Erezia de la un gulag la altul

Tamara Cărăuş / Contrafort / Contrafort, Nr. 1 – 2 / ianuarie – februarie 2010

Cartea Ultimii eretici ai Imperiului conține un schimb de scrisori dintre un octogenar, A.I., și un personaj cu vreo 50 de ani mai tânăr, Vasiliy Andreevici. Genul epistolar promite delicii deconstructive, căci permite prezentarea a două perspective asupra aceleiași chestiuni. Ultimii eretici nu sunt însă implicați în vreo polemică, dimpotrivă, ambii afirmă lucruri similare, își adresează reciproc cuvinte măgulitoare: „acest lucru m-a atras la tine. Eretic…” (p. 218), spunând repetat cititorului că textul abia citit este „admirabil”, „frumoasă parabolă și plină de tâlc” (p. 172) etc. Atunci când radicalizarea unui punct de vedere devine imperioasă, ereticii fac rezumări ale unor texte atribuite personajelor numite Cinicul, Estetul, Entuziastul, Farmacistul etc. (tehnica borgesiană patentată), iar octogenarul și tânărul urmăresc în continuare reciproca adecvare a perspectivelor eretice. Desigur, genul epistolar poate fi și scrii­tura pasiunii, împărtășite și a fraternității și nu e neapărat să corespundă unui orizont de așteptare al polemicii.

Ultimii eretici ai cărui imperiu sunt A.I. și Vasiliy Andreevici? Dacă sunt ereticii URSS, atunci cum e posibil să fii ereticul unei societăți și doctrine declarate, de mai toți, defuncte? Dacă ereticul afirmă o doctrină declarată de ceilalți defunctă, nu cumva nu mai este eretic, la margine, ci chiar în centrul ei? Probabil mai provocator este să fii ereticul imperiului care „urlă-toată-ziua-poezia-cu-drepturile-omului” (p. 205), azi înfloritor. Dar în acest caz ereticii noștri nu pot fi nicidecum ultimii, căci imperiul înfloritor generează constant erezii, însă aici ereziile ori se fac marfă, cum afirmă chiar ultimii eretici, ori, prin libertatea de expresie, sunt înghițite de democrație, care le transformă în partide, ong-uri etc. Ultimii eretici ar putea fi ereticii ideali, adică eretici deopotrivă față de imperiul defunct și față de cel înfloritor. Însă relația dintre imperii e specifică: erezia față de imperiul înfloritor este posibilă prin ocheanul imperiului defunct.

Metoda ereticilor e să reamintească strategiile de reprimare din URSS și să arate echivalentele lor în SUA și lumea capitalistă în general: politruc vs PR-ist, teroarea ideologică vs teroarea băncii etc. Axioma ereticilor este că totul trebuie comparat: timpul liber în URSS și timpul liber în SUA, funcția alcoolismului în fiecare sistem, terorismul rus de secol XIX cu terorismul de azi, securitatea și calitatea vieții în ambele sisteme, funcția criticii și a intelectualilor în fiecare sistem etc. Chiar dacă uneori se creează impresia că un corp încă în funcțiune, deși cu unele probleme de sănătate, este comparat cu un cadavru în plină disecție, reamintirea stalinismului servește unui scop imaculat: „Unde e Iosif Visarionovici să ia lecții de la acești politruci noi diabolic de eficienți?” (p. 263), întreabă personajul, cu dreapta intenție să ne ridice vălul de pe ochi, să ne scape de falsa conștiință, să ne arate halul în care suntem manipulați de birourile de marketing și PR. Dar pentru a fi deplin convingători, ultimii eretici ar trebui să rămână în erezia pură, adică în indeterminare și indecidabil, fără a cădea nici în marketing, nici în fantasma tămăduitoare a vreo unei ideologii prezente sau trecute. Însă nici un eretic nu e chinuit de indecidabil, ambii au convingeri și încă ferme. Desigur, orice erezie înseamnă și o convingere fermă, dar aici avem doi eretici și am fi putut avea (tehnica narativă permite, iertată fie-mi repetarea) o ciocnire a două erezii la fel de puternice și care ar fi creat pentru cititor experiența indecidabilului și aporiei, după care cititorul ar fi ales singur ce fals văl să-și tragă peste conștiința nudă.

Excavarea URSS are o funcție critică care însă se diminuează în paginile ce descriu, de exemplu, saltul calitativ „năucitor” care l-a făcut URSS când a trecut „de la aratul cu calul la sateliți” (p. 203), de la părinți iobagi la copii deținători de Premiu Nobel (p. 203) sau în paginile care descriu dolce vita sovietică. Și atunci personajele care celebrează erezia și distanțarea vorbesc despre „25 de ani de stabilitate incredibilă”, perioadă brejnevistă care „ne-a dat o doză de fericire”, când „pe orice obiect, fie metal, sticlă sau hârtie prețurile se ștanțau”, perioadă în care „totul devenea un soi de matrice, ștanțată în mintea şi comportamentul nostru” (p. 175). Însă căderea în nostalgia după dolce vita sovietică nu e definitivă, personajele reușesc să se sustragă fascinației care vine din trecut – „Atunci trăiam de parcă timpul se oprise în loc. Acest lucru mă fascinează și astăzi” (p. 176) – prin câteva încercări reușite de a face o teorie a nostalgiei pure, cu repere în Marx și Heidegger, capturând speculativ intervalul dintre progresul pur și nostalgia pură.

O modalitate de a sublinia că represiunea economică capitalistă nu e substanțial diferită de represiunea politică din comunism este postulatul Gulagului Glamour. În capitalism „schimbăm libertatea pe fericirea consumului… „A trăi mai bine” înseamnă a trăi pe credit și a avea siguranță. Este un sistem perfect. Bine ați venit în Glamour Gulag” (p. 245). Ereticii consideră că experiența concentraționară este una din cele mai importante experiențe ale omului modern și că cei care cred că epoca Gulagului e de domeniul trecutului, sunt naivi (p. 99). Gulagul glamouros e inundat de ecouri agambene. După cum știm, Giorgio Agamben, radicalizând ipoteze din textele lui Foucault, a făcut din Ausch­witz şi experiența concentraționară paradigma întregii modernități politice care ar fi, în viziunea lui Agamben, o biopolitică. Ultimii eretici ar vrea să ne sugereze că detectează, pe cont propriu, o „etică biologică a Gulagului” (p. 100), unde dispare politicul și rămâne doar voința corpului și instinctul animal, iar viața și moartea sunt „în același orizont de sens” (p. 100).

Gulagul glamouros este societatea consumului și bunăstării, iar „statul bunăstării consumă mai multe ființe decât statul stalinist” (p. 124). Ultimii eretici demască continuu Marea Teroare capitalistă și instrumentele ei de tortură: creditul, gajul, împrumutul, datoria, cu alte cuvinte Banca. Ultimii eretici depun eroicul efort de a ne sensibiliza față de violența creditului bancar și capacitatea lui de a subjuga pe deplin ființele umane, de a le fura libertatea și viitorul, făcându-ne dependenți de bancă. Ereticii au dreptate. La un timp relativ scurt după ce au cucerit victorioși SUA, extratereștrii şi-au luat, învinși, tălpășița, căci tereștrii i-au hărțuit cu credite, gajuri, depozite, asigurări și întreg arsenalul distructiv al Băncii (aceasta e trama condensată a unui roman SF american din anii ʼ60).

Dacă teroarea politică comunistă putea fi evitată ignorând regulile de joc ale sistemului, subjugarea creditului este definitivă, căci nu confiscă doar viitorul, ci și mântuirea. Împrumutul „îți ia ultima șansă de a te mântui – fiindcă bogatul poate renunța la bogăția lui, greu, dar poate, are o șansă. Pe când la împrumut nu poți renunța, fiindcă nu-i aparține” (p. 238). Ne mai rămâne doar speranța că mântuitorul ar putea fi milostiv… Nemântuirea debitorului ne sugerează, desigur, că relația creditului și a Băncii cu viitorul nu este lipsită de neliniști metafizice. Dar oare rambursarea deplină a creditelor și reglarea definitivă a conturilor nu ar fi o catastrofă? Orice împrumut e din viitor. Totuși, împrumuturile dintr-un viitor virtual, pe lângă subjugarea față de Bancă, pot avea efecte în prezent, de exemplu, o creștere economică oarecare sau producerea de hrană pentru a potoli foamea acum. Poate „magia” economiei capitaliste este tocmai arta de a prelungi jocul virtual, și de a amâna la nesfârșit reglarea definitivă a conturilor? Împrumutul din viitor ar putea fi chiar o condiție inevitabilă a existenței prezente, mai ales că, așa cum afirmă pe bună dreptate ereticii, ni­ciodată nu știm unde se termină foamea și unde începe îmbuibarea (a se vedea pagina 222).

Indecidabilul între foame și îmbuibare asigură o trecere lină de la un gulag la altul, ceea ce nu se întâmplă cu nevoia sexuală și pasiunea erotică care, ne asigură octogenarul, în Gulagul istoric se atrofiază mai mult decât am fi dispuși să credem. „Bătrânul Freud a greșit enorm când i-a acordat atâta atenție. Sau poate din lipsă de experiență concentraționară nu a înțeles acest lucru” (p. 223). E o erezie pe cinste, numai că bătrânul Freud ilustra erezia erotică cu niște cazuri clinice, prin urmare, și A.I. ar avea nevoie de o istorie sexuală a Gulagului pentru a‑și dovedi ipoteza. Deci, dacă în Gulagul concentraționar nevoia sexuală dispare, atunci ce se întâmplă în Gulagul glamouros? Ereticii nu precizează, căci răspunsul este evident: mașina de inventat nevoi a capitalismului ne condamnă la o exploatare fără răgaz a nevoii sexuale, acesta fiind încă un mod capitalist de represiune și subjugare.

Există și alte figuri ale indecidabilului în carte, cum ar fi cea a vampirului, care nu e nici viu, nici mort, și care e prins între două lumi și alimentează angoasa occidentalului. Un efect indecidabil este obținut, firesc, în reflecțiile despre terorism care e prezentat mai întâi ca „o formă de comunicare” (p. 191), un mesaj radical adresat de către sclavi stăpânilor care nu răspund la fax și telefon, apoi teroriștii sunt prezentați drept disidenți care fac o dublă critică atât a aristocrației locale musulmane, cât și a puterilor occidentale, și apoi se sugerează că terorismul e o formă de radicalitate care poate contribui la modernizarea lumii musulmane, care să funcționeze după reguli occidentale.

Însă o altă figură, Ostap Bender, ce pare inițial simbol al ereziei pure, al distanțării față de orice sistem, anulează neașteptat aporia promisă. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sunt disidenții, cei care s-au opus sistemului, însă vorbind aceeași limbă. Adevărații opozanți sunt cei care s-au situat în afara regulilor de joc ale acestuia: sectanții și speculanţii/bişniţarii de tip Ostap Bender. „Ceea ce Ostap Bender a înțeles, nu a înțeles Soljenițîn” (p. 74), și anume „dacă visul nu mai corespunde cu cel al regimului”, nu mai comunici pe limba lui. Pentru a-şi împlini visul, Ostap alcătuiește un dosar cu care dovedește că un contabil a expropriat statul sovietic, scoate dosarul de vânzare, prețul e suma expropriată, iar singurul cumpărător e chiar contabilul. Bender „acționează în spiritul celui mai bun manual de marketing capitalist” (p. 73), adică „produce o marfă pe care o evaluează exact la cât are el nevoie” (p. 73). Iar după căderea imperiului, toată averea statului a trecut în mâinile „fiilor locotenentului Schmidt”, care sunt urmașii lui Ostap Bender „cărora le-a dispărut acea „singură slăbiciune”: respectul față de codul penal” (p. 73). Paradoxal, Ostap Bender, deși se situează în afara regulilor de joc ale sistemului comunist, joacă după regulile de joc ale capitalismului. Și astfel Ostap Bender, față de care ereticii își declară simpatia, devine simbolul victoriei nemărginite a capitalismului. E ciudată această victorie tocmai într-o carte a distanțării față de doctrina dominantă azi. Cartea Ultimii eretici…, în loc de provocarea promisă, ne-ar putea duce la o mai veche constatare: capitalismul e rău, marketingul e rău, democrația e rea, dar nu s-au inventat altele mai bune.

Ereticii spun mai multe chestii intrigante și am avea ceva de spus despre esențializarea românilor drept cei care „nu cred în nimic” (p. 27); despre intelectualul rus care în Occident „este un om mort” și i se face dor de Siberia (p. 205) – mă tem că așa o fi; despre dificultatea rezistenței la întrebările ce apar citind Ultimii eretici… și care denotă o percepție neliterară a textului, cum ar fi „de ce”-urile, sau ticul didactic „dați-mi câteva exemple” etc.; despre nedumerirea mea referitoare la literaturizarea ideilor, ca și cum ideile ar apărea ex-nihilo în capul unui personaj sau al altuia și nu în urma unui dialog cu sau fără contestări ale ideilor enunțate anterior de altcineva și, desigur, am mai fi spus ceva şi despre ecouri și influențe benjaminiene, schmittiene, agambiene și zizekiene… însă am epuizat numărul de semne rezervat impresiilor mele. Să continue, inepuizabilă, erezia.

Capcanele negândirii

Vitalie Sprinceana / articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2/81-182, ianuarie-februarie)

Capcanele negândirii (dialog cu o carte)

La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.

În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.

Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.

Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.

Ceva?

– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.
– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.

– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.

Născut în URSS…, crescut în tranziţie

Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.

Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”

Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.

Încă o carte teribilistă?

Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.

Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.

“Stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului”

Vasile Ernu, pentru blogul istodor si Voxpublica.

Vasile Ernu. Vorbind despre el insusi. El insusi cel din cartile lui, ginditoare despre pamintul care l-a nascut.

Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?

Da, ca om, da. Sau ai dubii că aş fi altă specie? E adevărat că în Ultimii eretici ai Imperiului am o teorie care susţine că noi am fi ultimii vampiri. Ce nu se vede cum îmi tremură buza cînd mă uit la jugulara ta? Cine naiba ştie… una sau mai multe identităţi. Da, foloseşte, normal ca foloseste. Cu ce avem, cu aia defilăm prin lumea asta.

Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?

Diversă, cu bune şi rele, cu isteţi şi proşti, şi cu mulţi români. Dar trece… Cînd mă plictisesc de ei, plec în deplasări. România am găsit-o isterică şi acum devine patologică. Siguranţa vine din cărţile bune şi de la prietenii mai deştepţi ca mine.

De ce traiesti?

Am o misiune foarte importantă, dar din păcate nu prea am voie să spun… Sînt aici să rezolv ceva foarte important, trebuie să vaccinez mai muţi indivizi de o boală gravă din zona prostiei. Dar te vei prinde tu pe parcurs că se pare că eşti vaccinat deja… sau greşesc?

De ce nu te sinucizi?

Pentru că-mi place viaţa, mai ales sub formă de tragedie. Iar suferinţa e din plin şi o avem mereu cu noi. Sinuciderea e pentru cei slabi de înger şi fericiţi sau plictisiţi.

Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?

Uh… am problem cu Ulise. Nu am reuşit niciodată să o termin. Amicul Bogdan Stanescu cu care vorbesc pe tema cărţii, tot face referinţă la ea şi ma bate la cap să o termin. Am citit multe texte depsre aceasta capodoperă, ştiu teoriile din jurul carţii, am citit mai toate carţile lui Joyce, însă am probleme cu aceasta. Poate, poate mă convinge Stanescu să o termin.

Cit de rau te timpeste teve-ul? Esti la moda cu mobilele-ipodurile-imacurile- tehnologia de ultima generatie. De ce/cum poti trai fara?

Am renunţat la cablu de vro 8 ani. La TV am doar o sirmă mică care prinde 3 posturi. Nu mai sînt dependent. Tehnologia nu mă pasionează. Îmi schimb calculatorul sau telefonul numai cînd nu mai merg. Ele sînt nişte ustensile fără de care pot trăi. E adevărat că de net sînt dependent. Acum îmi e greu să trăiesc fără el. Mai ales din cauza stilului de a comunica. TV-ul însă are o funcţie tot mai nocivă, a devenit o formă de “media” tot mai retrogradă.

Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?

Mmm…. Am citit cînd eram mai mic tare multe cărţi. Multe din ele foarte proaste. Din alea cu eroi comunişti. Sînt cîteva care mi-au rămas la suflet şi sînt legat puternic sentimental. Un soi de trash de care nu mă pot desprăţi. Aşa s-a călit oţelul e o carte la care ţin mult şi chiar ştiu fragmente pe dinafara, haha… Să ştii însă, că la cîtă maculatură se scoate acum, cartea e chiar bunicică. Pentru mine însă e legată de o anumită perioadă, de un anumit fel de a visa.

Crezi in extraterestri?

Extratereştrii nu sînt interesanţi. Sau, pînă acum, nu am văzut extratereştri mai interesanţi decît pămîntenii, de aceea, mă rezum la relaţiile cu aceştia… Ai văzut că aia din Avatar, chiar dacă aveau cozile cu care se conectau la orice plantă, sex tot ca noi faceau. Ce plictiseală.

Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?

Sînt nişte jargoane, limbaje. Limbajul e limbaj şi nimic mai mult. Ele trebuies tratate ca atare, devin neinteresante cînd sînt abordate ca altceva, aşa cum se întîmplă deseori pe pamînt şi, mai ales în ţărişoara noastră. E interesant că la noi, intelectualii sînt un fel de vrăjitori. Istoria noastră este tratată de ei cu tot soiul de descîntece şi ghioace.

Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?

Atîta timp cît Rusia şi China fac exact ce face SUA, adică visează la un soi de paradis naţional consumist (nu comunist), totul devine neinteresant. Atîta timp cît visul rusului, chinezului şi americanului de rind se reduce la cum să-şi vîndă libertatea pentru un credit bancar pe care-l cheltuie în cîteva zile şi îl plăteşte toată viaţa, atunci totul devine banal. Pe vremuri, oamenii aveau vise mai frumoase: oamenii mai vroiau să zboare în cosmos, să se sacrifice pentru o idee, să facă o meserie total neprofitabilă. Azi esti privit ca nebun dacă ai veni cu idei din astea. Să spui unei tipe/tip de azi, sau chiar părinţilor, că vrei să studiezi conjuncţia la Cicero, sau să faci un studiu pe rocile din Apuseni… Cred că te trimit direct la casa de nebuni. În anii 60 ai secolului trecut, acestea erau niste meserii romantice şi respectabile. Acum ele sînt neprofitabile şi „idioate”. Comunismul e mic copil pe lîngă gradul de spalare pe creier din zilele noastre.

Cum arata viitorul tau. Dar al lumii?

Viitorul lumii arată sumbru, însă al meu, bine. Sînt optimist: cu cît îi merge acestei lumi mai prost, cu atît îmi merge mie mai bine, fiindcă am mai multe motive pentru a lupta, miza e mai mare şi, deodată, totul capătă pentru mine sens. Mă tem de lumile în care totul merge bine şi în care sînt prea multe bancomate şi oameni fericiţi cu carduri şi cu minţi clonate.

Supranaturalul te bintuie? De ce?

Nu prea, fiindcă totul e supranatural, adică cultural. Azi şi natura este un soi de post TV sau gradină amenajată. Omul a pierdut demult legătura cu natura.

Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?

Nu de criză îmi este mie frică, ci de faptul că ea va fi prea mică. Pentru a zgudui niţel minţile noastre betonate de noua ideologie, avem nevoie de o criză cu adevărat majoră. Noii politruci ai actualei ideologii apelează la un truc simplu: pe banii noştri, vor farda această criză amînînd confruntarea cu ea. Însă nu vă temeţi, ea va veni, fie şi mai tîrziu. Ştu că e comod şi căldicel aşa, dar omul are nevoie de o confrunbtare directă cu crize majore. Sistemul de tip liberal e mai eficient decît lăcustele, deci va trebui să ne confruntăm cu o criză majoră. Cînd unul cîştigă, altul pierde, cînd cîţiva cîştigă foarte mult, mulţi pierd totul, cînd unul papa prea mult, alţii mor de foame. Acest mecanism nu poate continua la nesfîrşit.

Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?

Auuu!! ce întrebări prăpastioase. În ultima mea carte povestesc despre acestă problema cu care ne confruntăm în ultima perioadă, ultimii 70 de ani. Eu susţin o teză cam scandaloasă: stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului. El este ultimul regim în care creştinul este pus în faţa unei decizii radicale: da sau nu. Această alegere radicală îi întăreşte temeiul credinţei. Iar cel mai anticreştin sistem este cel de tip neoliberal. Cînd apare o bancă dispare o biserică. Cînd îţi iei un credit, îţi schimbi temeiul credinţei. Un om nu poate intra în „împărăţia lui Dumnezeu” cu credit, fiindcă creditul e o bogăţie pe invers. La bogaţie mai poţi renunţa, însă la credit nu, căci nu tu deţii controlul. E o poveste interesantă. Nu ştiu ce părere are Dumnezeu despre asta, eu am însă o părere proastă. Nu-mi plac bisericile oficiale, indiferent de culoare, însă bancile, noile temple ale omenii, mă indispun rău. Poate de asta, ador spărgătorii de banci. Ei fac gesturi purificatoare.

Leipziger Buchmesse

Interviu facut de Dumitru Crudu aparut la Europa Libera (totusi 11 dimineata nu seara… dar nemtii sint seriosi indiferent de ora). Si o poza din fata Tirgului la o intilnire surptiza cu designerita mea preferata din Germania….Katea, o veche amica care face niste carti exceptionale. Foto: Doina Rusti.

Printre scriitori români prezenţi la Târgul de Carte de la Leipzig, care s-a desfăşurat în perioada 18-21 martie 2010 s-a aflat şi Vasile Ernu. În una dintre zile a lecturat fragmente din volumul sau Născut in URSS in cadrul programului Limbi mici, scriitori mari.

Vasile Ernu: „Tîrgul de la Leipzig este practic cel mai important tîrg german şi unul dintre cele mai importante tîrguri europene care este dedicat scriitorilor. Adică, acolo vin scriitori din toată lumea: discută şi se întîlnesc cu publicul. Spre desoebire de tîrgul de la Frankfurt unde mai mult se vinde şi se cumpără. E genul de evenimente foarte importante pentru că simţi cumva pulsul a ceea ce se întîmplă în spaţiu occidental, dar şi în ţări de alături, pe care, de obicei, nu le cunoaştem, căci ştim foarte puţin ce se întîmplă în Bulgaria, în Croaţia sau în Slovenia. Şi cu această ocazie ne cunoaştem mult mai bine.”

Dumitru Crudu: „Ce reacţii a avut publicul?”

Vasile Ernu: „Publicul german este total diferit faţă de cel de-al nostru în sensul în care vine, se aşază frumos pe scaune şi ascultă o vreme cum cineva le citeşte. Aşa ceva doar în Occident poţi vedea. Este interesant că au venit foarte mulţi oameni din generaţii mai în vîrstă care erau foarte curioşi să povestim pe chestia legată de relaţia cu trecutul şi cu memoria. Nu mă aşteptam că, la ora unsprezece noaptea, să am peste vreo sută de ascultători. Au fost foarte multe întrebări, mai ales adresate din cei din fosta RDG care îmi mărturiseau că şi ei au trecut prin experienţe similare, aveam amintiri comune, dar şi cei din Germania occidentală, deşi nu aveau astfel de experienţe, erau foarte curioşi.”

Dumitru Crudu: „Cine dintre criticii sau editorii germani au fost în sală?”

Vasile Ernu: „Nu prea am cunoştinţe printre astfel de intelectuali. Ceea ce vă pot spune, însă, e faptul că au fost cîţiva cu care am început să negociem despre publicarea primei mele cărţii Născut în URSS în Germania. S-ar putea să apară pînă în toamnă. Încă nu ştiu la care dintre edituri fiindcă eu lucrez acuma printr-un agent. Cert este, însă, că va apărea în curînd. Dar cîştigurile de la asemenea evenimente sunt că te cunoşti cu lumea de acolo, te cunoşti cu mulţi scriitori şi ai şansa să-ţi găseşti un editor, însă lucrurile nu sînt simple, sînt destul de complicate, fiindcă e foarte mare concurenţa pe piaţa germană.”

Dankbarkeit und großes Glück

Dupa Tirgul de carte de la Leipzig vine si presa….

Neues Deutschland / Von Karlen Vesper / 19.03.2010 /

Leipziger Buchmesse: Vasile Ernu und Leslie Baruch Brent – zwei Lebenswege

Seht her und wundert euch, auch ich war Bürger der Sowjetunion!«, bekannte – in Anlehnung an Wladimir Majakowksi – Vasile Ernu, 1971 in Moskau geboren, Sohn bessarabischer Eltern. Das Land, das er 1990 verlassen hat, lässt ihn nicht los. Und er ist überzeugt, dass es jedem so geht, egal in welcher Beziehung er zur Sowjetunion gestanden habe, ob in Liebe oder Hass. »Die Sowjetunion war das größte utopische Projekt der Moderne. Ich war Zeuge eines unvollendeten Projektes und habe die Glorie und den Untergang dieser Utopie gesehen.«

Der rumänische Schriftsteller las im Forum der kleinen Sprachen aus seinem noch nicht ins Deutsche übersetzten »Born in the USSR«. Nein, Bruce Springsteen (»Born in the USA«) kopiert er nicht. Was Versile Ernu bietet, ist ein nostalgisch-ironischer Rückblick auf seine sowjetischen Jahre. Da ist zum einen Trauer über das Verschwinden des Kommunismus und der UdSSR, mit dem der Glaube an Ideale und eine besondere Art heroischen Leidens verschwunden sei. Zum anderen Dankbarkeit, etwas Einmaliges erlebt und erfahren zu haben, »eine gigantische Schöpfung«, geboren aus Blut und Schweiß, verbunden mit grandiosen Hoffnungen, großen Siegen und bitteren Niederlagen, neuem Aufbäumen und Aufbegehren – vor allem mit einem einmaligem Gemeinschaftsgefühl.

»Wir wohnten in ein und derselben Kommunalka namens UdSSR.« Der studierte Philosoph und Philologe, der sechs Sprachen spricht, wundert sich stets, wenn seine Freunde im Westen behaupten, die UdSSR habe es nicht geschafft, eine Zivilgesellschaft aufzubauen. »Die sowjetische Gesellschaft funktionierte anders, nach einem anderen Rhythmus. Unsere Zivilgesellschaft fand in der Kuch-nja und in der Otschered statt.« In der Küche und beim Schlangestehen sei über fast alles debattiert worden, über Gott (dessen Nichtexisten die Sowjetwissenschaft bewiesen hat) und die Welt (die man verbessern wollte), den Zustand der greisen Politbüromitglieder und den der Dissidenten, über die Engpässe in der Versorgung mit Konsumgütern und den Krieg in Afghanistan, was Radio Free Europe vermeldet hat und warum unsere »Koryphären Marx, Engels und Lenin nicht irren können«.

Die Kuchnja und das Otschered waren »eine Seinsform, eine Hypothese des kommunistischen Wesens«. Wer diese nicht kenne, habe keine Ahnung davon, was die Sowjetgesellschaft ausmachte und wie der Homo sovieticus tickte.

Eine andere Generation, ein anderes Land, eine andere Geschichte. Leslie Baruch Brent ist 1925 in Deutschland geboren worden, an einem Sonntag. Er ist ein Sonntagskind, hatte großes Glück im Leben. Er war deutschen Judenmördern mit einem Kindertransport nach England entkommen. Brent las aus seinen Memoiren »Ein Sonntagskind?«, die dank der Cajewitz-Stiftung und dem Berliner Wissenschaftsverlag auf deutsch erschienen ist. Der britische Immunologe, der knapp den Nobelpreis verpasst hat, beschrieb die erschütternden Abschiedsszenen auf dem Anhalter Bahnhof in Berlin an jenem 1. Dezember 1938, als er und viele Gleichaltrige zum letzten Mal ihre Eltern und Geschwister umarmten und sich auf eine weite Reise ins Ungewisse begaben.

Die Fahrt durch Deutschland hat er als düster und unheimlich im Gedächtnis, nicht zuletzt wegen der die jüdischen Kinder bewachenden, finster dreinblickenden SA-Männer. Erst nach dem Passieren der holländischen Grenze seien die Kinder aufgetaut, hätten gescherzt und gelacht. Junge Holländerinnen boten ihnen Obst, Schokolade und Getränke an. Nachts seien sie mit einer Fähre durch stürmische See nach England übergesetzt, um sodann mit Doppeldeckerbussen durch eine malerische Landschaft mit den typischen Cottages zum Dovercourt Reception Camp, dem Auffanglager, zu fahren.

»So weit man glücklich sein kann ohne Familie, war ich in England glücklich«, sagte Brent, der im Krieg in der Britsh Army, bei der Infanterie, kämpfte, »weil ich dachte, dies sei das Einzige, was ich machen könne, um meinen Eltern zu helfen.« Er konnte ihnen nicht mehr helfen. Wie Brent vor einigen Jahren erfuhr, waren seine Eltern und seine Schwester von deutschen Eliminatoren im Oktober 1942 nach Riga verschleppt und gleich nach ihrer Ankunft dort ermordet worden.

Peter-Alexis Albrecht von der Cajetwitz-Stiftung las aus den letzten Briefen von Arthur und Charlotte Baruch in Berlin an ihren Sohn in England. Im letzten, drei Tage vor ihrer Deportation abgeschickten, heißt es: »Geliebter Junge! Briefe erhalten, große Freude! Wir 3 wohlauf. Wir sind froh für Dich!… Möge Gott Dich beschützen!«

Punks – veiozaarte

punks – ep. 9 – vasile ernu from veioza arte on Vimeo.

Vasile Ernu sau „ereziile” intelectualului dezabuzat

Vitalie Ciobanu / Contrafort / nr. 1-2/2010

După Născut în URSS, o nouă carte de Vasile Ernu avea să trezească justificate aşteptări şi curiozităţi. Volumul de debut, multiplu comentat şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România (spre surprinderea, post festum, chiar a unora din membrii juriului), cocheta cu amintirile sale zglobii despre comunism, lipsite de patimă resentimentară, dorind să se plaseze polemic faţă de trendul oficial al condamnării regimurilor de tip sovietic. Culturalmente şi sociologic vorbind, Ernu se revendică – aşa cum o spunea el însuşi la lansarea cărţii sale la biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău – de la Ostalgia. Este fantoma compensatorie pe care o cultivă unii nemţi din landurile estice ale Germaniei reunificate în legătură cu defuncta RDG. Născut în URSS nu frapa prin complexitate, ci prin această plăcere de a fi à rebours, de a da cu tifla ideologiei „corecte” (ghilimelele sunt de rigoare), mainstream-ului anticomunist. Între timp, autorul nostru a început să îşi cultive şi un stil de a fi, un brand, un contur mediatic. E un exerciţiu de imagine atent studiat, pentru o lume ahtiată de privelişti şi etichete, prin care Vasile Ernu îşi construieşte o identitate proprie, inconfundabilă, reflectată chiar şi în ţinuta-i vestimentară: nelipsita şapcă trasă pe ochi şi fularul răsucit de mai multe ori în jurul gâtului – articole de îmbrăcăminte asortate cu cearcănele şi paloarea chipului său subţire, de intelectual brechtian. Gestul autorului e simpatic şi răspunde unei normalităţi la care aspirăm de mult: aceea de a ne simţi oameni liberi, de a repudia constrângerile şi tabuurile de orice fel şi oricât de „nobil” fundate.

Ultimii eretici ai Imperiului – cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu – a fost lansată în cadrul unui turneu de promovare, organizat de autor. Etapa de la Chişinău, aşa cum se ştie, s-a însoţit de un scandal, pe bloguri, pe care l-am reprodus parţial în nr. 11-12/2009 al Contrafortului. Ernu, din nou, a vrut să şocheze, să contrarieze cu orice preţ, şi a gândit un scenariu… cu Mark Tkaciuk pe post de special guest, de vedetă invitată. Nu reiau, în detaliu, şiragul de argumente şi contraargumente rostite cu acest prilej, când, la un moment dat, am avut senzaţia că vorbim limbi diferite – asta deoarece invitatul-surpriză al confratelui nostru nu era un intelectual rusofon cu opinii diferite de ale mele, dar având totuşi un statut independent, ci un individ implicat în mizeriile politice din ultimii opt ani, un „guru” al regimului Voronin. Ernu ne-a reproşat, nouă, Contrafortului, că nu suntem suficient de liberali, că ne închidem în naţionalisme gen Literatura şi Arta (o afirmaţie ce trebuia să-i fi supărat de-a binelea pe redactorii acestei publicaţii), ne-a replicat că perpetuăm, prin „anticomunismul” nostru visceral, linii de demarcaţie anacronice şi conflicte ireductibile între diverse categorii etno-sociale (deşi, naivul de mine, am avut convingerea că de asta se ocupă organizatorii represiunii din 7 aprilie şi din zilele de după!). Mark Tkaciuk nu a mai ajuns la eveniment, rătăcindu-se cu avionul prin ceaţa groasă de deasupra Austriei (aşa i s-a explicat absenţa), însă „prezenţa” lui simbolică, în calitate de referinţă discursivă, şi-a atins scopul, făcând o excelentă publicitate cărţii lui Vasile Ernu, aducând lumea la librărie. Şi ce altceva şi-ar fi putut dori un autor?…

Dincolo de aceste discutabile strategii de marketing, cititorii au pe masă o carte incitantă, provocatoare, scrisă mult mai bine decât volumul de debut al lui Ernu – mai complexă, cu o documentare mai bogată, ţintind mize mai ambiţioase. Dialogul scriptic dintre cei doi protagonişti – Vasiliy Andreevici (tot el şi naratorul) şi A.I., supranumit „Marele Instigator” – ia în colimator tot ce poate să răcolească spiritul unui intelectual conectat la controversele politice şi ideologice ale zilei. Schimbul de scrisori dintre cei doi, rulat pe măsură ce naratorul străbate „maica Rusie”, spre Moscova, pentru a se întâlni cu mai vârstnicul său prieten, într-un tren în care conductorii încă mai oferă pasagerilor ceai în pahare aşezate în suporturi de aramă, evocă tehnicile literare ale unor autori din secolul al XVIII-lea, europeni dar şi ruşi (Radişcev), încondeind fiecare capitol cu un preambul rezumativ şi utilizând convenţia manuscrisului găsit/revelat în final, din care ni s-a relatat tot timpul. Conceptual vorbind, e o modalitate ingenioasă de „împachetare”, de învăluire convenabilă a reflecţiilor şi opţiunilor autorului, prin alăturarea unor puncte de vedere, care, de fapt, nu se contrazic, ci se completează – asta se vede, de altfel, şi din uniformitatea stilistică a dialogului lor epistolar. Nici proză, nici eseu: mai degrabă o carte de dezbateri, cu opinii aşezate sub semnul ereziei în raport cu orice centru de putere politică, ideologică şi intelectuală.

Vasile Ernu priveşte lumea de azi ca pe un imens câmp de bătălie în care se experimentează tehnici sofisticate de înfeudare a conştiinţelor. Nu mai e vorba de gulag sau de lagăre de concentrare naziste, ci de corporaţii transnaţionale, de mass-media, de civilizaţia virtualului, suficientă sieşi, preocupată să asigure, în numele eficienţei şi profitului bursier, un control tot mai strict al minţii umane. Artificialitatea lumii în care trăim, desprinsă de legile naturale ale existenţei (şi de natura propriu-zisă), a devenit marele duşman al libertăţii individului. Lumea noastră seamănă cu un păienjeniş de interconexiuni, iar cuvântul-cheie este reţeaua: dacă funcţionezi în interiorul reţelei, contezi, ai liniştea asigurată, dar vei plăti cu anihilarea personalităţii, vei fi redus la o „grămăjoară” de reflexe. Totul în lumea de azi este invenţia unor experţi în manipulare, inclusiv tranziţia spre liberalism şi economia de piaţă, sau revoluţiile oranj din spaţiul post-sovietic. „Realitatea istorică” nu mai există de mult, susţine unul din personajele invocate în scrisorile celor doi amici, un ins bine informat, zis Cinicul (fost agent KGB, trecut în slujba americanilor). „Actualitatea” este, exclusiv, un produs de marketing, show-ul politico-financiar a luat locul propagandei de altă dată, iar specialiştii de PR şi advertising i-au substituit pe politrucii comunişti şi pe comisarii în geci de piele. „Ca să rezişti unei astfel de lumi, spune Ernu, o poţi face numai deconectându-te, doar întrerupând verigile comunicaţionale. În momentul în care intri în zone închise, neaccesibile sferelor mediatice, are loc o surprinzătoare creştere a valorii.” (p.44) Soluţia supravieţuirii individului, în aceste condiţii, va fi camuflajul, eschiva mobilă, subversiunea inteligentă, ambuscada şi replierea rapidă după fiece lovitură, adică tactica aplicată de partizani împotriva trupelor regulate: „În noua luptă totală şi invizibilă, noi nu mai luptăm pentru un partid şi nu mai avem un „caracter teluric”, nu vrem să ne eliberăm un teritoriu de care suntem legaţi, nu mai luptăm să ne eliberăm o „patrie biologică”. Noi suntem partizanii care luptăm să ne eliberăm ultimul teritoriu care este propria noastră fiinţă. Trebuie să luptăm, să lovim duşmanul fără milă pentru a deveni liberi, pentru a ne elibera conştiinţa şi gândirea.” (p. 60)

Teorii la modă, inspirate de o abundentă literatură conspiraţionistă. Vasile Ernu le decupează şi le „reciclează” într-un coctail tematic, într-un bricolaj de idei extravagante. Problema cu acest fel de discurs, care îi face cu ochiul unui cititor tracasat de marasmul unor ţări post-comuniste, este că relativizează totul, prezintă lumea vestică drept o cabală îngrozitoare a unor sforari oculţi, transferă răul totalitar în inima capitalismului de tip occidental, suspendând dreptul la opţiune şi libertatea de expresie – „redute” visate în lungile decenii postbelice de popoarele est-europene şi cucerite efectiv după 1989. Demontarea cinismului instituţional cu „şperaclul” altui cinism – cel al intelectualului dezabuzat, cu vederi de stânga, cum se înfăţişează autorul nostru –, ignoră realitatea unor societăţi, americană sau vest-europeană, în care ponderea comunităţilor locale, eficienţa sistemelor juridice, forţa votului popular nu pot fi contestate. Să ne amintim, pentru a da un singur exemplu, de referendumul pentru Constituţia Uniunii Europene de-acum câţiva ani, respins în Franţa, Olanda şi, ulterior, în Irlanda – ţări ale căror guverne nu au îndrăznit să aprobe documentul printr-o simplă trecere prin parlament. Chiar dacă rezultatul de mai târziu a fost diferit, ca urmare a unei energice campanii de informare şi explicare, „Nu”-ul franco-olandez a demonstrat, la momentul respectiv, puterea de care dispun masele de alegători educaţi în spirit democratic. Tocmai de aceea, soluţia avansată de „ereticii” lui Vasile Ernu – insularizarea orgolioasă şi rezistenţa în grupuri de partizani împotriva noului sistem uniformizator – poate fi luată doar în registru liric sau ludic, pentru că altfel prea ar semăna cu revolta muncitorilor împotriva strungurilor din fabrici, în perioada impetuoasei industrializări capitaliste din secolul al XIX-lea, cu gherila romantic-sangvinară a lui Che Guevara (idolul anarhiştilor şi antiglobaliştilor de pretutindeni) sau – mai recent – cu tacticile Al-Qaeda, ai cărei luptători, tot aşa, combat la greu (e drept cu tehnologii împrumutate de la inamic, create în condiţiile unor societăţi libere şi concurenţiale) „Occidentul demonic”, spre a-şi conserva specificul medieval şi raporturile… foarte naturale – nimic de zis! – dintre indivizi, pe care doctrine inventate, fictive, precum cea a drepturilor omului sau a corectitudinii politice nu le-au alterat. Aceşti oameni neafectaţi de artificialitatea lumii moderne consideră cât se poate de firească feregeaua trasă pe chipul femeilor şi recursul la Kalaşnikov ca mijloc de rezolvare a diferenţelor de opinii.

O altă remarcă aş face în legătură cu „superficialitatea românească” versus „profunzimea sufletului rus”, atacată de autor. Caragialescul „Eu cu cine votez?”, susţine Vasile Ernu, „este singura frământare a gândirii politice de pe aceste meleaguri”, în timp ce întrebările politice ruseşti de tipul „Ce-i de făcut?” şi „Cine-i vinovat?”, nu au nici un sens la noi. Poate că derizoriul vieţii politice româneşti ne pare adesea exasperant şi… lipsit de transcendenţă, dar tot e mai bun decât „răspunsurile abisale” ale ruşilor, care s-au repezit să arunce lumea în aer în loc să instituie, acasă la ei, un regim bazat pe alegeri libere.

Nu contest dreptul artistului de a pune totul la îndoială, aşa cum şi-l proclamă Vasile Ernu, şi voi prefera întotdeauna disconfortul pricinuit de un intelectual cârtitor încremenirii în dogmă. Însă pasiunea negaţionistă este şi ea pasibilă de parţialitate şi exagerare… Altfel, cartea conţine pagini foarte dense ca orizont cognitiv şi pline de suculente speculaţii (un fel de pop-philosophy) despre psihologia Gulagului (cazul Varlam Şalamov), despre felul în care personaje de tip Ostap Bender (adică micii comercianţi şi contrabandişti) au erodat mai eficient regimul sovietic decât pledoariile pentru „valori” ale disidenţilor (o frază precum: „comunismul a fost anulat printr-o singură frază” – întrucât era vorba de un regim bazat eminamente pe discurs, de o maşinărie de fabricat semnificaţii – te face visător cu privire la seducţia unor metafore…), despre internalizarea definitivă a „orânduirii” aduse de tancurile Moscovei în România, prin fantasma independenţei ceauşiste, despre Dracula ca revelator al lumii alienate în care trăim şi multe altele. Până la urmă, paradoxul demistificator al autorului nostru conţine o autoironie implicită, deoarece transformă „ereziile” sale într-o marfă bine vândută – dovadă, cum spuneam, succesul de public, regizat în manieră PR, al Ultimilor eretici… –, circumscrie „abjurările” sale aceluiaşi nesuferit sistem. O spune şi A.I., fostul disident care a vrut în tinereţe să-l asasineze pe Stalin, iar azi este contrariat de lumea cinică şi mercantilă care i-a luat locul: „Eu am mereu o nedumerire: nu înţeleg cum se face că ori de câte ori critic, îmi intră o sumă de bani în cont.” (p.246)

Asta se întâmplă la ei, în „cinicul” şi „dezumanizantul” Occident, care te invită să susţii conferinţe, nu la noi, în Estul post-comunist. Aici poţi să stai liniştit, Vasile Ernu: libertatea ta de conştiinţă ori va fi ignorată cu dispreţ, ori dacă va deranja, va fi repede cuminţită de „băieţii veseli”, scăpaţi de lustraţie, cărora nu le pasă nici de Dumnezeu, nici de Codul Penal.

Vasile Ernu, ultimul eretic

Interviu de Cătălin Stănescu / Thechronicle / 02.03.2010

Motto: “Erai iritat (…) de modul în care se politizează și se atribuie o încărcătură ideologică anumitor sentimente și relații umane. Erai enervat de modul în care astăzi se politizează memoria, nostalgia sau dragostea.“
(Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, pg. 278)

Indiferența e ultimul lucru, sau mai degrabă ființă căci, întocmai ca și celălalt copil ștrengar cu care se ține de mînă, ne referim la lipsa indiferenței, nu e nici nuc, la umbra căruia totuși ți’ai putea trage sufletul, nici piatră, deși tăcerea ei o simțim uneori abătută pe propria piele, indiferența e așadar ultima ființă cu care Vasile Ernu s-ar putea însoți.

Premiat (la debut – acordat de România literară și de Uniunea Scriitorilor din România) pentru Născut în URSS, roman publicat la Polirom în 2006, debut însoțit și de o „salată de crudități” din partea detractorilor. Inocența naratorului, jucată ori nu, este total ocultată de aceștia din urmă, la fel cum se întâmplă și cu arhipelagurile de ironie, semne ale detașării.

Cu Ultimii eretici ai Imperiului, publicată tot de Polirom anul trecut, Vasile Ernu adâncește subiectul, schimbând și formula narativă. Nu mai avem de a face cu „amintirile” unui puști în pantaloni scurți, deși multe dintre subiectele tratate în Născut în URSS sunt reluate și aici, iar autorul însuși creează punți de legătură, ci cu un roman epistolar – unul dintre protagoniști fiind Vasiliy Andreevici, în care am fi tentați să îl vedem chiar pe autor (Vasile Ernu, normal, neagă!).

Provocare, numele tău este Vasile Ernu!

Influența negativă a retragerii trupelor rusești asupra societății românești, rolul însemnat al intelectualului în stalinism versus poziția slabă a acestuia în capitalism, cu precizarea „regimurile de tip comunist se bazează pe limbă, iar cele de tip capitalist pe bani, de ce Gulagul este mai aproape de Biserică iar Auschwitzul de bancă, despre rolul speculanților în dinamitarea sistemului totalitar și de ce „fiii locotenentului Schmidt” au învins comunismul, (…) de ce ei au pus mâna pe „valorile monetare ale statului” iar disidenții au rămas în afara jocului etc etc. Sunt o mulțime de judecăți comune pe care eroii ernieni le aruncă în aer și produc erezii. Tind să îi dau dreptate lui Ernu și aș dori să mă refer doar la “fiii locotenentului Schmidt” autohtoni: vă rog să vă reamintiți Confesiunile unui cafegiu ale lui Gheorghe Florescu deși memoria colectivă este bântuită de multe astfel de personaje care se încadrează în categoria nouveaux riches.

Stil, ironie, dezmăț de erezii: citiți’l și n’o să vă pară rău.

C.S.: Iubit și înjurat în același timp. “Rahat bine lustruit”, Ștefan Agopian în Academia Cațavencu despre Născut în URSS, “Un comunist tembel, mare filozof și frate a poporului cu bâtă siberiană și adicție pentru ceasuri de mână, pune la îndoială necesitatea României de a fi membru NATO și a unei siguranțe dată de securitate și alianțe ca garant a sistemului democratic.” – citat exact de pe un blog, însemnarea intitulându-se “La dracu cu Vasile Ernu”. Am dat exemple doar de înjurături căci laudele “moleșesc”. Se pare că toți cei care te-au înjurat te-au considerat drept un profet al comunismului. Ești?

Vasile Ernu: Mamă cum mă iei. Mă faci să rîd. Uită-te la mine, uită-te la şapca mea şi mai ales citeşte-mi textele: arată ele a comunism? România este o ţară dominată de minţi clonate şi trase la xerox. Toţi trebuie să gîndim la fel. Cine nu gîndeşte ca majoritatea este un nou duşman al poporului. E ca pe vremuri. E interzis la nuanţe. Totul trebuie să fie alb sau negru. Nu-mi place să mă înrolez în ideologia nimănui, nu răspund la comenzi, nu port uniforme, nu sînt conectat la sistem (adică sînt autonom), nu iubesc ritualurile culturale şi idologice ale establishment-ului. Eu sînt propriul meu stat şi încerc să chestionez incomod lumea în care trăiesc. Eu îmi ştiu foarte bine funcţia în societate: încerc să sparg creierele betonate ale vechilor şi noilor politruci.

Dar să o luăm pe rînd. Nu-mi place comunismul fiindcă este o formă de represiune politică, dar nu-mi place nici capitalismul fiindcă este o formă de represiune economică. Ambele regimuri vor să-mi fure viaţa, lucrul cel mai de preţ pe care-l am. Asta mai întîi, ca să fie clar unde mă poziţionez.

Replica lui Agopian, cu care de altfel mă cunosc binişor şi ne iubim de ţi-e mai mare mila, are următorul conţinut: Ernu scrie bine, are chestii mişto dar ideile lui sunt periculoase. Părerea mea despre Agopian e următoarea: cred că este unul dintre cei mai buni scriitori români în viaţă care, din păcate, este subapreciat. De ce? E o poveste lungă. Însă cînd Agopian ajunge în zona de reflecţie teoretică e niţel varză. Nu e punctul lui forte. Iar cînd discută despre trecut, Agopian e pasional. Omul a avut de suferit şi-l înţeleg. Nu e partenerul meu de dialog. Ne respectăm pe zona scrisului, ne criticăm pe zona ideilor. Punct. El a făcut o pasiune pentru prima mea carte şi a scris cîteva texte. Văd că la a doua a fost mai blînd, cu toate că eu cred ca abia a doua mea carte ar fi trebuit să-l irite. Bun.

În ceea ce priveşte cea de-a doua replică, aceasta aparţine categoriei neolegionare furibunde care a promis că mă va bate fiindcă nu e voie să atentezi la valorile verzi ale neamului. Căpitanul (indiferent dacă şef de partid sau şef de stat) a zis „La dreaaapta” şi toţi trebuie să ne executam. Dacă Ernu ia în derîdere ordinul Căpitanului, îl „trimitem la Dracu`.” Cînd a apărut povestea cu scutul antirachetă pe mine m-a deranjat nu ideea de scut, ci unanimitatea gîndirii. Adică amplasarea sau nu a scutului nu e o poveste care mă pasionează aşa de mult, ci modul în care o decizie politică majoră este la noi primită şi aplaudată unanim. Nimeni nu are voie să se îndoiască, nimeni nu are voie să pună întrebări, iar cine nu e de acord e declarat, ca şi în vechiul regim, „duşman al poporului”. Într-o ţară normală care vrea să intre în NATO ar trebui să fie măcar cîţiva oameni, cîţiva intelectuali care să spună: dar poate nu e bine ce facem. Nu, la noi a fost o singură persoană care a încercat să protesteze împotriva aderării la NATO şi a fost arestată încă de la scara blocului. Ceea ce încerc eu să spun e că unitatea ideologică în care am ajuns a devenit de tip totalitar fiincă nu mai permite diferenţa şi alternativa. Vom mai reveni probabil la această temă.

Cel mai simplu, şi aşa se face carieră în România, mi-ar fi să tac şi să mă tîrăsc pe burtă. Ei bine, nu-mi stă în fire. Fie că e comunism, fie că e capitalism, raporturile mele cu puterea nu se schimbă. Cu puterea mi-am propus să fiu într-un raport de luptă.

C.S.: Recunosc, am vrut să te scot puţin din ţîţîni. Tocmai că le’am citit. Bine, acest argument îl pot invoca şi „ceilalţi” cititori ai tăi. Nefiind atît de bogat pentru a fi de stînga (e o ironie la adresa reprezentanţilor stîngii actuale n.m.), nu am citit cărţile tale precum nişte manifeste politice. Cît e ficţiune în ele? Cît e detaşare şi ironie? Te întreb acest lucru, specificînd la început că nu aparţin stîngii, pentru că reacţiile celor care te înjură dădeau impresia că tu îţi reciţi Născut în URSS de la prezidiul unei tribune, ca pe un fel de doctrină.

V.E.: Sîntem în cîmpul reflecţiilor nu al pasiunilor. De aceea folosim raţionamente şi argumente, dialogăm, ne ascultăm unul pe altul, pornind de la ideea că vrem să înţelegem ceva. Nu-mi place să lucrez cu idei primite de-a gata. Totul trebuie pus la îndoială… Dacă-mi aduc bine aminte aşa s-a construit ceea ce noi numim spirit occidental.

În ceea ce priveşte stînga, nu te speria, nu se ia. Nu e virus, nu e molimă, e doar o formă de a interpreta politicul. Eu nu spun că e o formă perfectă, dar, totuşi, să nu uităm cel puţin rolul emancipator al stîngii în modernitate. Să nu uităm că mai toate marile drepturi cîştigate au apărut în urma unor lupte venite de pe filiera stîngii. Cum am ajuns să avem dreptul la vot, cum s-a dezvoltat emanciparea femeilor, cea a oamenilor de culoare, cum s-au cîştigat anumite drepturi salariale, dreptul la odihnă şi muncă etc.? Cine a inventat şi impus sistemele de protecţie a celor mulţi, marginalizaţi, lipsiţi de proprietate? A venit proprietarul, marele reprezentat al „proprietăţii sfinte” şi a acordat aceste drepturi pe care acum le privim ca fireşti? Să fim serioşi. Să nu uităm că pe vremuri drepturile erau strict legate de proprietate pe care o aveau doar cîteva procente a populaţiei, iar cea care nu accepta schimbarea era tocmai această filieră pe care s-a construit gîndirea de dreapta. Trebuie să recunoaştem meritele pe care le are stînga. Ar fi mare păcat să pierdem marele cîştiguri pe care le-a avut stînga în ultimii 60 de ani în Europa: accesul gratuit la educaţie, sănătate şi protecţie socială. Ceea ce fac în ultimii 20 de ani apologeţii pieţei libere nelimitate, totale, duce la distrugerea acestor drepturi. Sîntem în mare pericol mai ales că avem o ţară săracă şi asta presupune că marea parte a populaţie, lipsită de resurse, să nu aibă acces la educaţie şi sănătate. Vrem înapoi în secolul XIX?

Eu respect foarte mult dreapta, însă consider că se află într-o gravă eroare. Dreapta este diabolic de eficientă de unde şi marele ei pericol: e atît de eficientă încît tinde spre autodistrugere. De exemplu eu cred că dreapta este mult mai anticreştină decît stalinismul. În ultima mea carte pun în discuţie acest lucru. Mă mai înspăimîntă, ca să dau un alt exemplu din zona aceasta, credinţa oarbă a elitelor în „bancomate.” Fiecare epocă cu „viţeii ei de aur”, cu idolii ei. Recunosc eficienţa dreptei, însă următoarea ei axiomă pare contrazisă de realitate: zona privată e eficientă, iar statul e ineficient. Dă-mi voie să mă întreb: cum se face că o dată la 30 de ani cea mai „ineficientă” instituţie, Statul, vine şi salvează cea mai „eficientă” structură a sferei private, sistemul financiar? Din păcate, în România nu avem o stîngă politică sau intelectuală. Sînt mici focare şi atît. PSD nu mă reprezintă şi am fost un critic dur al acestui partid.

În ceea ce priveşte cărţile mele, ele sînt un soi de literatură mixtă care are şi eseu, şi ficţiune, şi memorialistică etc., dar care în esenţa lor lucrează cu sensul. Ironia este una din tehnicile mele preferate şi o folosesc din plin. Nu fac predici sau tratate morale, nu fac manifeste politice. Încerc să pun cititorii pe gînduri, încerc să-i ajut să-şi pună întrebări. Manifestul meu estetico-politic este următorul (parafrazîndu-l pe Dario Fo)…

Unde este putere acolo e politică. Unde e politică acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie e şi multă minciună. Unde există minciună apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire e şi durere. Unde e durere e suferinţă. Unde e suferinţă e tragedie. Unde e tragedie e singurătate. Unde e singurătate e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest e libertate. Unde e libertate e viaţă. Unde e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare din păcate şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.

C.S.: Ajungem încet-încet şi la Ultimii eretici…puţintică răbdare! Totuşi, pentru că ai vorbit de meritele „incontestabile” ale stîngii, ţin să îţi reamintesc faptul că aici, la Porţile Orientului, deschiderea, înainte de 1944, a venit totuşi de sus (Jean Mihail, în casa căruia se află acum Muzeul de Artă din Craiova, în lipsă de moştenitori, şi-a donat averea statului cu condiţia ca din aceasta să se dea dotă fetelor sărace, să se construiască biblioteci la sate. E un exemplu doar). Ai ridicat în răspunsul tău prea multe probleme: stânga românească are vile la New York la 20 de ani de la Revoluţie. Stânga românească (în spate având Securitatea) a venit cu noi nu ne vindem ţara, pentru a o cumpăra pe nimic.

Pe de altă parte, ca să nu deturnăm discuţia, ştiu foarte bine că tu, prin aceste afirmaţii, te ridici deasupra evenimentelor ultimilor 20 de ani şi, la nivel de concept, nu am a-ţi reproşa prea multe. Să îţi fie clar: chiar dacă eşti un „provocator”, e o plăcere, cum spunea torţionarul din Cel mai iubit dintre pământeni, să lucrezi cu intelectualii .

Ca să ne sincronizăm, poate că dreptul la proprietate şi dreptul la dreapta e tocmai o reacţie împotriva celor care au pledat, cu mîna pe kalaşnikov, pentru komunalka.
Revenind…Dreapta să fie mult mai anticreştină decît stalinismul? Ptiu, drace….pardon, ptiu, Vasile! În Ultimii eretici…personajele tale afirmă că oamenii de marketing şi PR din ziua de azi sunt mult mai periculoşi decît politrucii comunişti. Ce zici de această afirmaţie a lui David Ogilvy? „Dacă nu-ți place societatea abundenței, atunci ai dreptate să blamezi publicitatea pentru că incită masele să-și dorească asta. Dacă ești genul ăsta de puritan, atunci n-am ce discuta cu tine. Nu pot să spun decât că ești un masochist psihopat. Mă rog și eu, ca arhiepiscopul Leighton, „să mă păzești, Doamne, de greșelile înțelepților și de oamenii buni.“ Bătrânul John Burns, părintele mișcării laburiste din Anglia, obișnuia să spună că tragedia clasei muncitoare era sărăcia dorințelor sale. Nu-mi cer scuze pentru că am incitat clasa muncitoare să-și dorească o viață mai puțin spartană.”

V.E.: Bun. Multe afirmaţii într-o singură întrebare, sau ce o fi. Să o luăm pe rînd. Mai întîi să nu confundăm gesturile caritabile sau mecenatul, gesturi pe care deseori le fac oamenii bogaţi cu drepturile constituţionale cîştigate cu luptă şi trudă. Mecanismele prin care se construiesc aceste structuri-gesturi sociale de caritate şi mecenat sînt specifice mai ales tipului de cultură individualist de tip protestant, unde rolul statului e ceva mai mic. Vezi SUA. Acolo unde statul nu acorda această protecţie, există biserica, sau comunităţile de o anumită etică protestantă care organizează structuri de întrajutorare. Vin din mediul protestant şi-i cunosc bine. În societăţi de tip pravoslavnic (ortodox) aceste mecanisme nu funcţionează din multe, multe motive. Fireşte că am avut oameni care au donat, s-au sacrificat, dar nu există decît ca formă de excepţii. Ele nu rezolvă decît într-o mică, mică măsură problemele. Nu s-au creat mecanisme care să rezolve marile probleme în acest domeniu. Tot statul e cel care are puterea de a le rezolva. Scuză-mă dar nu vreau să las educaţia copiilor mei pe mîna milei lui Patriciu şi Vîntu. Dacă tu vrei, atunci mi-e milă de copiii tăi şi mă voi lupta ca să nu ajungă la discreţia lor. Punct.

Despre stînga românească la care faci referinţă nici nu vreau să discut. Am spus: nu avem un partid de stînga, nu avem intelectuali de stînga decît cîţiva marginali, cu mică vizibilitate. PSD e un partid al parveniţilor financiar şi ideologic, iar PD, cu Băsescu în frunte, au trecut de la Internaţionala Socialistă la Partidul Popular în 5 minute (caz unic în lume) fără ca unul să zică: fraţilor, da’ avem şi noi o ideologie. Nu pot să am respect faţă de astfel de oameni. PD este unul dintre cele mai nocive partide pe care le-a avut România.

Aşa că dreptul la proprietate nu trebuie să distrugă celelalte drepturi. Proprietatea, economia de piaţă etc. nu sînt nici sfinte, nici diabolice, ci doar nişte convenţii. Aşa cum şi dreptul la educaţie, sănătate, protecţie sînt drepturi-convenţii pe care le putem cîştiga sau pierde.

În ce priveşte PR-ul şi ce zic eu pe acest subiect şi mai ales ce zice simpaticul David Ogilvy, şeful ministerului de propagandă şi antipropagandă a capitalului, lucrurile stau cam aşa. Eu susţin că grupul PR&management este o clasă socială care reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi “poesis”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Eu însă nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Eu dau mereu următorul exemplu din Biblie. Moise a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron, un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului, care să nu fie un produs al societăţii, ci al unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi, devin eroii societăţii. Adică, ceea ce trăim, modelul social impus, e o inginerie socială de laborator. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali. Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceeaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Eu nu sînt puritan şi nici suficient de radical cum aş dori. Şi, ca să-l parafrazez pe bătrânul John Burns de care zici, aş spune aşa: trebuie să luptăm ca cei mulţi, săraci şi fără protecţie să aibă dreptul la visuri mai mari, iar cei puţini care au monopolizat avuţia să nu pună monopol şi pe visurile noastre. Văd că te doare inima de cei puţini care au monopolizat „sfînta” proprietate. Stai liniştit, se apără ei fără probleme de „plebea” pe care o dispreţuiesc şi o văd doar ca piese de schimb. Problema mea mare este următoarea: statul român a devenit în ultima periodă un soi de CAP de SRL-uri care slujeşte această mică clasă, o elită financiară care a monopolizat mai tot şi a devenit tot mai mult o structură care are o funcţie de protecţie a celor puţini, „eficienţi”, de cei mulţi, „ineficienţi”. Eu ştiam că funcţia statului este alta: să creeze mecanisme care să ofere şanse egale şi protecţie pentru fiecare cetăţean indiferent de poziţie socială, sex, religie, culoare etc.

C.S.: Recunosc, ai un discurs bun, mai ales că ridici foarte multe probleme dureroase pentru societatea românească. (În paranteză fie spus: în acest moment e o mare tevatură pentru înfiinţarea unui partid de stânga modern: te-ar interesa?) PR şi marketing, te revolţi împotriva lor, vorbeşti despre poziţionare chiar şi în Ultimii eretici…Dar tu însuţi ţi-ai asumat o poziţionare (ereticul venit din Basarabia pentru a demola orice mit referitor la comunism) din care nu ieşi nici mort! (am înţeles că următoarea ta carte va fi despre Basarabia)

V.E.: Asta e meseria mea. Intelectualii trebuie să fie nişte fiinţe pe care societatea nu le prea iubeşte, dar fără de care nu poate funcţiona. Ca dentiştii. Băieţii aceia care-ţi umblă în gură, îţi pun plombe, îţi scot dinţii. Avem o funcţie igienică. Trebuie să ridicăm probleme, să fim incomozi şi să aratăm partea urîtă şi cariată a societăţii. Numai la noi se crede că intelectualii sînt băieţii aceia cuminţi care compun fraze frumoase la comandă pe 30 de arginţi. Da, în istorie există şi această specie de „poeţi de curte”. Problema e că la noi „curtea” s-a cam extins şi e dificil să mai poţi face distincţii între cei de curte şi cei de exil.

Despre apariţia partidelor de stînga… ce să zic… Nu cred că în acest moment există forţe suficient de puternice care să creeze un partid cît de cît credibil, nici de stînga, dar nici de dreapta. Noi avem probleme pe ambele paliere. PDL este un partid fără coloană, cu toate că sînt cîţiva oameni interesanţi. Îmi place domnul Stoica, de exemplu. Sînt unii oameni politici şi intelectuali din zona dreptei pe care-i respect şi simpatizez mult. Din păcate, ei sînt puţini. Ideal ar fi să avem bine dezvoltate cele două direcţii, cu oameni care care au o platformă ideologică clară, un proiect coerent şi o finalitate cît de cît cuantificabilă. Însă pe mine viaţa de partid nu mă interesează. Nu am fost în vechiul regim nici măcar UTC-ist (părinţii mei aveau convingeri religioase care nu permiteau amestecarea „lumilor”) şi nu văd de ce aş fi acum. Eu cred în acest moment în nevoia deconectării de diversele centre de putere: financiare, politice, culturale etc. Cred că a venit vremea marginalilor. Ei vor avea în următoarea perioadă un rol foarte important. Va fi ultima zonă a libertăţii, a creativităţii autentice. De acolo vor veni lucrurile cu adevărat semnificative. Aceştia vor fi partizanii de care vorbesc.

În ceea ce priveşte poziţionarea. Da, critic aceste mecanisme. Însă ştiu în acelaşi timp că trăim într-o lume atît de artificială încît mecanismele funcţionează de la sine. În momentul în care ai prezentat un proiect, o carte, un film, mecanismele încep să funcţioneze automat. Chiar şi refuzînd total aceste mecanisme nu faci decît să le întăreşti puterea. Vezi cazul lui Salinger. Trebuie să fim conştienţi de asta. Azi un scriitor nu înseamnă doar cartea sa, ci şi un întreg complex de elemente care devin active. Cartea este centrală, însă în jurul ei gravitează un cumul întreg de factori. Ceea ce spun eu e foarte simplu: nu trebuie să devenim robii acestor mecanisme. Nu PR-ul ne face pe noi, nu piaţa ne face, ci noi le facem pe ele. Adică ele trebuie strivite fiincă noi le dăm viaţă lor, nu ele nouă.

C.S.: Ai provoca vreun prieten să scrie Născut în RSR? De altfel, nu pot să nu mă gîndesc la un proiect mai amplu: Născut în….Letonia, RDG, RSFI, Albania etc. Și, apropos de unul dintre laitmotivele din Ultimii eretici ai Imperiului, românii nu cunosc Rusia, un alt proiect editorial mi s-ar părea interesant – “Cum ne văd ceilalţi?” Și să fie constituit din traducerea manualelor de istorie ale tuturor vecinilor – Rusia, Turcia, Polonia, Bulgaria, pentru a ne vedea și prin ochii -oficiali- ai celorlalți.

Dar, apropos de cetăţenii sovietici care râdeau de români înainte de 1989, ce i-ai răspunde unui comentator de pe blogul Spataru care scrie aşa: “eu rămân cu amarul sentiment pe care l-am resimțit când am citit niște pasaje din “Născut …” într-un ziar din ro. erau acolo niste aberații care lejer pot fi înfrățite cu altele care apar în presa din Russia ref la md (sau ro). Te înspăimânți ce trăsnăi poate scrie o minte “mai degajată” -)) Avantajul autorului este că românii în mare parte kiar nu stiu nimik despre Russia (cum de altfel nici rushii despre md sau ro) shi iau totul de bun. -))”.

V.E.: Sînt cărţi care tratează tematica românească de o manieră asemănătoare. Eu am avut un moment potrivit şi m-a avantajat acest stil dezinvolt, fără obsesiile anticomunismului, cu umor, tandreţe şi multă ironie. Nu trebuie să ne răzbunăm pe istorie, nu trebuie să distrugem memoria sau să o falsificăm. Trecutul nu poate fi doar rău fiindcă acolo se află viaţa noastră. Mai e un avantaj: eu vorbesc despre varianta originală a comunismului care are în spate o experienţă şi o forţă colosală. Imperiile fascinează. În România s-a scris “O lume dispărută” sau “Cartea roz a comunismului”. Eu însă aştept ceva mult mai puternic. O să vină. În ce priveşte celelalte popoare, îşi știu ele propriile experienţe, nu trebuie să ne batem noi capul.

Tema “Cum ne văd ceilalţi?” e foarte interesantă fiindcă e bine să ştim cum sîntem percepuţi măcar de vecini. În URSS şi Rusia e mai simplu din cauză că ei sînt imperialişti şi atunci pentru ei, ca şi americani, există “noi şi restul lumii”. Adică nu au fixaţii pe prea multe popoare. Fiind un Imperiu, iar orice imperiu este multinaţional, sînt ceva mai relaxaţi cu taxonomiile acestea naţionale. Dar, fireşte, şi acolo funcţionează aceleaşi mecanisme care produc clişee. De exemplu, cînd am fost nu demult la Moscova am descoperit o chestiune foarte haioasă. Ştiam care-s clişeele vechi folosite aici pentru diverse popoare. Şi acum am descoperit ceva nou, adaptat economiei capitaliste: numele naţionalităţilor corespundeau unor meserii. De exemplu, dacă vrei să angajezi constructori spui: adu-mi nişte moldoveni. Dacă vrei vînzător zici: adu-mi nişte armeni. Dacă vrei nişte oameni care fac curăţenie zici: adu-mi nişte uzbeci. Deci lucrurile se mai modifică.

E foarte important să ne dăm seama că ori decîte ori vorbim despre un popor s-ar putea să nu facem decît să folosim nişte generalităţi, nişte clişee. Aşa cum nouă nu ne place să fim reduşi la două trei simboluri, la două trei nume, nici altora nu le place acest lucru. Un popor e un construct foarte complicat, compus dintr-o mulţime de nuanţe. Sînt popoare care au mii de ani şi care au acumulat atîta experienţă încît nu poţi să le reduci la două clişee banale. Pentru a pricepe mai mult e bine să călătorim, să încercăm să cunoaştem şi alte zone, ceva mai diferite de noi. Ar fi bine să începem cu vecinii noştri. Eu mă minunez cît de puţin este cunoscută aici Basarabia pe care, nu-i aşa, o considerăm “pămînt Românesc”. În capul românului obişnuit, în imaginarul lui clişeizat, Basarabia e la dracu-n praznic. Nu, e chiar aici la cîteva sute de kilometri. Eu vorbesc în cartea mea nouă de “complexul Siberian al geografiei” la români. Şi să fim atenţi: nu tot ceea ce pare la prima vedere negativ este cu adevărat rău, şi nu tot ce pare bun este cu adevărat bun. Eu am trecut printr-o perioadă foarte dificilă în primii ani de experienţă românească. Credeam că ştiu cum e cu românii şi mi-am dat seama că nu e aşa. A trebuit să mă lupt ca să pricep lucruri pe care nu le puteam pricepe. E foarte interesantă această experienţă.

C.S: Prieteni şi iubiri ne mor. Mai suferim de foame, ne e dor şi de sete, de un râs. Morţii, iubirile, prietenii nu se ridică nici la dreapta, nici la stânga. Ce ne facem, Vasile? Încotro să o luăm, Vasile?

V.E.: Eu spun în cărţile mele lucruri simple. Nu regimurile politice, nu ideologiile, nu opţiunile noastre politice sau religioase sînt cele mai importante, ci viaţa noastră şi tot ceea ce înseamnă ea. Eu încerc să depistez riscurile, pericolele care vin. Uneori ele vin de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să veghem ca nimeni să nu ne fure viaţa şi să nu existe nici-un lucru pentru care să merite să ne pierdem libertatea. De aceea societatea noastră are nevoie de persoane incomode care să vină şi să ne mai ridice din cînd în cînd ochelarii de cal cu care ne obişnuim.

Nostalgia, un element fundamental în literatură

Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010  si integral pe VeiozaArte.

Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?

În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.

Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?

Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.

Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?

Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.

Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?

Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.

Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?

Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.

Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?

Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.

Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?

Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.

Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?

Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.

Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?

Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.

Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?

La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.

Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?

Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.

Eretici de primăvară

Cătălin Sturza / Ultimii eretici ai Imperiului / Cultura / 27 Feb 2010 + clip Primăvara – Formaţia Contemporanul (Noroc) – versiunea originala, a. 1971. In imagini: Lidia Botezatu – voce, Alexandru Cazacu – chitara.  

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare