Люди должны думать

allMoldova / 18 ноября 2009

Новый сборник писателя Василе Ерну, „Ultimii eretici ai Imperiului” /”Последние еретики Империи”/, был представлен и в книжном магазине издательства „Cartier”, после целого тура, который начался и закончится в разных городах Румынии, охватив и столицу Р. Молдова, Кишинэу, передает Info-Prim Neo.

Презентация состоялась в книжном магазине Libăria din Centru вечером во вторник, 17 ноября. Зал книжного магазина не смог вместить всех желающих, на презентацию явилось слишком много людей – знакомых автора и просто тех, кто о нем слышал.

Книга „Ultimii eretici ai Imperiului” написана в эпистолярном жанре. На страницах сборника повествуется о двух персонажах – А.И. из Бухареста и Василии Андреевиче из Москвы, которые живут в разных мирах, разделяют разные идеи, секреты раскодирования неких языков и др. – все характерное для времени и пространства, на котором они находятся.

Писатель Владимир Бешляга отметил, что настоящая книга – это продолжение первой работы Василе Ерну, „Născut în URSS” /”Рожденный в СССР”/. „Эта книга похожа на калейдоскоп, один конец которого находится в Бухаресте, где живет А.И., а другой – в Москве, где существует Василий Андреевич. Персонажи Ерну говорят об абсолютно сумасшедших идеях”, – подчеркнул Владимир Бешлягэ.

Бешлягэ отметил также, что эта книга имеет высокую познавательную ценность и содержит идеи, провоцирующие читателя. После этого экскурса Владимир Бешлягэ подарил Василе Ерну книгу „Ultimii eretici ai Imperiului”, страницы который были заполнены его пометками ручкой, он внесенные им за 12 часов, в течение которых писатель прочел книгу.

Олег Панфил, один из реальных персонажей книги Василе Ерну, сказал, что на страницах сборника представлена истинная аналитика. “Автор предлагает в этой книге абсолютно гигиенический инструмент, который можно сравнить с зубной щеткой, которую нужно использовать для ухода за нашим мышлением, потому что находятся дантисты, которые говорят нам „Bonjour, maman”, „Пролетарии всех стран, объединяйтесь!” или “Мама – анархия”, – высказал мнение Панфил.

Виновник торжества Василе Ерну признался всем присутствующим на презентации, что темы, затрагиваемые в его книге, – не новы. “Простая проблема, от которой я отталкиваюсь, заключается в необходимости обсуждении вопросов, которые нам не нравятся, в важности разговора об истинных вещах. Надо сознавать, из какого мира мы вышли и в какую реальность попали. И вот, мои герои поставлены в ситуацию, когда им приходится мыслить в непростом положении”, – отметил автор.

“Мне нравится идея, что люди должны думать. Моя книга – не рецепт, как поступать в той или иной ситуации. Наш долг и моя цель – предупредить людей о существующих механизмах и возможных рисках”, – заключил Василе Ерну.

По завершении встречи с читателями Василе Ерну пообещал, что в скором времени представит книгу о Республике Молдова, особенную работу, “которая вызовет раздражение у многих”.

Василе Ерну пишет, что родился в СССР в 1971 году. Выпускник факультета философии (университет им. Александру Ион Куза, Яссы, 1996), мастерата философии (университет „Babeş-Bolyai”, Клуж-Напока, 1997). Редактор-учредитель журнала „Philosophy&Stuff” и ассоциированный редактор журнала „Idea arta+societate” /”Идея искусства+общество”/. Работал в фондах „Idea şi Tranzit” /”Идея и Транзит”/ и издательствах „Idea” и „Polirom”. В последние годы писал рубрики в публикации „România libera” и на портале „HotNews”, а также ведет постоянные рубрики в журналах „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură” и „Observator Cultural”.

Василе Ерну дебютировал книгой „Născut în URSS” в 2006 году, которая вышла сначала в Румынии, а затем, в 2007 году, появилась и в одном из российских издательств. Сборник был удостоен Премии за лучший дебют от „Româniа literarа” и Премии за лучший дебют от Союза писателей Румынии.

ANUL LITERAR 2009. Literatura la vremuri de criză

Paul CERNAT/ Observator literar / Numarul 508 din 14.01.2010

Cu toate crizele de care am avut parte, pînă la exasperare, în 2009, literatura şi-a văzut de treaba ei, făcîndu-şi loc printre furcile caudine ale editurilor constrînse la limitări de tot felul. Am avut parte astfel de apariţii remarcabile la aproape toate categoriile. Inclusiv genurile şi speciile cele mai vulnerabile la constrîngerile crizei financiare – poezia, proza scurtă, critica şi istoria literară – au supravieţuit onorabil, înregistrînd pe alocuri revirimente. Sigur, scriitorii îşi au ritmurile lor imprevizibile, aşa încît e riscant să vorbim despre tendinţe de ansamblu pornind de la oferta unui singur an editorial. Mă voi limita, prin urmare, din nou la o selecţie personală şi, inevitabil, provizorie, întrucît receptarea cărţilor apărute anul trecut va continua şi anul acesta, iar în unele cazuri va începe abia de-acum încolo.

La capitolul „roman“, văd în Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian nu doar cea mai substanţială apariţie de acest gen din 2009, o carte fabuloasă despre drama istoriei recente a armenilor privită dinspre România, ci şi unul dintre titlurile de referinţă ale literaturii noastre postdecembriste, menite inclusiv unei cariere internaţionale. Tot o masterpiece, chiar dacă fără forţa celei dintîi, este Medgidia, oraşul de apoi, prin care „optzecistul“ Cristian Teodorescu se reinventează, acreditînd literar umanitatea unui spaţiu sudic de la „răspîntia“ istoriei recente. Romane de prim-plan au mai publicat anul trecut Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie rămîne, deocamdată, cea mai bună carte a lui), Radu Ţuculescu (percutantul Stalin cu sapa-nainte!, care, să sperăm, îl va scoate din groapa de potenţial a receptării autohtone) şi Daniel Bănulescu (Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea, epos picaresc şi grotesc al ceauşismului tîrziu reloaded). Mult amînat, surprinzătorul debut în roman al Ioanei Pârvulescu (Viaţa începe vineri) seduce prin dinamica enigmatică a intrigii şi prin atmosfera unui Bucureşti Belle Époque reconstituit cu rafinament.

Deşi foarte diferite ca tipologie, romanele semnate de Doina Ruşti (şocanta Lizoanca la 11 ani) sau Nora Iuga (eteroclita Hai să furăm pepeni!) şi Daniela Zeca (rafinata Istoria romanţată a unui safari) nu pot fi cu nici un chip ignorate, ca şi robustul Sex & Perestroika de Constantin Cheianu, Măcel în Georgia de Dumitru Crudu ori intens-autoficţionalul Nevoi speciale de Dan Sociu, superior noului roman al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin. Şi oferta romanescă a anului e, fireşte, mult mai bogată, iar surprizele pot apărea din multe părţi… N-au lipsit nici involuţiile stilistice ale unor prozatori de calibru (Întoarcerea tatălui risipitor de Dumitru Radu Popescu).

Proza scurtă a înregistrat un reviriment cantitativ – dacă nu şi calitativ –, semn că dominaţia romanului nu e chiar aşa de apăsătoare cum s-ar crede. Volume ca Mentaliştii de Florin Manolescu, Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu, Miss Perfumado de Bedros Horasangian, Cinema de Angelo Mitchievici, S.M.S. de Bogdan Dumitrescu, Psihanodia de Paul Doru Mugur, Standard de Alex. Tocilescu, Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea şi altele încă (între ele, „deocheat“ – şarmantele secvenţe memo ale lui Neagu Djuvara) pot fi oricînd citate, alături de o deloc neglijabilă producţie SF (vezi, între altele, antologia Alte ţărmuri). În paranteză fie spus, SF&F-ul autohton dă semne că se străduieşte parcă mai mult ca de obicei să revină la suprafaţă, atît prin managementul intern al fandomului, cît şi prin conexiuni cu mainstream-ul (Vincent nemuritorul al inventivului Bogdan Suceavă şi Mentaliştii lui Florin Manolescu sînt doar două exemple). Dar hibridizările acestea sînt de multă vreme la ordinea zilei… În altă odine de… hibridizări, între naraţiune în proză şi poezie se situează insolitul Basm al prinţesei Repede-repede realizat, la patru mîini, de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, un fantasy postmodern numai bun de trecut printre delicatesele anului.

Poezia s-a menţinut la un nivel cel puţin onorabil. Trei titluri îmi par a fi cel mai bine plasate: Anca lui Noe de Anca Mizumschi, Probleme personale de Angela Marinescu şi Regele dimineţii de Alexandru Muşina, dar apariţii demne de tot interesul sînt şi Odă liberei întreprinderi de Caius Dobrescu, O seamă de persoane secundare de Romulus Bucur, Arme grăitoare de Emilian Galaicu-Păun sau opurile „tripletei“ douămiiste de la Editura Cartier (Monstrul fericit de Radu Vancu, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Un anotimp în Berceni de Claudiu Komartin). Nu pot fi ignorate nici volumele încă „tinere“ ale Elenei Vlădăreanu (Spaţiu privat. A handbook), Domnicăi Drumea (Not for sale) sau cel al lui Daniel D. Marin (I-am luat deoparte şi le-am spus). Şi mai sînt, desigur, şi altele, fără a mai vorbi despre antologiile de autor…

Debuturile cele mai articulate mi s-au părut a fi, în proză, intensul roman „minimal“ Blocul 29 apartamentul 1 de Corina Sabău (Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian m-a contrariat, în vreme ce romanul Trickster de Ovidiu Pop încă nu l-am citit…), iar în poezie – Chipurile de Stoian G. Bogdan, un volum puternic şi o caracterologie poetică expresivă a unei lumi ieşite din ţîţîni. Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen de foarte tînărul Şerban Anghene şi Coada de Dragoş Voicu sînt romane de debut promiţătoare, deşi încă nedecantate. La categoria debuturi editoriale de critică-istorie literară-teorie-eseu nu-mi vine să aşez, totuşi, impunătorul volum al lui Andrei Terian despre G. Călinescu (A cincea esenţă). În primul rînd, pentru că îl consider principalul volum de critică al anului proaspăt încheiat şi, totodată, unul dintre evenimentele editoriale din 2009 alături de noile ediţii critice din publicistica lui G. Călinescu de la Pléiade…

Rămînînd pe teritoriul criticii şi istoriei literare, e de consemnat în prima linie şi admirabilul N. Steinhardt, paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu, volum de referinţă care indică un nou standard al cercetării monografice, îmbinînd vastitatea şi rigoarea documentării cu complexitatea şi comprehensiunea analizei. Operă de cunoscător în detaliu al operei lui Nenea Iancu, dar şi de plivitor al prejudecăţilor de lectură, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z) al lui Gelu Negrea nu poate lipsi, nici el, dintr-un bilanţ exigent al anului 2009. O cercetare istorico-literară doctă şi utilă este cartea lui Bálázs Imre despre Avangarda maghiară din Transilvania, în vreme ce volumul lui Adrian Lăcătuş despre Modernitatea conservatoare central-europeană decupează un întreg cîmp de cercetare, puţin investigat la noi.

În zona teoriei literare şi culturale întîlnim cel puţin un titlu redutabil: Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei de Romaniţa Constantinescu. Iar în zona eseului speculativ cu deschidere spirituală – Despre doliu de Mircea Mihăieş rămîne o apariţie de substanţă. Daniel Cristea-Enache, de pildă, a publicat un nou volum masiv decupat din ampla sa producţie foiletonistică (Timpuri noi…), iar Ioan Stanomir revine la dragostea dintîi – literatura – dinspre istoria ideilor, prin culegerea Despre sunete şi memorie… Dan C. Mihăilescu şi-a adunat într-un volum unitar comentariile spumoase din urmă cu cîţiva ani despre corespondenţa lui Mihai Eminescu (Despre omul din scrisori…). E de semnalat şi încheierea unui proiect major, nu lipsit de controverse la începuturile sale: volumul al şaptelea (ultimul) din Dicţionarul General al Literaturii Române.

Un titlu de vîrf al anului trecut este Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu. În ce căsuţă mendeleeviană să-l plasez însă? La eseu? La non-ficţiune? Nu contează: e, pur şi simplu, o excelentă carte de idei trăite a unui spirit liber. Trecînd pe teritoriul ceva mai sigur al literaturii memorialistice şi diaristice propriu-zise, cuvine-se să consemnez „inconturnabilul“ volum Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu – o redimensionare fericită a mai vechiului Cititul şi scrisul – şi noua restituire din Jurnalul lui Radu Petrescu (ajuns, acum, la perioada anilor ’70). Există, desigur, şi alte cărţi non-fiction demne de a fi reţinute, de la culegerea Strada Revoluţiei nr. 89 coordonată de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici pînă la reconstituirile documentar-istorice semnate de Smaranda Vultur. În materie de confesiuni diaristico-memorialistice gama e oricum destul de largă şi de generoasă – de la, să zicem, Mariana Şora la Oana Pellea. N-au lipsit nici de data asta confesiunile cu valoare istorico-documentară semnificativă, titluri ca Exerciţiu de sinceritate de Ion Vianu, Prin perdea de Aurora Liiceanu sau L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă de Gabriel Andreescu fiind de neevitat. Deloc lipsite de interes rămîn confesiunile eseistice incomode, dar nu neîntemeiate ale lui Nicolae Breban din Trădarea criticii.

Chiar dacă ţine, în mod evident, de domeniul istoriei generale, noul şi extrem de incitantul volum al lui Lucian Boia („Germanofilii“. Elita românească în anii Primului Război Mondial) interesează şi istoria noastră literară, prin radicala recontextualizare politică pe care o propune. Dar cea mai controversată apariţie despre „bubele“ istoriei culturale autohtone rămîne, de departe, cartea Martei Petreu despre relaţia politic „vicioasă“ dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (Diavolul şi ucenicul său…). N-au lipsit nici volumele de convorbiri cu anvergură problematică, precum România noastră (Virgil Nemoianu în dialog cu Sorin Antohi), o carte pe care o prefer fără ezitare dialogului mai vechi, altminteri spumos, dintre Sorin Antohi, Luca Piţu şi Emil Cioran (Neantul românesc…, cu un caracter mai mult documentar).

Ei, şi n-am spus încă nimic despre volumele de dramaturgie şi cinefilie, despre volumele de eseuri cu tentă politică de actualitate (numeroase şi, unele, cu adevărat interesante), despre piaţa atît de policromă a traducerilor (care ar fi meritat, ea singură, o „panoramă“ separată) sau despre colecţiile populare lansate de cîteva mari cotidiane, care au făcut deja să curgă destulă cerneală pro şi contra, dar au readus spre literatură un public ce părea iremediabil pierdut. La fel: despre polemicile anului, despre falimentul unor reviste şi edituri… Cît despre Nobelul nu ştiu cît de românesc al Hertei Müller, consider că am scris deja suficient.

Cam asta ar fi, deocamdată. Mai recuperăm din mers. Şi ne „vedem“ tot aici în 2010, cînd Observator cultural împlineşte un deceniu de existenţă.

Hop şi eu în VIP

Primesc VIP magazin (Decembrie 2009, Nr. 68) si ma trezesc in Top Cultura. Constantin CHEIANU e de vina.

Vasile Ernu, Lenin, Isus Cristos şi Mikey Mouse

După ce a uimit şi scandalizat lumea literară şi publicul cititor din România, dar şi din alte ţări, cu volumul său de debut „Născut în URSS” (apărut în 2006), pămînteanul nostru Vasile Ernu revine în forţă în librării cu o altă carte care pare să o întreacă pe prima şi ca impact public, şi ca scandal. „Ultimii eretici ai Imperiului” este o apariţie editorială cu idei şocante, în care autorul pune un fel de semn de egalitate între comunism şi capitalism, între politruk-ul din epoca sovietică şi PR managerul din economia de piaţă. Chiar coperta cărţii pe care apare o sculptură cu Lenin şi Isus Cristos ducîndu-l de mînă pe Mickey Mouse este evocatoare în acest sens. Deşi apărută de două luni, cartea a înregistrat o adevărată avalanşă de ecouri în presă şi pe forumurile din Internet, cele mai multe dintre ele foarte supărate.

Timp de cîteva săptămîni Vasile Ernu a susţinut cu succes un turneu de lansare a cărţii prin diferite oraşe româneşti, dintre care nu a lipsit nici Chişinăul, spaţioasa „Librărie din Centru” a editurii Cartier dovedindu-se neîncăpătoare pentru publicul numeros care a venit. Mulţi au fost atraşi şi de numele unuia dintre cei care trebuiau să vorbească despre carte – Marc Tkaciuk – şi care nu a mai venit pînă la urmă.

„În container” la „ODEON”

La sfîrşitul lunii noiembrie Teatrul „Odeon” de la Bucureşti a găzduit premiera spectacolului „În container” după piesa lui Constantin Cheianu. Lucrarea evocă problematica migraţiei ilegale a moldovenilor în Occident şi se bazează în totalitate pe fapte reale. După ce a fost montată, în 2007, la Chişinău în regia autorului, iar în luna octombrie a acestui an a avut o premieră absolută în România, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi (regia Radu Ghilaş), piesa „În container” a ajuns, iată, la cea de-a treia montare în versiunea tînărului regizor Cristian Ban.

Spectacolul de la Odeon, care în 2010 va fi prezentat şi la Chişinău, are mai multe puncte de atracţie dintre care nu trebuie omisă regia modernă, performanţele actoriceşti remarcabile şi nu în ultimul rînd accentul basarabean, impregnat de rusisme, cu care îşi rostesc replicile actorii bucureşteni.

A fost creata Asociaţia Naţionala a Uniunilor de Creaţie

Dacă ne-am tot plîns atîţia ani de scindare şi lipsă de solidaritate în breasla oamenilor de cultură din Moldova, în sfîrşit am asistat la un act de coeziune şi unificare a eforturilor. A fost creată Asociaţia Naţională a Uniunilor de Creaţie (ANUC) care reuneşte şase uniuni de creaţie (Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Teatrală, Uniunea Cineaştilor şi Uniunea Jurnaliştilor) şi care îşi propune ca obiectiv schimbarea atitudinii statului faţă de cultură.

Oamenii de creaţie s-au reunit pentru a susţine tot ce este performanţă şi valoare în artele de la noi şi pentru a nu mai admite proiecte anticulturale gen „Caravela Culturii”.

La 12 decembrie ANUC va organiza un amplu Congres al oamenilor de cultură din întreaga Moldovă, care îşi propune să impună o altă viziune asupra rolului culturii în societatea moldavă.

Citindu-l pe Ernu

Liviu Ornea in Observator cultural / Numarul 505 din 17.12.2009

Cum vă spuneam, o săptămînă lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu, Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare, capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă, vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor.

Privirea „de sus“, superioară, asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează „istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii, toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?

Mergînd pe firul argumentaţiei, cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul, nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt: opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism. Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“ excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau „ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de dulciuri şi alte bunătăţi.

Sînt pasaje în care cei doi epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească – să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred că mi-era mai bine înainte.

Foarte amuzant e că cei doi călătoresc neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat, că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică uneori.

Eresii post-socialiste

decembrie 13, 2009 / http://madrizen.wordpress.com

Un text scris de unul din cei mai activi si inteligenti blogeri din MD.. iata si o poza cu Turcul pistolar, fiu de Imperiu otoman, care ii are la picoare pe Ultimii eretici.. Cucerirea si dominarea prin lectura….

Eresii post-socialiste (I)

Ce n-ai zice, dar lecturararea unui autor moldovean cu creionul în mână mi-a mângâiat mândria națională. Lui Vasile Ernu, cu ai săi „Ultimii eretici ai Imperiului”, îi reușește această faptă eroică. Pe bune. Multe idei demne de a fi notate. Cartea (sau să-i zic totuși „roman”?) captivează din prima.
Voi recapitula câteva astfel de idei.

Complexul siberian al geografiei

În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectați” de România.

Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenție, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepție, de fantasme din mintea lor. (pag. 21)
„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. Soția mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aș adăuga aici, este că și noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca și la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia.
Ochii care nu se văd, se uită.

Ideologia zeflemelii

Aplicabilă în egală măsură și în Republica Moldova este ne-credința co-naționalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ține locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul și țeapa.

Așa cum n-a avut sfinți în Evul Mediu și nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într-o idee sau măcar să înțeleagă noțiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27)
Valabil și în RM. Cu următoarea rectificare: Ștefan cel Mare mai e și Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici și mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.

În concluzie, cred că bășcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenției mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil și în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?

Încă nu am evoluționat. Suntem de-ai cuiva.

Banul și discursul politic

O idee foarte intrigantă este cea precum că în URSS politicul a reușit să subordoneze economicul. Cuvintele și discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este rațional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:

Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările și, mai ales, impozitele reprezintă forme prin care un astfel de stat interacționează cu cetățenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcțional și comercial și nimic mai mult. (pag. 77)

Și cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi și își pierd însușirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:

α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulația valorică ține de edificarea Noului socialism (capitalist); sau

β. Diferența e mai puțin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credința în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeți mantra oficială ca să-ți dovedești loialitatea față de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.

Acceptând β suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu mențiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva și a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.

Foarte zen.

Și totuși, trebuie să admit că, deși dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are și anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Șalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.

Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poți genera o creștere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienței capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puțin se câștigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm și mai puțin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).

Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.

Revin în cursul zilei.

Eresii post-socialiste (II)

În „Ultimii eretici ai Imperiului” Vasile Ernu face clară poziția pe care o adoptă: a renunța la socialism nu este același lucru cu a accepta necondiționat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniția noastră, a celor „născuți în URSS” și anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experiența ambelor sisteme, reușindu-ne să fim în capitalism și, totodată, în afara sa.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)
Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)

Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.

La pachet

Cosmin Ciotloş / România Literară Nr:46 (20/11/2009 – 26/11/2009)

Eseist, prozator, umorist, epistolier, memorialist, gazetar, ideolog. În Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu e din toate acestea câte puţin. Dar din nici una atât de mult încât să justifice o interpretare “pe culoar”, împinsă până la detalii de poetică a genului sau de istorie a metodei. Noutatea, la Ernu, o dă nu tehnica, ci plasamentul. Stilistica lui, aşadar, nu e una om la om, ci una mai curând zonală. O găsim şi ici, şi colo, şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi în dreapta, şi în stânga axului politic, fără a avea răgaz să o diagnosticăm cum se cuvine. Pusă sub lupă, ea dispare. Nu e accesibilă decât ocheanului (eventual întors).

Aşa se face că, în urmă cu trei ani, când apărea Născut în URSS, critica a fost integral favorabilă ca verdict, dar în bună măsură confuză ca încadrare. Unii au vorbit despre nostalgia vechiului regim, alţii despre ironie liberală, alţii despre imbricarea discretă a acestora două. Au fost comentatori care şi-au pus problema formală a raportului cu literatura, după cum au existat analişti mai aplicaţi, în stare să-i găsească autorului, aflat atunci la debut, precursori locali. (O idee despre această dispersie dă şi ultima copertă a cărţii de acum.) Categoric, Ernu devenise un caz. Încă nerezolvabil sau, oricum, încă mai presus de rezolvări.

Mă tem că nici recenta Ultimii eretici ai Imperiului nu oferă, pentru elucidare, indicii mai utile. Căci Vasile Ernu disimulează încă o dată inteligent, de data asta călcând pe propriile urme din 2006. Nu mă refer doar la fidelitatea faţă de editură şi faţă de colecţie, deşi şi aceasta spune ceva despre o anume consecvenţă a formatului, ci la construcţia minuţioasă a unei tradiţii personale. Cei doi eretici de aici sunt, ambii, născuţi în URSS. Ca identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate.

Ce vreau să spun nu e că Ernu se repetă (e prea mobil ca să poată face una ca asta), ci că se legitimează la fel. Cum anume? Întâi şi-ntâi, printr-o echitabilă distribuţie a măştilor, care creează iluzia de grup. Sunt, în principiu, două personaje în toată cartea (doi eroi, cum îi place autorului să-i numească): Vasilyi Andreevici şi un anume, până la capăt necunoscut, A.I. Primul, ajuns din Uniunea Sovietică în plină Balcanie bucureşteană, al doilea, ieşit din Gulag în Rusia modernă a tranziţiei. Vârste diferite, experienţe diferite, ba chiar şi opinii diferite, expuse pe larg într-o corespondenţă savuroasă şi adeseori paradoxală. N-aş vorbi, totuşi, despre roman epistolar (naraţiunea e ca şi inexistentă, iar aspectul de lettres russes rămâne o convenţie ieşită din pălăria unui singur autor), cât despre, schimbând tot ce-i de schimbat, dialoguri platonice. Ceea ce îndreptăţeşte impresia, remarcată de mai toţi cronicarii, că Ernu ia lucrurile de la zero, fără a se sinchisi de reziduurile analitice sedimentate în timp.

Un bun exemplu îl reprezintă rezerva faţă de prea uşoara corelare dintre totalitarismul fascist şi cel comunist, destul de la modă astăzi: “Încercarea de a pune într-o paradigmă comunismul şi fascismul mi se pare o mare eroare. Fireşte, sunt două regimuri totalitare violente şi absurde, însă fascismul, îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, este mult mai aproape de capitalism decât comunismul. Fascismul este înrudit cu sistemul capitalist tocmai datorită acestei logici metrice, matematice, prin care se produce. Dacă regimul capitalist se produce prin bani care, cum am mai zis, pot fi calculaţi, fascismul se susţine pe Ťgeneticăť, prin Ťbiologiať ideologizată care se bazează pe măsurare. În ideologie şi ştiinţele fasciste, Ťevreulť este o entitate Ťbiologicăť ce poate fi măsurată exact şi care diferă de Ťarianť. Astfel, entitatea Ťevreuť este pentru Ťarianul purť un produs biologic, nu unul cultural. ŤEvreuť te naşti, nu devii, Ťarianť, la fel, iar două popoare Ťaleseť nu prea pot exista.” (pag. 78)

Evident că, situându-se de-a curmezişul tendinţelor dominante (chiar dacă prin vocea lui A.I., nu în nume propriu), Vasile Ernu ar putea fi contrazis în empirismul său de destui politologi de meserie. Nu sunt eu însă cel care trebuie să stabilească dreptatea acestui punct de vedere (şi nici nu cred că autorul Ultimilor eretici ai Imperiului vrea cu tot dinadinsul să aibă dreptate), dar mărturisesc că gust acurateţea raţionamentului. Cu atât mai mult cu cât nu-l simt încorsetat. Distincţia aceasta antropologică între datul natural şi acumularea culturală va opera şi mai târziu, într-o scrisoare a lui Vasilyi Andreevici, dar în registru uşor derizoriu şi cumva pe dos decât ne-am fi aşteptat: refugiul în alcool al generaţiilor mai vechi ar fi aşadar unul genuin, pe când paradisul artificial al drogurilor postcomuniste ar avea o dimensiune culturală adăugită.

Deja din aceste rânduri jocul lui Ernu iese la iveală. Din loc în loc, el pare să fie, spontan, în dezacord cu sine, să uite crezul de adineauri pentru o convingere abia cristalizată. (Şi nu întotdeauna astfel de retractări beneficiază de alibiul de-a fi enunţate de instanţe diferite. Şi Vasilyi Andreevici, şi A. I. îşi dau singuri peste mână cu fervoare.) Pentru un ideolog, lucrul ar fi amendabil. Dar cel care-a scris Ultimii eretici ai Imperiului nu e un ideolog! O dovedeşte până şi titlul, deviaţionist cât cuprinde. Căci pledoaria de aici nu se duce în favoarea unei direcţii sau a alteia. Dimpotrivă, ea urmăreşte coexistenţa contrariilor, toleranţa faţă de cealaltă tabără, înţelegerea reciprocă, normalitatea în cele din urmă.

E drept că Ernu are aici câţiva cai de bătaie predilecţi (dezavuarea anticomunismului radical se numără printre ei). Dar, îmi permit o formulare neconvenţională, pe nici unul nu-l rupe de şale şi nu-l încarcă cu desagi prea grei. Preferă spectacolul echitaţiei. Am urmărit cu atenţie de câte ori dezacordul se exprimă pamfletar sau măcar virulent polemic. Cum fiecare scrisoare conţine, ca romanele de demult, un rezumat promiţător, căutarea mi-a fost dintru-nceput înlesnită. N-o să credeţi, dar, de pildă, ceea ce porneşte ca o revanşă faţă de intelighenţia autohtonă ajunge să sune mai degrabă ca un exerciţiu de admiraţie:

“Într-una din seri am avut ocazia să stau la masă cu Ťdelegaţiať română. Nu a fost nimic intenţionat. Doar că aşa s-a întâmplat. Oameni foarte simpatici şi vioi. Am observat un soi de umor vivace, chiar dacă de suprafaţă, însă foarte ingenios şi ascuţit. Făceau asta cu o uşurinţă pe care nu o găseşti la intelectualul rus, ce fuge mereu înspre Ťproblemele fundamentaleť, Ťîntrebările grele ale umanităţiiť, ca şi cum, în orice moment, ar trebui să dea un răspuns definitiv. Încă o chestiune interesantă pe care-am observat-o: sunt extraordinar de buni la replici, la jocuri de cuvinte şi la retorică, pe care o fac cu o naturaleţe incredibilă. Cu toate că au tendinţa de a se plânge în permanenţă, reuşesc să creeze o atmosferă plăcută şi au o atitudine lejeră, ceea ce nu întâlneşti în mediul intelectual rusesc.” (pag. 105)

Elogiul acesta prudent nu-i deloc lipsit de subînţelesuri. Căci, dacă-l considerăm pe Vasile Ernu în calitatea sa (parţială, repet) de eseist, tocmai aici e deficitar, în materie de intuiţie a găselniţei de limbaj. Să remarcăm că la el practic nu există butade sau etichete memorabile, ci numai sofisme. Cuvintele în sine nu au încărcătură ludică. Numai logica se pretează la jocuri (şi încă ce jocuri!). La un moment dat, unul din eretici aminteşte de anecdota celebră conform căreia potcoavele aninate deasupra uşii aduc noroc şi celor care nu sunt superstiţioşi. Ernu îi dă însă o încărcătură emblematică de metaforă conceptuală a disidenţei. N-o ia uşor, ci o dă serios. Pus astfel între ghilimele, râsul devine grimasă a sobrietăţii. Fiindcă de cele mai multe ori, acesta e aici citat, nu produs. Umorul e doar un stadiu intermediar către o finalitate de cu totul altă factură.

La fel stau lucrurile şi cu imaginea de pe copertă (ce reproduce o sculptură în bronz din 2006 a lui Alexander Kosolapov). Mickey Mouse e purtat, de-o parte şi de alta, de V.I. Lenin şi de Isus Hristos. Un eretic contemporan deci, în raport cu dogmele amândurora. Despre asta (dar exact despre asta) relatează într-un rând şi Vasilyi Andreevici: “Aşa că, în viaţa mea de zi cu zi, eroi precum patriarhii Abraham, Isaac şi Iacov făceau casă bună cu Lenin şi Troţki sau Karamazov şi Karenina. Poveştile despre Lenin sau cele din Evanghelii, scrisorile lui Engels căte Marx sau cele ale apostolului Pavel către Timotei erau pentru mine la fel de interesante. Mai târziu, Maiakovski şi Esenin, Ahmatova şi }vetaeva, Psalmii şi Iov, formau în mintea mea cupluri de nedespărţit care, treptat, se combinau în mintea mea, într-o promiscuitate incredibilă. Ereziile se construiau una peste alta, iar viaţa mea îşi urma un curs destul de nefiresc pentru lumea în care trăiam. Când eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinându-mă de mâna dreaptă şi cu Lenin de cea stângă. Eu să ţopăi alături de ei şi toţi să zică: uite ce prieteni tari are Vasika.” (pag. 213)

Adevărat, în paragraful acesta, aşezarea celor trei nu corespunde celei din grupul statuar al lui Kosolapov. Dar ce contează o erezie în plus? Şi, dacă tot am devenit, la final de cronică, permisiv, recomand sincer lectura acestei cărţi împreună cu Apocalipsa timpului nostru, a unui alt relativist cu principii, Vasili Rozanov (1856-1919), tradusă mai demult la Editura Institutului European. Întâmplarea a făcut să le descopăr în aceeaşi săptămână.

Mantrele libertăţii. Ereticii imperiilor şi o carte care ar trebui să fie la modă

de Costi Rogozanu 10 Dec / 2009 / Voxpublica

Pun aici un articol care a apărut deja în “Suplimentul de cultură” despre cartea lui Vasile Ernu, “Ultimii eretici ai imperiului”. Nu e o recenzie propriu-zisă, e mai mult un început de discuţie pe teme comune care ne obsedează de ceva timp. Aşa că îmi cer scuze pentru pasaje care v-ar putea părea ilizibile. Dar eu zic că asta e cartea toamnei în România şi că ar trebui să fie la modă. Obsesia libertăţii în capitalism!

E foarte greu să scrii despre cartea unui prieten, dar uneori e necesar. Pentru că „Ultimii eretici ai imperiului” a lui Vasile Ernu e din acele puţine cărţi cu care stai de vorbă, dialoghezi. Asta o să încerc şi acum. O să redau cîteva dintre penseurile mele din timpul lecturii acestei cărţi. Ernu fotografiază un spirit al vremurilor prezent în capetele unei generaţii, unui anumit tip de nou intelectual, cu noi tipuri de idealisme şi noi tipuri de pariuri pierzătoare care ar putea fermeca şi cîştiga ceva atenţie. Ar putea cîştiga un pariu important cu un posibil public român amator de idei NE-servite de-a gata, neamator de status cultural, nici măcar amator de cultură, ci de meditaţie şi vorbă directă despre propria viaţă, despre noile realităţi.

O primă mare temă este cea a libertăţii în zilele noastre pe care Vasile o ilustrează cu un banc. (E musai precizarea că Ernu a ales să lanseze ideile printr-un dialog – deloc pe placul academicilor sau estetizanţilor sau corect ideologizanţilor – prin intermediul unor personaje, în bun stil „clasic”, iluminist). Un copil îşi eliberează roboţeii. Unul dintre ei iese în stradă fericit şi un camion trece în trombă peste el. Personajul care relatează asta un cinic intelectual intrat în cîmpul producţiei de imagine mai spune aşa despre pragmatismul intelectual modern: „Minimizarea pînă la dispariţie a riscului din interiorul discursului este deja o inovaţie a intelighenţiei de ultimă oră şi nicidecum a puterii. Mimarea riscului şi nicidecum producerea lui”. Mai mult, radicalismul intelectual devine la un moment dat monedă de schimb pentru funcţii şi bani, mai spune acelaşi personaj.

Aici, eu aş spune că avem un întreg ritual al riscului inexistent. Cu cît poziţia intelectualului este mai securizată cu atît lui i se ascute, de fapt, violenţa publică. După o anumită vîrstă sau după depăşirea unui statut, practic intră într-un carambol al procedurilor. Nu mai poţi vorbi nimic cu el pentru că el se va preocupa să cureţe termenii interlocutorului de impurităţi.

Dandysmul intelectual al mimării riscului nu e de azi, de ieri, nu e neapărat o constantă a noului tip de intelectual înfipt în sistem. Şi în legendele despre poeţi, artişti, aşa cum se ştie, avem 90% construcţie, ficţiune, minciună, în ultimă instanţă. Artistul sau gînditorii care iau atitudine public au avut tot timpul o mare problemă: cea a imaginii. Procedurile de reglementare a compoziţiilor iconice cunosc diverse etape, unele de-a dreptul mistice. Dar cunosc şi etape noi în marketingul contemporan. Ernu aduce tot timpul în subtext radicalismul, dar nu-l materializează niciun pic, nu duce vorba pînă la capăt. El lasă ideile de toate gradele de duritate să-şi rupă dinţii cu un pas înainte de a deveni realitate. Nu-i pune însă unui tînăr chinez o servietă cu o bombă în mîini, cum făcea cîndva tînărul romancier Malraux.

Ideile vehiculate de Ernu sînt de tipul acelora după care urmează o întrebare care materializează vorbele: „Bun, şi? Acum ce facem?”. Aici se opreşte întotdeauna autorul şi acesta e farmecul cărţii. Să fim radicali, dar după ce sîntem radicali, poate e cazul să bem şi o bere. Singurul radicalism afişat de Vasily Andreevici şi de misteriosul A.I., tipul blînd, un soi de Candide ajuns la bătrîneţe, trecut prin toate ororile, este radicalismul absitenenţei şi al independenţei. Ce vorbesc oamenii ăştia? Rezumă gînduri profunde de la Benjamin, Foucault, Marx şi cîţi alţii. Dar maxima satisfacţie este vorba. Sînt oamenii care au obosit să vadă fapta materializată. Principala lor satisfacţie e să deconstruiască propagande şi să se ţină de-o parte.

Iar maximum de eroism este să stea pe margine, să reuşească să nu intre nici în ruleta creditelor, a funcţiilor, a flatărilor intelectuale. Un matrix bine decodat, un perete de cifre pus la pămînt, aici stă maxima satisfacţie. Cei doi fac ceea ce se cheamă mantre. Şi marele cîştig al cărţii şi punctul de unde începe discuţia este tocmai felul în care vigilenţa duce la misticismul profund al libertăţii care îşi găseşte surse la fel de lejer în Marx sau în Biblie. Marele adevăr este descoperirea ritualică a minciunii din jur.

Acesta este şi motivul pentru care A.I. nu poartă numele dostoievskian de Mare Inchizitor, ci pe acela de Mare Instigator. Diferenţele sînt imense. Inchizitorul este omul faptei. Instigatorul este omul care a suferit de pe urma faptelor şi care ştie că vorbele, oricît de dure, sînt vorbe. Instigatorul nu trece niciodată la fapte, iar instigatorul lui Ernu nu profeţeşte trecerea la fapte nicio clipă – el consideră o reuşită momentul în care poate rupe gîndirea clişeizată. În acelaşi timp, ambele personaje au o credinţă puternică, definitivă, în propagandă (dacă e să privim dinspre est) sau în marketing (dacă e să privim dinspre vest). E frumoasă deconstruirea unor astfel de discursuri, Ernu scrie interesant despre forţa managerului în noua ordine şi statutul lui ciudat de intermediar absolut, de trader, de fapt, dar nu-şi duce demonstraţia pînă la capăt în acest punct.

Managerul este tipul care-ţi poate spune tot timpul „ştiu că nu faci nimic”. Unui miner să-i fi spus asta… ţi-ar fi spart capul. În noua ordine a performării muncii, există foarte mulţi care, de fapt, doar stau: stau pe lîngă maşini care produc maşini, stau pe lîngă şefi, stau pînă tîrziu în noapte ca să descrie proceduri sau ca să pregătească altele. Dar nu fac nimic concret. Foarte puţini produc ceva anume, iar asta e o frustrare imensă a muncitorului contemporan. Managerul este tipul care poate oricînd să devoaleze acest secret.

Apoi, şi mai interesant, discursul antimarketing, anti-PR, nu mai este unul subversiv, este unul extrem clişeizat acum, un discurs care de fapt consolidează cel mai puternic paradox al corporaţiei: toţi sînt manageri într-o clădire de sticlă, oricît de neînsemnată le-ar fi funcţia. Toţi vor un tip de costum, un tip de maşină şi mai ales practică discursul sigur şi demistificator: ştiu că nu faci nimic, ştiu că asta nu înseamnă nimic. Cel mai puternic discurs antimarketing vine din străfundurile zonei corporatiste. Vorbind astfel, cunoscînd cum se fabrică imaginea unui produs, ei cred astfel că realizează descătuşarea. Farmecul decodării surclasează astfel farmecul relaţiei dintre oameni şi centrează totul, evident, pe bani şi pe statut. Pînă şi Neo din Matrix, cînd se „eliberează”, primeşte de fapt în loc de un amărît de statut de hacker de apartament, măreţul job de Mesia. I se permite să decodeze, să fie sceptic, critic. În altă parte a cărţii, stiuaţia este rezumată destul de bine: „Toţi marxiştii de azi sînt ocupaţi căci sînt pe Wall Street. Tot marxismul de azi, zice el, şi toată gîndirea critică faţă de sistem sînt doar de faţadă şi sînt controlate tot de aceşti băieţi care lucrează în slujba sistemului”. Ei bine, tocmai de aceea aş adăuga că rolul Instigatorului de tip nou ar fi şi să stîrnească entuziasm. Şi consum naiv. De multe ori, plonjonul în minunata lume a minciunilor poate fi o binecuvîntare, autopăcăleala un mod cinstit de a-ţi vedea de viaţă. Personajel lui Ernu ajung toate la un ascetism dur, greu de propus şi de înghiţit. Dar, aşa cum a spus-o şi autorul în cîteva interviuri, el nu caută să ofere soluţii. Eu am soluţii: Clint Eastwood şi rock’n’roll.

Ernu nu se lasă obsedat de vreuna din aceste teme pentru că, aşa cum spuneam, ideile profunde, dialogul extrem de uman pe alocuri şi cu reuşite memorabile, fac parte dintr-o mantră a libertăţii. Eliberarea în noua societate este obsesia, singura. Şi este mesajul pentru noul public lucid (care şi-a obţinut deja luciditatea pe diverse căi, nu se mai acceptă neofiţi ca în cazul „Născut în URSS”) pe care îl vizează „Ereticii”. Un atu important al cărţii este şi că are rol de compendiu literaturizat şi uşor de manevrat al marilor idei incomode din ultimul secol. Chiar o văd în rolul de cărticică de buzunar pentru toţi doritorii de alternativă din uniformizata lume nouă. E un soi de bursă a mărfurilor retorice – cine ştie să speculeze cîştigă. Ernu e un broker de idei, se orientează rapid într-o lume încurcată, pansează crizele cu mistici ale demistificării. Ca să-l parafrazez, dacă pe Wall Street s-ar trafica idei, Ernu ar fi fost acolo. Şi n-ar lucra cu mănuşi.

Frumoasă este şi folosirea romanului lui Bram Stoker, Dracula, în interpretarea statutului de un-dead al esticului. Firele se leagă şi cu subversiunea micului bişniţar, „rezistentul” adevărat în sistemul comunist. Prin opoziţie şi exagerînd, instigatorul şi propagandistul de idei şi nu de mărfuri devine bişniţarul simpatic al capitalismului. Autorul lasă loc de reverie ideatică şi de speculaţie. Uneori nu-i înţeleg referinţele. Corpul fără organe al lui Deleuze sau cartea despre Rabelais a lui Bahtin i-ar fi fost de mult mai mare folos decît Benjamin. Dar fiecare cu fetişul lui.

Evident, n-am apucat să prezint mai nimic. Un lucru sper că rămîne de înţeles: aceasta este una dintre cărţile care fac parte dintr-un dialog mai mare şi mai important decît „starea culturii de la noi” şi alte clişee teribile în care ne-am tot consumat. Ernu scoate cu tupeu capul dintre obsesii culturale penibile şi încearcă să vorbească liber cu oameni deştepţi literaţi, neliteraţi corporatişti, capitalişti, anticapitalişti. Şi aceasta va fi miza şi în următorii ani. Altfel, eseul, textul de idei de pe aici va continua să băltească în teme fără risc, în sulemeneli instituţionale.

P.S. Un singur reproş major am să-i fac. Tratamentul antimahmureală n-avea ce să caute aici, în „Eretici”. Mai ales că numai amatorii se tem de mahmureală.

„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”

http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana GREADCENCO

Faceţi parte din prima generaţie a basarabenilor veniţi la studii în România. Ce v-a determinat să optaţi pentru o facultate în România şi de ce anume Iaşiul ?

Da, am ajuns în România în primul val de studenţi, în anul 1990. Iniţial, vroiam să merg la Timişoara, însă acolo nu aveau facultatea de filosofie şi cu amicul meu, Lilian Negură, am ales Iaşiul. El a mers la psihologie, eu, la filosofie. Am ales la întimplare cred. Oricum, ştiam că am 3 oraşe universitare importante pe ştiinţele umane: Iaşi, Cluj, Bucureşti. Îmi place Iaşiul. Şi astăzi îl consider unul dintre cele mai importante oraşe din România. Pentru studii e excelent. Iaşul are un spirit aparte. Am stat, după Iaşi, şi la Cluj, şi Bucureşti. Clujul este prea conservator pentru gustul meu, Bucureştiul prea alert şi-ţi fură energia dacă nu eşti atent. Iaşiul însă este perfect: o combinaţie stranie dintre melancolie, atmosferă molcomă, stil de viaţă mai puţin mercantil, o anumită poetică în aer, o anumită mistică valaho-slavă… e un loc perfect pentru reflecţie. Dar să nu mitizăm… oamenii cu care eşti în relaţie de fapt fac totul fie că eşti la Chişinău, Iaşi, Cluj sau Bucureşti…

Câţi basarabeni erau pe atunci la Iaşi şi ce dificultăţi întâmpinaţi ?

Nu ştiu numărul. Ar trebui să vedem nişte statistici cu „descălecarea” basarabenilor în România. E foarte important să ştim cum şi cîţi au venit anual, cîţi au rămas, cîţi s-au întors, cîţi s-au pierdut pe drum. Eram destul de mulţi şi vizibili. Au fost multe probleme, însă cele mai mari cred eu au fost prebleme legate de integrare. „Noi” ne-am integrat mai greu, iar „ei” ne-au acceptat mai greu, însă treptat, treptat ne-am obişnuit unii cu alţii şi am învaţat unii de la alţii cîte ceva.

În timpul facultăţii, dar şi acum fiind la Bucureşti, aţi simţit că sunteţi discriminat în vreun fel pentru că sunteţi basarabean ?

Da, fireşte că am fost discriminaţi aşa cum şi noi am produs o „formă de discriminare” făţă de „băştinaşi”. Trebuie să privim acest raport de discriminare reciproc şi într-un context mai larg. Această discriminare se întîmplă peste tot în lume, însă asta nu înseamnă că trebuie să o tolerăm. Mai întîi, trebuie să avem capacitatea de a o analiza, trebuie să o înţelegem, să vedem care sînt cauzele. După care să acţionam, să o combatem. Problema mare legată de acest raport de discriminare vine din ceea ce noi numim „diferenţă”. Ne place sau nu ne place, noi chiar dacă vorbim aceaşi limbă şi revendicăm aceaşi cultură sîntem totuşi diferiţi. Diferenţa se poate vedea şi de la o regiune istorică la alta (Muntenia versus Transilvania, de exemplu). Iar noi nu trebuie să uităm că avem o istorie modernă în care am aparţinut mai mult de Imperiul rus decît de spaţiul românesc. Nu e cazul să ne prefacem că această experienţă nu a existat. Sorry, dar în anul 1990 secolului trecut mie îmi era mai uşor să înţeleg un rus din URSS decît un român (cetaţean român adică). De ce? E simplu: cu cetăţeanul rus aveam o istorie comună, o experienţă comună, o amintire recentă comună, o viaţă cotidiană comună. Cu cetăţeanul român aveam doar o „cultură teoretică” comună şi o limbă comună. Însă uneori doar limba este insuficient pentru a te înţelege. De aceea, în cea de-a doua mea carte, „Ultimii eretici ai Imperiului” vorbesc despre reînvăţarea „noii mele Patrii”. În anii 90 a început un proces de cunoaştere reciprocă, de învaţare reciprocă. Aceste discriminări se vor diminua (de dispărut nu vor dispărea niciodată, trebuie să fim conştienţi de aceasta) în momentul în care ne vom cunoaşte mai bine.

În studenţie, cea mai vizibilă formă de discriminare negativă sau pozitivă era cea legată de notele la examene. Ştiai materia, nu primeai 10, fireşte nu ai cum să ştii de 10, fiindcă „eşti din Basarabia”, iar dacă nu ştiai materia primeai pe nemerit un 5 fiindcă „eşti din Basarabia”. Atunci, bătălia şi strategia mea au fost concentrate pe două paliere. Mai întîi, m-am luptat să fiu tratat ca persoană concretă, Vasile Ernu, şi nu ca un personaj care aparţine unui grup şi care este tratat „la colectiv”. Eu răspund pentru faptele mele şi nu un anume grup sau comunitate. Al doilea lucru pe care am încercat să-l promovez, şi care cred cu convingere că este unul din atuurile noastre, e legat de promovarea acestei diferenţe specifice pe care o avem şi nu ascunderea ei. Eu cred că ceea ce la prima vedere pare un dezavantaj, poate fi un mare avantaj şi că pînă şi acumulările negative pot fi transformate într-un atu dacă ai puţină inteligenţă. Noi venim „de dincolo” cu o experienţă total diferită, sintem copii unui mare Imperiu, majoritatea dintre noi ştim să gîndim în categoriile a două culturi (română şi rusă). Aceste lucruri pot deveni nişte atuuri importante, deci să le folosim. Numai folosind diferenţa putem ajuta mai mult cultura şi spaţiul românesc. Eu le spun mereu amicilor mei din domeniul artei şi literaturii: nu încercaţi să mimaţi şi să fiţi ca un oarecare „escu” de aici, căci veţi fi un „escu” de mîna a doua. Aşa că încercaţi să valorificaţi diferenţa pe care o aveţi. Din păcate, puţini încearcă acest lucru.

Aţi avut recent lansarea volumului „Ultimii eretici ai Imperiului” la Chişinău. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul basarabean ?

Nu cunosc foarte bine publicul nou basarabean. Am mulţi amici acolo, însă nu-i cunosc prea bine pe cei din generaţia actuală. Am impresia că e un public aparte şi puţin diferit decît cel din România. E un amestec straniu dintre „superficialitatea” românescă de tip latin (care nu e nepărăt rea) şi o sensibilitate „excesivă” slavă. Acest amestec crează un tip de emoţie aparte care se întîlneşte atît în Basarabia, cît şi în Bucovina de Nord. Tot de aici vine un anumit tip de sinceritate, aproape copilarească, uneori naivă şi dezarmantă care în România aproape că nu mai poate fi găsită. Basarabia este pentru mine interesantă tocmai datorită păstrării acestor „sentimente”pe cale de dispariţie şi mai ales a mutaţiilor specifice periferiei de Imperiu care au apărut în ultimii 15 ani. Există tipologii şi fenomene care nu mai pot fi întîlnite în spaţiul ocidental (sau tot mai greu pot fi găsite), iar aici sînt din plin. Pe mine mă interesează să înţeleg şi să descriu aceste fenomene.

Cartea „Născut în URSS” e totuşi plină de nostalgie. De ce vă e dor cel mai mult din acea perioadă ?

Repet ce am spus de nenumărate ori. Ideologia dominantă actuală interzice anumite sentimente. Se urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. De ce îmi este dor de acel timp? E greu de spus. Îmi este dor „de acel timp” fiindcă el este „raiul meu” pe pamînt.

Daţi câteva nume de tineri scriitori basarabeni în care credeţi

Uh… ce mai înseamnă tineri…. Fireşte că îi voi aminti pe cei pe care-i cunosc mai bine… pe unii încerc să-i şi promovez… Mie îmi plac de la Dumitru Crudu la Iulian Ciocan şi de la Fraţii Vakulovki la Mitoş Micleuşenu şi Baştovoi. Apar poeţi noi precum Gamarţ, Hose Pablo, Alex Cosmescu…

Aş mai amiti şi de tineri din alte zone decît cea literara în care cred: Lilian&Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprinceană, Dorin Năstas, Andrei Gusco… de fapt sînt tare mulţi pe care ar trebui sa-i cunoaştem mai bune. Şi să nu uităm şi de scriitorii de limbă rusă din R.Moldova. Sînt cîţiva foarte buni precum Oleg Panfil şi Vladimir Lorcenkov.

La Moscova a apărut varianta în limba rusă a cărţii „Născut în URSS”, aţi mers în ultima vreme nu o dată acolo. Cum e actualul cetăţean rus faţă de cetăţeanul sovietic ?

Da, cartea mea a apărut la una din cele mai prestigioase edituri ruseşti, AdMarginem din Moscova. Era editura mea preferată şi când l-am cunoscut pe editor care a decis să mă publice în rusă a fost o adevărată bucurie pentru mine. În anii 90 nici nu visam aşa ceva, iar acum sînt bun amic cu Saşa Ivanov (cel care a creat editura) şi cu o parte din scriitorii lui de elită. E o onoare petru mine. (Fireşte că sînt onorat să fiu editat şi de cea mai importantă editură din România, ed.Polirom). Urmează ca în 2010 cartea să apară în alte 5 limbi.

Am mers în ultimii ani cu regularitate la Moscova pentru că am intrat în circuitul lor cultural. Adică sînt invitat la diverse tîrguri de carte, festivaluri, dezbateri. Cum e actualul cetăţean rus? E foarte greu de spus. E şi el în tranziţie ca tot Estul însă ruptura pe care ei au trait-o este infinit mai mare, iar problemele lor sînt mai copleşitoare şi mai dramatice. Totuşi ei au pierdut un Imperiu, iar aceasta este o catastofă pentru ei. Ar trebui să înţelegem aceasta. Ruşii trăiesc una din cele mai mari catastrofe cultural-politice din ultimii 100 de ani, echivalentul Războiului civil şi al celui de al 2-lea Război pentru Apărare Patriei. Dar ei sînt obişnuţi cu asta. Să sperăm că „prăbuşirea Imperiului” crează posibilitatea facerii unei lumi ruseşti mai bune. Prăbuşirea Imperiilor uneori pot duce la renaşteri spectaculoase sau la dispariţii totale. Vom vedea ce va urma….

Cât de mult v-a schimbat Bucureştiul ?

Nu-mi dau seama cît m-a schimbat Bucureştiul. E totuşi al 7-lea oraş în care locuiesc. Pot spune că am experianţa schimbării locurilor de trai. Fiecare loc nou te influenţează cumva. Cel mai mult însă te influenţează oamenii care locuiesc în acel spaţiu şi cu care intri în interacţiune. Ei crează noi posibilităţi de dezvoltare, de reflecţie etc. Bucureştiul este un oraş fecund pentru mine. Mie îmi plac în acest oraş tocmai lucrurile care acum nu prea plac aici. Mie îmi place aerul oriental al Bucureştiului. Bucureştiul este poate unul dintre cele mai orientale oraşe din Europa. Un orient occidentalizat, însă totuşi orient, iar aceasta este marea lui calitate. Cum spune faimoasa replică rusească: orientul este o chestiune subtilă.

Ce părere aveţi despre tânara generaţie de politicieni de la Chişinău. Merită să avem încredere în ei ?

Acestia sînt, cu ei defilăm. Am făcut lobby pentru noua alianţă ajunsă la putere cu toate că sînt cîteva partide acolo în care nu am mare încredere. Însă sînt şi partide care au adus oameni noi, tineri, cu un alt tip de discurs. Nu avem de ales, trebuie să încercăm şi altceva. Sper din tot sufletul să nu ne dezamăgească prea tare, căci atunci va fi dramatic.

În ce împrejurări v-aţi întoarce la Chişinău ?

Mă întorc oricînd în Chişinău. În următoarea perioadă sper să am tot mai multe proiecte legat de acest spaţiu. Dacă te referi la o întoarcere în sensul de a locui permanent acolo, atunci nu cred că e posibil din cauză că sînt prins în proiecte pe care le fac aici. Însă astăzi nu mai este o problemă „locul geografic” în care te afli, fiidncă poţi activa foarte uşor şi de la distanţă. De fapt, „geografia” a cam dispărut, iar „distanţele” s-au micşorat al naibii de mult. Oricum, voi vizita Chişinaul ceva mai des, sau cel puţin aşa sper.

“Back to USSR” – bolşevismul ca bazin de inspiraţie literară

Europa libera / Vasile Botnaru / 29.11.2009

Scriitorii Vasile Ernu şi Iulian Ciocan discută cu Vasile Botnaru despre înţelegerea şi asumarea trecutului

Doamnelor si Domnilor, bine v-am găsit. La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul si prezentatorul emisiunii duminicale PUNCT si de la CAPAT.

Astazi vom sta de vorba cu doi scriitori pe care Vladimir Besleaga i-a “pus pe acelasi raft”, clasificindu-i drept autori care isi alimenteaza proza din bazinul “trecutului sovietic”. “Inainte sa moara Brejnev”, astfel si-a intitulat Iulian Ciocan romanul aparut la Editura Polirom in anul 2007. Iar Vasile Ernu, cel care a debutat cu volumul “Nascut in URSS”, in urma cu citeva saptamini a scos la aceeasi editura Polirom volumul “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Deci invitatii mei de astazi sint doi cunoscuti exploratori ai trecutului sovietic pe care este logic sa ii intrebam ce anume cauta ei in “debaraua burdusita cu vechituri”, daca imi este ingaduita o metafora in spirtul lui Vasile Ernu.

Vasile Ernu la lansarea la Chişinău a cărţii “Ultimii eretici ai Imperiului”
Vasile Ernu: Primul punct de la care pornesc este incercarea de a vedea, de a intelege ce naiba s-a intimplat cu noi acolo? Cum au functionat lucrurile? E mai degraba o platforma de intelegere si de cunoastere. Fiindca eu cred ca nu putem iesi de acolo daca nu intelegem si nu cunoastem ce s-a intimplat. Unu la mina. Doi la mina: incerc sa arat marile probleme cu care ne-am confruntat. Fiindca e un trecut al nostru. El trebuie asumat. Pentru mine problema asumarii este enorm de importanta. Fiindca eu cred ca nu putem produce un prezent daca trecutul nu este asumat. Adica nu mai trebuie sa dam vina pe “kamunisti”, pe nu stiu ce Stalin, pe nu mai stiu cine. Stalin, comunistii sintem noi toti. Unii mai mult, altii mai putin, evident. Dar la acest trecut am participat. Si eu mai degraba incerc sa imping lucrurile spre un soi de intelegere. Fiindca, din punctul meu de vedere, sau ceea ce inteleg eu, este ca trecutul se repeta permanent numai ca in forme diferite. Si atunci in momentul in care renunti la el, la acest trecut, nu faci decit sa repeti aceleasi mecanisme la nesfirsit.

Vasile Botnaru: Dar poti sa intelegi in mod diferit. De exemplu in maniera lui Tismaneanu, in maniera condamnarii de la Consiliul Europei.

Vasile Ernu: Evident, poti sa intelegi in foarte multe feluri. Cu asta sint de acord. Dar datoria noastra este sa venim cu aceste forme diferite. Sa le punem impreuna, sa le dezbatem. Adica adevarul nu este nici al meu, nici al lui Tismaneanu, nici al Comunitatii Europene. Mai ales al Comunitatii Europene, in nici un caz. Sa nu-i lasam pe politicieni sa ne faca trecutul, ca atunci e jale. Din punctul meu de vedere cu trecutul trebuie sa se ocupe oamenii fie ai stiintei, fie ai artelor, fie ai literaturii. Fiindca oamenii din literatura lucreaza cu sensuri. Iar politicienii lucreaza cu politica. Ei ne vor ideologiza trecutul. Nu am nevoie de solutiile Comunitatii Europene. Stiu eu ce vor ei. Nu ma intereseaza solutiile politicienilor. Dar oamenii de cultura, oamenii de stiinta trebuie sa se framinte. Si atunci evident uneori ne intelegem, uneori ne confruntam. Dar tocmai trecutul e ca un puzzle care se compune din diverse parti.

Vasile Botnaru: Iulian, dumneata in cartea “Inainte sa moara Brejnev” ai iesti din acest trecut cumva cu o frustrare, o suparare pentru rateurile pe care le-am mostenit, pentru ceea ce nu ni s-a intimplat din cauza eventual a lui Brejnev. Este adevarat? Senzatia mea este corecta?

Iulian Ciocan: Partial da. Eu o sa incerc sa raspund la intrebarea ta, Vasile, venind cumva dinspre zona literaturii. Eu sint un autor caruia ii place sa analizeze realitatea. As spune ca pe undeva sint un prozator al cotidianului. In momentul in care incerci sa analizezi cu atentie lumea din jurul tau, iti dai seama ca universul in care traim, din punctul meu de vedere cel putin, este o prelungire fireasca a perioadei sovietice. Eu nu trag aceasta linie de demarcatie pe care o fac unii – adica lumea de pina la ’91 si lumea de dupa acest an in care s-a proclamat independenta Republicii Moldova. Si atunci in mod firesc nu poti vorbi despre lumea de azi – si aici ii dau dreptate lui Vasile Ernu – atita timp cit nu incerci sa te lamuresti ce a fost inainte de aparitia acestei lumi zise democrate, libere. Pentru ca ea este o prelungire fireasca. Bineinteles ca eu, cum ai zis, am niste frustrari legate de aceasta perioada. Aceasta copilarie pe care o consider un rateu intr-adevar. Pentru ca am impresia ca traind intr-o alta lume totusi as fi avut alte posibilitati si alte drepturi care mi-au lipsit in acea perioada.

Vasile Botnaru: Vasile Ernu, dumneata risti sa apari cumva drept avocat al acelor vremuri, incepind cu prima carte dar si la a doua. Si unul din personajele dumitale spune ca exista riscul constituirii unei antiideologii. Oare chiar nu iti pasa ca ai iesit din rind si nu “condamni cu vehementa” comunismul ci il pui la indoiala pur si simplu?

Vasile Ernu: Eroii mei spun niste lucruri care, daca le-ai scoate din context, s-ar putea sa te duci la Balaceanca. Adica spun lucruri foarte deranjante mai ales pentru spatiul romanesc unde oamenii sint foarte sensibili – si la inima si la ureche. Viata trebuie inteleasa intr-un context mult mai larg, spun eroii mei. Eu incerc sa imping si sa rastorn tot felul de situatii si posibilitati. Uneori pina la extreme, rupind limitele. Tocmai pentru a atrage atentia asupra cu totul altei zone. Eu cind zic, de exemplu, ca condamnarea este riscanta, nu inseamna ca sustin comunismul. Ci vreau sa inteleg cu totul alte zone care trebuiesc intelese. Pentru mine este foarte importanta in primul rind aceasta intelegere a trecutului. Eroii mei de exemplu cind spun ca dictatorul nu a existat – si ei vorbec despre Ceausescu, dar e valabil si pentru Stalin – evident ca pe oameni ii enerveaza. “Cum adica nu a existat daca el ne-a facut atita rau?” Eu vreau sa imping lucrurile tocmai spunind ca el de fapt, producerea lui sociala, politica ne apartine in mare parte tuturor si a fost nevoie de un gest ca el sa dispara. Problema mea cind spun ca nu a existat, este ca a fost o proiectie a noastra. Vreau sa arat mecanismele prin care se produc aceste focare de dictatura, aceste forme de putere. Modul in care aceasta forma trebuie asumata. Pentru ca trebuie sa intelegem si momentul disparitiei acestei forme. In momentul in care lumea a avut curajul sa strige, ea a disparut intr-o zi. E foarte greu sa intelegi cum o putere cu o forta atit de mare a disparut atit de repede. Asta inseamna ca ea a fost foarte puternica in primul rind in mintile noastre. Folosesc aceste paradoxuri intentionat fireste. Folosesc lucruri rasturnate, pozitii foarte transante si destul de radicale deseori tocmai pentru a ii determina pe oameni sa isi puna niste semne de intrebare si mai ales pentru a-i face sa reflecteze altfel. Mie mi se pare ca modul de standardizare si de ideologizare astazi este la fel de puternic, adica avem impresia ca vorbim cu aceleasi mecanisme, doar ca am schimbat numai limbajul de lemn. Adica in loc de cuvintele clasice de tip sovietic am introdus un alt limbaj. Asta blocheaza enorm de mult modul de reflectie, modul de a intelege lumea in care traim. Daca ma uit atent in jur observ ca a disparut Ceausescu, dar au aparut multi mici “ceausesti” in diverse chipuri si forme care reproduc in maniera micro aceleasi reflexe, acelasi mod de raportare. Si in definitiv si acesti baieti vor sa imi fure viata asa cum mi-au furat-o si ceilalti.

Vasile Botnaru: Dar “ceausestii” mici o fac “intru binele nostru” ca sa ne scoata din trecut. Asa zic ei.

Vasile Ernu: Da, numai ca idea este ca nu trebuie sa ne lasam pe mina lor. Ceea ce spun este: mare atentie! Riscurile pot veni de peste tot. Noi trebuie sa fim cu mintea limpede. Trebuie sa veghem permanent. Nu trebuie sa adormim, trebuie sa fim cu ochii pe ei, trebuie sa fim permanent in raport de critica fata de ei. Nu trebuie sa umblam cu sustinerea sau cu ploconirea la acesti baieti. Ca daca o sa mergem cu acest stil, cum se intimpla mai ales in Romania de multi ani de zile, o sa ajungem iar sa nu se intimple nimic si iar o sa pierdem multe batalii. Si din aceasta cauza datoria noastra este sa tragem semnale de alarma. Si noi trebuie sa latram permanent, asta este meseria noastra. Din punctul meu de vedere, intelectualul poate fi de doua feluri, nu poate fi de trei, de cinci. Adica ori de exil, ori de curte. Daca alegem sa fim de curte, atunci asta este, lingem blidele mai marilor zilei. Fiind in exil e mai incomod, intr-adevar. Deci trebuie sa ne asumam niste riscuri.

Vasile Botnaru: Deci asta ar fi deosebirea prncipala, asa inteleg eu, in versiunea lui Vasile Ernu. Iulian Ciocan, asta ne-ar deosebi de vremea pe care o condamnam si din care vrem sa iesim? Sa gindim critic la adresa oricui? Daca ar fi sa dai propria definitie, ce trebuie sa facem ca intr-adevar sa parasim timpul pe care voi incercati sa il intelegeti? Nu zic sa il condamnati…

Iulian Ciocan: Eu cred ca Vasile Ernu are dreptate, trebuie sa fim foarte vigilenti. Trebuie sa avem mult discernamint, trebuie sa fim reflexivi. Pentru ca perioada pe care o traversam acum, a “tranzitiei interminabile”, este una in care multe din apucaturile perioadei sovietice s-au pastrat si prolifereaza in continuare. Ginditi-va numai la citeva personaje emblematice ale acestei perioade cum ar fi omul de curind imbogatit. Eu vad la aceasta categorie de imbogatiti peste noapte apucaturi pe care le-am sesizat si in perioada sovietica la unii indivizi. Sau guvernantii nostri. Unii dintre ei chiar sint aceeasi dupa 1991, sint aceiasi care ne-au guvernat pina la caderea Uniunii Sovietice.

Vasile Botnaru: Iulian, da-mi voie sa te contrazic, in perioada sovietica era “rusine” sa fii bogat. Un om care avea bani isi punea o haina mai ponosita ca sa se ascunda. Acum dimpotriva, opulenta, masinile 4×4, astea fac vitrina.

(Scriitorii Dumitru Crudu, Vladimir Besleaga, Iulian CIocan, la lansarea cărţii lui Vasile Ernu)

Iulian Ciocan: Eu am zis nu omul imbogatit, ci omul recent imbogatit, de curind imbogatit, cel imbogatit peste noapte. Acestui om in perioada sovietica ii era refuzat dreptul de a fi bogat. Imbogatindu-se peste noapte prin mijloace frauduloase el are un soi de mentalitate cu totul si cu totul aparte, aceasta cel putin este convingerea mea. Asta este pe de o parte. Eu am convingerea ca scriitorul trebuie sa vorbeasca despre lumea in care traieste. Pe de alta parte, literatura trebuie sa fie preocupata de eul profund al omului. Prin urmare, eu ca scriitor basarabean, trebuie sa vorbesc despre eul profund al basarabeanului, al omului din acest spatiu. Si atunci in mod inevitabil ajung iarasi la aceasta perioada sovietica. Cum poti sa vorbesti altfel despre omul tranzitiei daca el a avut o copilarie sovietica si probabil acolo in acea copilarie a avut niste experiente care l-au marcat pentru toata viata. De aceea eu nu pot sa ii inteleg pe unii colegi de breasla care imi adreseaza reprosul: “Ce tot scormonesti in perioada sovietica, las-o balta, vorbeste despre perioada noastra!” Dar nu pot. Si aici iar ii dau dreptate lui Vasile Ernu, nu pot sa nu vorbesc despre perioada asta. Eu nu vad o ruptura, o prapastie intre Uniunea Sovietica si tranzitia moldoveneasca.

Vasile Botnaru: Vreau sa va dau si eu dreptate facind trimitere la un alt scriitor care s-a ocupat de comunism, aplicind mijloace specifice. Ma refer la celebra piesa a lui Matei Visniec. Cel care nu a gasit o forma mai adecvata decit sa le povesteasca unor pacienti de la un ospiciu despre comunism. El a apelat la un fel de “Kratkii kurs istorii KPSS” pentru acesti cetateni. Care este la parerea dumneavoastra forma cea mai adecvata? De ce va intreb asta si iarasi insist asupra zisului aspect de “avocatura” pe care unii il banuiesc si la Iulian Ciocan si la Vasile Ernu? Pentru ca in spatiul moldovenesc in special, unde a pierdut meciul Partidul comunistilor, ei spera sa isi ia revansa. Prin urmare orice incercari de a intelege de o maniera mai toleranta trecutul communist toarna cumva apa la moara acestor, sa le zic “ostalgici” care spera sa revina.

Vasile Ernu: In primul rind voi ar trebui sa spuneti in Republica Moldova o chestiune ca sa dispara orice dubii: nu exista un Partid cumunist in Republica Moldova. Acela este un partid oligarho-nationalisto-moldovenesco-ortodoxo-nu-stiu-ce … Dar comunist nu este. Dar ma rog. Cit priveste modul in care chestionam trecutul in primul rind cred ca este o optiune a fiecarui scriitor in parte. Nu cred ca putem sa venim cu o formula. In primul rind pentru ca sint foarte multe paliere. Noi nu intelegem o chestie: trecutul nostru este o enorma valoare, indiferent daca a fost una tragica, fericita, etc. Din punctual meu de vedere, experienta Uniunii Sovietice este una imensa. Acolo ai atit de mult material. Acolo este viata noastra, nu putem sa fugim de ea. Despre ce sa scriem? Despre cum am fumat o iarba la New-York? Nu ma intereseaza pentru ca eu nu am acea experienta de alta lume. Este viata mea si trebuie sa ne-o povestim, trebuie sa ne-o asumam. Si incercarea de a fugi de aceasta lume mi se pare de o aberatie incredibila, este ca si cum ai renunta la toata valoarea care s-a adunat in tine. Sa nu uitam ca marile tragedii, marile rupturi pot crea enorm de multa literature. O buna parte a intregii literaturi sovietice, a intregii literaturi ruse a secolului XX, vine de acolo. Si noi acum vrem sa ne ocupam de ce? Uitati-va la Germania. La modul in care si-a revalorificat trecutul. Eu cred ca din elementul negativ, daca stim sa il utilizam, daca avem intelepciune si talent sa scriem, putem sa scoatem capodopere.

Vasile Botnaru: Dar si curaj.

Vasile Ernu: Evident, enorm de mult curaj. Marile opere se fac cu foarte mult curaj. Curajul de a merge impotriva tuturor, curajul de a spune lucruri chiar uneori poate incomode noua insine. Trebuie sa mergem pe chetiunea aceasta. De exemplu carti despre mari compromisuri. Carti despre noi, despre parintii nostri care au facut poate mari compromisuri. Care au facut poate acte de eroism. Fiecare cu experienta lui, vine si trebuie sa povestesca. Eu am ales sa povestesc despre viata cotidiana. Intr-o anumita forma ironic-nostalgica. Fiindca asta am simtit eu, asta a fost formula mea pe care am ales-o. Altii vorbesc intr-o maniera tragica. Cu toata ca a doua carte a mea nu mai este nici ironica, nici umoristica. Este mai degraba ceva mai tragica. Dar nu este treaba mea sa imi analizez cartea.

Vasile Botnaru: Cartea a doua categoric nu este ironica.

Vasile Ernu: Se ride mai rar in cartea a doua, cel putin mult mai rar decit in prima. Fiindca dorinta mea a fost sa povestesc cu totul altceva, sa punctez cu totul altceva. Si eu spun ca a renunta la chestiunea aceasta mie mi se pare pur si simplu inseamna sa renunti la tot. Nu pot sa renunt la viata mea de atunci. Indiferent ca ea a fost tragica. Plus ca mie mi se pare ca a-ti asuma trecutul, asa cum a fost el, cu rele cu tot, este trecutul tau, este viata ta. Cum poti sa renunti la ea. A renunta la ea este aproape a te sinucide.

Vasile Botnaru: Eu as face trimitere la inca o maniera de a asuma trecutul. Profesorul lui Iulian Ciocan, Gheorghe Craciun, cu “Pupa russa” care descrie, am impresia, tragismul excluderii si mutilarii omului, intr-o maniera foarte afectiva. Eu as pune pe acelasi cintar observatia dumitale cind ai spus ca timp de 20 de ani puteai sa lipsesti, sa te fi luat extraterestii, si dupa o lipsa de 20 de ani sa revii in Uniunea Sovietica si sa observi ca lingura costa tot 20 de kopeici, stantate pe miner.

Iulian Ciocan: Da este o observatie foarte interesanta.

Vasile Ernu: Eu am scris despre chestia asta legat de nostalgie. Eu cred ca sint trei-patru elemente. De exemplu eu cred ca sistemul concentrational creaza un sentiment al nostalgiei mult mai puternic decit un sistem neo-liberal. Din cauza ca unu: comunismul a reusit intotdeauna sa produca un sens unificator. Fie in perioada de inceput cind era romantic. In sensul ca ne unea pe toti un ideal, chiar daca nebun. Iar in a doua perioada era idealul urii. Toti uram comunismul. Dar era idea ca ceva ne unea pe toti. Doi: exista elementul enorm de puternic al acestei stabilitati. O stabilitate mai mare decit in comunism nu a existat nicaieri in perioada moderna. In sensul neschimbarii lucrurilor. Din aceasta cauza noi avem un atasament apropape mistic fata de obiecte. De exemplu eu cind scot cite un obiect cateodata cu prietenii mei peste 20 de ani, un Buratino sau nu mai stiu ce, toti avem un soi de trepitatii aproape biologice. Fiindca acest gen de societate a creat un soi de dependenta enorm de mare. Si eu cred ca lucrurile acestea sint extrem de importante, fiindca e un gen de experienta foarte puternica. De asta spun, cum pe lingura aia, pe care oricine o are acasa, e stantat pe metal pretul de 25 de kopieci, la fel avem stantate in cap tot soiul de eroi, si melodii, si obiecte. Obiectele aproape erau fetisizate. Si asta este o experienta, la parerea mea, extraordinar de mare. Fiindca este total diferita de ceea ce am trait in spatiul liberal. Nu trebuie sa ne fie rusine de trecutul nostru. Dumnezeule, de ce trebuie sa ne fie rusine? Nu trebuie sa credem ca acei care au trait intr-o lume libera nu au avut si ei problemele lor. In a doua carte incerc cumva sa valorific pina si ultimul rahat din communism tocmai pentru a intelege ca trebuie sa avem o demnitate a asumarii.

Vasile Botnaru: Dar exista riscuri, e doar un pas pina la idolatrizare si pina la nostalgie. De exemplu canalul rusesc de televiziune “Nostalgia”, a inceput cu valorificarea unor pagini de glorie din patrimoniul sovietic, intrind la un moment dat pe un fagas periculos…

Vasile Ernu: Nu, eu cred ca aratind aceste chestiuni ele se devalorizeaza. Si nu mai sint atit de periculoase. Pentu ca noi facem un soi de catharsis. Dupa ce incepi sa bei Buratino in fiecare zi, acest Buratino devine ca si Cola, nu mai are nicio semnificatie. Fiindca noi traim deja intr-o alta lume, noi traim deja intr-un alt context. Trebuie sa avem aceste arhivari, aceste carti. Aceste carti in care scriem despre trecut sint ca un fel de eliberare. In momentul in care nu vrem sa le povestim, noi de fapt le cream o putere si mai mare in interiorul nostru intim. Noi nu vrem sa ni le asumam, noi nu vrem sa le spunem, dar in interiorul nostru ele lucreaza. In momentul in care le facem, le vedem, noi ne eliberam de ele. O data spuse, o data rostite, o data vazute, ne eliberam de ele. Asta este o chestiune enorm de importanta. Si nu trebuie sa ne fie frica de ele. Doi: intotdeauna ma raportez cu multa critica la trecut. Sint foarte clare la mine tezele raportului critic fata de trecut. Eu cind incerc sa apar, de fapt nu sa apar ci sa pun intr-un anumit unghi de vedere, actionez astfel doar pentru ca vreau sa arat ca si in lumea in care traim sint la fel de multe riscuri. La fel de multe forme de restrictii. Doar ca sint altfel. Idea mea este ca noi trebuie sa stim mereu sa ne eliberam de trecut, sa stim sa il folosim. Si sa fim foarte liberi fata de lumea in care traim. Si sa avem curajul acesta de alt tip. Fiindca in momentul in care noi vom intelege mai bine ce s-a intimplat cu noi, cred ca vom avea mai mult curaj sa ne raportam la ceea ce ni se intimpla astazi. Adica totusi astazi nu ne ia nimeni din strada cu masina neagra, dar in schimb sa nu uitam ca astazi ne pot taxa foarte bine sistemele bancare care ne creaza cu totul altfel de dependenta. Deci, trebuie sa fim cu mintea mai destupata.

Vasile Botnaru: Ce anume te ajuta pe dumneata, Vasile Ernu, si pe dumneata Iulian Ciocan, sa nu fiti dependenti, sa fiti critici, sa aveti aceasta minte lucida? Inteleg ca pe dumneata, Vasile Ernu, intrucitva te-a ajutat si facultatea de filosofie absolvita, sau nu este adevarat?

Vasile Ernu: Sint multe lucruri care te ajuta. Cred ca cele mai importante pentru mine sint cartile care m-au ajutat sa gindesc, sa regindesc lucrurile. Si oamenii cu care sint intr-un permanent dialog.

Iulian Ciocan: Eu nu am absolvit o facultate de filosofie, fireste. Dar vreau sa va spun ca citind studii de naratologie, invatind tehnici narative, intre care si cea care se numeste “punctul de vedere” – este o tehnica care trebuie invatata de orice prozator, felul in care iti construiesti personajele, felul in care naratorul se raporteaza la ele, cum le prezinta, deci deja te invata sa fii mult mai atent, mult mai reflexiv.

Vasile Botnaru: Dar eu ma refeream nu neaparat la practici scriitoricesti. Ma refer la situatia unui om care poate sa devina dependent sau, fereasca Dumnezeu, sa si idolatrizeze trecutul. Asa cum sint unii tineri care preiau niste slogane si sustin ca comunismul este un fel de crestinism universal iar Iisus Christos a fost comunistul numarul unu. La acestia ma refer. Cum sa se fereasca ei de aceasta influenta nociva?

Iulian Ciocan: Cred ca de vreme ce nu au trait in aceasta perioada sovietica desigur ca riscul de a ajunge sa il idolatrizeze exista. Dar aici iarasi conteaza si mediul in care traiesc, lecturile pe care le au. Iarasi ajungem aici la lecturi. Si banuiesc ca fata de acesti tineri cumva ar trebui sa existe si un fel de responsabilitate a celor care au trait, au fost in pielea omului sovietic. Deci ei nu ar trebui scapati din vizor pentru ca fiind sedusi de foarte multe achizitii ale post-modernitatii ar putea chiar sa nu mai inteleaga ce a fost in acea perioada.

Vasile Botnaru: Un sfat de la Vasile Ernu?

Vasile Ernu: E una dintre functiile cele mai importante a inteleghentiei in societate. Ei sint ca medicii, pun diagnostic si dau tratament. E ceea ce spunea si Oleg Pamfil la lansarea de carte – cartile uneori trebuie sa fie ca o periuta de dinti cu care sa dai pe creier, ca sa nu ajungi pina la urma la doctorul care sa iti scoata dintii. Intelectualitatea asta trebuie sa faca, intotdeauna sa puna in discutie, sa se framinte, sa ofere solutii, sa gindeasca proiecte, sa traga semnale de alarma. Ei sint acei care miros vemurile, miros pericolele. Sint ca niste ciini de prada, de vinatoare s.a.m.d. In momentul in care ei nu isi fac functia atunci cine vrei sa si-o faca? Matusa Ileana de la gradina? Ea are alta functie. Trebuie intelectualitata sa isi faca treaba foarte bine si atunci lucrurile vor fi ceva mai bune.

Vasile Botnaru: Apropo de aceasta misiune, sa va intreb, chiar daca nu va place practica aplicata, politicienii, sint obligat sa va intreb. Mai nou a aparut o propunere sa se interzica simbolistica comunista ca o solutie pentru lupta cu comunismul, cu trecutul. Dumneavoastra cum ati vota daca ati fi in parlament sau chiar din pozitia in care sinteti? Domnule Iulian Ciocan, incep de la dumneata pentru ca esti cu rubrica la zi. Un Umberto Eco al nostru care scrii in fiecare zi pe etichete de chibrituri.

Iulian Ciocan: Eu nu sint un fan al simbolisticii comuniste si probabil niciodata nu voi deveni parlamentar ca sa votez.

Vasile Botnaru: Dar trebuie interzisa sau nu?

Iulian Ciocan: Nu stiu. Eu cred ca mult mai important este sa avem discernamint si sa avem un punct de vedere pe care sa ni-l asumam si un set de valori pe care le promovam. Asta mi se pare mult mai important.

Vasile Ernu: Cred ca asta este ultima problema a Republicii Moldova si in general a lumii noastre. E frectie la picior de lemn. Acum sa ne apucam sa scoatem toate insemnele de la Prut la Nistru? Nu cred ca e o problema atit de mare. Cred ca li se da o atentie exagerata acestor insemne. In primul rind ca demult nu mai sint atit de fascinante. Sa fim seriosi. N-am vazut prea multe. Acei care le folosesc le trateaza ca pe ceva “cool” si au deja o cu totul alta semnificatie. In sensul de marfa, care deja s-a devalorizat demult. In sensul politic. Nu asta e problema noastra. Adica noi nu dezbatem probleme mult mai grave, mult mai majore. Probleme de educatie, probleme legate de invatamint. Scoala noastra se duce de ripa. De bine-de rau scoala sovietica ne-a lasat o infrastructura si un nivel destul de ridicat de invatamint, sa fim seriosi. Am distrus tot si acum discutam despre “hai sa scoatem steaua!”. Chiar nu vad o porblema in asta. Nu am nimic impotriva sa se discute despre asta. Dar avem probleme mult, mult mai grave.

Iulian Ciocan: In fiecare zi trec pe linga monumentul lui Kotovski, incit am incetat sa il mai observ. Deci pe mine ma framinta alte probleme, nu Kotovski, sincer va spun. Si eu cred ca in momentul in care tara noastra va iesi din saracie, din mizerie, si lucrurile se vor urni in sfirsit din loc, eu cred ca si Kotovski va disparea.

Vasile Botnaru: Adica, alternativa reala.

Iulian Ciocan: Da, exact, altrnativa reala.

„Ceauşescu nu a existat, noi l-am produs“

Lavinia Bălulescu / Adevarul / Duminică 29 nov 2009

Autorul susţine că românii nu şi-au asumat încă trecutul şi că nu reflectează îndeajuns asupra perioadei comuniste.

Adevărul: Te-ai născut în URSS, dar ai venit în România imediat după Revoluţie. Cum ţi s-a părut ţara, la prima vedere?

Vasiel Ernu: Am venit cu o bursă în Timişoara. Primul contact cu lumea liberă a fost straniu. Ştiam România doar din cărţi, era un loc idilic, dar când am ajuns aici am găsit o ţară isterică, erau anii nebuni. Nu se putea vorbi, toată lumea urla, toată lumea vorbea simultan.

Spuneai într-un interviu că Stalin e o figură nedreptăţită, că tot ce e rău i se atribuie lui. Ai putea spune acelaşi lucru despre Ceauşescu?

Am un capitol în carte în care spun că Ceauşescu nu a existat. Ceauşescu e în primul rând în minţile noastre şi abia în al doilea rând în istorie. Este cel mai important produs cultural şi politic al României din ultimii 70 de ani. El nu s-a produs pe sine, ci e un produs al tuturor. Responsabilitatea ne aparţine, noi l-am produs pe Ceauşescu, el nu a căzut din copac. Este timpul să ne asumăm nişte lucruri. Dacă într-o zi, în `89, oamenii au decis şi au urlat că nu îl mai vor, această proiecţie a dispărut. Facem o mare greşeală că nu ne asumăm acest trecut. Trebuie să reflectăm asupra acestor lucruri. Nu există ei şi noi. Noi toţi am făcut asta, fiecare a pus o cărămidă la piedestalul lui.

Şi îl producem în continuare?

Evident, Ceauşescu este multiplicat în continuare, doar că acum există Ceauşeşti mai mulţi şi mai mici.

Imediat după publicarea cărţii „Născut în URSS“, presa a spus că eşti un nostalgic al comunismului. Aşa este?

Sunt foarte nostalgic. Dar nu după regim. Lumea face o confuzie. Nostalgia nu ţine de spaţiu, ci de timp. Ne amintim de copilărie cu drag. Nostalgia e ca o ţară din memorie. Fugi undeva, în memoria ta, şi îţi reconstruieşti acolo ceva ce ai trăit.

Ce ai fi acum dacă ai fi rămas în URSS?

Ce alegi astăzi, ai fi ales şi în trecut. Dacă consideri că merită să faci compromisuri azi, asta ai fi făcut şi atunci. Astăzi sau ieri, ne comportăm la fel, suntem aceleaşi mici lichele sau mici eroi.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare