in URSS”, si-a lansat cartea cu nr. 2, “Ultimii eretici ai imperiului”.
Clubul e mititel si afumat, inghesuit intr-o parte a Muzeului, cam sub libraria Carturesti de la et. 1. Lume multa, foarte putini nehaliti care vin pentru mincarea si bautura gratis. Din fericire. Dar am vazut vreo doua ziariste, picate cam dupa 20 de minute de la inceperea discursurilor, care nu pricepeau nimic. Normal, pe scena era Artanu de la Timpuri noi care, in stilul lui caracteristic, insira vorbe aparent fara logica, cam in stilul Vanghelie, dar fara precipitarea si sloganistica astuia, stirnind voit risul audientei. Doamnele erau scirbite si se uitau prostite, din fundul salii, la spectacolul de pe mica scena. Asteptau probabil momentul de final, in are putea pune intrebarile pregatite autorului: cum ati scris cartea, a fost greu, de ce ati scris asa ceva, de unde va vin ideile si alte imbecilitati. Oricum in ziar aparea tot textul din comunicatul de presa al Polirom, cu cuvinte inchegate si care, din fericire, prezinta si un rezumat al cartii, macar asa, sa ai idee ce dracu a indrugat ala pe 200 de pagini. De-aia la noi Reader’s digest, cartea redigerata si servita pe pat de salata e foarte apreciata. Normal, daca ai rezumatul de o pagina jumate ce rost are sa citesti toata cartea, ca doar tot ce conteaza e subiectul si caracterizarea personajelor…
Dar am iesit de pe sine, zic ca sa revin.
Primul care a vorbit a fost Florin Dumitrescu. Am inteles ce voia sa spuna, dar n-am inteles ce-a spus. Probabil era emotionat. Am retinut, insa, indemnul “cumparati acest produs”.
A doua a fost Vava Stefanescu, o doamna foarte simpatica, fosta balerina inteleg, care a spus ceva foarte misto, anume ca ea, pina sa-l cunoasca pe Vasile, nu credea ca in URSS chiar traiesc oameni. Isi imagina cladirile alea mari si gri, isi imagina un Stalin, un Lenin, un Gorbaciov, Dostoievski sau Mendeleev, dar pe omul de rind, traitor acolo, deloc. Si a trebuit sa vina Ernu mai intii in cafenele, apoi cu cartea “Nascuti in URSS”, pentru ca poporul sovietic sa se populeze si cu oameni, nu doar cu slogane. Trebuie sa recunosc ca pentru mine exista taranul lui Dostoievski, dar a trebuit sa vina Vasile ca sa inteleg ce dracu e ala un cvartal si de unde ni se tragea modelul de camine cu budele pe hol, ca si bucataria.
Apoi a vrbit Artanu, de care va ziceam, si care nu cred ca mai are nevoie de nici o caracterizare.
Ultimul a vorbit Sorin Antohi, singurul care citise cartea si avea si instrumentele de limbaj specifice scriitorilor. Probabil discursul sau a fost revelator pentru profesionistii scrisului, care dintr-o data pricepeau ce se spune. Antohi a spus ceea ce se spune de obicei la o lansare de carte. A fost corect si la obiect, recte anost.
Vorbitorii erau prietenii vechi ai lui Vasile. Ideea lui a fost ca la aceasta lansare sa vorbeasca doar oameni care nu scriu carti, nu fac recenzii si nu au limbajul acela specific discursurilor intelectuale. O seara cu prietenii la sosea si, intre al doilea si al treilea pahar de vin, vorbim despre ce a mai scris Vasile, ia uite ca i-a mai aparut o carte, tot despre sovietici, iar ne ridem, iar imi aduc aminte de Nosov…
Ideea a fost buna. Mie imi plac lansarile de carte si vernisajele tocmai fiindca acolo ma pot vedea cu prietenii. Trebuie sa recunosc ca ma intereseaza foarte putin ce spun recenzorii si criticii despre carte, atita vreme cit eu nu am citit-o. Nu citesc niciodata prefata inainte de textul propriu-zis.
N-am stat pina la sfirsit. Am cumparat cartea, am luat autograf de la autor, l-am pupat si felicitat si m-am dus acasa, ca stau departe. In acest week-ernd am sa citesc si cartea, despre care deocamdata nu am ce sa va zic.
Ce-am vrut sa zic cu postul asta? Pai, ca sa cititi acest produs si de asemenea produsul anterior si sa va aduceti aminte despre ce ati trait, aia care ati trait. Vasile merita toti fanii. Va atasez si o poza, in caz ca il vedeti pe strada
Ultimii eretici ai Imperiului si testamentul anticapitalist
Alina Purcaru / Suplimentul de Cultura Nr. 247, 31 Octombrie-06 Noiembrie 2009
Vasile Ernu a lansat Ultimii eretici ai Imperiului intr-un ton de petrecere generala miercuri, 21 octombrie, la Clubul Taranului Roman. Daca atmosfera a fost de mondenitate spumoasa, de la care nu s-a sustras nimeni, ideile schimbate de cele doua personaje ale cartii nu sint chiar genul care sa te faca sa zimbesti. Nascut in URSS a fost o carte intens disputata, dar pe linga Ultimii eretici ai Imperiului pare un cuminte Cuvint inainte. Daca in prima lui carte Vasile Ernu refuza sceptic discursul anticomunist si pro-occidental din motive mai degraba sentimentale, de data asta ataca agresiv, concertat si radical doua fronturi: si discursul de contestare a fostului regim comunist, si practicile capitaliste, iar tacticile cu care combate sint mult mai elaborate si mai subversive decit la debut.
“Numai intr-un regim in care poti fi pedepsit functioneaza critica”
Cartea e un stufos, palpitant si socant epistolar intre doua personaje, la marginea fictiunii: Vasiliy Andreevici, un fel de anarhist modern cu lecturi din Gadamer si abilitati de spargator de banci, si A.I., un fost disident care pusese la cale asasinarea lui Stalin si acum calatoreste intens, invitat la tot felul de conferinte si colocvii din Occident. Comunismul, spun personajele lui Vasile Ernu, era dominatia politicului, fata de care mai puteai fi subversiv, capitalismul e imun insa la astfel de practici. “Numai intr-un regim in care poti fi pedepsit functioneaza critica. In capitalism, ea nu mai functioneaza. Sint tot mai convins de asta. In capitalism, critica are un singur rezultat: modifica niste cifre in contabilitate”, cugeta batrinul A.I., nostalgic dupa vremuri in care guerrilla parea posibila.
Vasiliy Andreevici si A.I., in calitate de ultimi eretici ai Imperiului si beneficiari ai spatiului fluid pe care li-l lasa corespondenta, elaboreaza si impartasesc tactici si practici prin care sa fenteze ideologiile ajunse la monopol, discursul dominant si idolii zilei. Schimba idei cu fitil care, anuntate pe cel mai lejer ton, in doua fraze, forteaza logica opticii “in raspar” (nu disidentii, ci bisnitarii sau speculantii s-au sustras cu adevarat controlului in statul comunist, alegind anomia, si despre ei ar trebui sa vorbim mai mult decit despre primii), iau la bani marunti raportul intelectualilor romani cu puterea in comunism si postcomunism si fac rechizitoriul capitalismului feroce. Ba sustin chiar ca ar face mai multe victime decit stalinismul, desi nu cu varsare de singe, ci prin tainul pe care-l cere societatea afluenta. Spune asa batrinul A.I.: “Vorbeam cu un bun amic, vechi coleg de lagar, un sociolog care lucreaza cu date si statistici. Stii care era observatia lui foarte cinica? Statul de tip stalinist, care curma vieti cu nemiluita, in Gulag, consuma mai putine fiinte umane decit statul bunastarii in care traim acum. Il cred pe cuvint, insa ideea nu e legata de numarul de oameni, ci de necesitatea constanta a Statului Zeu de a se hrani cu fiinte umane”.
“Nu sint Vasiliy Andreevici”
Spun multe alte lucruri, de calibru comparabil, cele doua personaje ale lui Vasile Ernu, si pe cit e cartea de incordata si de minata corespondenta lor de idei – cu care avocatul oricarui diavol s-ar simti oriunde in largul lui –, pe atit a fost de relaxata lansarea cartii, la doua zile dupa ce-a iesit de sub tipar. A fost petrecere in toata regula la Clubul Taranului Roman, cu sala plina pina la refuz si o discutie relaxata, cu Sorin Antohi, Vava Stefanescu, Artanu si Florin Dumitrescu in jurul autorului. Vasile Ernu insusi a facut oficiile de amfitrion si i-a inclus pe fiecare, mai glumind, mai povestind, in povestea experientei lui in Romania. Artanu a sugerat o mai curajoasa apropiere de mama Rusia, care are lucruri bune de oferit, iar Sorin Antohi i-a facut ad-hoc lui Ernu o foarte magulitoare carte de vizita: dinamitor necesar al dogmelor oficiale si ochi vigilent, plasat mereu la granita, care vede insa cu atit mai bine unde se instaleaza falsul si indoctrinarea in discursul public din Romania.
“Nu sint Vasiliy Andreevici”, a repetat Ernu in seara lansarii, inainte sa-si inceapa recitalul chitaristul Costin Soare si flautistul Ion Bogdan Stefanescu, ultimii lui invitati. Si a mai repetat ca in carte nu se glumeste, cum ar fi reiesit din discutiile invitatilor si din atmosfera generala de la Clubul Taranului Roman. “Ce e adevarat si ce e fals, ce e fictiune si ce e realitate nici autorul nu mai stie. Volumul e un cumul de intimplari, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat in nebunii ani ai tranzitiei. De aceea, mai nimic din ce este scris in acest volum nu-i apartine”, noteaza Ernu si la sfirsitul volumului. Singurul lucru care e totusi limpede este ca despre Ultimii eretici ai Imperiului se va vorbi. Stinga va avea in sfirsit primul reper neaos cu priza la public, chiar daca extrem, iar restul prilejul de a-si (re)evalua propriile motivatii si convingeri, la proba evidenta a diferentei provocatoare.
Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii
Interviu de Vlad Odobescu / Evenimentul zilei 29 octombrie 2009.
Capitalismul consideră nostalgia rea şi periculoasă, chiar şi atunci când n-are de-a face cu regăsirea comunismului, explică autorul romanului „Ultimii eretici ai Imperiului”.
Pentru că nu-i plac drumurile bătătorite, scriitorul Vasile Ernu îşi pune cizmele şi-i face semn cititorului să-l urmeze. Până la ultima filă a noului său roman, „Ultimii eretici ai Imperiului” (editat de Polirom şi lansat săptămâna trecută, la Muzeul Ţăranului Român), îşi poartă însoţitorul prin noroaiele şi luminişurile de la graniţa dintre comunism şi capitalism. Eventualele pericole sunt insesizabile, fiindcă drumul e îmbibat de umor.
EVZ: Scenariu cu întoarcere în timp: Uniunea Sovietică se rupe mâine, mândrii săi cetăţeni sunt împrăştiaţi în lumea nouă, capitalistă. Zi-mi trei lucruri pe care le-ai lua cu tine din bătrânul U.R.S.S.
Vasile Ernu: Uh… URSS a existat totuşi aproape un secol. E vorba, practic de o întreagă civilizaţie care a produs enorm de multe lucruri: de la catastrofe şi crime oribile la opere de mare profunzime.
Dar dacă e să accept jocul propus de tine în acest moment aş alege lucruri pur-sovietice: a. Romanul lui Andrei Platonov – „Cevengur” (poate cel mai mare scriitor rus al secolului XX şi un mare roman sovietic); b. un vinil sau un CD cu muzica lui Dimitri Şostakovici (cel mai important compozitor sovietic) şi c. filmul lui Sergei Eisenstein – „Crucişătorul Potemkin”.
Dar cum îmi place „contrabanda”, aş mai trece ilegal prin vama capitalistă multe alte lucruri, mai ales producţii culturale: de la Ahmatova la Babel, de la Ilf la Bulgakov şi de la Pliseţkaya la trupa Kino. Şi multe desene animate: Norstein este pur si simplu genial.
Ai motive să exclami, precum Marele Instigator din cartea ta, „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”?
Marele Instigator este un erou la care ţin fiindcă este mereu surprinzător, nu te lasă să aţipeşti, te contrariază, gândeşte în răspăr şi are o fascinantă biografie. Deseori catastrofele şi suferinţa ne salvează iar fericirea (mai ales cea bleagă) ne poate distruge. Nu cred în filmele cu happy-end.
Dispariţia ţării în care m-am născut şi trăit 20 de ani e o formă de catastrofă, dar asta m-a şi salvat. Eroul meu m-a învăţat să privesc lucrurile din unghiuri diferite, uneori chiar incomode, să am curaj să pun întrebări aşa-zis „periculoase”.
Alegerea unei cămăşi dintr-un magazin occidental poate crea o mini-dramă pentru cetăţeanul ex-sovietic, o mini-dramă pe care personajul Vasilyi Andreevici o trăieşte: prea multe cămăşi, la preţuri prea diferite – prea multe opţiuni… S-ar mai putea totuşi cufunda cetăţeanul ex-sovietic într-o mare de cămăşi identice? Ceva pare iremediabil pierdut.
Povestea la care faci referire aici, cu aceste cămăşi-alegere, e legată de o formă subversivă şi ironică de a chestiona cele două lumi: capitalistă şi comunistă. Eroii mei văd că elementele centrale ale celor două regimuri uneori se inversează, uneori se suprapun, uneori intră în contradicţie. Aceste mici detalii din viaţa cotidiană ne pot dezvălui uneori esenţa unei maşinării ideologice şi politice.
Coada de la ghişeul de impozite, preţul fluctuant al unei cămăşi, meniul de la restaurant, beţia de la scara blocului sau un chef cu marijuana ne pot dezvălui lucruri mult mai semnificative despre societatea în care trăim decît tratatele academice. Eu asta încerc să fac. Nu-mi place să merg pe căi bătătorite şi bine cunoscute. Eu vreau să fiu un soi de Stalker (călăuză) care să arate cititorului o lume altfel decît o vede el „în mod obişnuit”.
„Unii vând detergenţi, alţii texte”
Ce te mai faci în ziua de azi cu un fost disident? Cui foloseşte?
Eu am un mare respect pentru disidenţi, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Din păcate în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regândit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie trebuie învăţat. Intelectualii şi disidenţii şi-au pierdut aura şi forţa pe care o aveau în vechiul regim.
Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe când noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decât sub formă de marfă şi decor.
Mi se pare că se află intr-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vând detergenţi, alţii maşini şi alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.
„Pentru a trăi în trecut, trebuie să fii aristocrat sau idiot”, consideră Cinicul. Cu noi, restul, ăia de nu suntem nici aristocraţi, nici complet idioţi, cum rămâne? Avem voie să fim un pic nostalgici?
Aşa cum îi spune şi numele, Cinicul reprezintă o categorie aparte de oameni. El a fost un mare specialist în contrainformaţii, producea bancuri pentru vechiul regim, iar după căderea comunismului a devenit un specialist în producerea „revoluţiilor colorate”. Interesant personaj.
Da, nouă ne rămâne nostalgia. Însă ideologia dominanta actuală pune interdicţie la astfel de sentimente. Nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii la altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Dacă scoatem din literatură nostalgia atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc şi ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii.
O luăm încetişor, vorbim despre nostalgii şi libertăţi şi ajungem fix în centrul Chişinăului, pe lângă Arcul de Triumf şi ne ameţeşte un deja-vu. Am mai trăit cândva lucrurile astea. Le-ai transmis prietenilor tăi – poate entuziasmaţi de ce se întâmplă şi poate pe bună dreptate – vreun avertisment?
Cartea mea e o înşiruire de probleme, teme şi întrebări pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Întrebările pe care le ridic sunt, de fapt, o formă de avertizare: adevărurile „de la sine înţelese” s-ar putea să fie nişte „falsuri”, nişte prejudecăţi, iar ceea ce ne pare periculos şi îndoielnic s-ar putea să ne ajute. Eu spun că trebuie să reflectăm cu mare atenţie fiecare gest, fiecare faptă pe care o comitem şi să luăm decizii cu responsabilitate. Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost.
OSTAP BENDER A MURIT
„Furtul înseamnă azi legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii”
Unul dintre personaje se autodefineşte drept consultant în domeniul furtului, „o meserie curată”. Un soi de urmaş al marelui maestru al combinaţiilor, Ostap Bender, cel care preciza că are o slăbiciune pentru Codul Penal. Se mai fură cu stil în ziua de azi, cea a bancomatelor desprinse din pereţi şi a deconturilor pe bani publici umflate cu pompa?
Am cîteva capitole în carte dedicate lui Ostap Bender şi furtului. Urmăresc şi încerc să fac câteva demonstraţii de o manieră puţin diferită. Ostapul din regimul comunist avea câteva repere foarte clare: a. avea o mulţime de „metode relativ cinstite” de a „procura sau expropria” bani; b. avea „o singură slăbiciune, respecta Codul Penal”; şi c. nu se arunca „asupra instituţiilor statului lipsite de apărare”.
Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul şi nu disidenţii. Încerc să demonstrez acest lucru.
Astăzi însă Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.
În comunism furtul era un gest riscant politic nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care cu puţin noroc şi o armată de jurişti „devine morală”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul roman de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.
“Eu îi critic şi pe vechii politruci, şi pe noii politruci. Şi ăia, şi ăştia vor să-mi fure viaţa şi libertatea”
Interviu de Costi Rogozanu / VoxPublica / 23 octombrie 2009
Vasile Ernu a scris o carte care vrea să zguduie ideile primite de-a gata. Comunismul a fost rău şi basta, piaţa liberă de aduce numai bine, acum sîntem mai fericiţi cu ratele şi băncile, ordinea capitalistă nu are politruci ca-n URSS. Cam tot atîtea clişee pe care Ernu le pune la îndoială prin intermediul unor stranii personaje în „Ultimii eretici ai imperiului”. Aşa că am făcut o mică e-discuţie.
Eu lucrez la Casa Presei, Vasile stă la o aruncătură de băţ. Şi totuşi am vorbit pe mess, am zis că ne vom scrie ideile mai bine. Vedeţi şi voi ce-a ieşit… Cartea sigur va face vîlvă. Sîntem prieteni, deci nu-mi pretindeţi obiectivitate. Am puţini prieteni – n-o să vă bat la cap decît cu ăia trei-patru buni din mediul cultural pe care-i am şi care chiar fac lucruri tari.
Am citit „Ultimii eretici” cu senzaţia iniţială că cele două personaje ale lui Vasile Ernu, un misterios V.I. (un terorist care plănuise asasinarea lui Stalin, disident apoi) şi Vasily Andreevici (un soi de metamorfoză literară a autorului) au strîns o armată de idei radicale pentru a face artificii şi pocnitori cu ele. E altceva însă. Găsim acolo tot scepticismul fişat din maeştri ai îndoielii, expus de două personaje literare care pot arunca bombe cu neuroni, nu cu neutroni. „Născut în URSS”, prima lui carte, pare acum doar o jucărioară, „Ultimii eretici” e locul în care Vasile îşi asumă riscuri.
Încă o chestie şi nu vă mai bat la cap (am zis că sîntem prieteni şi nu vreau să fiu penibil cu laudele): este prima carte din România ultimilor ani care poate ajunge la un public mare şi poate transmite ceva din scepticismul unei întregi şcoli de gîndire pe care unii de vîrsta noatră au întîlnit-o în şcolile din România, în bibliografiile pe care le urăşte mainstreamul cultrual de aici. O carte care poate măcar nelinişti puţin. Asta dacă vrea cineva puţină schimbare de atitudine. Că poate vă simţiţi foarte bine aşa. Mai multe despre Ernu găsiţi aici. Iată şi ce-am vorbit:
Crezi că există o comunitate deja formată care să gîndească în răspăr noile realităţi? Sau eşti un accident uresesisto-românesc?
Vasile Ernu: Mi-ar plăcea să cred că încep să apară comunităţi care nu mai vor să gîndească după o mantra prestabilită (oricare ar fi ea). Sînt mici focare, grupuri care se mişcă în direcţii diferite, experimentează lucruri diferite, gîndesc tot mai diversificat. Monopolul asupra culturii s-a spart ceea ce e foarte bine. As vrea sa nu fiu un accident. Eu la rindul meu sint un amestec si pot spune ca am multi amici aici pe care-i apreciez pentru ce fac si cum gindesc. Imi plac partizanii, iar noi ne recunoastem intre noi chiar daca nu avem epoleti.
Bun, sa luam un astfel de partizan roman. Îi spui ca e parte dintr-un Matrix ucigator, sa nu se imprumute, sa nu intre in jocul bancilor. N-o sa te ia drept un soi de profet nebun cum apar în filmele hollywoodiene cu apocalipse?
Vasile Ernu: Eu nu sint nici profet, nici suficient de nebun (in sensul crestin). Incerc sa fiu un scriitor care, cred, intelege destul de bine care este rostul literaturii. Eu nu vin sa dau nici sfaturi, nici solutii, nici macar raspunsuri directe. Eu vin sa ridic niste intrebari esentiale pe care omul trebuie sa si le puna macar o data in viata. Eu folosesc literatura pe care o fac exact in aceast sens: incerc sa distrug “adevarurile de la sine inteles”, incerc sa-l pun pe cititor intr-un anumit orizont de sens.
Problema cu creditele este extraordinar de interesanta si stii de ce? Fiindca modul in care o pun eu loveste atit in esenta structurilor financiare, in clasa ideologica dominanta care predica noul canon economic si mai ales ironizez pozitia bisericii (crestine). Creditul este o bogatie inversata, pe minus si, daca un bogat “intra cu greu in imparatia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o sansa. Bogatul poate renunta la bogatia sa (teoretic), cel cu credite nu, fiindca are o bogatie pe minus, care nu-i apartine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bataie foarte lunga. Stalin ar fi foarte invidios pe bancheri.
Bun, explica-mi atunci contradictia care apare in cartea ta intre cel care face credit si se inlantuieste si “represiunea economica” care-l forteaza pina la urma sa ajunga la asta. Eu am un credit – da-mi un sfat ce sa fac cu el. (stiu ca o sa-mi spui ca nu dai sfaturi – dar inchipuie-ti totusi intilnirea cu un cititor insistent)
Vasile Ernu: Costi, eu nu dau sfaturi, eu nu scot solutii din cutia fermecata. Cartea mea nu e un reţetar de solutii. Daca vrei solutii facile trebuie sa frecventezi alt gen de scriitori sau manuale care te invata cum sa ai succes in viata in 30 de zile. Eu incerc sa arat cititorului riscurile la care se supune, modul in care isi poate pierde libertatea, care sint noile forme de represiune si ca de multe ori pericolele vin din cu totul alta parte. Eu vreau ca cititorul meu sa-si puna intrebari. Ca-si ia sau nu credit, asta nu ma priveste.
Cartea ta pare de multe ori narativizarea unui lung sir de carti cheie din “hermeneutica negativa”, de la Bahtin la Baudrillard, de la Matrix, la ce vrei tu. Tu nu poţi fi toate vocile decît în carte. De aia te abordez ca un cititor naiv. Deci zi-mi ceva ce e Vasile, nu personajul din carte Vasily Andreevici. Deci, ce i-ai recomanda unui cititor care are de ales, religia sau un credit la banca. Ce-i mai putin rau?
Vasile Ernu: In carte se regasesc fireste foarte multe idei si lecturi de o anumita factura. Sint multi autori care-mi plac si la care tin. Cartea mea este mai degraba una de idei, un soi de thriller filosofic, dar care cred eu se citeste destul de lejer fiindca eu nu prea folosesc jargonul filosofic, ci un limbaj destul de simplu. Pe linga reperele bibliografice camuflate prin diverse povestiri si intimplari, mai pot fi vazute destul de usor si trimiterile biografice (ca sint nascut in urss, ca traiesc in romania, ca sint de o anumita formatie intelectuala, ca am fost educat intr-un mediu religios de o anumia factura … un soi de protestant de factura iudaica… si tot asa). Eu incerc sa folosesc tot bagajul de cunostinte si experienta de viata in scriitura pe care o fac in acest moment… In ce priveste alegerile noastre in viata… Eu stiu un singur lucru, ca nimeni nu poate decide pentru un altul. Fiecare e condamnat sa aleaga pentru sine si e responsabil pentru aceasta alegere.
Ok, diplomatule. Ai vazut Inglourious Basterds?
Nu, încă… doar fragmente… astept cu sufletul la gura sa-l vad….
Omul face acolo o echivalenta fara inconjur intre propaganda nazista si hollywood
Vasile Ernu: Ajungem si acolo.
costi rogozanu: e chiar un filmulet despre un soi de rambo nazist. Iar se insinueaza ca Hollywood e marea razbunare. Nu au ajuns cam prea usor de facut analogiile astea? Nu cumva te paste o eticheta de aia de stinga cool?
Vasile Ernu: Eu stiu in ce societate traiesc, sint constient de riscurile acestei societati. Stiu ca de la un text-critica la un text-marfa este doar un mic pas. Societatea in care traim a reusit de o maniera coplesitoare sa transforme aproape totul in marfa. E una din problemele care ma framinta: care este modalitatea prin care critica sa poata deveni eficienta. Pe mine acum nu ma intereseaa pozitionarea spre stinga/dreapta. Eu ironizez si stinga, nu rareori. Eroii mei sint incomozi pentru tot spectrul: de la Dumnezeu la portarul de la banca. Eu am citeva convingeri, am un crez minim pe care-l respect cu destul de multa rigurozitate. Eu stiu ca un intelectual este fie de curte, fie de exil. Eu nu vreau sa fiu un intelectual de curte, iar pentru a nu intra in aceasta categorie trebuie sa folosesti in textele tale un anumit ingredient pe care eu il numesc “Risc”. Un text care nu-si asuma un anumit risc este marfa si punct. In rest ce papuci port, ce sapca am sau cum folosesc anumite retorici e secundar.
Mie imi plac riscurile, imi place sa imping discursul in asa zisele “zone periculoase”. Eu nu vreau bani (acumulare de capital) si functii/pozitii deci nu am nimic de pierdut. Insa vrea sa muncesc si sa fiu remunerat corect, ceea ce a cu totulceva. Recunosc ca am o educatie crestin/socialista care lucreaza cu alte valori si convingeri.
Costi Rogozanu: Intre “gandeste liber dar asuma-ti ca nu prea poti vorbi” si “vorbeste liber dar nu gindi” tu ai gasit solutia scrisului de carti. Ce căi ar mai fi? Cum să se apere de Matrix un tînăr corporatist care nu scrie, nu picteaza?
Vasile Ernu: Problema mare e urmatoarea: cartile nu prea schimba lumea. Si asta o stim de foarte mult timp. Cartile ne pot ajuta sa schimbam lumea . Eu incerc sa inteleg tot mai mult cum putem sa rezistam, care sint tehnicile actuale de “aparare civila”, care sint caile prin care trebuie sa ne aparam libertatea etc. Cartea mea cu asta se ocupa de fapt. Cind totul a fost cucerit, cind batalia a fost pierduta, cind dusmanul e peste tot intrebarea care ramine e “noi ce facem?”. Daca intelegem si reflectam la ce se intimpa in jurul nostru atunci trebuie sa decidem ce facem. Daca colaboram si pina unde, daca ne supunem si pina unde, daca ne revoltam si cum o facem…. In acest moment eu nu am solutii fermecate insa sint totusi un optimist. Eu cred cu convingere, de exemplu, ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Stiu ca utopiile au adus si multa suferinta insa acesta ne este destinul.
Ideologia dominanta actuala propovaduieste “moarte utopiei”. Ne este interzis sa visam fiindca mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv si tautologic. Pornind de la citeva texte ale lui W.Benjamin (o mare feblete de-a mea), eu vorbesc in carte despre acest mecanism.
Ai doua chestii care mi-au placut mult. Opozitia numere-cuvinte, adică ordinea capitalista versus ordinea sovietica. Banii si propaganda. Acum fuziunea e extrem de ciudata. Imaginea perfectă e Neo din Matrix care vede realitatea doar prin cifre, exact ca ăia de pe WallStreet. Tu ai ales ca reprezentativa pentru zona asta românească, de periferie, imaginea vampirului. De ce sintem vampiri, Vasile?
Vasile Ernu: Un mic secret. Acum citiva ani m-am imprietenit cu Borys Groys unul din cei mai interesanti filosofi/esteticieni de prin Europa, venit si el din URSS si care locuieste si preda in Germania. Pe mine ma interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reusit sa se sustraga (macar partial) din masinaria puterii comuniste. Ma interesa cum anumite grupari puteau sa gaseasca mecanisme de rezistenta fara sa intre in cirdasie cu puterea. Groys mi-a povestit atunci o chestiune foarte tare care avea sa devina o carte micuta care a aparut la Moscova (si in Germania, in Romania a aparut la ed.Idea din Cluj/ Post-scriptum comunist) in aceeasi perioada cu prima mea carte. El mi-a explicat primul acest mecanism. Comunismul (ca si statele religioase zic eu) se construieste pe limba/limbaj, pe cind capitalismul pe cifre, adica pe economic.
Sînt doua limbaje diferite. De aceea comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima si delegitima, de aceea intelectualul isi mai pastreaza aura in comunism (indiferent daca e pozitiva sau negativa), iar in capitalism devine un banal producator de marfuri. Eu am scris doua capitole pe aceasta tema, iar acest lucru il demonstrez scriind “O zi din viata lui Ostap Ibrahimovici Bender”. Speculantii si “sectantii” au stiut sa fenteze regimul si nicidecum disidentii. Cum? Asta povestesc pe larg in carte.
Acum insa daca traim intr-o lume metrica, unde limba nu are decit o functie comerciala, trebuie sa gasim alte mecanisme de lupta si rezistenta. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului si-a pierdut puterea, a aparut un soi de inflatie a sensului. Acum ca actualul regim sa se dizolve trebuie ca “limba” lui sa-si piarda sensul. De exemplu, inflatia cifrelor, adica a banilor pot sa-i puna viata in pericol.
Vorbeşti la un moment dat de subversivii aia foarte răi, blatnoi, si de subversivii buni, tip Ostap Bender.
Vasile Ernu: Discut depsre puscarii si mecanisme de subzistenta si mai ales despre Şalamov si sensul Gulagului. In ce priveste Ostapii (romani sau sovietici) ei sint multi. De fapt ei au invins comunismul. Parerea mea e ca bisnitarii si hotii au invins comunismul si nu disidentii. Ei au inteles foarte repede in comunism cum trebuie sa comunice cu regimul, cum sa-l utilizeze, cum sa faca transferul de de sens (bani, avere, proprietati) dintr-un limbaj in altul, dintr-un regim politic in altul. Nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au luat puterea noii orinduiri dupa caderea comunismului ci “neinfricatii fii ai locotenentului Schmidt”. In comunism ei erau intersanti si aveau un rol foarte semnificativ, acum insa ei au devenit un real pericol pentru societate fiindca au devenit Puterea.
Ai un cerc vicios in carte care prinde mult din deruta noastra. Spui (personajele tale o spun, ma rog) ca ti-e dor de linistea perestroikai la un moment dat. Spui ca poate secretul a fost linistea oferita de totalitarismul sovietic. In acelasi timp ti-e frica de linistea capitalista, robotizata. Pînă la urmă în ochii personajelor tale viitorul e simplu. Ori tăcem, ori tăcem! ce tăcere alegem, capitalistă, comunistă, devine o nuanţă…
Vasile Ernu: Nu, Perestroika nu e liniste. Ea a fost cea mai mare explozie politica din ultimii 50 de ani care a culminat cu caderea comunismului. Brejnevismul a fost liniste si stagnare, insa in acea perioada au aparut fenomene culturale foarte interesante. In acea perioada (si in regimuri comuniste din zona sint perioade asemanatoare) stabilitatea si siguranta sint elemente centrale. In comunism s-a produs un soi de oferirea unui “sens major” si unificator al societatii cum numai in state religioase se mai intimla. In doua sensuri opuse. Mai intii a fost credinta oarba intr-o utopie care a dat sens si unificat marea majoritate a populatiei din URSS. Dupa care comunismul a devenit dusmanul care ne unea pe toti şi ne dedea sens. Toti in sinea noastra la unison stiam care este dusmanul. Acest lucru s-a pierdut definitiv. Fiindca ce vine odata cu noul regim postcomunist este un soi de pulverizare si fragmentare. Nu mai exista un sens unificator. Ei bine aceasta privire spre trecut (un soi de nostalgie) este nu dupa regim ci dupa aceste lucruri care tin de timp, sens, stabilitate.
E o reactie la societatea actuala care e carcterizata prin fragmentarea sensului, lipsa stabilitatii, inflatie de tot felul.
Asa, si de ce nu m-as lasa oprimat de roboti bancari? Nu-i totuna daca tac din cauza unor aparatcici timpiti din URSS sau din cauza unora dintr-o multinationala. Ba chiar ultimii iti dau si masina daca esti cuminte.
Vasile Ernu: Eu incerc sa inteleg… si probabil ma mai si contrazic. (Nici eu nu sint deacord cu eroii mei de multeori, dar sint eroii mei si-i respect.) Asta inseamna ca e bine. Eu ii critic si pe vechii politruci, si pe noii politruci. Si ăia, şi ăştia-s dusmanii mei, vor sa-mi fure viata si libertatea. Eu incerc sa definesc dusmanii actuali si sa ii critic, incerc sa vad care sint formele actuale de lupta prin care sa-mi apar viata si libertatea. Am totusi o singura viata si nu vreau sa o las pe mina politrucilor comunisti sau capitalisti. Eu spun insa un lucru destul de suparator. In comunism politrucii nu erau model de viata, toti ii uram, pe cind astazi ei au devenit eroii si modelul de viata. E trist si foarte periculos.
Zi-mi un film de la Hollywood care-ti place
Vasile Ernu: Un singur film… Pai recunosc ca-mi plac filmele cu gangsteri si puscariasi, Iar Hollywoodul e maestru la acest gen…
Tie iti plac gangsterii. Dar te-ai gindit ca de acolo ii cunosti? Te-ai lasat intoxicat, ha.
Vasile Ernu: Mi-ar placea sa scriu o carte despre puscariasi insa la noi nu exista cultura puscariei asa cum este ea dezvoltata la rusi si americani.
Si ultima chestie. Personajele tale baga citeva teorii nebune pentru intelectualii romani: era mai bine sub ocupatia sovietica pentru Romania, Ceausescu n-a existat, felul romanilor de a se face de cacat si complexul sclavului din Est etc. Se fac acum 20 de ani de la revolutie. Si mi se pare ca dupa ce n-am fost in stare sa ne asumam ceausismul la care am fost partasi si de care sintem vinovati in primul rind, nu ne mai asumam nici revolta aia din 89. Tot rusii si americanii au facut-o si pe aia. Procedam corect? Sau sintem iar provinciali.
Vasile Ernu: Romanii sint un popor foarte straniu iar intelectualii acestui popor au si ei metehnele lor. E foarte greu sa inteleg relatia intelectualilor cu propria lor istorie. Eu cred, daca vrem sa intelegem mai bine ce ni se intimpla, tot aluatul asta dospit in noi, ar trebui privit pe o perioada mai lunga de timp.. Comunismul si capitalismul nu ne-au afectat si nu ne afecteaza in sensul profund al cuvintului. Sint niste accidente care ni se intimpla.Teoria mea a vampirismului vine cumva sa explice aceasta stare stranie a noastra. Eu sint tot mai convins ca noi sintem un popor de vampiri. Iar vampirii nu au istorie fiindca-s prinsi intre doua lumi (un soi de nici-nici… si/si). Noi nu facem istorie in sensul occidental al cuvintului fiindca noi sintem pasivi, istoria ni se intimpla. Noi sintem sub vremuri, insa vampirismul nostrum ne scoate din spatial temporar de tip uman pe care noi il intelegem ca istorie. Noi nu ne asumam nimic fiindca nu noi facem istorie. Rezistam prin diverse forme. Si atunci ne minunam cind apare cite un Ceausescu. Rezistenta prin cultura naste stalinism si ceausism. Politicului ii raspunzi cu gesturi politice. Gruparile intelectuale dominante sint un soi de samani care descinta, blesteama istoria. Istoria este un domeniu al naturalului: noi facem greu distinctie intre fulgere si revolutie, iar marea parte a intelectualilor le trateaza ca fiind unul si acelasi lucru. Pacat. Trebuie sa producem fapte (in sensul istoric), trebuie sa ni le asumam indiferent daca sint bune sau rele. Au existat totusi citeva momente in istoria noastra in care anumiti intelectuali romani au avut proiecte foarte interesante pe care le-au dus la capat. Pasoptistii, de exemplu, au avut un proiect cultural-politic foarte ambitios si reusit, zic eu. E o poveste lunga. Eu as umbla putin la elementele de interpetare a istoriei si vietii noastre culturale. As schimba putin grila de interpretare. Eu sint sigur ca putem afla lucruri foarte interesante despre noi. Dar trebuie sa avem curajul de a privi altfel si sa fim responsabili de propriile noastre demersuri.
« go back — keep looking »