Nato in URSS

«Se il mondo in cui siamo vissuti era centrato sulla repressione politica, quello di oggi si basa sulla repressione economica. Sono due facce della stessa medaglia. Entrambe ci controllano e ci riducono in sudditanza; cercano di trasformarci in schiavi e macchine che reagiscono a ordini prestabiliti. Entrambe ci lavano il cervello in maniera altrettanto perfida e ci alienano con altrettanta efficacia […]. I nostri compromessi di oggi sono identici a quelli che facevamo in passato». Vasile Ernu, artista rumeno classe 1971, nato e cresciuto sotto l’egida dell’Unione Sovietica, nell’allora Bessarabia, non ha dubbi: tornare a ricordare il passato suo e del suo popolo non è così atroce e disperante come si potrebbe pensare, è piuttosto ragione di una certa nostalgia. Nato in URSS (Hacca, euro 14, pp. 326), sua provocatoria opera prima, è il memoir di un quarantenne che scrive nella piena consapevolezza d’essere stato testimone di un regime totalitario che considera piuttosto «uno dei progetti più utopici dell’umanità»: di quel regime ha conosciuto apogeo e improvviso declino, in quel regime è stato cittadino orgoglioso.

Ernu si considera un «prodotto made in Urss», e ha nostalgia di casa: ma casa sua non più esiste. Per l’homo sovieticus non c’è più un luogo in cui tornare: il passato s’è fatto letteratura. Per questa ragione è appena meno sconcertante del previsto interiorizzare le pagine d’un testo che si propone come un romantico amarcord di qualcosa che per molti popoli è stato un incubo: è chiaro che Ernu non ha nessuna voglia di rispettare i milioni di morti caduti per mano della sua vecchia nazione, e non ha nessuna intenzione di rispettare la sofferenza di quei popoli, come il popolo ucraino, polacco, magiaro, afgano, come i popoli baltici, che hanno vissuto la perdita dell’autonomia o dell’indipendenza e l’esperienza della sovietizzazione come una parentesi terrificante. Ma Ernu non è uno storico. Ernu è un polemista. Ernu è un narratore non più giovane che ha nostalgia della sua adolescenza e della sua giovinezza, del mondo che ha conosciuto e di ciò che ha rappresentato, nel bene e nel male: degli oggetti che incontrava allora, e di cui si serviva, e dell’economia in cui era cresciuto e s’era formato, perché la trovava più onesta e giusta. «Oggi abbiamo sigarette, alcool, tanto da mangiare, ma è svanito il pathos, lo spirito sublime, lo spirito di giustizia. È diventato tutto una specie di vodka analcolica», scrive.

Un approccio lucido e onesto a questo libro pretende un lettore capace di guardare con la dovuta pietà, la dovuta intelligenza e la dovuta sensibilità a tutto ciò che è passato, è caduto, è morto: il lettore ideale di “Nato in Urss” non è un cinico, e non è un nostalgico. È un osservatore delle cose del mondo sensibile e ironico, curioso e onesto. A questo lettore piacerà leggere frammenti d’un’opera che può parlare a tutti, non soltanto agli ex comunisti, non soltanto ai socialdemocratici più sensibili a certe dinamiche e certe possibilità. Può parlare a tutti perché, ad esempio, ricorda quanto è bello e importante conquistare qualcosa passo dopo passo: è vero che il consumismo figlio del turbocapitalismo ci ha tolto uno dei piaceri più grandi, vale a dire «il piacere di possedere delle cose ottenute con fatica». È altrettanto vero, aggiungerei, che la possibilità di poter avere qualsiasi cosa a condizione di potersi indebitare è stata, da questo punto di vista, ulteriormente disastrosa, e in molti sensi. Ernu riesce, nella sua apologia del socialismo sovietico, a ricordarci quanto è importante non cadere nell’inganno della necessità dell’acquisto delle cose superflue: in un periodo di furibonda recessione economica come questo, i nostri compatrioti hanno bisogno di tornare a essere educati al culto dei sacrifici, delle fatiche, dei risparmi pur di avere il diritto di comprare qualcosa o di poter accedere a certi servizi più ludici che essenziali. Non solo: quando l’artista rumeno scrive che all’epoca «i soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà, mentre l’accumulo di capitale era un intento meschino proprio della borghesia capitalista», ci ricorda quale può essere una visione del mondo più giusta e più sensata, e quali i principi su cui fondare un sistema diverso, in futuro. Peccato non siano stati quelli della sua Unione Sovietica, che tutto ha rappresentato fuorché un’oasi di pace e libertà, figuriamoci di fratellanza. Ma quei principi devono tornare a ispirare i nostri contemporanei. Diciamo, col filosofo Slavoj Žižek, che la scintilla utopica non può e non deve spegnersi, quali che siano le nostre convinzioni politiche: se i vecchi marxisti hanno pieno titolo di tornare a meditare sul loro passato, non per ripetere Lenin, ma per «ripetere i suoi tentativi mancati, le sue possibilità perdute», noi, che marxisti non siamo mai stati, abbiamo il dovere morale – e ne sentiamo la necessità sempre di più, ogni giorno che passa – di andare in cerca di nuovi paradigmi culturali, economici ed esistenziali improntati a principi nobili e più giusti. Più umani.

Puterea eretică a literaturii

Paul Cernat / Revista 22

Aproape totul e derutant în acest insolit epistolar al lui Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu. Sfidarea aşteptării cititorilor leneşi face parte din regula jocului. Sunt destui cei care, când văd pe copertă numele lui Ernu, fac imediat asocierea între o formulă eseistică ingenioasă şi o critică socială „stângistă“ sau „anti-anticomunistă“. Ei bine, deşi prezent pe ici-pe colo, nu amintitul ingredient se află în centrul volumului de faţă, ci pasiunea pentru literatură şi pentru forţa ei subversivă. Când spun subversivă am în vedere inclusiv conceptul de insolitare (ostranenie) pe care-l teoretizau formaliştii ruşi, acea „înstrăinare“ voluntară faţă de locurile comune ale gândirii şi ale limbajului. Las la o parte faptul că numai cine l-a citit prost pe eseistul nostru născut în URSS îl poate considera „nostalgic“ sau „utopic“ (în realitate, Ernu e un spirit critic profund antiutopic, fapt ce sare-n ochi şi în prezentul duplex).

Iscat în 2006, de Ziua Naţională a României, în ambianţa de la Hanul lui Manuc, dialogul său amical cu mai tânărul Bogdan-Alexandru Stănescu, fost coleg de redacţie la Polirom şi la fel de adict faţă de crema literaturii universale (de a cărei editare se ocupă, în ultimii ani, cu dedicaţie şi competenţă), s-a materializat şi în scris. El acoperă intervalul 2007-2010, fiind găzduit mai întâi în săptămânalul ieşean Suplimentul de cultură, apoi în Observator cultural şi în paginile Noii literaturi. Un interval cronologic dominat de evenimente electorale şi pasiuni politice aprinse… Ei bine, una dintre performanţele acestui epistolar jucat e de a slaloma – neevazionist! – printre jaloanele acestor evenimente, atingând, en passant, marote la ordinea zilei (de ex. Istoria critică… a lui N. Manolescu), pentru a ajunge la mizele ardente ale literaturii adevărate. Literatura ca deviere şi sfidare a previzibilului: ţara arde şi cei doi discută – şi se dispută – cu inteligenţă, pasiune, vervă şi umor despre „cine e mai mare“ dintre Gogol şi Joyce (pornind de la Cursurile de literatură universală ale lui Nabokov), despre bloomiana „anxietate a influenţei“ lui Dostoievski asupra autorului Lolitei, despre Platonov şi Bulgakov, Nadejda Mandelştam şi Vasili Grossman, despre Hagi Murad şi Moartea lui Ivan Ilici… Dar şi despre utopismul şi antiutopismul rus (marcat „colectiv“) vs. utopiile şi antiutopiile occidentale (marcat „individualiste“), despre puterea sau lipsa de putere a literaturii în comunism, democraţiile liberale şi islamism (v. mai ales secvenţele despre Rushdie şi ale sale Versete satanice, pentru a căror editare românească Bogdan-Alexandru Stănescu şi-a asumat riscuri reale acum câţiva ani). Oricum, editorul trădat din Bogdan-Alexandru Stănescu n-are deloc dreptate să se plângă, la final, de „antimarketingul“ cărţii („Care e publicul ţintă al unei asemenea cărţi? Mi-e teamă
că-i lipsesc consistenţa ideilor, sprinteneala subiectelor marketizabile (doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii personale, totul pornind de la un pariu infantil) şi mi-e cel mai teamă că-i lipseşte o mirodenie esenţială vânzării: deschiderea, promisiunea unui viitor oarecare“). Tocmai acest „antimarketing“ asumat joacă în favoarea ei! Ataşamentul lui Ernu faţă de potenţialul „eretic“ al literaturii ruse leagă subteran duplexul epistolar de cărţile sale anterioare, Născut în U.R.S.S. şi Ultimii eretici ai imperiului, iar prefaţa lui Radu Cosaşu cade la fix: nici nu se putea un prefaţator-precursor cu o grupă de sânge literar mai compatibilă celor doi!

„Ceea ce îi desparte“ pe Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu este evident mai puţin important decât ce îi uneşte, însă are meritul de a pune în mişcare angrenajul acestui dialog spumos, debordând de idei proaspete, incitante şi de spirit viu, neliniştit, atotproblematizant. „Orice aş face, văd că te sustragi textului şi evadezi în teorie, dacă nu chiar într-un dans aerobic în care nu te pot susţine. Poate cu ocazia asta am aflat ce ne desparte“, scrie la un moment dat Bogdan-Alexandru Stănescu despre un Ernu „posedat de contextul operei“ (cf. Radu Cosaşu). Prin comparaţie, Bogdan-Alexandru Stănescu se arată fascinat de abisurile „monstruoase“ ale „textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi“ (cf. aceluiaşi Cosaşu). El simpatizează, vădit, cu hiperartiştii Joyce şi Nabokov, în timp ce Ernu îi dă şah cu mai mult decât scriitorii Platonov, Bulgakov, Şalamov şi, desigur, Dostoievski. Altfel spus, Ernu evadează în sus, spre ideile generale, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu coboară în măruntaiele particularului; primul e atras de transgresiunea „dincolo de estetic“, al doilea – de transgresiunea artistului pur.

De remarcat predilecţia ambilor pentru maeştrii subversiunii în şi prin literatură, ca şi pentru literatura care nu „face frumos“ în faţa Autorităţii, cu precizarea că Ernu se arată alergic îndeosebi faţă de locurile comune ale gândirii, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu – faţă de cele ale limbajului. Însă speculaţiile istorice, politice şi filosofice ale lui Vasile Ernu au o mobilitate, o libertate şi o inteligenţă de-a dreptul „artistice“, în vreme ce imersiunile crude şi rafinate ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu în dedesubturile operelor se încarcă de potenţial politic, alunecând din plasa „perversităţilor“ estete ale lui Nabokov în plin demonism dostoievskian. La urma urmei, de ce n-am putea interpreta suspecta aversiune a lui Nabokov faţă de „profeticul“ Dostoievski ca pe o exorcizare a propriei identităţi ruse? Mai departe: ambii epistolieri se întâlnesc în admiraţia lor pentru stranietatea lui Gogol, dar se despart, din nou, în privinţa posterităţii literare a autorului Sufletelor moarte. În plus, Ernu preferă să insiste mai mult asupra laturii de critică socială a operei gogoliene, asumată şi chiar recomandată ca model („…nu înţeleg de ce linia literară începută şi dezvoltată de Caragiale aproape că dispare odată cu el. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu linia Gogol în Rusia, autorul de la care am început această discuţie“ – pp. 166-167), pe când Bogdan-Alexandru Stănescu se mulţumeşte să pedaleze mai ales pe latura estetică a conceptului de poştlosti (asimilat monstruozităţii kitschului „filistin“, mic-burghez).

Aceste „divergenţe“ benigne, cărora li se adaugă şi frapante diferenţe stilistice – Ernu: limpede, clasic, amuzat, BAS: manierist, pasional, mordant – conferă dialogului epistolar ritm şi suspense al ideilor, făcând din el deopotrivă stimul pentru recitiri revelatoare şi reconsiderări drastice, din mers, ale propriilor opinii. Pagini remarcabile sunt cele despre partea de umbră (dar… fără perdea!) a literaturii lui Joyce şi Nabokov, despre Cevengur-ul lui Platonov şi „inversarea“ destabilizantă a discursului utopic stalinist (nu întâmplător, cititorul său ideal, Iosif Visarionivici Stalin, a fost singurul care i-a înţeles mesajul, răzbunându-se în consecinţă!) şi, în general, tot ce are legătură cu literatura rusă clasică sau modernă, cu potenţialul ei critic, destabilizant, vizionar şi antiutopic. Miezul tare al acestui dialog rămâne însă, alături de sclipitoarele consideraţii despre Cevengur, scrisoarea lui Ernu intitulată Cum ar fi reacţionat Stalin la Versetele satanice (II). Ideea sa de bază ar fi că puterea literaturii e maximă în regimurile logocratice, guvernate de un discurs unic al Autorităţii, şi tinde spre zero în democraţiile liberale: „… Dacă limba (cuvinte, texte, directive etc.) este materialul de construcţie a politicului şi, deci, a comunismului, duşmanul lui se naşte exact din acelaşi aluat. (…) În lumea arabă, o lume cu adevărat religioasă (în sensul vechi al cuvântului), care, după cum spuneam, se întemeiază şi ea pe limbă şi unde orice iotă poate răsturna lumea, volumul are o semnificaţie politico-religioasă. În lumea occidentală, care este o lume prin excelenţă economică, unde limba are o valoare eminamente comercială, acest element «scandalos» a fost transformat într-o banală marfă cu o anumită conotaţie estetică“.

Chiar dacă Bogdan-Alexandru Stănescu mai comite câte-o inexactitate istorică („celebrul puci al lui Elţîn din 1993“, p. 100 – de fapt din 1991…) sau se lasă furat, incidental, de divagări oţioase, chiar dacă Ernu se complace câteodată în generalizări riscante, cartea oferă pe ansamblu spectacolul unui dialog captivant între doi cititori extraordinari, ca-n vremurile în care literatura însemna (şi) o cale regală de salvare a fiinţei captive, aservite, depersonalizate… E reconfortant faptul că în generaţia (încă) tânără mai există astfel de oameni pentru care literatura nu constituie un moft sau un fetiş pios, ci o problemă „de viaţă şi de moarte“, deschisă către toate azimuturile existenţei sociale şi individuale.

Homo sovieticus, rievocato dallo scrittore romeno Vasile Ernu

di Horia Corneliu Cicortaș/FIRI

Il primo libro (Născut în URSS, Iași, 2006) dello scrittore Vasile Ernu, classe 1971, è stato da poco pubblicato in Italia, nell’ottima traduzione di Anita Natascia Bernacchia. (Vasile Ernu, Nato in URSS, Hacca Edizioni, 323 pp., 14 euro). Il volume  è composto da una serie di brevi frammenti autonomi che rievocano, in modo (auto)ironico, diversi aspetti della vita quotidiana nell’Unione Sovietica: da “Pioniere forever” o “Il sesso nell’URSS”, fino a “Cosa beve il cittadino sovietico?”, “La questione ebraica nell’Unione Sovietica” o “L’avventura sovietica degli oggetti”. Qui di seguito, una conversazione con l’autore del libro.

Horia Corneliu Cicortaș: A proposito dell’esistenza quotidiana vissuta dall’homo sovieticus negli anni settanta e Ottanta, rievocata nel libro, come ha vissuto la tua generazione le novità apportate dalla perestrojka?

 Vasile Ernu: Io sono prima di tutto un “prodotto” del periodo della perestrojka prima ancora di essere un homo sovieticus. Il periodo della perestrojka ha significato innanzitutto ribellione, polemica e molta apertura. È stato il periodo dei grandi cambiamenti e delle dimostrazioni continue. Allora ho imparato cosa vuol dire polemizzare, costruire argomenti, lottare e avere coraggio. È stato un  periodo delle speranze che svanite poi in questa interminabile transizione post-comunista. Per me, resta il periodo più bello.

Nel libro, io racconto la vita quotidiana in una duplice prospettiva: partendo dalla ma esperienza diretta, ma anche dall’esperienza di coloro che mi hanno raccontato il loro vissuto o le loro letture. Ma è un archivio personale e soggettivo, senza la pretesa di una verità storica e scientifica. Io voglio costruire un mondo che dice: sì, abbiamo vissuto nel comunismo, c’è stata repressione e dolore, ma in questo mondo le persone hanno vissuto, hanno amato, hanno cantato e ballato, hanno gioito e hanno pianto. È la nostra vita e non ci possiamo permettere di gettarla nel cassonetto della spazzatura.

 Rispetto ai cittadini di altre ex-patrie comuniste, senti qualche forma di solidarietà, di particolare interesse?

Penso che il mondo comunista abbia creato un certo tipo di cultura, di memoria, di esperienza quotidiana. Certo, esistono delle differenze importanti tra lo spazio sovietico e quello dei paesi comunisti dell’est, così come esistono grandi distinzioni tra il tipo di nazional-comunismo romeno (che a me sembra uno dei meno interessanti) e il comunismo polacco o ungherese. Ma vi è anche un legame comune. Per questo, quando incontriamo gente della stessa generazione degli ex paesi comunisti, abbiamo una moltitudine di racconti e di esperienze comuni. Invece, con una persona della stessa generazione appartenente allo spazio capitalista, le cose non stanno così, poiché abbiamo avuto una storia separata, anche se non così distante come può sembrare. Abbiamo anche con loro storie comuni perché la cultura di massa aveva già iniziato a funzionare anche nello spazio comunista e abbiamo avuto accesso, sia pure per poco tempo, a diversi elementi culturali occidentali (musica, film, cartoni animati, libri). Tuttavia, un certo tipo di esperienza sotto il comunismo ci rende molto più vicini all’interno dell’ex blocco comunista.

Come è stato accolto il libro sull’URSS in Russia e nei dintorni?

Riconosco di aver avuto piccoli timori riguardo alla sua ricezione nell’ex spazio sovietico e in particolare in Russia. In fondo, parlavo a persone che conoscevano benissimo quelle realtà. Ma le cose non sono andate proprio come pensavo. Sembra che il tempo crei un certo tipo di oblio, attivando un certo tipo di memoria. Vi è una nostalgia, una tenerezza rispetto al passato, rispetto ad un periodo scomparso. Sta di fatto che il volume ha riscosso un qualche successo sia di pubblico che di critica. La critica ha apprezzato questa miscela ben dosata di nostalgia, tenerezza e ironia; un ironia che manca nello spazio slavo. Per il resto, cerco di agire simultaneamente negli spazi che sento familiari: Romania, Repubblica Moldova e Russia.

Da quanto ne so, negli altri paesi post-sovietici il libro può essere ordinato solo per corrispondenza. Adesso si sta preparando una traduzione in Georgia e sto negoziando una per l’Ucraina. Naturalmente, il volume si trova, o almeno so che si trovava, nelle librerie della Repubblica Moldova.

In Romania, le prime edizioni del libro, targate Polirom, sono esaurite. Quando sarà di nuovo sul mercato romeno?

 La prima edizione è andata a ruba. C’è stata una seconda edizione, con un cd contenente testi del libro letti da Bogdan Ghiu e pezzi musicali della band russa Auktion. Poi, una terza edizione che si sta esaurendo. Il libro si trova ancora e l’editrice Polirom è interessata a pubblicare altre edizioni se ci sarà richiesta. Per uno scrittore, essere letti è la cosa più importante.

Dopo Gli ultimi eretici dell’impero, quali sono i cantieri letterari nei quali sei impegnato?

 Ho pubblicato qualche mese fa un libro insieme ad un amico, Bogdan-Alexandru Stănescu, che si intitola Ciò che ci divide. È un libro in cui polemizziamo attorno alle nostre ossessioni letterarie. Sto lavorando ad alcuni libri nuovi ma non so in che ordine usciranno. Mi è abbastanza difficile parlare dei progetti in corso perché non so come si svolgeranno. M’interessano alcuni temi chiari e i soggetti sono delineati. Sicuramente ne sentirete parlare quando usciranno, perché sono temi dolorosi che irriteranno molti.

I tuoi autori prediletti, la famiglia degli scrittori ai quali ti senti più vicino?

 Sono cresciuto con molta letteratura russa, per questo ne sono più intimamente legato. La linea Gogol mi è quella più vicina. Gogol e Bulgakov, ma anche Tolstoi e Cehov, Platonov e Babel. Come anche i più giovani Prilepin e Peperstein. Tra i romeni, mi piacciono molto i cronisti e gli avanguardisti. Nell’adolescenza, mi ha impressionato Panait Istrati. Ho letto tardi Preda e Rebreanu, ma non posso dire di avere con loro una grande intimità. Tra i contemporanei leggo Cimpoeşu, Lungu, Aldulescu, Cărtărescu (narrativa breve), Ilis e quasi tutti i miei colleghi di generazione.

La versione originale romena della presente intervista è pubblicata sul quindicinale Ora di Torino (n. 12, 27 genn. 2011).

Voci correlate: “Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo”. Dialogo con Vasile Ernu, a cura di Maria Luisa Lombardo, in eSamizdat (2008).

„Drumul lui Gogol şi al lui Joyce spre iadul personal“

Text-interviu de Simona Chitan in Adevarul / Marţi 28 dec 2010

Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu au publicat un epistolar, „Ceea ce ne desparte“, în care fac o trecere prin marea literatură a lumii, fiecare susţinându-şi opţiunile literare

„Despărţirea de inocenţă”

Bogdan-Alexandru Stănescu, în vârstă de 31 de ani, joyce-ian prin excelenţă, spune că, după ce descoperi urâţenia vieţii, e mai uşor să-l înţelegi pe Dostoievski.

„Adevărul”: De ce ai mizat necondiţionat numai pe Joyce la începutul epistolarului vostru? Cum ai descoperit că Joyce a fost proprietarul unui cinematograf în Bucureşti?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Pariul nostru a fost un simplu pretext, de unde şi simplitatea barbară a opţiunilor. Bineînţeles că un cititor serios nu ar putea să pună un pariu de acest gen. Am vrut să îngroşăm liniile tocmai pentru a putea lărgi apoi orizontul discuţiei. De fapt, ce ne-a făcut să pornim la drum a fost tocmai sentimentul că despre autorii mari se vorbeşte foarte mult, fără ca grupul majoritar (creator de se impersonal) să se întoarcă cu adevărat la cărţi. Ne-am inclus în această paradigmă tocmai pentru că aşteptam un imbold spre recitire. Sursa informaţiilor mele a fost biografia monumentală a lui Richard Ellmann. Obsesiile scatologice sunt revelate în scrisorile lui Joyce – poate cea mai frumoasă corespondenţă de dragoste ţinută vreodată. Cât despre cinematograful deţinut de Joyce, în parteneriat, pe strada Doamnei, am găsit chiar locul exact, cu ajutorul unui mare prozator român, care între timp a murit. E vorba despre Ioan Lăcustă.

Prin ce rezistă Joyce în literatura secolului XXI? Ce înseamnă Bloomsday pentru tine?

Joyce face parte din grupul acela de scriitori fără de care modernismul literar de secol XX nu poate fi conceput, alături de Marcel Proust, Hermann Broch, Virginia Woolf, Robert Musil, Samuel Beckett (da, îl arondez modernismului umanist, nu postmodernismului) sau Franz Kafka. Bloomsday, pe lângă o acţiune de marketing cultural bine pusă la punct de un oraş pe care Joyce nu l-a prea iubit, ca să fim sinceri, nu înseamnă prea mult pentru mine. Aşa cum nu înseamnă mult nimic din ce îndepărtează literatura de condiţia ei esenţială: solitudinea. Aşa cum dragostea nu e posibilă în grup (pentru că se transformă în orgie sau ritual de iniţiere), nici literatura nu se face/citeşte decât de unul singur.

Ce a însemnat toată această trecere prin „Canonul Occidental” al lui Bloom, prin lista lui Nabokov pentru a ajunge la Roth, Mandelştam, Bulgakov, Grossman sau Platonov?

Da, cuvântul trecere exprimă cel mai bine drumul nostru. L-am asemănat cu o călătorie cu poştalionul. În multe staţii am preferat să nu oprim, fie pentru că se făcuse târziu, iar în pădurea din apropiere fojgăiau sălbăticiuni, fie pentru că hanul era deja plin până la refuz. În fond, mi se pare penibil să-mi dau eu cu părerea despre Shakespeare (dacă vrem să abordăm cercul suprem al lui Bloom). Poate peste câţiva ani…

Bogdan-Alexandru Stănescu

Cum ţi-ai revizuit canonul literar şi ce te-a provocat  cel mai mult în acest schimb epistolar?

Nu am revizuit prea mult, eu personal nu am făcut altceva decât să citesc cu alţi ochi clasicii ruşi, să mă apropii de memoriile Nadejdei Mandelştam (pe care le păstram în bibliotecă ca pe sfintele moaşte, dar nu le citeam), să mă cert cu Grossman (iarăşi, fără motiv) etc. Cel mai profitabil a fost însă drumul în răspărul lecţiilor de literatură ale lui Nabokov: e uşor să dai cu Dostoievski de pământ atunci când te cheamă Nabokov. E prea uşor, poate. Când, însă, reciteşti Dostoievski la 30 de ani, adică după ce ai descoperit moartea, boala, urâţenia absolută a vieţii, când de fiinţa ta fragilă prin excelenţă deja depind alte câteva fiinţe chiar mai vulnerabile, ţi-e mult mai uşor să înţelegi ce vrea să spună, în fond, Dostoievski.

Cum ţi-ai reevaluat opiniile faţă de Gogol, Tolstoi, faţă de literatura rusă, în general? Cum găseşti literatura contemporană rusă?

Faţă de Gogol nu am reevaluat nimic. Este, în continuare, pentru mine, un scriitor genial. Ce am descoperit, citindu-i în paralel, a fost drumul comun, circular, parcurs de Gogol şi Joyce spre iadul personal. Aceeaşi circularitate a coborârii în infern, asemănată de Nabokov cu inelele unui vierme (şi, cum spune iarăşi Nabokov, cu inelele de pe omuleţul Michelin)…. La Tolstoi am învăţat să iubesc micile povestiri, micro-romanele, la fel la Dostoievski. Cartea asta a fost un exerciţiu în vederea unei despărţiri. Despărţirea de inocenţă…

Tânăr cronicar

Bogdan-Alexandru Stănescu, născut în 1979, a publicat cronici literare în cele mai importante reviste culturale, „Adevărul literar & artistic”, „Luceafărul” şi „Ziua literară”. Din 2004, a devenit producător executiv al emisiunii „Parte de carte”, realizate de Cristian Tabără la ProTV. Din 2005 a fost angajat ca redactor-şef al colecţiei „Biblioteca Polirom”, pentru a deveni director editorial în 2006. Este prezent cu un eseu în antologia „Generaţia 2000″ (Pontica) şi cu proze în antologiile „Primul meu fum”, „Prima mea călătorie în străinătate” şi „Prima mea carte”
(Editura Art).

„Poezia te salvează de nimicnicie”

Vasile Ernu, în vârstă de 39 de ani, afirmă că „lecţia Gogol” arată cum se produce o mare literatură şi îl consideră pe Bulgakov cel mai gogolian scriitor.

„Adevărul”: Poţi să-i faci un portret al lui Gogol în cinci rânduri?

Vasile Ernu: Un tânăr scriitor de provincie vine să cucerească capitala marelui imperiu fără a încerca să imite moda vremii, curentele literare dominante şi fără a încerca să-i imite pe scriitorii-cult ai momentului. El vine cu lumea lui şi o povesteşte de o manieră care fascinează pe toată lumea. În câţiva ani, acest straniu Gogol, cu câteva texte scurte şi un roman-poem pe jumătate ars reuşeşte să pună temelia a ceea ce se va numi „marea literatură rusă”. De la Dostoievski ştim că toţi scriitorii ruşi se trag „din  Mantaua lui Gogol”.

Până la urmă de ce „Mantaua lui Gogol” nu se plimbă şi pe malul Dâmboviţei lui Caragiale?

Parţial se plimbă. Tema „omului mic” prin care debutează literatura rusă odată cu Gogol este şi o temă caragialească.  Însă procesul e cumva invers. Gogol, şi pe urmele lui mai toată literatura rusă, reuşeşte să facă din problemele omului mic, din fapte nesemnificative, teme de mare anvergură. Micimile acestei lumi sunt transformate în problematici metafizice sau sociale de proporţii. La noi, procesul e invers: lucrurile mari, oamenii aparent importanţi, teme de importanţă majoră sunt aduse în derizoriu. Şi mai este un lucru greu de explicat: dacă din „mantaua lul Gogol” a ieşit o întreagă literatură, din „fracul lui Caragiale”, din păcate, nu. Întotdeauna m-am întrebat de ce Caragiale e singular şi nu a produs „urmaşi literari”.

De ce l-ai ales pe Gogol şi nu pe Tolstoi, Dostoievski sau Cehov?

Eu cred că literatura rusă are mai mulţi scriitori de factura lui Tolstoi şi Dostoievski, care scriu în aceeaşi manieră, cu acelaşi tip de problematică şi de intensitate apropiată. Evident că nu au avut acelaşi impact din multe considerente politice, sociale şi istorice.  Însă autori de factura şi stilul lui Gogol nu prea mai găsim. Poate doar Bulgakov se apropie de el, căci el este, cred eu, cel mai gogolian scriitor. Cehov e şi el un însingurat al literaturii, dar de el trebuie să te apropii foarte atent. E  unul dintre cei mai inteligenţi şi delicaţi scriitori ruşi. Te anesteziază când ţi-e lumea mai dragă. Pentru mine însă, Gogol rămâne cheia spre înţelegerea sensului de literatură. „Lecţia Gogol” este lecţia despre cum se produce o mare literatură şi mai ales cu ce se ocupă o literatură.

Cum te-a modificat acest schimb de idei?

Acest epistolar nu mi-a modificat canonul literar, însă m-a făcut ceva mai deştept şi mai modest. Mi-am dat seama că de multe ori anumite idei pe care le aveam despre unii autori erau  idei preconcepute, că trebuie să-mi pun tot mai des sub semnul întrebării propriile convingeri şi că ar trebui să mă apropii de unele cărţi cu mai multă modestie. M-am convins pentru a câta oară că literatura este un remediu bun împotriva propriei prostii şi ignoranţe. E un exerciţiu foarte bun care are o funcţie igienică.

Cum îl priveşti pe Stalin, criticul literar?

Una dintre temele mele preferate este legată de literatura şi relaţia ei cu  puterea. Stalin este un element-cheie în această ecuaţie dacă analizăm literatura rusă a sec. XX. Există o legătură foarte strânsă între Stalin şi scriitori precum Platonov, Bulgakov, Pasternak, Ţvetaeva, Mandelştam şi cam toată pleiada acelei generaţii. O luptă foarte inegală între Creator şi Dictator. Fiecare autor caută un anumit tip de strategie în raport cu Stalin. Acesta însă este cel mai bun lector al acestora şi de departe cel mai important critic literar al epocii. Cel care a înţeles cel mai bine acest lucru nu e naivul de Bulgakov, ci lucidul de Platonov. Încerc să analizez acest lucru în câteva epistole. Mi-ar plăcea să scriu o carte pe această temă.

De ce poezia e pentru tine „o problemă de viaţă şi de moarte”?

M-am apropiat foarte mult de poezie în ultima perioadă. Nu că aş citi mai multă, ci doar că am o simpatie mai mare. Am scris două epistole pe această temă şi ţin foarte mult la ele. De ce poezia este o problemă de viaţă şi moarte? Eu încerc să demonstrez un lucru destul de complicat: ultimul sens al poeziei, deci al esenţei literare pure, nu este esteticul, ci politicul.  Atât în rai, cât şi în iad poezia are o ultimă funcţie, care este una eminamente politică. Această analiză o pornesc de la observaţiile lui Şalamov din Gulag: în spaţiul în care omul îşi pierde ultimele elemente de umanitate cea care umanizează este poezia. Poezia, literatura te salvează de banalitate, prostie, nimicnicie, iar salvarea este un act eminamente politic.

Cum comentezi reproşurile aduse de Herta Müller faţă de tăcerea intelectualilor români în perioada comunistă?

Despre această temă am scris în „Ultimii eretici ai Imperiului”. M-am regăsit în ceea ce spune Herta Müller. Am afirmat acum câţiva ani şi îmi păstrez aceeaşi opinie: intelectualii români iubesc prea mult curtea sau preferă să rămână în raport nonconflictual cu ea, şi mai puţin exilul. Iar „rezistenţa prin cultură” naşte monştri ceauşişti şi stalinişti. Am şi argumentat în cartea mea de ce.

„Născut în URSS”

Vasile Ernu, născut în URSS în 1971, este absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi al unui master de filosofie din Cluj-Napoca. A debutat în 2006 cu volumul „Născut în URSS” (Polirom), distins cu Premiul pentru Debut al „României literare” şi al Uniunii Scriitorilor din România. „Născut în URSS” a fost tradus în Rusia şi în Bulgaria, fiind în curs de apariţie la edituri din Spania, Italia, Ungaria şi Georgia. În 2009 a publicat volumul „Ultimii eretici ai imperiului” (Polirom), care va fi tradus la Editura Ad Marginem din Rusia.

CONTROVERSĂ LUCRATIVĂ

Pretextul cărţii „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, de Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu,  o constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la „Lecţiile de Literatură” ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri îşi apără opţiunile literare. Un punct esenţial al dialogului e tocmai o anumită opoziţie între funcţia estetică şi cea socială ori, mai ales, politică a literaturii.

„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi”, spune scriitorul Radu Cosaşu, în prefaţa cărţii.
„Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare.

Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov… Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaste sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, apreciază Radu Cosaşu.

Info

Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu

“In sufletul nostru, Lenin ramane un erou pozitiv”

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Cezar Paul Badescu / Adevarul literar si artistic , 12 decembrie 2007

Împreună cu scriitorul Vasile Ernu, proaspăt întors de la Moscova, unde şi-a lansat traducerea cărţii “Născut în URSS”, am avut de curând la Muzeul Enescu din Capitală o întâlnire cu publicul, pe tema “Nostalgii comuniste”. Cu ocazia aceasta, am lăsat deoparte propria mea calitate de scriitor invitat, am îmbrăcat haina de jurnalist şi l-am provocat pe Vasile Ernu la o discuţie.

Cezar Paul-Bădescu: După ce a apărut cartea ta „Născut în URSS”, multă lume te-a acuzat că eşti nostalgic după Uniunea Sovietică. Eşti nostalgic într-adevăr?
Vasile Ernu: Nu mă consider un tip nostalgic şi ironizez povestea cu nostalgia spunând: “Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi”. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste şi suntem foarte adaptaţi la lumea în care trăim. De fapt, eu mă ocup cu o anumită formă de arheologie, adică încerc să pun cap la cap un anumit gen de arhivă subiectivă.
E o arhivă a mea, a memoriei mele faţă de o lume care a dispărut. Practic, fac un soi de muzeu. În comunism am trăit copilăria şi adolescenţa, iar eu încerc să povestesc lumea aceea din perspectiva obiectelor şi a elementelor care ne-au construit viaţa cotidiană. “Brifcor”, “Cico” sau îngheţata “Polar” sunt obiecte care ne mediază nişte amintiri foarte concrete.
Datorită faptului că pe vremea aceea erau puţine produse, avem o memorie foarte puternică a acestor obiecte. De aici vine şi nostalgia. În acelaşi timp, eu răstorn nostalgia printr-un element tehnic, pe care-l folosesc conştient: ironia. Întotdeauna ironizez această sensibilitate profun­dă, care e aproape biologică.

– Mulţi, când au citit textele în care ridici ode lui Lenin, au fost indignaţi. Pe de altă parte, în cartea ta – exact după cum spui – nu ştii cât este ironie, cât vorbeşti serios…
– Despre Lenin am scris, iar în următoarea carte voi scrie şi despre Stalin şi Ceauşescu. Cred că aceste figuri sunt foarte nedreptăţite, că li se atribuie mult prea multe lucruri pe care nu le-au făcut, adică tot ce e rău li se atribuie lor.
Este un mare fals, pentru că ei sunt un produs al nostru, al tuturor. Noi i-am produs pe Lenin, noi i-am produs pe Ceauşescu, pe Stalin etc. Apoi, aceste personalităţi au jucat un rol foarte important în lumea din care am ieşit şi mi se pare foarte interesant să încerci să-i înţelegi, pentru a înţelege practic ce s-a întâmplat. Mi se pare necesar să vedem care au fost eroii şi cum au funcţionat ei, ca iconuri în viaţa cotidiană. Iar Lenin e foarte important, din cauză că el se afla lângă tine în toate fazele vieţii.
Era Lenin pentru toată lumea: aveai un Lenin mic, un Lenin adolescent, un Lenin tătic, un Lenin bunic, şi acest icon funcţiona ca un fel de pater care te proteja, care lupta alături de tine pentru dreptate. Eu spun că Uniunea Sovietică era un soi de naraţiune utopică, în care indiferent în ce perioadă te năşteai aveai lângă tine aceşti eroi, ca într-un fel de poveste… Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămâne un erou pozitiv – vrem, nu vrem.
Evident, dacă am avea o discuţie teoretică, aş putea foarte simplu să-l desfiinţez şi să arăt care au fost hibele întregului sistem. Când vorbesc de o anumită intimitate a ceea ce simt, el rămâne un erou pozitiv – în ciuda întregii propagande de acum antisovietice şi anticomuniste.

– Spune drept: îţi doreşti o reinstaurare a comunismului?
– Comunismul a dispărut, e o poveste încheiată.

– Regreţi asta?
– Regret multe lucruri, regret până şi faptul că trăim în capitalism – dar asta e altă poveste. Eu consider că, de fapt, comunismul nu s-a terminat, ci doar s-a oprit. Nu cred în sfârşitul istoriei, nu cred că nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cred mai degrabă în faptul că diverse forme culturale, ideologice, politice, economice pot căpăta forme la care noi nu ne aşteptăm.
Formele de represiune care au fost în comunism pot oricând reapărea ­altfel ambalate. De exemplu, e foarte important astăzi să fim atenţi la ceea ce se întâmplă, că şi acum trăim într-o altă formă de represiune. Pe mine mă interesează toată povestea cu trecutul doar în perspectiva înţelegerii prezentului. Prezentul, pentru mine, are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul.

– Care sunt aceste forme de represiune ale prezentului?
– De exemplu, eu cred că economia, sub forma ei proliberală, are mecanisme de represiune mult mai subversive. Începând de la faptul că ai un contract de muncă, ai un salariu – toate acestea sunt nişte constrângeri. Şi ce e foarte interesant este că piaţa are o capacitate de a te constrânge într-o manieră mult mai perversă: reuşeşte să dea o aparenţă de libertate, de fericire.

– Cum vezi situaţia stângii în momentul de faţă, în România?
– România este o ţară în care tradiţia de stânga este aproape inexistentă şi există o anumită apetenţă către dreapta.
Ceauşismul a fost un soi de comunism de dreapta, în care s-a vehiculat tot discursul naţionalist. Acum, avem un partid care se declară de stânga, dar este de fapt un partid al oligarhiei birocratice – PSD. PD, care a cochetat cu o anumită formă de stânga, s-a transformat într-un partid populist, cu tentă liberală. E foarte greu să înţelegi o ţară în care intelectualii sunt majoritari şi declaraţi doar de dreapta. De când există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stânga.

– Revenind la aşa-zisele “nostalgii comuniste”, la întâlnirea pe care-am avut-o cu publicul pe această temă, amândoi am fost de acord că, practic, obiectele pe care le invocăm nu au valoare în sine, ci sunt un fel de madlene proustiene, nişte conductori către vremurile copilăriei noastre…
– Este foarte greu de înţeles astăzi o astfel de atitudine, pentru că obiectele, din cauza surplusului şi diversităţii lor, nu mai capătă o semnificaţie simbolică atât de puternică. De exemplu, dacă aş numi o marcă de suc de astăzi, nu ne spune mai nimic în afară de produsul efectiv. Legătura dintre obiect şi persoană nu mai este atât de puternică. De asta spun că, în comunism, obiectele au început să capete viaţă. Ele deveneau un soi de eroi ai noştri.

– Există acum un întreg curent, o modă a nostalgiei faţă de lumea comunistă a Estului. Te înscrii în moda asta, de tip “Good bye, Lenin”?
– Nu cred în a scrie conform unor trenduri care, să zicem, par a fi acum interesante sau bine cotate. Moda, prin natura ei, înseamnă că tot trebuie schimbat imediat. Tot ce este acum bun, mâine nu va mai fi. Am scris cartea “Născut în URSS” în primul rând pentru mine. A fost o necesitate a mea. A trecut suficient timp în care să fiu distant de acea perioadă şi să o pot aborda cu o anumită luciditate.
De asta nu m-am gândit la modă. Pe de altă parte, nu este întâmplătoare coincidenţa – în Rusia sau în Germania se scriu de mult cărţi de acest gen. Pur şi simplu, a apărut o generaţie care nu a fost complice a sistemului şi e mai detaşată. Noi nu ne simţim vinovaţi. Ne-am trăit viaţa în comunism fără a apuca să facem compromisuri.
Asta nu din cauză că suntem mai buni decât părinţii noştri, ci că nu am avut şansa. Nu ştiu cum ne-am fi comportat dacă am fi avut aceleaşi condiţii ca părinţii noştri. Pe de altă parte, compromisul trebuie gândit ca o chestiune actuală.
Adică şi noi facem astăzi diverse compromisuri cu sistemul sau cu contextul social-politic pentru a avea anumite avantaje. Trebuie să înţelegem că, în esenţă, lumea nu s-a schimbat. Toată povestea asta că suntem într-o lume liberă este doar o iluzie.

„În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire”

– Te-ai întors de câteva zile de la Moscova, unde ţi-a fost tradusă cartea “Născut în URSS” şi a fost lansată pe piaţă în cadrul unui târg.
– Este important faptul că a fost tradusă o carte (întâmplarea face că a fost cartea mea) pe o piaţă şi într-o cultură unde nu s-a mai tradus de foarte mult timp ceva din România. În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire. În Rusia nu se pot câştiga bani mulţi pe cărţi, dar literatura rusă – ne place sau nu ne place – este una semnificativă pentru Europa.
De asta prezenţa unor scriitori români mi se pare foarte importantă. Sunt autori pe care ruşii îi cunosc foarte bine – Cioran, Eliade, Ionescu -, dar sunt percepuţi ca scriitori francezi, fiindcă au fost traduşi prin filiera franceză. Eu am lucrat cu un traducător foarte bun, Oleg Pamfil, şi, ştiind rusă, am reuşit să urmăresc ce traduce.
În plus, am fost luat de o editură foarte bună. Mică, dar care scoate pe piaţă autori cu greutate. Deseori, pentru a vinde un produs, mai ales cum este cel literar, nu este suficient să ai cărţi bune. Ai nevoie de oameni care să te prezinte. Norocul meu a fost că am avut prieteni.
De exemplu, Viktor Misiano, un foarte bun prieten de-al meu şi influent om de cultură în Rusia. A citit câteva fragmente. Îl cunoştea pe directorul Editurii Ad Marginem, la care am apărut, şi m-a recomandat.

– Cum te aştepţi să fie primită cartea ta de către publicul rus?
– Nici nu ştiu ce să zic… Probabil în cartea mea este prea puţină nostalgie pentru a-i sensibiliza pe ruşi. La ei trebuie să fie sânge, lacrimi, trebuie lucrat puternic la corason. Pentru ei, cartea mea nu este una radicală. Nu ridică probleme, cum a ridicat în spaţiul cultural românesc, din cauză că ei au tradiţie enormă în acest gen de abordări radicale, acolo anarhismul este la el acasă.
Trebuie să scrii chestii foarte dure ca să atragi atenţia prin acest gen de scriitură. Am observat însă că i-a impresionat un anumit gen de umor pe care-l folosesc, umorul pe care ei îl numesc de Odessa (oraşul unde m-am născut, de altfel), o combinaţie între genul de umor rusesc cu cel evreiesc şi cu o anumită tentă mai mediteraneano-balcanică.

^înapoi sus^

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

realizat de Alexandru VAKULOVSK/Zile si nopti, 14 noiembrie 2007

Nascut in URSS – prima carte a lui Vasile Ernu, a facut multa zarva in lumea literara. Acuzat ca ar fi nostalgic dupa comunism, laudat de numerosi critici, Ernu a incasat premii si in curand traducerea volumului in rusa va fi lansata la Moscova. Nascut in URSS e singura carte romaneasca ce are site. La a doua editie contine si un CD cu legendara trupa ruseasca Auktyon.

Vakulovski: cum te-ai apucat de scris?
Ernu: Initial am scris doar texte de presa. In adolescenta am vrut sa scriu, dar se pare ca nu am avut suficient curaj. La un anumit moment, in anumite conditii date de viata, m-am decis sa scriu. Asa ca pentru mine viata a fost un imbold mai mare decat literatura, cu toate ca ea joaca un rol central, dar nu esential, pentru mine.

Vakulovski: te asteptai ca Nascut in URSS sa aiba un impact atat de mare in Romania?
Ernu: Sincer, nu atat de mare. Dar se pare ca tocmai faptul ca am abordat tema comunismului cu anumita tandrete, ironie si nostalgie a declansat anumite reactii pro si contra. In Romania comunsimul a fost tratat, cu mici exceptii, doar din perspectiva celor care scriu despre comunism ca despre un rau absolut. Am pus altfel problema: imi pare rau, dar si in comunism, am iubit, dansat, baut etc. Este viata noastra si de aceea trebuie respectata si mai ales inteleasa.

Vakulovski: o sa ai lansare si in Moscova. Cum crezi ca va fi primita cartea de rusi?
Ernu: Din ce am discutat cu editorul meu de la Ad Margine, una dintre editurile importante din Rusia si cu traducatorul meu, care stie bine situatia actuala a pietei de carte, cred ca e un moment bun pentru aparitia ei acolo. E o tema foarte actuala pentru cultura rusa. Insa cartea mea totusi a fost gandita pentru un public nesovietic, adica pentru cei care au o experienta diferita. Cred ca distanta de 16 – 17 ani de la caderea comunsimului si modalitatea in care povestesc viata cotidiana sovietica poate interesa multa lume. Este un test important pentru mine si sunt curios de reactiile celor de acolo.

Vakulovski: Lucrezi acum la vreo carte?
Ernu: Da, sunt la finalul unei noi carti care sper sa apara in primavara anului urmator. E o carte mai putin joviala decat prima. As zice ca e scrisa chiar intr-un timbru ceva mai tragic si cu idei mult mai radicale. Va avea si un titlul destul de transant, dar pe care inca nu-l anunt. E o carte la limita fictionalului si nonfictionalului, dar care se citeste usor. Asta e primul proiect care ar trebui sa iasa foarte repede. Dupa care mai lucrez la o carte pentru copii si la un volum de proza.

Vakulovski: Ai schimbat multe orase din Romania. Unde te-ai simtit sau unde te simti cel mai bine?
Ernu: In general incerc sa nu ma leg de geografie prea mult. Oamenii sunt mai importanti, de aceea ma leg de oameni, nu de cladiri si locuri. In orice oras imi place sa fiu ca in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat.

Comunismul, cel mai consistent produs istoric

interviu cu Vasile Ernu realizat de Iulia Popovici / ZIUA, 18 mai 2007

Vasile Ernu a castigat doua premii de debut scriind despre omul sovietic.

A vrut sa se faca lustragiu si a ajuns scriitor. S-a nascut in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, a trecut pe la Iasi si Cluj si a ramas la Bucuresti. Lucreaza la Polirom, editura care i-a publicat cartea “Nascut in URSS”. Surprinzator pentru multi, cu acest volum Vasile Ernu a castigat, la distanta de cateva zile, si Premiul de debut al revistei “Romania literara”, si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.

1. Spuneai, la un moment dat, că ţi-au trebuit şase luni departe de “lumea dezlănţuită” ca să scrii “Născut în URSS”. De la ce a pornit însă această carte? E pentru tine un soi de exorcizare amestecat cu un gest de sfidare (a unei lumi culturale româneşti pentru care cei 50 de ani de comunism au fost un accident iremediabil negativ)?
DA, mi-am permis acest lux, adică acela de a nu face nimic, decît să stau şi să lucrez la cartea mea. Cartea a pornit de la o incercare de a povesti trecutul comunist arătînd elemente-cheie ale vieţii cotidiene. Vroiam să fie un soi de dicţionar al vieţii cotidiene sovietice. Ceea ce mă enervează aici, aproape mă înfurie, e incapacitatea românilor de a-şi valorifica pozitiv trecutul, fie şi un trecut dezastruos. După cum am mai spus, eu încerc să arăt că sistemul în sine nu înseamnă nimic, că orice sistem e o formă de represiune, iar ceea ce contează cu adevărat e însăşi viaţa noastră. Eu povestesc această viaţă în micile ei bucurii şi tristeţi. Culmea e că şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism am dansat, băut, jucat, cîntat etc. Niciodată nu trebuie să lăsăm sistemul să ne trăiască viaţa.
Mie îmi place să fac afirmaţii contradictorii, uneori chiar şocante, căci scopul meu este acela de a pune oamenii pe gînduri. Şi acum o să-ţi spun o chestie tare. Fie vorba între noi: cel mai consistent produs istoric (cultural, economic, politic) al Romaniei moderne este comunismul. Nu analizez valoric acest produs, eu doar îl constat. (Fireşte, e opinia mea şi rămîn dator cu nişte argumente). Ei bine, dacă asta e cel mai consistent produs atunci el trebuie analizat, înţeles şi asumat. Noi ce facem? Il negăm, îl privim ca pe un sistem de ocupaţie, nu ni-l asumăm, îl aruncăm la gunoi. Asta mi se pare o mare idioţenie. E incredibil cum noi nu sîntem în stare să revalorificăm cultural acest lucru. Producţia noastra culturală e jalnică. Acest moloz de gunoi, numit comunism, este în acelaşi timp o mină de aur dacă ştim să-l  revalorificăm. Uitaţi-vă ce sa întimplat anul trecut în film. 3 regizori au produs 3 filme şi au avut un suces foarte mare în Occident, unde vrem de fapt să fim validaţi. Ce au povestit ei? Ne-au povestit crîmpeie din comunism. Au revalorificat acel trecut de o manieră exemplară. Occidentul aşteaptă de la noi diferenţă. Produsul cultural se bazează acum mult mai mul pe diferenţă decît pe repetiţie.

2. Cartea ta a fost succesiv atribuită mai multor genuri (eseu, memorialistică, proză). Tu cum o priveşti?
La începutul anului m-am văzut în toate topurile posibile şi imposibile şi figuram la toate categoriile. M-am şi minunat să mă vad la proză, eseu, jurnal etc. O singură categorie nu mă nominaliza: poezia. De unde am dedus că 1. nu sînt poet (ceea ce m-a liniştit) şi 2. că originile mele româneşti sînt îndoielnice odată ce nu scriu poezie. Aşa îmi place mie să glumesc. Eu numesc ceea ce fac ca fiind un gen eretic, adică un gen care combină mai multe stiluri. Asta te avantajeează, dar şi te dezavantajează. Dar eu îmi asum acest lucru şi îmi văd de drum. Şi oricum, eu mi-am făcut treaba, am scris o carte, acum e rîndul criticilor să-şi dea cu parerea şi să-şi bată capul.

3. Ce înseamnă pentru tine cele două premii pe care le-ai primit recent?
Recunosc ca nu m-am aşteptat să le primesc. M-am bucurat fireşte, cu toate că pentru mine premiile adevarate au fost legate mai degraba de faptul ca tirajul s-a epuizat in 7-8 luni, numărul imens de cronici care s-a scris şi faptul ca am reuşit să scot o a doua ediţie în mai puţin de un an. Ce sa spun despre premii. Ele te încurajează, dar şi te obligă. Premiul vine ca un fel de validare valorică cu toate că e o validare subiectivă. Oricum nu premiile te fac scriitor. Eu le-am primit cu multă autoironie. Dar cum im place sa citez din Ostap Bender, o să o fac şi acum, iar fraza de la finele cărţii, cînd este jefuit de grănicerii romani spune cam aşa: «Va rog fara ovatii! N-am reusit sa devin un Conte de Monte Cristo asa ca va trebui sa ma recalific si sa ma fac administrator de bloc», iar în cazul meu scriitor. Eu oricum am visat să fiu lustragiu. Poate că o să m-apuc şi de asta.

4. Ai acum, în “Suplimentul de cultură”, un schimb de epistole literare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în jurul lui Nabokov. De unde a pornit acest “exerciţiu” şi unde crezi (sau speri) că va duce?
Totul a pornit de la îndemn banal de la finele zilei: “Oare are rost să bem o bere?” Şi ambii am fost de acord ca are rost. Pe urma, a fost o discuţie copilărească: cine-i cel mai tare scriitor. În domeniul literaturii, Bogdan este un adevărat profesionist, citeşte tot şi încă ceva pe deasupra, iar eu sînt doar un amator. El a scris prima epistolă pe care a pubicat-o în Suplimentul de cultura. Practic, el a aruncat mănuşa şi eu am raspuns. După care, ne-am dat seama că poate deveni o rubrică permanenta. Vrem să continuam, caci ne-a “aprins”, ca să zic aşa.  Acum trebuie să şi citesc o mulţime de cărţi pentru a mă documenta. Începe sa-mi placă. Cred că ar trebui să avem un ritm mai rapid, adică sa fie săptamînal. Care va fi rezultatul, e greu de spus, dar sînt şanse să se strîngă material de o carte. O să fii anunţată în timp util, daca aceasta se va întîmpla.

5. Ai afirmat de mai multe ori că eşti un om de stânga. Ce înseamnă, totuşi, stânga pentru tine? se pare că marxismul mai poate trăi printre noi sau e vorba de un alt fel de a înţelege această ideologie?
Opţiunile noastre ideologice (un cuvînt demult damnat) ţin de o anumită cultură, o anumită educaţie, de anumite lecturi şi oameni care te-au influenţat. Recunosc că nu rezonez deloc cu dreapta, fie ea politică, culturala sau economică. Îmi este străină, o respect şi încerc să o înţeleg. Însă treaba mea este să o chestionez, să o bun la îndoială, mai ales că acum ea este ideologia victorioasă şi dominantă. În România, din pacate, stînga a lipsit şi lipseşte cu desăvîrşire (fireşte cu cîteva excepţii). Nu există o tradiţie a gîndirii de stînga. În Romania, pînă şi comunismul a fost de dreapta. Ceauşismul a fost mai degrabă un recul interbelic. Stînga nu este comunism, nu este psd-ism, nu îmseamnă egalitarism sau mai ştiu eu ce «isme» care i se atribuie. Discursul de stînga îşi centrează mesajul pe ideea eliberării, pe diversele forme de eliberare: sociala, politica, economica, culturală. Statul modern democratic este în mare parte un produs al acestui discurs al stîngii. Liberalismul clasic care se baza pe principiul libertatea = proprietate, adică doar cel care detinea o proprietate,avea anumite drepturi, (în defavoarea celor mulţi care nu aveau nici o proprietate), a fost nevoit să-şi schimbe anumite principii, să facă concesii datorită intervenţiei în forţă a discursului de stîngă. Îmi pare rău, dar o mulţime de drepturi de care ne bucuram azi, nu ne-au fost facute cadou, ci le-am obţinut prin efort; cei puţini, care deţineau puterea şi avuţia, a trebuit să facă concesii celor mulţi care au avut ghinionul să se nască “inegali”. Dreptul la şanse egale, la echitate socială ne-a fost concesionat, nu dat, iar marele merit îl are discursul de stînga.

6. Dacă stânga înseamnă critica socială, de unde poate veni o “critică a criticii”, de pe poziţiile dreptei?
Stînga este şi critică socială. Eu cred că o critică a stîngii ar trebui să vină chiar din interiorul ei. E nevoie de o regîndire a ei, o reactualizare. Însă acest lucru deja se întîmplă.

7. Cât de “afiliat ideologic” ţi se pare că poate fi un scriitor fără a-şi limita cititorii?
E decizia fiecăruia să se afilieze cum vrea şi unde vrea pe eşicherul ideologic. Pentru mine, important e ca această “afiliere”, ataşare, să nu devină anchilozată şi sectară. Adică, important e să fii capabil de dialog cu oricine, să fii capabil să-ţi chestionezi şi să-ţi pui la îndoială propriile convingeri. Eu încerc mereu să ma autoironizez, sa-mi pun la îndoială propriile convingeri şi să încerc să-i înţeleg pe cei care au opinii diferite. Convingerea mea e că marile pericole vin şi vor veni de unde ne aşteptăm mai puţin, iar în mare parte, noi sîntem producătorii acestor pericole. Duşmanii cu adevărat periculoşi nu sînt externi, ci interni. Una dintre marile patologii ale Romaniei e faptul că mereu şi-a externalizat duşmanii. Acest lucru spune foarte multe. Dar ca sa revenim la intrebare, cred că cititorii vor o gîndire vie şi un text viu.

Doi amici

 Daniel CRISTEA-ENACHE |  Observator Cultural / Nr. 554 din 09.12.2010

Astfel că, pentru proiectul unei cărţi dialogate, încă tinerii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu aleg o formulă retro, a genului epistolar, fie şi cu autodistanţare ironică. Ceea ce ne desparte poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul lui Manuc şi debutează („s-au iscat“, spun cei doi, în stilul lor parodic bătrînesc şi cronicăresc) chiar sub această emblemă bucureşteană şi românească, şi chiar de ziua noastră naţională. Din acest punct fix pornind, din centrul de greutate şi intersecţie al lumii caragialiene, epistolarul de faţă, finalizat după patru ani, a trecut prin diferite forme şi a apărut, în progresia lui, pe mai multe suporturi. E o peregrinare ea însăşi simptomatică pentru condiţia de (in)stabilitate a pieţei culturale autohtone. Mai întîi oral, schimbul de idei devine epistolar şi e tipărit, într-o rubrică lunară, în Suplimentul de cultură; de aici trece în paginile Observatorului cultural; ultimele scrisori sînt publicate în Noua literatură, iar „Epilogul“, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este postat pe blogul lui Vasile Ernu… Pentru că scriitorul mai tînăr pare obsedat de circularităţi simbolice, s-o notăm şi pe aceasta. În epoca dialogului generalizat, un dialog substanţial începe la o cîrciumă şi îşi are punctul final pe un blog.

„Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Bogdan-Alexandru Stanescu, autor al volumului Ceea ce ne desparte, alaturi de Vasile Ernu: „Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Interviu /Bogdan Romaniuc/Suplimentul de Cultura /Nr.293, 04-12-2010

Postalionul plecat de la Hanul lui Manuc a ajuns departe. Am calatorit alaturi de cei doi scriitori prin marea literatura a lumii. I-am reintilnit pe Dostoievski, Tolstoi, Platonov, Nabokov si Joyce. Locul meu, al cititorului, a fost in mijlocul diligentei. La stinga mea a stat Stanescu, la dreapta Ernu. De pe fiecare parte a diligentei auzeam cite o poveste. Ca sa nu ma ratacesc, am privit mereu inainte, ascultindu-l insa cind pe unul, cind pe celalalt. Am fost martor al experientei lor unice, in zeci de statii.

Desi ati pus un punct la finalul volumului, pare totusi ca diligenta nu s-a oprit. Vor mai fi si alte statii ale postalionului vostru?

Bogdan-Alexandru Stanescu: Sincer, nu stiu. Cred ca scrisorile noastre postalionarde s-au oprit in mod natural. Adica fiecare a luat-o pe drumul sau. Precum bine stiti, vorba lui Phillipide, rascrucea este „un loc rau“ unde nu e bine sa stationezi, mai ales noaptea, pentru ca risti sa te traga priculicii sau triculicii de mineca. Iar eu am scris toate aceste epistole noaptea. Dar diligentele isi urmeaza propriile statii, schimbam caii de posta oricind e nevoie. Undeva, in partea stinga, o luna singerie picteaza liziera padurii…

Vasile Ernu: Volumul a inceput cumva brusc, pe neasteptate, fara premeditare. Am discutat la o bere, ne-am ciondanit ca niste copii „cine-i cel mai mare autor“ si Bogdan mi-a aruncat manusa. El a scris primul text, iar eu am fost nevoit sa-i raspund. Dupa care lucrurile au continuat cumva de la sine. „Suplimentul de cultura“ ne-a gazduit, dupa care am mai haladuit pe la „Observator cultural“ si „Noua Literatura“. Au mai fost intreruperi din cauza stilului de viata mai aglomerat pe care-l avem. „Diligenta s-a oprit“ undeva. Cred ca e un ciclu, se inchide o bucla. Dumnezeu stie daca vom continua. Poate peste o anumita perioada ar merita incercata o reluare a discutiei. Pe noi ne-a ajutat foarte mult acest exercitiu: am citit aplicat, am redescoperit carti noi sau vechi, mi-am revizuit anumite opinii. De ce nu am mai repeta-o?

Daca ar fi sa „oferiti“ o statie si unui scriitor roman – asa cum au Gogol, Nabokov, Joyce, Bulgakov sau Platonov – la cine v-ati gindi?

BAS: Eu mi-as urma obsesia si as opri pentru a da nutret cailor in curtea hanului lui Emil Botta. As mai opri o data pe la Stefan Banulescu, nu as ocoli nici zone bune din Sadoveanu, din Caragiale, din Camil, din Breban, din Arghezi, din Nichita, din Mazilescu, din… Aia ar fi o alta carte.

V.E.: Sa stii ca m-am tot gindit in ultima perioada. Cred ca ar trebui mai intii sa fac mici sapaturi, sa incerc sa recitesc citiva autori. As reciti din clasicii secolului XX si as incerca sa ma apropii mai mult de scriitorii importanti ai perioadei ’60-’70 pe care nu-i cunosc atit de bine. As fi tentat sa fac niste interpretari putin diferite la Caragiale. Uh, avangarda romaneasca trebuie recitita si rediscutata. E mult subapreciata si estetizata excesiv. Mi se pare ca e foarte prost evaluata, iar miza ei foarte prost inteleasa. As reciti Panait Istrati si, mai ales, Constantin Stere, un alt mare nedreptatit. Cu el am ceva personal de impartit, caci avem tare multe lucruri comune.

Sa scrii scrisori, spunea Kafka, inseamna „sa te despoi in fata fantomelor“. Ce inseamna sa scrii scrisori in fata cititorilor si cum ati plasa corespondenta voastra in epistolarul romanesc?

BAS: A scrie in fata cititorilor, intr-un mediu unde reactia este aproape concomitenta cu publicarea, inseamna sa te supui unui test esential: acela al publicului inevitabil critic, mai ales cind se poate ascunde sub masca anonimatului internautic. Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici. Dar hai sa nu ne luam prea in serios, va rog… A ne plasa „in epistolarul romanesc“ inseamna a ne da importanta prea mare. E o carte relaxata, scrisa de doi autori care nu s-au ferit de greseli, care si-au pus cenusa in cap cind a fost cazul si care n-au prea dus la bun sfirsit multe dintre proiectele pe care si le-au propus. De fapt, cred ca e o carte ideala pentru plaja… se citeste usor, mai ales daca ai citit autorii la care ne referim. Evident ca ma refer la o plaja din Vama Veche, dar undeva prin anii 2000, pe la jumatatea lui septembrie poate, cu putin vint si o bere rece in mina. La Ovidiu poate, dar nu pe banca de lemn, ci alaturi.

V.E.: Eu sint un fan al genului epistolar. A doua mea carte, Ultimii eretici ai Imperiului, e construita tot in acest gen, dar e total altceva decit acest volum. Acolo e „jucat“, aici vorbesc cu o persoana concreta, pe probleme pe care le ridica si la care trebuie sa raspund. Sint un admirator al apostolului Pavel, un mare specialist al genului. Si mai cred ca in vremuri de ruptura, de tranzitie, genul epistolar este foarte fecund. In acest moment este cel mai utilizat gen. Oare nu toti vorbim mai mult pe email, messenger, pe forumuri etc. decit fata in fata sau altfel? Tehnologia ne impinge cumva in aceasta epoca, la genul epistolar.

„Ceea ce ne desparte nu face altceva decit sa ne dea intilnire, dupa o lunga si aventuroasa calatorie circulara, intr-un punct comun.“ A fost doar o impresie de moment?

BAS: Hai sa ne intoarcem la luna aia singerie despre care vorbeam. Numai eu o vad, pentru ca stau in partea stinga a diligentei (in ciuda parerilor comune). Il las pe Vasile sa va povesteasca ce se intimpla pe partea dreapta. Fiecare priveste in alta directie, dar stam unul linga celalalt. Iubim literatura si sper ca asta e destul de vizibil. Pe Vasile, insa, il pasioneaza si circumstantele, extraliterarul, anecdotica legata de viata autorilor. Eu sint bagat pina la git in smircurile textuale si nu cred ca voi iesi vreodata de acolo.

V.E.: Ceea ce ne desparte ne si uneste. Ne desparte poate un anumit tip de traditie culturala, de sensibilitate estetica, de educatie etc. Venim totusi cu istorii si educatii diferite. Insa nu foarte diferite:  in arealul european, lucram cam cu aceleasi instrumente si metode de baza. Ne uneste insa pasiunea pentru carte, literatura.

Care sint scriitorii nostri care au dat foc – sau macar au incercat – „fabricii de vise“?

BAS: Nu stiu daca vreau sa intru in zona asta. Imi plac, in general, sabotorii. Mai mult decit demonstrantii. Imi place Scoala onirica, imi place Mazilescu, imi place Brumaru, imi place Botta. Acestia nu sint grevisti sau protestatari, ci, mai curind, fiinte ale noptii care taie cablurile si pun zahar in rezervorul motocicletelor de militie.

V.E.: Noi avem o cultura a fumegatului, nu a focului. La noi, din cind in cind mocneste ceva. Flacara nu se vede, se zareste doar fumul adiind si se simte un miros amestecat. Cum il descrie un scriitor rus (Leontev) care a trecut pe aici: „balkanski dimok“ (fum balcanic). Il vezi toamna daca mergi prin satele romanesti. Nu e nici foarte foarte dens si nici neplacut, dar uneori te face sa lacrimezi cind iti intra in ochi. E un miros amestecat de crengi si frunze de pomi fructiferi si copaci de tot soiul. Cam asa e si cu scriitorii nostri: stiu sa produca acest efect de „balkanski dimok“. Fabrica de vise nu arde, dar fumega. Iar la acest efect de fumigena se pricep foarte multi scriitori romani. Nu prea ne place focul si, mai ales, sa ne jucam cu el. Poate ca sintem o cultura tinara, iar focul este interzis copiilor. Cind o sa crestem mari o sa dam foc cu siguranta.

Cum definiti relatia scriitorului roman, de-a lungul timpului, cu „puterea“?

BAS: Nu e o zona unde sa ma pot aventura cu sufletul deschis. De altfel, cartea asta evita scriitorii romani. Poate Vasile s-a apropiat mai des de subiectul respectiv. Eu nu vreau sa parasesc traseul schitat in carte, nici sa-l grefez pe plaiurile mioritice. Si, iarasi, nu cred ca putem vorbi despre relatia Scriitorului Roman cu puterea. Fiecare scriitor roman a avut propria relatie cu puterea. Relatia cu puterea este una intima, aflata la granita cu obscenitatea. Pentru ca puterea e obscena, sub orice forma s-ar prezenta ea.

V.E.: Teza mea simpla pe care o tot repet este: literatura nu produce doar metafore si povesti frumoase, ci produce cu ajutorul metaforelor si sensuri. Literatura in esenta ei salveaza: social, cultural, te scoate din banalitatea cotidianului, te salveaza de prostie, iar salvarea este un act eminamente politic. Literatura nu este doar o fabrica de metafore, ci si de sens. Deci e si un gest politic, iar scriitorul in raport cu Puterea poate fi de curte sau de exil. In Romania, sint doua dominante culturale la acest capitol: o parte a intelectualilor, scriitorilor se apropie periculos de mult de Putere, de curte. E o traditie lunga pe care nu noi am inventat-o, insa noua ne place excesiv de mult acest anturaj al curtii. O alta parte incearca sa pastreze o anumita distanta care sa nu compromita, dar care nici nu presupune risc. Cum zice Daniel Barbu, „critica puterea atit cit ii permite aceasta“. E un risc zero. Si exista o ultima categorie, cea de exil, cea care-si asuma riscuri mari. La noi aceasta categorie este din pacate foarte subtire. Avem insa citiva „nebuni“ pe care eu ii admir si ii respect dincolo de gusturile mele estetice. Da, am avut si mai avem un Paul Goma, un Dorin Tudoran, un Dan Petrescu, ca sa-i amintesc pe cei pe care i-am urmarit mai atent. Interesant e ca acesti oameni sint astazi la fel de marginalizati ca in comunism. Oare de ce? Simplu: nici un regim nu vrea sa aiba de-a face cu scriitorii incomozi. Din aceasta cauza e bine sa-i tina intr-un exil, care nu e neaparat geografic. Puterea premiaza frazele frumoase, nu frazele incomode.

„Hai sa mai citim si sud-americanii“ sau „as fi vrut sa intru direct in arealul sud-american“ – numai indemnuri si promisiuni, nimic altceva… pina la finalul cartii. Ce ar fi totusi de spus despre romanul sud-american?

BAS: Hai sa recapitulam: am proiectat calatoria noastra in America de Sud in clipa in care Vasile a dus discutia pe planul relatiei de putere a scriitorului cu Primul Scriitor al Neamului. Vroiam sa demonstrez ca dictatura e un teren propice pentru realismul magic. De ce n-am mai ajuns? Pentru ca am recitit Un veac de singuratate si am ramas cu o greata asemanatoare celei de dupa infulecarea unui bax de ciocolata. Mi-am dat seama ca nu mai pot consuma asa ceva. Nici Carpentier, nici macar o carte care mi-a placut foarte mult in copilarie, Incident la Antares, a lui Erico Verissimo… Pot inghiti bucati consistente din Llosa si cam atit. Riscul acelei calatorii ar fi fost sa-mi arunc toate resentimentele asupra celebrului boom sud-american… Vezi, am plecat suparat pe Dostoievski si, dupa ce l-am recitit la aproape 30 de ani, il ador, il adoram pe Marquez si nu-l mai suport la virsta asta. Iar aici cred ca sta frumusetea, daca e vreuna, a acestei carti.

V.E.: Da, sint mai multe promisiuni in carte pe care nu le onoram. Nu le onoram mai degraba pentru ca discutia curge in alte directii. E o discutie vie, nu e contrafacuta si asta se vede. Uneori dorim sa o luam intr-o anumita directie, insa lecturile, discutia ne duc in alta directie. Acesta e farmecul acestor abordari libere care nu stii niciodata unde te vor duce. Ar fi fost placut si foarte interesant sa discutam si despre universul literaturii sud-americane. Este o literatura care-mi place mult si cred ca ne poate ajuta sa intelegem mai bine si ce se intimpla cu noi. Cred ca mi-ar fi placut sa privesc spre noi, spre cultura noastra, prin ochelarii literaturii sud-americane sau ai unor autori sud-americani.

Ceea ce ne desparte te trimite, vrei nu vrei, inapoi la cartile mari ale literaturii. Cui ii este adresat acest apel la lectura?

BAS: Eu m-am apelat singur, ca sa zic asa. Apoi am apelat la Vasile. Acum, as vedea printre cititori pe toti cei ce au pareri ferme despre marii clasici. Apelul in sine, indemnul este de a reciti. De a reveni in permanenta la cartile indiscutabile. Pentru ca, daca le lasi in stadiul de „indiscutabil“, mor, dispar. M-am adresat citorva fantome care imi poarta chipul: acela care eram in liceu, atunci cind citeam si Dostoievski, si Marquez, m-am adresat celui care eram acum 5-6 ani, cind scriam doua, trei cronici literare saptaminal, m-am adresat citorva oameni pe care-i stiu pasionati cu adevarat de literatura. Si, de ce nu?, m-am adresat dragului de Joyce, m-am rafuit cu desteptul de Nabokov si am dialogat cu toti strigoii care bintuie casa parasita a literaturii.

V.E.: Experienta scrierii acestei carti se bazeaza pe trimiterea la lecturi, la autori si carti clasice. Cel mai mare cistig al acestei experiente a fost revenirea la autori de prim rang si la carti importante. A descoperi carti noi, a redescoperi carti vechi si a te bucura de aceasta, a impartasi cu celalalt aceasta bucurie reprezinta un semn ca inca esti viu. Acesta e marele cistig pentru noi. Pe parcursul scrierii acestor texte, am avut multe rasturnari de situatie: ne-am revizuit anumite pozitii, ne-am schimbat opiniile, am inteles ca deseori am fost niste ignoranti blocati in niste clisee. A avea curajul sa recunosti ca ai gresit, ca esti dispus sa renunti la vechile opinii este un lucru extraordinar. Prostia poate fi invinsa prin literatura, prin dezbateri si polemici. As fi foarte bucuros daca experienta noastra se va transmite si cititorilor. Eu cred ca manualele de liceu ar trebui facute exact pe acest model: oameni vii, indragostiti de domeniul dat si totul pus in dezbatere, nu in formule moarte si clasificari de muzeu antic. Literatura este ceva viu: si Flaubert, si Tolstoi, si Joyce, si Gogol, si Caragiale sint contemporani unul cu altul si contemporani cu cititorul.

Care ar fi portretul scriitorului roman post-‘89?

BAS: Orice raspuns as da la aceasta intrebare ar fi reductiv si categoric gresit. In orice caz, ar fi lipsit de legatura cu obiectul discutiei noastre. Portretul scriitorului roman post-‘89 este portretul unor oameni dragi, intimplator scriitori, pe care i-am cunoscut si alaturi de care am crescut. Am inceput sa lucrez in redactia „Ziarului de Duminica“ in anul al doilea de facultate, la 20 de ani, alaturi de oameni ca Ioan Es Pop si Daniel Nicolescu, oameni care m-au invatat sa scriu. Pentru mine, ei reprezinta scriitorul roman. Apoi, anii de munca la revista „Luceafarul“ m-au adus iarasi intre scriitori romani de toate felurile. Sa nu uit nici anii petrecuti la Muzeul Literaturii…

V.E.: La acest capitol mie imi place sa ironizez si sa ma autoironizez. Scriitorul roman tinar care a intrat in plin capitalism salbatic, dar care inca mai pastreaza o multime de elemente din vechea lume, vechile obsesii etc. vrea doua lucruri: vrea sa fie recenzat pozitiv de Nicolae Manolescu si laudat la tv de Mihaela Radulescu. Adica scriitorul roman din capitalism vrea sa aiba si aura elitista din vechile regimuri, daca s-ar putea si privilegiile din acea perioada, dar si sa fie citit la nivel de masa. Si elitist, si de masa nu se prea poate. Noi am uitat ca nu mai exista demult ruptura clasica dintre „cultura inalta“ si „cultura joasa“. Ce trebuie facut e greu de spus: fiecare-si alege tema, stilul, strategia care-i sint la indemina, la care se pricepe si care vor tine atit cit il tin talentul si munca depusa.

Ce ar mai ramine din literatura noastra daca am trece-o prin cercurile lui Bloom?

BAS: Ramine destul, complexele acestea sint total lipsite de substanta. Avem o literatura buna, si spun asta dupa ce am consumat literatura romana timp de 10 ani non-stop, cu ochi de profesionist.

V.E.: Ar fi interesant de facut un astfel de exercitiu. Din pacate, la noi nu exista o dorinta a confruntarilor valorice, ci o obsesie a cuceririi unui spatiu. Cred ca am si scris in carte acest lucru. Obsesia literaturii romane, a scriitorilor romani e sa acumuleze premii (vezi obsesia Premiului Nobel) si sa patrunda in Istoria literaturii. Istoria literaturii este privita ca un spatiu de expunere. Ar trebui sa stim ca o astfel de abordare inseamna o forma de muzeificare, adica de anchilozare. Literatura vie, de regula, lupta impotriva muzeificarii, institutionalizarii, birocratizarii ei etc. Aparitia Istoriei literaturii lui Nicolae Manolescu si, mai ales, reactia la ea reprezinta o imagine perfecta a ceea ce spun. Scriitorii si criticii o citesc de la coada la cap, adica de la indice spre continut si masoara fiecare cit spatiu de expunere are. Deci, in acest context, Istoria literaturii devine un instrument birocratic, un muzeu de expunere. Intrebarea insa se complica: ea spune ce este sau ce nu este literatura?

Ernu in EVZ

Un interviu aparut in Evenimentul Zilei din 22 noiembrie 2010. Responsabila cu intrebarile Diana Evantia Barca.

După ce volume ca “Născut în URSS” şi “Ultimii eretici ai imperiului” au făcut vogă şi au bătut recorduri de vânzări, scriitorul a lansat, ieri, la Târgul Internaţional de Carte, cel mai nou volum, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare